III

Prima misiune a Patriciei se terminase: la sfârșitului anului școlar filmul era montat în forma finală. Era o poveste despre bine și rău, despre dăruire și egocentrism, despre omenie și animalitate deopotrivă. Pelicula surprinsese și varii aspecte domestice, pe lângă sau tangențial cu relația elev profesor. Erau pe undeva pe la granița mereu alunecătoare între lipsa de bani și lipsa de suflet. O discuție între părinții veniți la ședință mai devreme: se vorbea despre niște fotografii de grup piperate, peste posibilitățile unora și făcute cu o insistență suspectă. Camera din biroul directorilor îl imortalizase pe fotograf – din conversație se deducea că e rudă sau prieten apropiat cu una din persoanele de la conducere. O altă discuție în cancelarie: era vorba de costul unor bilete de spectacol. Cine nu era de acord cu vinderea lor la alt preț decât cel real era imediat „convins” de un grup minoritar, dar dominant, că nu e cazul să se opună.
- Acesta a fost examenul tău de diplomă, îi spuse Giulieta glumind Patriciei, recunoscând un talent în dezvoltare. Selecția fusese inspirată, comentariile savuroase, ce mai, era un documentar după toate regulile artei.
- Ce ai spune dacă într-o zi te-ai adresa unor milioane de oameni? Dacă ai fi în directă comunicare cu ei? continuă ea. Se aflau la studiou și deodată ochii interlocutoarei sale căzură pe niște planuri în ozalid ștampilate și parafate lăsate ca din întâmplare pe una din mese.
- ... Departamentul producție ... compartiment platouri de producție ... regia de emisie, silabisi aceasta din ce în ce mai uimită. Giulieta, dar asta este ....
- Diagrama unei televiziuni. A televiziunii Anaconda. Vremea Anacondei a venit.
Ochii tinerei discipole se însuflețiră brusc și trase un chiot nestăpânit în timp ce o îmbrățișa pe autoarea mărețului plan cu un entuziasm cum nu mai trăise de mult.
- Așa cum ai intuit, probabil, televiziunea asta va fi o armă. În slujba celor mulți. Și împotriva răilor acestei lumi, dacă mi permiți să te citez. Va fi cea mai revoluționară întreprindere de acest gen din câte au existat vreodată. Planul de programe este în mare schițat pe cel puțin un an de zile. Și aici este locul tău. În câteva emisiuni care vor fi coloana vertebrală. "Legiunea Sfântului Mihail". "Dreptatea socială". "Anchete imposibile". La toate acestea tu vei fi reporter, moderator și realizator. Tu vei fi piesa de rezistență
- Eu? De ce tocmai eu? De ce nu altcineva? De ce nu tu însăți?
- O întreprindere de genul ăsta are nevoie de un simbol, spuse viitoarea patroană de mass media. Un simbol care să atragă, să placă și să captiveze. În istorie, oamenii i-au urmat în războaie și în pace pe cei care aveau de partea lor nu numai adevărul ci și charisma. Oamenii receptează mai ușor adevărul servit pe o tavă de aur. Înțelegi?
Patricia se posomorî. Spuse, privindu-și vârful pantofilor:
- Eu am fost toată viața urmărită de eșec. Tot ce am făcut a fost sortit eșecului. Nimic n-a durat și nu s-a consolidat.
- Asta pentru că ți-a lipsit motivația necesară. Și curajul, probabil. Acum ai o motivație extrem de puternică. Iar pentru a-ți da curajul care îți lipsește, sunt eu. Totul este să respecți regulile pe care vi le impun, ție și întregii echipe. Așa că, Patricia Roiban, alege-ți un nume: alege-ți numele de războinică.
Tânăra femeie își ridică ochii.
- Da, alege-ți un pseudonim de studiou. Nu-mi place numele tău. Nu vreau o patriciană care să se fâțâie pe tocuri înalte printre nefericiții sorții. Eu vreau o femeie de acțiune, puternică, sobră, acesta este simbolul pe care vreau să-l creez.
- Un pseudonim ... Să-mi găsesc un pseudonim ...
Gândurile, la început confuze, prinseră să se limpezească. O carte de benzi desenate din copilărie ... Un desen care îi înflăcărase imaginația ... O regină războinică ....
- "Renda, regina războinică". Renda, era reprezentată în armură și cu spada gata de luptă. Acesta e pseudonimul pe care vreau să mi-l aleg.
- Renda, splendid! Ochii Giulietei Coreitaru străluceau. Patricia o privi: era o strălucire ... întunecată, tulbure. Dacă dinspre partea ei, vestea fusese primită cu izbucniri de entuziasm copilăresc, cealaltă planificase minuțios totul, urzise ani de zile cu frustrare și mânie planul acesta care acum ajunsese în faza decisivă.
Pe una din planșele de detaliu, se vedeau posturile fiecărui compartiment: o sumedenie de căsuțe. Aproape fiecare căsuță era ocupată de un nume. Înțelese că ea își alesese oamenii, că totul era stabilit în amănunt ... Mai rămânea o singură întrebare: cine era persoana din umbră, cea care făcuse posibile toate astea? Avea să se arate?
- În curând, spuse Giulieta, ai s-o cunoști pe cea care a făcut cel mai mult pentru ca acest plan să fie realizabil, pe prietena și protectoarea mea din străinătate.
Și momentul cel mare veni. Când avionul aparținând liniilor aeriene suedeze ateriză la Otopeni, cea care se numea de acum Renda, sosită dimpreună cu domnișoara Coreitaru, fu gata gata să se împiedice de emoție înaintând spre importantele personaje ce tocmai descinseseră.
- Baroana Ericsson, baronul Philip Ericsson, făcu Giulieta prezentările și Patricia strânse mâinile rubensienei matroane și a bătrânelului miop ce părea că joacă rolul unui prinț consort pe lângă impozanta lui soție.
Îi așteptau afară mașinile. Era în fapt o delegație oficială venită să-i întâmpine, doamna venea în țară în calitate de parlamentar european și urma să se întâlnească la palatul Guvernului cu primul ministru. Îndată ce se urcară alături de oaspeții de onoare în limuzina neagră cu steguleț ce flutura pe bord, și cu trei rânduri de banchete, caravana se puse în mișcare ca vântul și ca gândul, cu girofarurile și sirenele în funcțiune. Ea și prietena ei se așezaseră în spate, distinsa familie în rândul din mijloc, în spatele șoferului. „După ceafă poți distinge caracterul unui om”, gândi Patricia studiind personajele. Ceafa baroanei era groasă, părul platinat îi era tuns scurt. Prototipul femeii autoritare, directe și obișnuite să spună lucrurilor pe nume. Fiind președinta unei asociații pentru cei cu handicap, se putea presupune că avea și ea unul. În tot cazul, însă beteșugul trebuie să fi fost pe interior, pe dinafară nu lăsa să se vadă nimic. Domnul soț avea o ciudată voce pițigăiată și insinuantă și amândoi vorbeau românește cu gazdele, într-un gest ce se voia de amabilitate. Era de fapt o păsărească destul de comică care ar fi făcut-o să zâmbească într-o situație mai puțin solemnă cum i se părea aceasta. Spre intrarea în București avu loc un incident care iarăși ar fi putut părea comic, dacă n-ar fi fost vorba de un umor negru. La un moment dat pe șosea, în fața lor, se ivi un cadavru de câine, apoi altul și altul, și se părea că tot la suta de metri era câte unul. Pe vremea aceea, municipalitatea nu hotărâse exterminarea lor în masă și nici vreo măsură de regularizare a traficului pe segmentul ăsta nu era, așa că decimarea faunei – bogate – era lăsată pe seama bolizilor în viteză și a nepăsării umane. În mod absurd, tocmai atunci șoferul se găsise să turuie plin de solicitudine despre bunătatea proverbială a românilor și despre peisajele neasemuite ale patriei.
- Pe aici a fost vreun câmp de luptă? se auzi vocea ironică și subțiratică a domnului baron.
- Excelența sa este un cunoscut naturalist în țara lui și apărător al animalelor, șopti Giulieta la urechea prietenei sale. Oare de ce nu mă mir că privește poporul ăsta cu atâta dispreț?
- Nu, nu, se grăbi să răspundă șoferul, luând ad litteram întrebarea – poate și fiindcă era perioada când în Balcani era război – țara noastră a rămas mereu în afara zonelor de conflict. România e țara care ... și continuă să turuie prostește.
- Asta îmi dă ideea unui nou film documentar, reluă Giulieta, cu glas scăzut. A, nu, stai liniștită, n-o să-ți dau ție o asemenea însărcinare, spuse, văzând că Patricia se strâmbă de groază. Și începu să râdă încet.
În fine, ajunși la locul vizitei oficiale, cele două își luară rămas bun pentru moment, continuându-și drumul cu mașina Giulietei. Se opriră în fața unui bloc înalt și de cum intrară, viitoarea Renda se opri cu ochii pironiți de uimire. Mirosul de tencuială încă proaspătă, mulțimea de oameni care amenajau decoruri, trăgeau cabluri, o făcea să și închipuie că aici era fără-ndoială, viitorul ei loc de muncă promis. Era conștientă că făcea o figură nespus de provincială, de prostească, totuși nu-și putea alunga emoția și uimirea. Așa arătase probabil la șase ani, când venind cu părinții la București prima oară și văzând Roata Mare, scăpase din mâini punga cu pufuleți. Era în miezul unor evenimente cruciale, era în miezul fierbinte al unei istorii ce începea să se scrie. Aici era kilometrul zero.
- Acesta este studioul Legiunii Sfântului Mihail spuse Giulieta, strecurându-i-se brusc în spate și făcând-o să tresară. Emisiunea va avea mai multe părți. Una va fi ancheta propriu zisă, filmată în locație. Uneori vom recurge la camera ascunsă, alteori nu. A doua parte va fi un talk-show. Aici vor fi prezenți martorii și victimele. Aici, în studioul ăsta va fi judecat răul, potentatul – mă refer la om, dacă i se poate spune așa. Aici tu vei deveni vizibilă pentru o întreagă națiune de privitori. Dar și în celelalte părți vei fi direct implicată. Și va mai fi și o a treia parte, cea a flagrantului. Deznodământul. Cel în care intervin organele abilitate pentru justiția finală. Cel în care răul pleacă cu cătușele la mâini sau cu contractul de muncă desfăcut, sau cu o altă pedeapsă pe care n-o va uita prea ușor. Această parte nu va lipsi niciodată. Nici unul din cei mușcați de Anaconda nu scapă doar cu execuția morală – acesta va fi mesajul. Prin asta vom diferi de cei din branșa noastră care nu fac decât să prezinte răul ca atare, fără să dea o rezolvare și lasă telespectatorilor un gust amar.
- "Legiunea Sfântului Mihail", murmură Renda. Numai glonțul va lipsi. Spre deosebire de cea din istorie, legiunea noastră îi va lăsa în viață.
Acesta fu începutul Anacondei. Doua luni mai târziu, postul își începu emisia și celebritatea.


O singură pătrățică rămăsese necompletată în schema Giulietei – cea pe care o văzuse schițată pe hârtie – și când echipa se reuni, Patricia avu o nouă surpriză, de data asta mai degrabă agreabilă decât grandioasă. Întâlnirea dintre doi concitadini putea purta un astfel de calificativ. În perioada definitivării amenajărilor spațiale, o văzu pe patroană stând de vorbă cu un bărbat. Îl recunoscu deodată când acesta se întoarse cu fața spre ea.
- El este Horia Halvageari, îl prezentă Giulieta, cel mai nou membru al echipei noastre, specialist în aparatură video și … pază protecție . La filmările în teren te va însoți și va fi în același timp cameramanul și garda ta de corp.
Cel evocat de sora ei, cu ironiile ei murdare, când venise nepoftită la București, i se afla acum în față. Îi zâmbi și-i întinse mâna fostului și viitorului ei coleg.
- Nu credeam că lumea e atât de mică, spuse îndată ce patroana plecă, chemată fiind de alte treburi imperioase. Ce mai faci, Horia, cum ai ajuns aici? Te-au sedus și pe tine ideile Giulietei?
- Nu neapărat, răspunse bărbatul cu o voce liniștită. Au fost mai degrabă motive personale.
- Cum de ai venit la București? Să nu-mi spui că și tu ai căzut în dizgrația „seniorului Furtună” și că te-a expulzat din urbea noastră liniștită. Mă rog, cum vrei să-i zici, seniorul Furtună, Vijelie, Uragan, adăugă cu gândul la paradigma poreclelor meteorologice ale celui în cauză.
Bărbatul clătină din cap.
- Nu, nu nicidecum. Fata dă anul ăsta examen la liceu și ne-am gândit că cel mai bine e să pună aici bazele unei cariere. Nevastă-mea a moștenit un apartament în București, așa că am devenit cetățeni ai capitalei.
Era plăcut să întâlnești pe cineva de acasă, cu atât mai mult pe o persoană discretă și cu bun simț.
- Vreau să te rog ceva. Vreau să păstrezi un secret. Nu vreau să știe nimeni că sunt despărțită de soțul meu. Doar Giulietei i-am spus câte ceva din viața mea, indirect.
De câtva timp, lucrul ăsta i se părea și mai important. La bloc, un admirator necunoscut îi punea câte o floare pe zi în cutia de scrisori și vreo doi proprietari de mașini din parcarea blocului de vizavi o invitaseră ba la o cafea, ba la o plimbare. Ea se felicitase pentru rolul pe care-l juca; se refugiase din nou în minciuna datoriei conjugale, evitând războiul. În general bărbații nu-și acceptă înfrângerea cu demnitate, mai ales când e vorba de o femeie drăguță (gândea ea, nu fără motiv) și pot deveni dușmani crânceni. Nu voia să-și audă vorbe cum că ar fi frigidă ori lesbiană, ori mai grav, să-și găsească mașina zgâriată, ușa scuipată sau cine știe ce altă porcărie de un anumit gen. Nu strica să adopte și la serviciu o astfel de atitudine. Horia Halvageari zâmbi, în semn de complicitate acceptată, fără să se arate contrariat.
Peste puțin timp, Giulieta își adună oamenii și le ținu o cuvântare impresionantă. Era profesiunea ei de credință, contractul moral pe care îl încheia cu cei pe care-i alesese. Nu admitea aere de vedetă printre angajații săi, cu atât mai mult celor ce urmau să apară în prime-time. Nu interviuri, nu autografe, nu participări la evenimente mondene. Îndată ce ieșea pe poarta televiziunii, angajatul devenea un anonim. Mai mult, își va schimba înfățișarea și numele, revenind la cele obișnuite și se întorcea în habitatul său de zi cu zi. Era important să păstreze contactul cu viața, cu realitatea cotidiană – pentru a nu uita de ce era aici. Și era important de asemenea anonimatul pentru că televiziunea avea să funcționeze ca o unitate de comando. Cum poți opri niște oameni pe care nu-i poți șantaja, nu-i poți amenința și nu-i poți compromite, pentru simplul motiv că ei sunt pretutindeni și nicăieri? Cum îi poți recunoaște când vin să te surprindă în culpă? ... Și mai era o problemă care trebuia stabilită de la început. Cea a venitului material. Aceasta nu era o televiziune comercială, orientată spre profit. Cu atât mai puțin, profitul atât cât va fi, nu va intra în buzunarul proprietarului, ci în ale celor cărora le era în întregime dedicată activitatea Anacondei: oamenii simpli și dezmoșteniți. Veniturile vor fi decente, dar cei ce se aflau aici erau motivați de cu totul altceva. Dacă vreunul își schimbase între timp ideile, dacă voia îmbogățirea sau succesul, acum era momentul să se retragă.
- Cine este de acord cu mine?
O pădure de mâini se ridicară în aer. Pe dinaintea ochilor Patriciei, înlăcrimați acum, trecură fragmente din trecut, din acel trecut în care banii n-aduseseră fericirea, nici n-o completaseră și se gândi că ceea ce spunea Giulieta era în deplină concordanță cu propriile ei gânduri. O viață fără idealuri nu putea însemna nimic. Și ea și oamenii aceștia aveau un ideal și acum li se oferea deplina șansă să-l urmeze până la capăt.