- Ce-ce-ce noroc pe tine! Dar cum să fac măi frățioare, să-mi găsesc și eu o gagică cu care să mă-nsor? Ffata visurilor, auzi tu? Nu știu deloc, i s-a confesat Riți lui Fănuș.
Toate fetele se speriau de crizele lui de epilepsie. Și din nefericire, toate îl prinseseră în flagrant. Deși el avea înainte de criză o "aură", o intuiție, timpul era prea scurt ca să părăsească scena. Se trezea inevitabil pe jos, tăvălindu-se în timp ce privitoarea stătea în picioare iar el știa că întâlnirea aceea era ultima. Nu găsise nicio fată cu inimă, cu curaj sau poate bolnavă și ea și cu înțelegere pentru celălalt. Nici n-avusese norocul ca lucrurile să se miște atât de repede încât logodna să dureze mai puțin ca puținul timp dintre două crize. Cât despre diversele tratamente pe care le încercase, nici unul nu dăduse rezultat fără efecte secundare mult prea rele.
- Alina te-ar accepta așa cum ești, a răspuns vărul lui, dând glas gândului său vechi și chiar în acel moment cea pomenită a intrat în sufragerie așa încât Panarițiu n-a mai putut răspunde nimic. A gândit doar că umbra ce i se oglindea Alinei în surâs, umbra copilașului ei - aproape un sugar - dispărut fără urmă de vreun an, îl făcea să se simtă și mai vinovat ca de obicei în relația cu ea.
Carmen, iubita lui Fănuș, a intrat și ea și au început să se legene în ritmul melodiei care răsuna din boxe. Văzând-o, Riți a gândit într-ascuns, cu o împunsătură de dorință, că în fond acesta era genul de fată pe care l-ar gusta și el. Nurii ei te făceau să uiți de lipsa restului.
Când din curte au auzit zvon de glasuri, au dat muzica mai încet. "Dragă și i-am vândut pulovărul sclifositei. I-am zis, tu, nu te uiți la tine cum arăți, de-aia nu se dă la tine niciun bărbat, că nu te-mbraci și tu fain. Și dragă, proasta l-a cumpărat, la preț dublu. Te pupic, hai, că trebuie să intru".
- Asta-i maică-ta - a remarcat în șoaptă Carmen, la urechea lui Fane - nu se lasă niciodată. La fel ca și mama bâlbâitului ăstuia. Se vede că-s surori.
De când deveniseră întrucâtva rubedenii, șefa ei de la tipografie se mai îndulcise oleacă - cel puțin în purtările exterioare. Mama lui Fănuș se ținea însă la fel de bățoasă, sperând că ziua când nepoftita o să-și ia tălpășița nu-i departe. După ce a expediat-o pe vecină, a intrat în casă - i-au auzit pașii grei, apăsați.
În general Fane, observase că iubita lui nu era flecară ca alte fete. Vorbea puțin, chiar și cu el, vorbea din ochi, vorbea din tresărirea buzelor, vorbea cu trupul ei ce trezea în el mereu flacăra. Adeseori nu răspundea la ce-o întrebai. Un altul s-ar fi gândit că e așa cu oamenii de care nu-i place. Oricum, de la o vreme, de câte ori deschidea gura, spunea o mai mică sau mai mare răutate la adresa familiei lui - nu neapărat neîndreptățită.
Acum, mama a intrat în camera lor, ei din bun simț au oprit muzica și Fane a întrebat politicos dacă s-o ajute cu ceva. Ea a fixat-o pe Carmen și a spus:
- Sper că ai de gând să faci ordine la voi în cameră, nu? E o vraiște aicea de o săptămână, de mi-e rușine să intru. Cred că pute sub tine ca sub cloșcă.
Nici acum ea n-a răspuns nimic, iar Fănuș a mai trecut o dată printre Scilla și Caribda, cum trecea de fiecare dată când se temea că ea îl va părăsi.
Riți s-a așezat pe canapea, Alina l-a imitat. Ea una era obișnuită cu răutățile mamei vitrege. Cândva, în copilărie, când venea să-și vadă tatăl, s-a făcut că a scăpat cazmaua din mână și a lăsat-o s-o lovească. Ca urmare a acelei întâmplări Alina avea dinții din față sparți și reconstituiți. Dar n-a renunțat să-și vadă tatăl și fratele, iar acum, când ea avea casa și rostul ei la oraș, tot venea să-i vadă în fiecare săptămână.
A privit-o pe viitoarea cumnată cu un fel de înțelegere, deși nu o plăcea în mod deosebit: cu înțelegerea unei dizgrații comune. A văzut-o că se ridică și s-a temut că va face o scenă.
- Stai jos, draga mea, unde te duci?
Cumnata s-a așezat pe covor și a rămas în poziția aceea caraghioasă, privind-o lung și cu ceva ce semăna a dispreț. Panarițiu a început să râdă și Alina, a înțeles, roșind, că nu fusese o glumă ci o maimuțărire spontană a greșelii ei de exprimare.
- Stau jos, a zis iubita lui Fănuș și prostul de Riți a râs și mai tare.
Iar Alina, convingându-se în ziua aceea de ostilitatea din gest și din vorbe, s-a lămurit încet-încet că în ciuda comunei persecuții, ele două nu vor fi niciodată aliate și prietene.

Aud zarvă undeva pe-afară. Bârâit de motor turat cam nepriceput în marșarier. O voce groasă și poruncitoare de bărbat. Nu-nțelegi tâmpito, ia maxim dreapta! Ma-xim dreap-ta! Bârâitul încetează.
Mă aplec și văd o mașină de școală garată cu spatele în parcarea vilei, după toate normele didactice. Se dă jos întâi bărbatul, instructorul, apoi eleva, în care o recunosc pe Alina, sora gazdei mele. Nu știam că ia cursuri de covrig. El pare un bădăran ordinar, trebuie să fie faimosul "profesor" Buzatu, numele se potrivește cu mutra, mi se pare că seamănă cu șoferul autobuzului pe care doar ce l-am pocnit. Or fi frați? Alina își strânge lucrurile, își ia rămas bun cu sfială. Pare îngândurată, supărată, dar numai pe sine însăși. El o tutuiește. Ea îl domnește. Mă retrag de la fereastră.

Studiu de caz: Alina Zgarbur. Sau mai bine zis, Alina Hossein. Studentă la limbi străine. Cam mare - a trecut de 25 de ani - pentru anul mic în care e. A fost căsătorită cu un cetățean musulman. E o madame Butterfy europeană și contemporană - care nu și-a făcut seppuku - cu alte cuvinte e mama unui băiețel răpit de taică-su. Duși amândoi pe undeva prin Asia Mică sau Mijlocie. În alte vremuri figura ei delicată, frumusețea desăvârșit feminină, ar fi făcut furori. E un gen demodat de femeie, mereu zâmbitoare, bună ca pâinea caldă și fără fițe - care în ziua de astăzi - și văd că se confirmă - nu stârnește decât cel mult rânjete ironice și de obicei cea mai plată indiferență în rândul bărbaților - bărbați, adică șmecherașilor de mahala cu care vine în contact. Asupra mea are un efect de cuțit în rană, pentru că-mi aduce aminte de întâmplări pe care-aș vrea să le uit. A fost cândva, în copilăria mea românească, o fată. Eram amândoi la școala primară și eram și vecini de bloc. Îmi plăcea s-o bat, pentru că de fiecare dată plângea de-ți rupea sufletul, de începeam până la urmă să plâng și eu. Spre deosebire de celelalte - băiețoasele care se băteau în parte sau pârâcioasele care mă spuneau numaidecât la tovarășa ori la mama și care vărsau și ele lacrimi de ciudă, perfide, incriminatoare - ea plângea sincer și parcă pasional. Era minunat și precoce feminină, după aceeași definiție învechită a feminității. Cred că de fapt eram îndrăgostit de ea, sedus de puterea mea asupra ei și de a ei asupra mea. Cert e că într-o zi s-a mutat și de la școală și din bloc, iar eu am deznădăjduit în muțenie după codițele blonde și ochii ei albaștri. Mai târziu, în America, flăcăiandru de-acum, am regăsit un fel de sosie a ei, clonată și teleportată peste ocean, am regăsit codițele acelea blonde și ochii albaștri nespus de adânci și de duioși, și de când am zărit-o am presimțit că sunt condamnat la fatalitatea de-a o iubi. Și-am iubit-o până la un nesperat de dureros capăt. Iar numele aducea cu Alina: o chema Eileen. Într-o zi am fost la o petrecere în campus - eram student - unde s-a fumat "iarbă", lucru care, deși aspru pedepsit în teorie de lege, nu era neobișnuit și nu este nici acum pe-acolo. Ea nu fusese cu noi, eu am plecat ceva mai devreme și ea m-a luat în oraș la o plimbare cu mașina. Ne-a oprit poliția și cum păstrasem un roach ca să-l fumez mai târziu, am fost prins cu marfa în buzunar. Iar proba mirosului - admisă de legea americană - m-a înfundat și mai rău. Ne-au pus cătușele la mâini; când i le-au întors pe-ale ei, i-au văzut pe braț înțepăturile de seringă. Cei doi cops s-au uitat unul la altul și-au dat din cap ca și când ar fi înțeles: pesemne o dependentă de droguri injectabile. Captură de zile mari. Degeaba le-am strigat: nu e ce credeți, suferă de diabet, aveți grijă de ea, are nevoie de insulină. Ne-au despărțit și nu aveam să ne mai revedem nicio dată. Am mai strigat o dată, disperat, când au luat-o cu altă mașină: ea n-a făcut nimic, e inocentă, ea n-a … Vocea s-a pierdut în eter. Aveam să aflu că și prietenii mei din cămin fuseseră săltați, poliția făcuse o razie la punct fix. Era clar că fusese vorba de un denunț. Nu pricepeam cine putea fi. Procurorul, district attorney , cum i se spune acolo, mi-a făcut dosar și am ajuns la audierea preliminară. Avocatul m-a sfătuit fără menajamente: n-ai cum să negi, că ai fost prins asupra faptului, dar nici să nu te pună necuratul să îndrugi prostii cum că marijuana nu dă dependență și scapă oamenii de belele ca alcoolul și că în consecință legea e strâmbă; ai să te îmbraci decent, ai să fii cooperant și ai să spui că regreți fapta. Dar mintea mea n-avea decât o pistă disponibilă - și pe ea patina unul și-același gând: unde e Eileen? Ce s-a întâmplat cu ea? N-am mai ajuns la proces - cum s-ar zice pe la noi am primit NUP, neînceperea urmăririi penale și asta pentru că bătrânul judecător avea mai multă minte ca cei ce mă arestaseră. Cum nu fusese vorba decât despre o cantitate infimă, "o singură bucată", nu aveam antecedente penale și reclamația nu se făcuse nominal împotriva mea, n-avea rost să-mi asigure plătitorul de taxe cazare și haleală pentru zece ani de-aici încolo. Stresul și disperarea m-au băgat însă în spital. Acolo am dat ochi cu mămica.
- Unde e Eileen? a fost prima mea întrebare.
- Ia-ți gândul de la ea, a fost răspunsul după un moment de tăcere care a trezit în mine cea mai neagră panică. Am răcnit la ea, am dat să mă scol, acul cu perfuzia mi-a sărit din venă, cearșaful și peretele s-au mânjit de sânge. M-au împiedicat în cele din urmă, să mă ridic.
- Ai avut noroc, legea a fost blândă cu tine, mi-a vorbit maică-mea, cu prietenii tăi n-a fost la fel. Mai ales că s-a dovedit că doi dintre ei sunt dealeri. Þi-am spus, Nelule, că proasta tovărășie te duce la proaste obiceiuri și la păcate de moarte. Fata aceea a murit din cauza ta. Dumnezeu te-a pedepsit.
Mi-a trântit un citat din Biblie cu răutatea cu care o făcea de fiecare dată când ședea la palavre chiar și cu necunoscuții; îi plăcea să-i sperie cu pedepse cumplite pe toți cei care într-un fel diferit de al ei își trăiau amărâta de viață. Așa era mama; dinainte să plecăm în America fusese cooptată într-un fel de sectă și lucra acum pentru ei. În opinia mea nu făcea de fiecare dată decât să ia în deșert numele Domnului, să-l folosească în propriile scopuri de dominanță asupra celorlalți și asta a făcut și acum. "Mai bine să pui capăt răului din fașă când ai cunoștință de el, indiferent că cel ce l-a comis e propriul tău fiu". Gura ei rujată turuia în continuare cu glas scăzut, blând, iar ea era dichisită, tot timpul aranjată, ca o păpușică scoasă din cutie, cu o mutriță angelică ce te făcea să nu bănuiești ce se ascunde în spate.
- Tu ne-ai denunțat! abia am șoptit, cu istovire, înecat în lacrimi. Cum ai putut? Spui că pe mine m-a pedepsit Dumnezeu. Dar pe ea? Ea n?avea nicio vină, decât aceea că mă iubea și era cu mine. Dar pe tine?? am țipat recăpătându-mi vehemența glasului și a inimii.
I-am reproșat divorțul de tata în momentele când el avea cea mai mare nevoie de ea, de sprijinul ei, când visul lui american, de actor de mâna a doua care se vedea star la Hollywood, eșuase în fundul paharului. Nu-i iertase bețivului că o luase pe o cale fără îndreptare. Nu-mi iertase mie ceea ce suspecta că fac de la o vreme. Nu-mi iertase nimic niciodată. Îndată ce am fost în stare să umblu și după ce am scăpat de blestematele de ședințe de consiliere psihologică pe care am fost obligat să le iau, am pornit o anchetă personală. Atât cât am avut trecerea s-o fac, atât cât mi-au permis mijloacele, m-am interesat de Eileen. Tot mai speram să fie vreo falsă pildă macabră de-a mămichii. O văd și acum în fața ochilor pe funcționara negresă din fața calculatorului. Am căutat în baza de date prin zeci de nume.
- Ești singur că acesta era numele ei, într-adevăr? I-ai văzut cartea de identitate?
Era absurd, dar nu-mi aminteam numele ei de familie. N-o cunoșteam nici prea de mult, nici foarte bine, nu ne cunoscuserăm decât cu inima și cu trupurile.
- Nu cumva era un pseudonim, o alintătură, o alipire a două prenume?
Am sfârșit prin a înțelege că totul era pierdut. Moartă sau nu, n-aveam s-o mai revăd niciodată. Având în vedere ceea ce fusese între noi, am pus totuși pe seama morții faptul că ea nu m-a căutat. Chiar și-n închisoare daca-ar fi fost, eram convins că mi-ar fi dat un semn. La un oarece timp după asta, m-am apropiat de Ashley. Amândoi fusesem disperați. Pe urmă a intervenit obișnuința. Obișnuința, cinismul, pofta de a juca renghiuri oamenilor de treabă, onorabili, care recunosc, pe mine m-a pasionat din fragedă pruncie. Era leacul la o dezamăgire ce se anunța definitivă. Iar legătura noastră e poate și ea definitivă: într-un fel n-am mințit când am spus că sunt însurat. Cu toate că fizicește nu ne suntem tot timpul fideli unul altuia, căzând uneori în capcanele destinului - sau în cele pe care i le-ntindem noi lui și pozând alteori de gura lumii când ne convine mutual - sufletește e ca și când am fi sărit peste coada măturii. Și peste toate prejudecățile inventate de mintea umană.
Și - n-aș putea neapărat să spun că de atunci a luat naștere ideea - dar cred că din acel moment mi-am pus în cap să soluționez definitiv o anumită problemă. Scop în care vreau să fac un experiment. Acesta este cel de-al treilea mobil al aventurii mele aici. Cel mai ascuns, mai îndrăzneț și mai incitant.

Pregătirile de nuntă au fost amănunțite și îndelungi, așa cum se obișnuia la ei în sat. Au pornit dis-de-dimineață cu vinul și pălinca să facă invitațiile. Le-a tăiat calea o broască imensă, maronie și buburoasă răsărită de niciunde. Flăcăii, frații de ginere s-au oprit din mers și s-au închinat.
- Semn rău, a spus unul.
- Pi-pi-pișă-te peste ea, a propus Riți, dar până să termine el de vorbit, Fănuș s-a și descheiat la pantaloni și a făcut lucrul respectiv.
Jetul fierbinte a pus-o pe fugă, dar spectrul întâmplării a rămas.
Soacra mare s-a plâns la toate rubedeniile că nora ei era de neam atât de prost încât nici nu și-a putut invita părinții sau frații - nici măcar pe mătușa despre care se spunea c-ar fi ținut-o în școală - și a povestit întâmplarea cu așa zisul tată adoptiv, țiganul cel zdrențăros. Socrul mare s-a alinat cu alcool în crâșmă și-a zis sus și tare că nevastă faină precum a fiului său nu mai găseai la nimeni.
Prin căsătorie, Carmen-cea-fără-de-familie a devenit Doamna Zgarbur, Doamna Carmen, sau pur și simplu Doamna și nimănui nu i-a dat mâna să-i mai spună din ziua aia altfel. Certificatul de căsătorie i-a fost al doilea act de naștere.

*

Studiu de caz: cum se înmoaie în miere penele umplute cu venin …

New Literature Review: ”John Fox Raviola sau cel care se ascunde după pseudonimul acesta e un exemplar de colecție. Nu prin valoare, ci prin circul pe care-l face. Scrierile lui puerile, dictate de emoții vlăguite, anacronice și vădit revanșarde nu conving, iar după prima lui carte, a dezamăgit constant […]
Jonathan Smith.”

Newsflash: Cunoscutul cronicar Jonathan Smith de la New Literature Review este fiul nelegitim al actualului guvernator Will Merton.

New Literature Review: ”În ultima lui carte Raviola dovedește că are stofă de prozator veritabil și cei pe care i-a dezamăgit până acum sunt datori să-i acorde o primă șansă în viitor. Îi așteptăm cu interes noile apariții pe piață […]
Jonathan Smith.”

De menționat că știrea de la mijloc n-a fost transmisă niciodată.


Yahoo messenger. Id: JFR_66
Dragă Ashley,
Mai ții minte vremurile alea din tinerețea noastră când ne țineam de drăcii și ne distram copios? Mi-am amintit-o pe-aia haioasă cu bunica stimabilului tău profesor de la colegiu, în fața căreia tu te-ai dat drept medic psihanalist, iar eu drept asistentul tău. Cum am făcut-o să se lase de fumat și … să ciripească marele secret.

Yahoo messenger. Id: A_bg_67
Dragul meu Fox,
Tot timpul îți amintești de faza asta. Chiar mă faci să regret că de-atunci n-am mai hipnotizat pe nimeni.

JFR_66: Ba da, pe mine … de fiecare dată.

Minimizez fereastra messengerului și încep să cochetez cu scrisul la noua mea carte. Mă apuc de ceva care s-ar putea numi primul capitol. Minunea asta a tehnicii de calcul care-ți permite să faci ca Napoleon o mie de treburi de-odată și care-ți aduce tocmai de la capătul lumii în timp real mesajul ființei iubite, îmi dă o stare de bună dispoziție. Mai ales că amintirea e nu numai haioasă, ci într-un fel, definitorie pentru cursul vieții. După povestea cu prima mea carte și succesul de public răsunător care a urmat, am început, desigur, să fiu vitriolat de critici. Că doar de asta se numesc critici, altminteri s-ar numi laudatori, nu? Și cumva, admit că nu m-au criticat pe nedrept. Succesul mi-a adus o groază de bani. M-am văzut adulat de cititori, obligat, presionat, implorat să scot câte o carte pe an. Romanele mele - altminteri spontan și firesc născute ca idee - au devenit din ce în ce mai scurte, mai în fugă plămădite, ca excrementele unui animal hăituit. Faptul că nu-mi mai permiteam să las agurida să se coacă, câteva inadvertențe cu realitatea de bun-simț dar și - mai ales - triviala invidie umană au făcut să sară toți cu fleanca pe mine. Unii în vogă, alții mărunți, cert e că printre ei se afla și omul meu. De la joaca aia de copii puși pe șotii mi s?a tras norocul de zile mari. Am mai întors o dată roata destinului. Evident că domnul profesor și critic a acceptat trocul - să vânture murăturile altora, pe mine să mă lase în pace - ba chiar - deși nu i-am pretins, să scrie de bine despre cărțile mele - iar eu să talc mâlc și să renunț să dau la presă marele lui secret împreuna cu înregistrarea doveditoare. Și s-a ținut de cuvânt, reînnodând pactul tăcerii mele la fiecare lucrare de-a mea nou apărută. După el s-au luat desigur, și alții, că doar expresia "a fi precum oile" nu s-o fi inventat pe plaiul mioritic. Cam așa pot spune că mi-am împlinit visul american. Mai rămânea să-mi împlinesc și visul românesc, contrazicând ideea că nimeni nu e profet la el în țară. A fost marea mea ambiție să fiu tradus aici, să mă știe tot gherțoiul autohton ca pe un mare mânuitor al condeiului. "Ai citit ultima carte a lui Coehlo? Dar a lui Raviola?" Editorul meu american a râs când i-am zis de ambițiile mele. E un individ simpatic, cam trăsnit, imigrant ca și mine. Îl cheamă Lopez și vine de undeva de prin America latină. Mai nou, e știut drept "parașutistul". El paracaidista. Încep să râd când mintea îmi returnează imaginea unui individ scundac și bărbos, care poartă în spate tot timpul o parașută mică, cumpărată de la un club sportiv. Pentru el visul american era gata să se sfârșească tragic odată cu gemenii din Manhatan. Experiența celor nu știu câte zeci de etaje coborâte în fugă atunci l-a făcut să scornească trăsnaia de care tocmai am spus. Într-o firmă "serioasă" asta i-ar fi adus numaidecât concedierea, dar în lumea noastră, a buchiniștilor, excentricitățile se mai admit. Mai trag în balanță și acțiunile pe care le deține la Hunters's Publishing House , adică la editură, ca și faptul că n-a dat greș niciodată în dificila muncă pe care o face. Mai râd o dată când mi-l imaginez pe Lopez ejectându-se de la o fereastră, zburând ca Mary Poppins printre zgârie-nori și aterizând pe capota unei mașini.
Urmându-mi planul cu consecvență, mi-am stabilit victima următoare, care n-a mai fost hipnotizată sau amenințată și nici măcar sedusă ca Carmen Zgarbur (cacofonia i-o aduc ca omagiu). A fost cointeresată, încântată, fiindcă i-am cumpărat și revândut o iluzie scumpă. Victima de care vorbesc e o scriitoare ratată, dar traducătoare și editoare de renume. I-am promis ceea ce i-am cerut: ea să fie publicată în America, eu să pătrund pe piața românească. Și astfel am trecut Oceanul amândoi, în sensuri opuse, suflându-ne unul altuia în pânze.