- Precum se știe, epigrama este o poezie, de regulă catren, care biciuiește un defect, o situație caraghioasă, o stare de lucruri anormală, lene, chiul, explică Nimeni ca pentru școlari.
Cu mult timp în urmă, continuă el, în Epoca de Aur, în calitatea sa de responsabil al colțului satiric de la gazeta de perete, Virgil Scărlătescu, familiar "nea Virgil", a afișat o epigramă care suna cam așa...

Sectorul economic:

- Ce oameni mulți, parcă-s furnici!
Iar disciplina-i absolută.
Cam câți inși or munci aici?
- Păi, cam vreo șapte'ș'cinci la sută...

După doar două ore de la publicare, nea Virgil e chemat la șeful serviciului "Personal", care era și secretarul de partid al întreprinderii:
- Tovarășe, dumneata întreci măsura.
- La ce vă referiți?
- Te faci că nu pricepi, ai? Ce vrei să spui cu acel șaptezecișicinci la sută? Dumneata ai impresia că noi încadrăm în mod haotic? Păi, dacă șaptezecișicinci la sută din personal lucrează în sectorul economic, noi cu cine facem producție? Numai douăzecișicinci la sută reprezintă întregul personal muncitor și tehnic? Cu douăzecișicinci la sută din întregul personal facem noi planul?! Ia zi, tovarășe!
- Eu altceva am vrut să spun... Că se muncește, dar mai sunt și chiulangii. S-a înțeles greșit.
- N-am înțeles deloc greșit! Umblă la procent, tovarășe, nu dezinforma oamenii! Altfel, o să se creadă că, în unitatea asta, sunt numai economiști.
În cursul aceleiași zile, epigrama apare cu rectificarea de rigoare.

Sectorul economic:

-Ce oameni mulți, parcă-s furnici!
Iar disciplina-i absolută.
Cam câți inși or munci aici?
- Păi, cam vreo două'ș'cinci la sută...

În ziua următoare, la prima oră, nea Virgil e chemat la contabilul-șef.
- Bine, frățioare, tocmai pe noi ți-ai găsit să ne critici? Lovești în branșă? Tu nu ești tot economist?
- Șefu', dacă permiteți...
- Nu permit nimic. Auzi? Nimic! șuieră contabilul-șef printre dinți. Nimic. Să-mi spui, pe cine ai văzut că stă? Arată-mi-l pe ăla care arde gazul de pomană și eu îl dau afară!
- Tovarășe contabil-șef...
- Niciun tovarășe! Cum zici dumneata, douăzecișicinci la sută din oamenii mei muncesc, restul trândăvesc. Dă jos plăcinta, până nu gustă prea mulți din ea!
- Am înțeles. Dau jos plăcinta.
Înainte de a ieși din birou e oprit de cuvintele șefului:
- Îți dau o sugestie. Schimbă titlul. În loc de "economic" zi-i "tehnic". Ha, ha, ha... Ce-o să-mi placă! Mor de râs când mă gândesc la mutra pe care o s-o facă directorul tehnic... Ha, ha...
Virgil Scărlătescu schimbă și de astă dată conținutul epigramei, ținând cont doar parțial de sugestia șefului său.

Sectorul tehnic:

- Ce oameni mulți, parcă-s furnici!
Iar disciplina-i absolută.
Cam câți inși or munci aici?
- Păi, cam vreo nouă'ș'cinci la sută...

Directorul tehnic îl felicită:
- Bravos, îmi place să știi! Trebuie să recunoaștem, mai avem și leneși. Iar, într-o ședință: Tovarășul Scărlătescu a pus punctul pe "i". Să facem totul, tovarăși, ca lenea și chiulul să dispară din colectivele noastre de muncă.
După ședință, pe culoar, bătându-l prietenește pe umăr, i se adresează lui nea Virgil:
- Fie vorba între noi, ai cam exagerat cu procentul acela de cinci la sută. Unu la sută ar fi reflectat just procentul de uscături din pădurea noastră. Poate mai umbli la el.
În urma acestei discuții și enervat peste măsură, nea Virgil modifică, în bășcălie, epigrama, într-o ultimă formă:

Sectorul tehnic:

- Ce oameni mulți, parcă-s furnici!
Iar disciplina-i absolută.
- Cam câți inși or munci aici?
- Păi, cam o sută cinci la sută.

Directorul tehnic îl felicită pentru a doua oară:
- Bravos, îmi place! Așa ca între noi, ăia cinci la sută sunt delincvenți care execută pedeapsa la locul de muncă. Să nu care cumva să se creadă că tocmai ăia depășesc planul... Nu e conform cu morala.

- Nea Virgil, din nefericire, a plecat cam devreme dintre noi, la loc cu verdeață, grăiește Nimeni îndurerat. Am citit, undeva, că longevitatea poate fi privită ca o prelungire a fricii de moarte. De altundeva, am aflat că râsul îl îndepărtează, pentru câteva clipe, pe omul simplu, de spaimă. Prin râs, deci, omul uită de condamnarea sa la moarte, care curge chiar din clipa în care s-a născut. Nea Virgil a fost unul din aceia care și-a presimțit moartea și, cu ceva timp înainte, și-a închinat un epitaf:

Mie însumi:

Am pizmuit pe orice domnitor
Supranumit "cel bun", "cel înțelept"...
De-acuma însă, orice trecător
Îmi poate spune fără greș "cel drept"...