Studiu de caz: despre adevăruri relative și minciuni absolute.
Una din primele mele surprize ale mutării în America a fost istoria. Faptul că „Războiul de independență de la 77” se numea aici „războiul ruso-turc” și nimeni nu spunea o vorbă de participarea românilor; faptul că de Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân – n-auzise nimeni, nici doctorii în istorie; iar marea victorie a noastră de la Mărășești din marele război era a rușilor împotriva nemților … concluzie: ori un colos e mic când îl privești de la mare distanță ori mărimea e întotdeauna relativă …
Altă surpriză a fost o boacănă de-a mea de proporții … gata să mă fac de râs fără drept de apel în fața colegilor mei când am pus la cale o nevinovată petrecere școlară cu hot-dog, big-mac și pepsi și eu le am atras atenția pe un ton cât se poate de serios, de sincer și de alarmat, că astea-s otravă pentru organism … poate că acum, când pe net, zvonul denigrator a devenit metodă obișnuită de sabotaj, nu m-ar fi privit nimeni ca pe un nebun, dar atunci, în anii 80 am fost privit mai ceva ca marțianul aterizat cu farfuria. Până am realizat că ceea ce spusesem – și care-mi fusese implantat în subconștient de ai mei în copilărie, nu era altceva decât un jalnic subterfugiu al strâmtorării. Morala? Să n-ai încredere absolută în nimeni, nici măcar în părintele tău cel mai respectabil.


Când el a intrat pe ușa depozitului și a văzut-o pe soția fugară la biroul tatălui său, răsfoindu-i actele a crezut că visează. Nu și-a crezut ochii nici când a văzut fețele noi care l-au privit lung și ironic – fata de la facturi, băieții de la cărat-dezambalat și nici n-a priceput unde-i e părintele.
- Ce cauți aici? i s-a adresat femeii, îndată ce glasul i-a fost la îndemână.
- Ce cauți tu aici, i-a întors ea întrebarea.
El și-a amintit de cartea aceea veche englezească cu omul care-și vânduse soția și copila la beție fără să înțeleagă pe moment de ce mintea făcea o atare legătură. A găsit totuși în acel neant înnebunitor al înțelegerii un punct solid. Ca și o definiție de circumstanță a iertării: când suferi pentru ce ți-a făcut cineva, dar suferi și mai rău fără acel cineva, atunci trebuie să ierți.
- Nu știu ce înseamnă toate astea … dar vreau să vii cu mine … vreau ca din nou …
A primit răspunsul: preludiul a fost un zâmbet strâmb, confecționat din cute de ură, dispreț și satisfacție. Să privești în sufletul cuiva și să-ți vezi acolo imaginea oglindită sub forma unei înfiorătoare, grotești caricaturi … să înțelegi brusc că n-ai altă valoare decât cea pe care ochii necruțători ți-o atribuie, adică niciuna … sunt lucruri care pot dezagrega respectul de sine al oricui. Cuvintele au întregit tabloul.
Un ratat, un cabotin, nu primul, nici ultimul, dar cel mai de plâns și de râs din câți întâlnise.
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț – să te iubesc, prin astea tu mai mult mă-nveți, ar fi răspuns probabil într-o dispoziție poetică. Dar în loc de asta, a zis:
- Asta-i părerea ta. Nu ești singura femeie de pe lume.
- Așa crezi? Orice femeie îți va spune tot la fel.
- Unde e tata? Ce l-ai ademenit să facă?
- Du-te și întreabă-l.
Dar răspunsul la întrebare a ajuns înaintea lui Nea Dinu Zgarbur, acasă la soția lui, călare pe limbile unora și altora.

Bărbatul a sosit acasă pe la amiază, împleticindu-se.
A răspuns cu buzele palide, ca de om mort:
- I-am vândut ei, tot.
- Și unde sunt banii?
- I-am pus la bancă.
- Unde e extrasul de cont?
El a cotrobăit disperat în buzunare dar nu a găsit decât un bilet vechi de autobuz. A căutat și în borseta de care nu se despărțea nicăieri. Aburii alcoolului se risipeau și pe măsură ce realitatea crudă se arăta din spatele lor, o gheară tot mai haină îi strângea inima. Coana Frosița a găsit în cele din urmă actul prin care se certifica transferul de proprietate asupra firmei și a întregului ei patrimoniu și a priceput că nu i mai stătea nimănui în putere să desfacă ceea ce se făcuse. Sau să refacă ce se desfăcuse. Bărbatul s-a învinețit la față și a căzut într-o stare de șoc; numai buzele se mișcau, murmurând ceva confuz. Soția lui a pus mâna pe telefon și a chemat-o pe Alina care a făcut autostopul și a intrat în casa mamei ei vitrege alergând.
- Să ți-l iei pe tac’tu de-aici, nu mă interesează cu ce, să-l iei la tine acasă, să nu-l mai văd, că sub același acoperiș cu mine nu mai poate să stea. Altminteri îl arunc în stradă, a mai adăugat când fata a avut un moment de ezitare ca și când nu i ar fi venit să creadă ce vede și aude.
Tanti Jana, care aflase ce s-a petrecut, i-a povestit. Pentru că nu știa unde e fratele ei, nici nu știa unde e mașina lor de la depozit – poate că fusese și ea vândută – Alina s-a rugat de un megieș care avea căruță și cai să-l transporte pe tatăl ei la oraș. Așa a purces din casa lui, nea Dinu Zgarbur, haida-haida, tropa-trop, rostind vorbe de neînțeles și scâncind ca un prunc, cu capul în poala fiicei lui și ochii la cer.

- Crede-mă, băiatul tatii, că n-am … fost cu nevasta ta … înțelegi … a spus bătrânul cu ochii în lacrimi și s-a uitat în cei a fiului ca un câine rănit.
După o săptămână de spovedire incoerentă, acestea au fost primele lui cuvinte clare.
Fănuș l-a crezut fără alte explicații. S-a mutat și el la oraș, în casa Alinei. Gospodăria de la țară a rămas în urmă cu amintirile ei de neîndurat. E mai ușor așa, mamă, a adus el ca argument coanei Frosița, trebuie să-mi găsesc ceva de lucru pe la oraș, să am grijă de tata, că sora mea n-are cum să stea cu el dimineața. Era și mai simplu, nu mai trebuia să facă naveta. În răstimpul acesta, a fost contactat de soția lui.
- Parcă spuneai că nu te mai interesez, a ieșit el la înaintare.
Știa că are o nouă legătură, alta. Fusese văzută în compania unui individ străin și lucrul nu l mirase, pentru că în oraș mișunau de la o vreme străinii cu bani – fie ei investitori la întreprinderile aurifere ce tocmai deschiseseră aici capete de pod ale unor investiții strategice, ori turiști atrași de regiune, ori căutători excentrici de comori și vestigii istorice, sosiți de peste mări. Individul locuia împreună cu ea, într-o casă superbă, recondiționată, într un cartier select, pe care Carmen a închiriat-o ca semn al trecerii la o nouă clasă socială.
- Nu mă interesează decât un sigur lucru: dau divorț de tine și vreau să știi că nu mă gândesc să-mi schimb numele. Va trebui să fii de acord.
Și dacă nu?
- Vrei să afle tot satul tău că taică-tu și cu mine am …?
Deși a spus cuvintele destul de tare și pe șleau, el nu-a auzit în urechi decât un soi de zgomot de bruiaj. Bătăile inimii care reflex, au acoperit cuvintele de care-i era groază.


După un timp, nu se știe cum, posibil printr-o lovitură similară, Carmen Zgarbur a cumpărat editura și tipografia la care muncise în trecut. Alina a povestit scena prin care doamna și-a desăvârșit vendeta împotriva fostelor sale rude prin alianță. Erau toți trei la masă, ea, Fănuș și Panarițiu Popescu. Alina a povestit cum ele două, ea și cu mama lui Riți au fost date afară. Carmen s-a purtat cu spoită eleganță, i-a adunat pe toți salariații în curte, ca la o serbare școlară, apoi a strigat de pe o listă numele celor care vor rămâne colaboratorii ei. Suspansul a fost mai ceva ca la film, a reușit să-i facă pe oameni să tremure și desigur, după ce comedia s-a sfârșit, a spus că cei care nu și-au auzit numele sunt liberi să-și ia catrafusele și să plece. Riți a fost contrariat, pentru că maică-sa îi spusese altă poveste, cum că ea și cu actuala patroană au avut o scenă furtunoasă după care ea și-a prezentat demisia trântind ușa și trimițând-o la mama naibii, dar nu se îndoia că versiunea verișoarei era cea adevărată. Alina povestea cu detașare, chiar cu umor, ca și când nu i s-ar fi întâmplat chiar ei. Fănuș a rămas pe gânduri, fascinat de peripețiile biografice ale mătușii Popescu. Și-a amintit cum venise vărul lui pe lume, ca fiu nelegitim al unei domnișoare bătrâne de aproape 30 de ani și al unui individ cu vreo 10 ani mai tânăr, un student la cămin în localitate. Când Riți avea un an, studentul și domnișoara (adică mătușa Popescu) se căsătoriseră făcând din Riți un copil onorabil. Numai că scorpia de femeie îl alungase repede cu toanele ei pe tânăr – care și-a luat lumea în cap, iar bietul lui văr crescuse fără tată. Că maică-sa primise acum, la bătrânețe ceea ce merita, era clar. La fel ar fi fost tentat să spună și de propria lui mamă. Dar durerea trădării era prea mare. Fănuș a simțit o dorință năvalnică s-o vadă pe Carmen Zgarbur, s-o facă să-și înghită cuvintele odioase, s o facă iarăși a lui, însă umbra amantului cel nou i s-a pus ca o pată în fața ochilor. A căzut iarăși într o stare de bolnăvicioasă letargie.


- Tttrebuie să-i facem o porcărie. Ssssă le facem la amândoi, a conchis Riți. Neapărat. Ppentru tot ce ne au făcut … Ssă ne gândim la ceva. Un ddar de casă nouă, că tot nu-nu-nu le-am prezentat omagiile noastre.
Fane a mai prins inimă. Au mers duminică prin târg – s-au gândit la ceva scârbos, un șarpe, un șoarece, dar în târg erau doar animale drăgălașe. Apoi s-au gândit să prindă un păianjen de pământ sau un gândac uriaș în pădure dar le-a fost frică și-au renunțat. În cele din urmă au dat în gară peste un tip surdo-mut care vindea muțunei de pluș de tot felul pentru cadouri. Și aceștia erau deosebit de drăgălași; le-au atras atenția doi purceluși roz legați bot la bot printr un elastic. Þinând pe fiecare în câte o mână îi puteai apropia și depărta ca pe doi îndrăgostiți pe care ața amorului îi trage tot timpul să se pupăcească. Fănuș s-a prins că puteau duce un mesaj simbolic, iar vărului i-a venit în cap un plan de adaptare și mai potrivit cu simbolul. I au cumpărat și în după amiaza aceea au confecționat niște aripi din hârtie pe care le-au prins cu aracet pe spinarea purcelușilor. Ca mesajul să fie fără umbră de ambiguitate le mai trebuia copacul: au improvizat un fel de bonsai dintr-o plantă de apartament în ghiveci, sperând ca Alina să nu-i observe lipsa. Fănuș și-a desăvârșit răzbunarea vopsind cu ruj botul scroafei și fătăciunea. Au ancorat apoi cu sfoară purcelușii în copac cu aripile pliate la 45 de grade ca și când tocmai ar fi aterizat și au împachetat ansamblul. L-au dus la poștă a doua zi, cu satisfacția trebii făcute profesionist. Închipuindu-și reacția fostei lui neveste și a amantului, Fane a râs până i-au dat lacrimile.

Păcat că nu i-a văzut Zgarburei rictusul de furie când a desfăcut pachetul. N-a savurat gluma care, în treacăt fie spus, pe mine m-a amuzat teribil. A azvârlit obiectul cât acolo, de s-a desfăcut ghiveciul în mii de țăndări. Scroafa s-a rostogolit, a săltat ca o minge și s-a agățat de cheia unui dulap unde a rămas bălăngănindu-se în aer și zgâindu-se la original alternativ, cu cele două zone roșii.

Studiu de caz: e ceva putred în Danemarca, dar în România mă-ntreb dacă mai e ceva care să miroasă frumos. Afacerile cu cărți: Zgarbura s-a prins repede de tot cum merg lucrurile, de unde iese banul și de unde nu. Am consiliat-o pe ici pe acolo, mai mult ca să mă distrez, deși admit că a fost vorba și de carte și de experiment. Nu puteam rata ocazia, să nu-i pun în valoare ticăloșia, să n-o extrag ca pe un minereu rar, s-o purific de firavele resturi de steril ca să strălucească în toată splendoarea. Nu mi-a fost dat să cunosc un exemplar mai lipsit de scrupule, mai lipsit de glasul interior al conștiinței pe care unii îl consideră a treia formă de manifestare a lui Dumnezeu. Mai întâi s-a prins că o editură poate să scoată bani și fără să vândă nimic. Doar exploatând naivitatea autorului mărunt, obsesia de a se vedea „publicat” cu orice preț, până la urmă asemănătoare cu mania bătrânilor plicticoși de a perora în locuri populate chiar dacă nu-i ascultă nimeni. Ei sunt dispuși să facă uneori sacrificii incredibile pentru a-și plăti tipărirea, desigur, umflată copios la deviz. Până aici ies bani buni. De la autor, nu de la cititor. Sunt apoi editurile „mari” cu care Doamna a rămas în tandrețuri, editurile „comerciale” care au bani să-și promoveze cărțile și să le vândă și aici apelează la distribuitorii angrosiști, contra unui procent grăsuț. Treaba merge într-o țară de tâmpiți orgolioși ca a noastră (mă includ și pe mine) unde lucruri pe jumătate inutile, precum mașinile străine, celularele, țoalele de firmă și cărțile „bune” au să aibă întotdeauna o căutare nebună. Depozitul Doamnei le plasează mai departe librăriilor și gheretiștilor stradali. Cum Zgarbura nu se pricepe să vândă o carte altfel decât pe chiloți și pe șosete și nu cred că a citit vreuna la viața ei (o fi spicuit poate manualul de citire prin școlile la care și-a tocit coatele), nu colaborează decât cu edituri de top. Nicio carte scoasă de vreo editură obscură – în afară de a ei – nu e primită la ea în depozit. Pe lângă toată această cochetărie cu marea și mica literatură, care a rămas o ocupație de bază până-n prezent (alături de felurite servicii ne-literare de tipografie ce aduc un profit modic, dar acoperă continuu salariile), Carmen Zgarbur s a mai ocupat și cu altele. Am sfătuit-o să se aplece asupra unei activități ce se numea în trecut camătă. Faptul că m-am duelat la mine în țară cu doamna lege și am învins-o (nu doar în împrejurările pe care le am povestit) mi-a dat probitatea de consilier la orice hoție îi trecea prin cap. A pretinde gaj câte unui fraier apartamentul sau casa, a-l împrumuta la ananghie cu o sumă mare de bani pe care avea obligația s-o înapoieze le termen strict pentru ca apoi, în preajma termenului cu pricina să devină de negăsit au ținut perfect de câteva ori. Rezultatul a fost același și când a făcut variație la metodă și când vreun incendiu amorsat din senin a ruinat afacerea imprudentului debitor pus astfel în imposibilitate de plată. Peștele cel mare înghite pe cel mic. Când băncile au început să dea credite și societățile de asigurare să pătrundă pe piață, tertipul n-a mai ținut, dar de acum Doamna avea o poziție de forță asigurată în oraș. Cine o mai putea opri? Cine o poate opri acum? E una din pistele-țintă ale experimentului.


Fănuș a acceptat un divorț amiabil în schimbul tăcerii ei. Chiar dacă el l-a crezut pe tatăl lui, era convins că alții o vor crede pe ea. A acceptat ca ea să-și păstreze numele de Zgarbur convins că nu era cu chip o mai mare terfelire a familiei decât ce se petrecuse până atunci. Au convenit să nu fie decât ei doi la judecătorie. El s-a gândit că ar fi putut să-i ceară jumătate din firma dobândită mișelește cât timp ei mai erau căsătoriți, dar cei ce știau legile i-au spus că era inutil: legea nu era de partea lui. Actul de donație al socrului către ea făcea ca depozitul să nu intre la bunuri comune. Totul a decurs extrem de repede, la fel de în pripă cum le fusese cununia (atâta doar că broasca uriașă n-a mai apărut). După aceea, într-o zi a fost chemat de ea.
- Nu te duce, cine știe cu ce mai vrea să te șantajeze, a spus Alina. Nu te duce, a întărit și Riți.
Apelul îi găsise pe cei doi frați acasă la vărul lor. El se afla de mult timp în pragul prăbușirii nervoase. A răcnit la ei – aveți partea voastră de vină cu toții în ce s-a întâmplat. Voi m-ați împiedicat să mă duc la ea să ne împăcăm după ce mama a dat-o afară! N-o să mă mai împiedicați o dată în plus.
- Nu sunteți în stare decât să suspectați și iar să suspectați pe alții. Poate că nu vrea decât să mă vadă.
Ei l-au privit ca pe un nebun și l-au lăsat să plece.

A mers tot mai repede, lumina din ce în ce mai vagă a asfințitului s-a stins în răcoarea albastră a înserării. N-a mai trecut pe acasă să-și ia mașina. S-a gândit pasager la tatăl lui – de obicei nu-l lăsau mult singur, dar probabil că Alina deja ajunsese la el – casa lui Riți nu era prea departe. Gândurile i-au luat-o razna înainte. Obsesia i-a accelerat pașii până și-a dat seama că alerga și atunci a încetinit. Nu știa în realitate ce voia Carmen Zgarbur dar imaginația i-a zugrăvit-o dornică de prezența lui și a râvnit aievea la un nou început după ce tot ce fusese între ei oficial se sfârșise. A ascultat atent, ca și cum se aștepta să intercepteze încurajarea vreunui semn al naturii. Ajunsese în punctul unde cele două pâraie ce străbat orașul se unesc și formează o albie abruptă traversată de poduri vechi din piatră, din loc în loc. I s-a părut că aude un geamăt slab.
- Și l-a văzut pe tatăl nostru prăbușit acolo pe panta aceea abruptă și prăpăstuită, mi-a povestit doamna Hossein într-o noapte frumoasă când am stat de vorbă amândoi pe esplanada pensiunii, eu fiind deja considerat un prieten de familie.
A apucat-o pe o potecă ce cobora până la apă și a îngenuncheat lângă el. S-a mirat că ținea încă celularul în mână. A avut fulgerător viziunea a ce înseamnă să mori singur, încercând în disperare să formezi un număr cu degetele care nu te mai ascultă. Numărul pe care-l căuta nu era pe cartelă – dar în memoria recentă erau înregistrate câteva variante ale lui – toate cu cel puțin o cifră greșită. Numărul de acasă, de la căminul lui unde rămăsese o jumătatea de viață, trecutul și inima lui.
- Așteaptă aici, tată, mă întorc numaidecât.
A lansat un apel de ajutor către ai lui, apoi a revenit lângă tatăl său.
- Am vrut să … mă duc acasă, a spus el sfârșit.
Fănuș intuia că asta încercase să facă – puțin mai încolo era stația de autobuz și el sperase probabil să-l prindă pe ultimul din acea zi – după cum pricepea după întunecimea feței părintelui său că gestul acesta fusese printre ultimele de pe tărâmul vieții.
L-au scos din prăpastie cu dificultate – devenise extrem de greu – de-abia au reușit câteșitrei. Dinu Zgarbur a fost dus în casa fiicei lui, la lumină și chiar dacă ceasul sunase, el n a mai avut pe față acel rictus de spaimă și de nespusă tristețe a celui ce moare părăsit de cei dragi. Copiii lui îl iertaseră și îl iubeau – gestul lor o dovedea peste măsură. Ca și gestul de a nu-l lăsa să moară la spital când li s-a spus că nu mai sunt șanse. Să nu-i fie trupul ciopârțit în savante examinări după ce sufletul va fi trecut dincolo.
În timp ce l-au vegheat a intrat într-o stare curioasă. Corpul i s-a lăsat prins într-un fel de zbucium ciudat. Nu era unul al durerii. Erau mișcări de dragoste, fluide, unduioase. Fața îi zâmbea radioasă. Când acest zbucium a atins punctul culminant, trupul s-a destins, moale, iar el a oftat ca un copil ce se întoarce în somn pe partea cealaltă și sufletul l-a părăsit.
- S-a dus lângă mama. Lângă mama mea, a spus Alina, ștergându-și lacrimile.
Fănuș și-a închipuit că una din ființele acelea nevăzute, cum ar fi zânele, i-a fost trimisă în dar ca să-i dăruiască ultimele clipe de iubire pământească. A murit într-o clipă de fericire. Dar s-o fi dus la Ceruri împăcat?
- Da, l-a asigurat Alina. Iar tu ai avut un mare rol în asta.

- Încrederea, mi-a mărturisit Alina încet la sfârșitul poveștii, încrederea lui prostească în oameni a făcut minunea asta. Nu vom ști niciodată ce-a vrut femeia aia de la el, dar Dumnezeu a întors încrederea lui în bine.
Eu m-am uitat la ea și-am clătinat din cap.

O asemenea poveste – atât de asemănătoare într-o privință cu cea a părinților mei – ar trebui să mă înfurie din principiu. Atunci când am avut toate datele s-o acuz pe mămica de moartea tatei – după ce am considerat-o vinovată de cea a Eileenei – nu m-am simțit tocmai calm. Acum repetiția nu mă face decât să filozofez. Îmi vine să trag un studiu de caz: relațiile dintre soți la sfârșitul veacului douăzeci și începutul ăluia următor. Dacă n-aș ști că plictisesc aș încerca să merg pe fir ca un detectiv până la găsirea criminalului. Femeia de azi care se poate întreține singură e cea mai mare catastrofă a vieții de familie, mai mare ca aisbergul care a scufundat Titanicul. De cum a primit-o la muncă în întreprinderea lui și de cum a acceptat-o ca partener de afaceri cu drepturi egale, bărbatul și-a pecetluit soarta: aceea ca urmașii lui masculi să ajungă precum Dinu Zgarbur. Îndelunga răbdare a femeii de odinioară cultiva caractere puternice – cu adevărat. Acum aparenta putere i a dat femeii o slăbiciune ce devine distructivă. Mă întrerup din filozofat pentru că în definitiv nu soarta celor de-un sex cu mine mă preocupă – ci, ca întotdeauna, numai și numai chestiunile mele personale, care, recunosc, se află pour moi în centrul universului. Fără să vreau însă mă întorc iar în trecut. La mama, care așa cum am spus, făcea parte dintr-o sectă neo-protestantă și lucra pentru fundația lor de caritate și convertire. Munca ei la fundație se baza în principal pe întocmirea unor dosare cu date despre persoanele cărora urmau să li se administreze – sau nu – după cum mama scria în raport, ajutoarele. Dacă cei care aplicau avuseseră o comportare frumoasă, demnă și morală, după ce erau înscriși în baza de date, fundația le trimitea banii. Și dacă da, și dacă nu, însă, cineva îi vizita în cele din urmă și le dădea multe pliante frumos ticluite în lăudabila intenție de a-i converti pe calea cea bună. Mă revăd pe mine la 15-16 ani însărcinat de nobila-mi matroană cu misiunea de a face pe comisionarul carității. Am inventat o metodă ingenioasă de a-mi însuși dolăreii, deși ideea nu mi-a venit chiar de la început. Firește, treaba era s-o păcălesc pe maică-mea care-mi cerea recipisa de fiecare dată. După ce m-am prins că doar colecționa recipisele, dar nu verifica în detaliu adresele scrise, nici adresa de eventual retur, am început să scriu adresele destinatarilor greșit și să mă pun pe mine, la post-restant ca adresant de retur. Așa am strâns o mică avere frumușică, din care mi am alimentat regește plăcerile adolescentine iar amărâții ăia s-au consolat probabil cu ideea că nu erau suficient de buni și de morali ca Dumnezeu să-i ajute. Eu mă consolez cu ideea că în timp ce mămica le făcea rău gratuit celor imorali, băiatul ei deștept le făcea rău pe bani celor morali.
Sunt trezit din aducerile aminte de tembelularul coanei Frosița, care cântă în disperare. O las să răspundă și cad și mai adânc în coșul de gunoi al memoriei, la vremea când s-a format embrionul acestui experiment pe care a venit timpul să-l explic. E vorba despre Dumnezeu, de a cărui existență în sine nu m am îndoit niciodată: nu fac parte dintre credulii darviniști care susțin că lumea asta s-a format așa, țac-pac din niscai molecule amestecate la plesneală. Nici nu agreez ideea că stră-stră-bunicu-meu a fost maimuțoiul dominant al cine știe cărui bandar-log din Africa ori India. Nu, lucrul de care mă îndoiesc sunt intențiile Sale. Intențiile cu oamenii, de ale căror fapte sunt încredințat, până la proba contrarie, că nu-i pasă. Cândva, îndoctrinat cum eram de mama, mi-am creat un model fizic al Lui, în persoana bunicului meu. Nu negustorul de vinuri – celălalt, tata lui tata. Aveam un văr care locuia cu părinții în cu totul altă parte a țării și cu care mă întâlneam doar în vacanțele petrecute aici. Adesea se-ntâmpla să ne luăm la trântă, ca berbecii, și veneam la el cu capetele julite, să cerem judecată. Evident că amândoi încercam să tragem spuza pe turta proprie încât să pară celălalt vinovat: tu ai început – ba tu – ba tu. Bunicul – care era aproape orb – ne lăsa răbdător să ne spunem păsul pe fiecare în versiunea lui. Pe urmă ne mângâia pe amândoi cu blândețe și spunea invariabil: amândoi aveți dreptate într-un fel. Dați mâna și împăcați-vă. După ce făceam asta în silă, se scula de pe prispă și intra în bucătăria din fundul curții sau în beci, pe bâjbâite și venea cu câte o bunătate, un măr, o gutuie, o plăcintă aburindă și ne-o împărțea. Iar eu turbam când aveam dreptate – fiindcă știu – și e evident, că niciodată nu poți avea dreptate și tu și oponentul tău. Dar îi și dădeam cu tifla păgubitului când se-ntâmpla ca dreptatea să fi fost de fapt, de partea lui. Mai târziu, în viață, am constatat desigur, că bunătatea și bunăstarea, virtutea și succesul, nu prea merg mână-n mână. To be rich, you have to be a bitch, vorba rapper-ului. Fără să încerc, ca alții, să caut pilde în Biblie ca să mi lămuresc dilema, ori să-l cred pe Dostoievschi, atâta cât l-am răsfoit ca elev („nu miracolul induce credința ci invers”), am pus la cale acest experiment. Pe o durată deocamdată nedeterminată, după ce mi-am stabilit subiecții, continui a studia în timp efectul faptelor lor. Am intervenit și voi mai interveni în experiment, în limitele pe care le consider rezonabile. Cu alte cuvinte joc rolul necuratului – îi ispitesc, dar nu peste puterile lor. Dacă într un final pe care nu-l știu când va fi, își va lua fiecare răsplata după merit – pe lumea aceasta – dar în anumite condiții de validare – experimentul se va încheia în mod concludent și cartea pe care o voi scrie se va finaliza tot la fel. Iar eu voi deveni un creștin în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu, și totuși voi ajunge la un deznodământ credibil pentru carte – voi opri experimentul aici. Condițiile de validare sunt ca răsplata să nu fie consecința firească a desfășurării faptelor, nici rodul unei acțiuni umane. Și să nu fie previzibilă – adică să nu pot anticipa rezultatul. Și încă o condiție: aceste intervenții divine trebuie să fie cel puțin trei pentru ca să nu pot acuza întâmplarea.

Adnotare pe o margine de pagină:
Micro-eseu despre violență. E un limbaj de comunicare, destul de eficient. L-am folosit cu succes, nu o dată, dar sunt silit să recunosc că deși bărbat în putere, la materia asta sunt încă un novice. În lumea de unde vin eu, s-a scăpat odată Zgarbura, femeia nu-și poate bate decât frații și surorile mai mici, iar de la bărbat e datoare să suporte – și suportă – orice. După toate aparențele, așa cum indienii din America se consideră frați cu lupii și cu urșii, ea îi consideră frați și surori mai mici pe toți angajații ei … și nu numai.

N-au avut cum să nege, nici să fugă, nici să se ascundă când mâinile femeii întărâtate au intrat într-o acțiune fulgerătoare. Alina a privit mâna stângă a lui Carmen Zgarbur cum a apucat părul Doiniței, prietena ei și fostă colegă la tipografie, apoi pe cea dreaptă cu care-a plesnit-o pe Doinița în obraz, după care a apucat să vadă ceașca de cafea înșfăcată de pe masă și în secunda următoare, lichidul fierbinte zvârlit spre ea. S-a ridicat din instinct și lichidul a ajuns pe haine, sub linia mijlocului. Alina văzuse scene similare în zeci de filme și o mira întotdeauna lipsa de reacție cu care scenariștii le înzestrau pe victime. În momentul de încremenire ce a urmat însă imediat după, a realizat, uimită, că lucrurile se petrec tot așa și-n realitate. Incapabilă să scoată vreun sunet, și-a privit fusta pătată și a simțit arsura coborând pe picioare. Doinița a început să bolborosească ceva fără sens încă ținându-se cu mâna de obraz.
Alina se afla în ziua aceea la tipografie, în încăperea ce servea drept cameră de așteptare pentru clienți, în scopuri cu totul legate de afaceri. De când lucra ca traducătoare la o televiziune prin cablu ce încerca să-și câștige piață în oraș, avea din nou contact – lucru evident, extrem de puțin plăcut, cu serviciile oferite de tipografia ce aparținea acum fostei cumnate. Dăduseră comandă pentru un set de pliante de reclamă, pe foaie velină și în timpul cât o așteptase pe Doinița, să-i aducă pliantele de la capsat, își amintise de părerea lui Fănuș despre fată, despre cum îl contraria pe el relația lor. Prietenia lor data de pe vremea când ea lucra la editură, deși nu s-ar fi putut spune că temperamental și intelectual aveau prea multe în comun. Amândouă rămăseseră însă de mici orfane de mamă și fuseseră crescute de bunici. Doinița era străină de oraș, se născuse aici, dar revenise abia în anii de liceu la un tată recăsătorit. Povestea asta le unise și chiar dacă Alina n-avea înclinații pentru flecăreală ca cealaltă, timpul petrecut împreună se dovedea plăcut de fiecare dată, ca un roman ușor, bun de citit în vacanță.
În fapt, teribilul eveniment de la asta a și plecat: o conversație începută banal între cele două, în timp ce Alina și-a băut cafeaua oferită ca protocol. Faptul că trebuia să i se adreseze cu doamnă fostei colege de liceu și de muncă i se părea Doiniței cel mai greu lucru, pe lângă faptul că de când Carmen preluase afacerea, opt ore se transformau adeseori în zece-douăsprezece. Băieții de la cele două rotative lucrau și noaptea când erau comenzi mari – cărți – iar fetele de la calculator, matrițerii și ambalatorii, șoferul și auxiliarele cum era ea n-aveau gură nici să respire nici să se vaite. Și fosta lor șefă – mama lui Panarițiu Popescu, nu-i vorbă, era autoritară – dar aceea știa unde să se oprească și în plus, era o femeie demnă de tot respectul, pe când cea care-i succedase …
- Gaboriță nenorocită, a ajuns să ne pună piciorul pe grumaz, neagră la față precum e și la suflet. Și să scoată zece piei de pe noi … a uitat pasămite cum era când locuia la cort … știi, nu-i așa, de unde se trage … mai bine de fratele tău c-a scăpat de ea …
În încăpere se crease oarece rumoare, mai venise un client – au mai sosit niște muncitori în salopetă care au adus o mostră de carte, a ieșit și fata care scotea filmele după calc a venit și ea. Doinița turuia întruna, ațâțată de ascultarea celeilalte, până când personajul de care vorbeau a apărut ca din pământ, în carne și oase. N-au observat-o în spatele lor și atunci când asta s-a întâmplat era prea târziu. În mod evident, Carmen auzise tot. Și a urmat reacția. După ce scena de violență s-a consumat, ca într-un final de film cu sonor confuz, Carmen Zgarbur a vorbit:
- Și dacă cuiva nu-i place cum arăt, de unde mă trag sau cum mă port eu e liber să plece, tipografia asta-i a mea și ușa-i a voastră – e valabil pentru toată lumea. Să mai cuteze careva să vorbească de mine în firma mea.
Muncitorii în salopetă au aprobat din cap, în semn că au luat la cunoștință și au plecat. Fetele s-au urnit mai anevoie, iar Alina și-a revenit, a luat-o pe după umeri pe prietena ei și uitându-se în jur și-a dat seama că au rămas amândouă singure.
- Lasă, o să se rezolve, vorbesc și te iau la mine la cabluri. Nu te mai las aici nici o secundă, draga mea. Ia-ți lucrurile și hai să plecăm.
Dar fata nu se mai putea gândi acum la viitor. Clipele ce tocmai se consumaseră își cereau un greu tribut de lacrimi: tributul unei teribile maculări a demnității de ființă umană. A răspuns ursuză și oarecum îndreptățită:
- Degeaba-mi spui mie acum, asta, dacă n-ai fost în stare să-i spui nimic ei.


Am abordat o dată subiectul ăsta cu doamna Carmen – în fapt un subiect mai larg, că tot nu-mi venea să cred că o ființă ca ea chiar există în realitate. Discuția am avut-o după ce ne am afumat cu câteva păhărele, propriu-zis după ce-am afumat-o pe dânsa, că eu țin la băutură. I-am povestit de un editor care mi-a refuzat publicarea, pe la începuturile mele în ale meseriei. Și nu i-ai făcut felul? m-a chestionat, curioasă și amețită. Adică cum? Adică, hâc! Și a făcut un semn cu latul palmei în dreptul gâtului. Tu așa ai fi făcut? i-am întors-o.
- Nici nu-ți imaginezi de ce sunt în stare ca să obțin ce vreau, mi-a spus pe un ton de necontrazis.
În vino veritas.
O cred. Dacă aș fi fost recrutor pentru vreo grupare teroristă, până acum era cu AKM-ul (sau bomba) în dotare. Din păcate (sau din fericire) sunt doar recrutor de personaje. Totuși, reiau, nu te temi de Dumnezeu? Nu ți e frică c-o să te pedepsească?
Ea începe să râdă și dă, ținând cont de circumstanțe, un răspuns pe care, deocamdată, nu pot să-l consider decât profund logic.
- Nu vezi ce tare m-a pedepsit până-acum?

Fănuș reușise să-și găsească un serviciu la poștă. Încărca sacii cu scrisori și-i descărca, stivuia coletele unele peste altele ori le punea în dubă. Aceeași pâine a mâncat-o și vărul lui, Riți, care nu-și mai găsea de lucru de când depozitul nu mai era al unchiului său. Poate că Fane și-ar fi găsit un post la ghișeu sau în spate, ca funcționar, contabil ori altceva ce liceul absolvit i-ar fi permis. A fost însă, ca mai totdeauna tras îndărăt de legăturile de familie, de dragostea pentru neajutoratul său Rițică. L-a luat de mână insuflându-i încredere când ceilalți – în speță femeile – l-au privit cu dușmănie și dispreț, atunci când el a fost prezent doar cu trupul, și mintea a uitat imediat ordinul primit sau vorba spusă. A fugit după el în spatele clădirii când alarma a sunat cu câteva clipe înainte de criză. L-a amenințat cu bătaia dacă povestește ceva celorlalți pe un alt băiat care a văzut într-o zi, toată scena. I-a vegheat onoarea și l-a ajutat să facă față. Și în plus, cu fiecare colet mânuit de brațele lui harnice, s-a ridicat între el și Carmen Zgarbur zidul unei aparente uitări.