Totul a început cît se poate de bine. Am părăsit cabana în primele ore ale dimineții, îndată ce lumina a descîlcit fuioarele de ceață de pe culmi. E senin, cerul are o limpezime de acvamarin, ninsese puțin în ajun,iar soarele palid desenează, cu precizie pe strălucirea bolții, piscurile golașe, zimțuite, tăioase ca dinții unui fierăstrău uriaș. Mergem pe potecă în șir indian, sub pospaiul de nea pașii găsesc cu ușurință spinarea pietroasă a muntelui, eu în frunte, apoi Dana și Andra, cu Bogdan încheind frontul micii trupe. Fetele sunt vesele, vocile lor entuziaste răsună ca sporovăiala unor prigorii în aerul tăios, au și motiv, traseul oferă minunăția nudă a unui colț de rai, o lume pe care o descoperă cu exaltarea unor novice. Dacă ar fi fost după ele, s-ar fi zbenguit în umbra sumbră a piramidei Caraimanului încălțate în adidași și s-ar fi oprit din zece în zece metri ca să facă poze. Recunosc, sunt taciturn în astfel de excursii, dar filozofia mea de cățărător e simplă: respect muntele fiindcă oricît de minunat ar fi în sălbăticia lui, muntele nu iartă nicio greșeală.
Traseul e destul de ușor, pentru un tip antrenat o plimbare de cinci ore prin natură și chiar dacă nu e recomandat pentru timp de iarnă, nu există pericole necontrolabile, iar eu sunt un tip precaut, chiar enervant de minuțios cînd pregătesc o excursie și nu am lăsat nimic la voia întîmplării. După două ore de mers întins, ne oprim lîngă o stînă părăsită și las fetele să răsufle și să admire priveliștea: dincolo de pîlcurile de brazi, valea sinuoasă taie masivul cu o buclă dublă, perfect arcuită în carnea stîncilor și coboară printre două coloane de piatră acoperite cu gheață, aruncîndu-se în perdeaua translucidă a unei cascade împietrită de ger. Scot din rucsac termosul cu ceai fierbinte, aroma fructelor de ienupăr aburește în fuiori calzi, bem toți, doar Dănuța face mofturi, ar fi preferat un capucino sau o ciocolată caldă. Mă fac că n-o aud și o cicălesc din nou pentru că a încălțat o pereche de ghete din piele moale,cu talpa subțire, în locul bocancilor adecvați. Face botic și se răsfață, spunînd că bocancii sunt grei și îi fac bășici chiar prin ciorapii groși de lînă, iar eu tac și-mi imaginez picioarele ei de nimfă brunetă, gleznele zvelte și călcîiele mici și rotunde ca de copil. După ce străbatem jnepenișul, poteca urcă brusc printre lăncile steiurilor de cremene și bolovani ca niște dolmene. Mă opresc din nou făcîndu-i semn lui Bogdan să scoată coarda. Fetele protestează, sunt un sadic, fac pe zbirul cu ele și le lipsesc de bucuria aventurii, urcușul nu pare periculos. Sunt de neînduplecat, cunosc cărarea, urcușul e într-adevăr o joacă, dar la coborîre, traseul șerpuiește prin grohotișuri și nu vreau să risc nimic. Cînd îi prind coarda în carabinieră, Dana se-nalță pe vîrfuri și mă sărută în fugă. Buzele ei au păstrat aroma amăruie a boabelor de ienupăr, e îmbujorată, sîngele îi pulsează ardent sub pielița fină a obrazului ca o roză întunecată, iar irișii îi lucesc ademenitori. Îi verific legăturile și-i spun morocănos: " Stai cuminte că ne vede Muntele!" Mă sărută din nou, mai lung, limba ei o caută pe a mea, o simt cum vibrează prin straturile de goretex ale hanoracului, caldă și dornică de dragoste și-mi șoptește:" Și ce dacă...să știe și el că te iubesc, că sunt a ta"...
În șaua adîncă, zăpada e moale și trece peste marginea bocancilor, iar talpa bîjbîie prin stratul afînat, căutînd pietrele cărării. Instinctul îmi spune să calc cu precauție, mușchii funcționează eficient în mod reflex, dar nimic nu mă poate pregăti pentru momentul terifiant care urmează.Mă întorc, îi zîmbesc Danei, strîng puțin bucla de cordelină și-n secunda următoare inevitabilul se produce: picioarele-mi pierd brusc contactul cu solul, cad într-o pîlnie albă, coarda se smucește și strig disperat înainte de a fi înghițit de vid: " Bogdan, taie coardaaa...taie-o acum!"
Cad, cad necontrolat, simt tensiunea în tot corpul și mă zbat inutil, nu mai sunt stăpîn pe mișcările mele.Frînturi de alb, pete violent colorate, cioturi și ramuri de jnepeni trec în fugă pe lîngă mine, îmi lovesc violent retina. Mă izbesc de stînci, țipete stridente îmi însoțesc prăbușirea și apoi inexplicabil, timpul se oprește, înghețîndu-mi mintea. Dispar în neant.

*
Plutesc într-o ceață nedefinită, corpul mi-e inexplicabil de ușor și o senzație de siguranță perfidă, mă învăluie ca și o pătură moale, incoloră.
Mă trezesc buimac sub tăișul unei dureri atroce. Culcat pe spate, nu-mi simt corpul amorțit de șoc, doar piciorul drept îmi pulsează în țăndări, trimițînd ace sfredelitoare pînă în creier. Cînd încerc să mă mișc, durerea explodează și urlu sfîșiat de dinții menghinei care-mi zdrobește oasele.
Nu-mi dau seama de cît timp zac în genune, e încă lumină , cerul licăre senin, dar liniștea profundă din jur mă înfioară.Mă ridic în capul oaselor, înfrunt tortura și trag cu amîndouă mîinile coarda. La capătul ei înfundat în zăpadă, întrevăd o pată întunecată, sinistră. Strig, strig din toate puterile, dar nu-mi răspunde decît ecoul scurt, înfundat de pereții troieniți ai rîpei. Îmi adun toate resursele de voință și mă tîrăsc spre capătul de cordelină, ultimul meu contact cu lumea înainte de a mă prăbuși. Mi-e teamă de ceea ce voi găsi acolo în zăpadă, dar înaintez opintit, sprijinindu-mă în mîini, oprindu-mă ori de cîte ori durerea e zdrobitoare.Smucesc coarda și de sub o pătură subțire de nea, apare hanoracul oranj al Danei. Trupul ei zvelt e ghemuit într-o poziție nefirească în jurul unui pinten stîncos.O întorc încet cu fața în sus și groaza mă înșfacă nemiloasă cu gheare de ger: ochii ei întunecați privesc cerul gol , iar printre buzele frumoase, arcuite întrebător nu simt nici un suflu. Îmi scot mănușile, îi desfac hanoracul și pipăi cu disperare corpul livid și înghețat: nu simt nicio o pulsație de viață nici în piept nici în carotidă. În urechea ei, minunat cizelată ca o scoică moale, a împietrit o pojghiță maronie. Alte cheaguri îi năclăiesc pletele lucioase. Izbucnesc într-un plîns uscat, icnete de durere îmi sfîșie gîtul și tremur îngenuncheat lîngă trupul înțepenit. Ultimul pe care l-am iubit și dacă nu voi fi scos de aici, ea va fi ultima femeie pe care am atins-o.
Mă întorc zguduit de slăbiciune spre corpul meu zdrobit. N-am voie să mă las copleșit de durere, nu am cum s-o mai ajut pe Dana, a plecat definitiv, trebuie să mă concentrez la învelișul meu muritor.Știu ce am de făcut, am derulat de atîtea ori în minte scenariul unui accident iarna în munți, încît mi-a rămas întipărit în memorie literă cu literă, propriul manual de supraviețuire.
Primul punct elementar: restabilește contactul cu lumea vie.
Scotocesc în rucsac, căutîndu-mi telefonul mobil. N-am noroc, e zdrobit din cauza șocului. Mă întorc spre Dana, evit s-o privesc și-i scot rucsacul. Printre haine, găsesc două table de ciocolată și telefonul ei cochet într-o husă de piele maro. E intact, bateria e încărcată, dar îl tastez degeaba cu degetele înțepenite, în abis nu există semnal.
Poate că Bogdan a avut timp să taie coarda și acum e-n drum spre cabană, căutînd ajutor și dînd alerta. Ideea asta mă calmează pe moment și îmi trag anevoie corpul spre ciotul unui jnep. Piciorul nu mă mai doare atît de tare, dar nu-l simt deloc de la genunchi în jos. Cînd îl pipăi, sub țesătura impermeabilă a salopetei simt o umflătură cît un pumn, care deformează tibia, iar talpa îmi atîrnă inertă.
Prioritatea numărul doi: aprinde un foc.
M-am lăsat de fumat anul trecut, imediat după ziua mea, dar întotdeauna pun în rucsac o brichetă. O găsesc repede și cu briceagul, de care nu mă despart niciodată pe munte, rîcîi ciotul rășinos și adun un pumn de așchii. Curăț un petec de pămînt cu dosul mănușii și clădesc un cuib de rămurele uscate peste talaș. Din căptușeața hanoracului am deșirat și cîteva fire scămoase ca vata. Flacăra pîlpîie după cinci încercări, cuprinde firavă crengile și țîșnește victorioasă întețindu-mi speranțele. Încerc din nou telefonul. De data asta mă cațăr tîrîndu-mi membrele tot mai grele pînă pe o stîncă ce răsare colțuroasă din jnepeniș.
Nu-mi vine să cred ! Doamne, totuși nu ți-ai întors definitiv fața Ta de la mine! Mă bucur ca un dement, ca un copil care redescoperă o invenție, am în sfîrșit semnal, dar realizez șocat că nu-mi amintesc nici numărul de la salvamont, nici cel de la cabană sau poliție. Apelez ultimul număr, ultima ființă care a vorbit cu Dana, iar cînd îmi răspunde o voce somnoroasă a uneia Flory, cine naiba e nu știu, dar ce mai contează, mă agăț de sunetele venite din eter, îmi găsesc greu cuvintele și-mi găsesc cu greu cuvintele: " Sunt prietenul Danei, am căzut amîndoi într-o rîpă...sună imediat la urgență, la poliție, la salvamont.."
Tîmpita îmi răspunde arțăgoasă, îi aud clar vocea în liniștea care a inundat tot hăul:
" Știi ce? Fă cu alta glume proaste, da?!"
" Nu pricepi? Nu-i o glumă, e vorba de viață și de moarte. Sună, sună urgent la..."
" Hai lasă-mă, Dana nu face chestii de astea!", răspunde ostilă vocea necunoscutei și aud apoi cum țiuie tăcerea în receptor.
Valuri de furie îmi inundă creierul. O urăsc pe Flory aia, dacă aș putea, aș arunca-o în locul Danei pe eșafodul de stîncă! Tastez ca un nebun, nu mai am semnal, dar nu-mi pasă, butonez cu încăpățînare pînă se descarcă bateria.
N-are rost, am de îmdeplinit a treia prioritate: să mă hidratez!
Arunc încă două trei crengi în foc și după ce găsesc sub stratul înghețat o piatră plată, puțin scobită, topesc în căușul ei un bulgăre și sorb cu nesaț cele cîteva picături de apă cu gust de cremene și fum de rășină.
A patra prioritate: un adăpost.
Caut un troian gros în peretele prăpastiei și încep să scobesc cu pojghița înghețată cu mișcări febrile, ca un flaming, nu...ca un fleming...cum naiba se numesc popîndăii aceia din tundră? Lemingi! Sap ca un leming în zăpadă, trebuie să mă ascund de moartea albă ce vine pe aripi de zăpadă ca o bufniță artică.
Dau prea curînd de stratul de stîncă, dar trag surcelele aprinse lîngă groapa superficială și mă ghemuiesc cu fața spre foc. Piciorul mă doare suportabil, frigul însă mi-a sleit puterile, toți mușchii tresaltă în noduri dureroase și o pîclă îmi toropește mintea. Ațipesc cîteva minute, apoi tresar, somnul în brațele frigului e moarte și mai arunc cîteva crengi în focul plăpînd.Înserarea se lasă brusc și-odată cu ea o pătură perfidă și rece îmi cuprinde corpul, întîi membrele, apoi torsul urcînd spre umeri ca o apă letală.
Nu, nu se poate să îngheț aici, e absurd, toată ființa mea se revoltă, ar fi prea simplu să plătesc astfel un moment de neatenție, trebuie să ies de aici, trebuie să rămîn viu ca să o pot jeli pe Dana.
Sunt sigur că Bogdan se îndreaptă acum spre locul acesta nenorocos, precis că mă caută, ajutat de echipe antrenate, e un tip hotărît care întotdeauna a gîndit simplu dar a acționat eficient. Așa...Bogdan ne caută.
Peste imaginea feței lui tonice, biruind frigul apare Dana. E vie, are corpul cald, căldura ei mă învăluie, alungă frigul și durerea ...așa mi-o voi aminti întodeauna, biruitoare... alături de mine în lupta cu muntele...cu gerul...cu moartea albă..alb...peste toate... se așterne... liniștea albă...
*
Cele două corpuri au fost scoase din prăpastie în ziua următoare. Bogdan le privește prostit de durere. Dacă nu tăia coarda poate reușea să-i tragă din abis. Șeful salvamontiștilor, un bărbat vînjos, cu părul cărunt, cu fața brăzdată, cu riduri adînci săpate în pomeți de vînt și de frig ca și stîncile muntelui, acoperi cele două cadavre de pe sanie cu o pătură și dădu semnalul de plecare. Îl prinse pe celălalt de braț și-i spuse calm, cu o voce profundă, privindu-l în ochii încețoșați de lacrimi:
" Dacă te liniștește cu ceva ideea... să știi că nu au suferit deloc. Au murit amîndoi instantaneu, în urma șocului, legați de aceeași coardă!"