Era odată, că de n-ar fi...nu s-ar povesti, undeva nu foarte departe și cândva-nu foarte demult, un sat frumos, așa cum multe găsești pe harta țării. Familiile care locuiau acolo erau în majoritate de români, dar în sat era stabilită și o familie de rromi. Locuiau undeva departe de centrul satului, la marginea unui codru des și îmbrăcat tot timpul în haine de sărbătoare.
La casa rromilor trăiau doi oameni, cu nume de flori: Zambila și Bujorel, care aveau un copil negricios, numit Kalea, alintat de mama lui Kolorică. Era un copil frumos, cu tenul închis la culoare, cu părul des și ondulat, care-i atârna pe umeri precum filele unei cărți magice, numite copilărie. Era mărunțel, avea mersul rar și apăsat, iar în urma lui creșteau florile mărunte ale gândurilor, purtate de aripile vântului și udate de roua dimineților.
Deși era singura familie de rromi din sat, erau gospodari și harnici, iar casa lor modestă sclipea de curățenie. Erau oameni darnici și generoși și deși nu multă lume le trecea pragul, erau ospitalieri și bucuroși să vadă că sunt și ei, din când în când, așezați în rândul lumii. Aveau de toate, nu le lipsea nimic, însă averea lor cea mare erau: o floricică neprețuită, numită Kalea și grădina, plină de flori a mamei, în care dacă intrai, erai deja în rai. Mama mai vindea din când în când flori, din grădina ei scăldată de soare, iar Kalea era deseori numit în sat, cu ironie: „fiul florăresei”.
Timpul trecea și Kalea era deja mărișor. Pentru că locuia la marginea satului, ca să se poată juca cu ceilalți copii, cobora în vale spre centru. Copiii nu se prea jucau cu el și deseori îl porecleau, spunându-i că e negru, că are părul încurcat, că are mintea îngustă și câte și mai câte. Kalea începuse să evite copiii și să stea departe de jocurile lor. De multe ori, stătea cu urechea ciulită să audă bătaia vântului, adierea parfumului florilor și bucuria mieilor, care zburdau. Dar, printre ele, răzbăteau, din vale și până aproape de sufletul lui micuț și nedumerit, ca niște clopoței, glasurile pline de veselie ale copiilor gadjo, care erau tare fericiți. Era mâhnit în sufletul său, că nu putea să se joace cu ei, să le dăruiască și el din bucuria lui de copil. Și nu de multe ori o întreba, cu ochii plini de lacrimi pe mama lui cea zâmbitoare :
-Mamă, spune-mi și mie, de ce pielea mea este neagră și nu albă, ca și a copiilor gadjo? De ce nu m-am născut și eu alb ca untul, cu pielea ca de soare?
-Fiule, pielea copiilor gadjo are culoarea petalelor de trandafiri, albe și parfumate, în bătaia vântului de primăvară ! spunea mama. Dar pielea ta e neagră, pentru că are culoarea pământului bogat care ne crește și ne hrănește, cu roadele lui minunate. Și apoi, în pământul negru din grădini, cresc trandafirii albi ca lumina, puiule ! E culoarea aurului negru, care știe să pună lumea în mișcare.
-Deci și pielea mea e frumoasă, nu e așa mamă?
-Sigur că da, copilul meu! Ai pielea cea mai frumoasă, pentru că: „pământul negru, face pâinea albă”.
-Dar mamă, ce are părul meu, de ce spun copiii că e încurcat? întreba copilul, plin de uimire.
-Copile, dar părul tău este des și ondulat, ca așchiile acelea desprinse din lemnul de mahon atunci când mâna măiastră a sculptorului le preschimbă în statui prețioase. Și apoi, toată lumea le admiră, sublinie mama, cu duioșie în glas.
-Deci și părul meu e frumos, mamă, nu-i așa?
-Sigur că da, puiul meu, ai cel mai frumos păr din lume, bogat și des, negru ca abanosul.
-Dar mamă, spune-mi de ce ochii mei sunt așa de închiși la culoare și nu au culoarea cerului, ca ai multor copii din sat?
-Pentru că ai tăi sunt ca ochii furtunii care coboară din înalt și privește lumea de sus. Ei arată precum culoarea nopții care coboară peste noi și ne aduce pacea și liniștea somnului. Ochii tăi sunt înnorați ca zilele ploioase de toamnă care aduc peste lume roadele anotimpului bogat.
-Deci și ochii mei sunt frumoși, mamă, nu-i așa?
-Așa e puiul meu cel drag, sunt cei mai frumoși ochi din lume, pentru că eu văd în ei lucirile stelelor nopții, știi?
-Mamă, dar dacă toate câte le spui sunt adevărate, atunci eu sunt cel mai frumos copil din lume, așa e?
-Așa e dragul meu, ești puiul meu cel dulce și frumos și nimeni nu se poate compara cu tine. Ești frumos ca pământul negru ce crește pe el florile albe, sau ca noaptea care coboară peste oameni, neștiind să îi deosebească pe cei care sunt albi, de cei care sunt negri. Și să mai știi un lucru de la mine, fiule : că suntem albi, sau suntem negri, sângele nostru e la fel de roșu . Sufletul nostru nu are culoare, dar capătă culoarea gândurilor și faptelor noastre. Și dacă ești negru, asta nu înseamnă că ești altfel, sau mai bine-zis, trebuie să lupți pentru a le arăta că nu ești altfel decât oricare dintre ei!
-Așa voi face, mamă ! Ești dulce ca mierea, iar cuvintele tale îmi dau putere. Fără tine, mamă, n-aș fi înțeles niciodată aceste lucruri. Vreau să fiu și eu un copil, să mă accepte copiii, așa cum sunt, pentru că am înțeles că nu sunt cu nimic diferit. Dar, promit că voi fi un copil din aceia care învață carte și despre care se spune că e isteț, ca gândul cel bun.
Și din acea zi, Kolorea s-a pus pe învățat, a mers la grădiniță, la școală și apoi mai departe. Se zvonise prin tot satul de „fiul florăresei” cel isteț, care era acum printre primii din clasă și mulți dintre copiii aceia, cu față de alb trandafir, încercau să se apropie de el, cu mai mult respect și cu mai multă îngăduință.
Peste ani, Kalea și-a bucurat părinții cu multe lucruri și fapte bune. A terminat facultatea și apoi, fiind șef de promoție, i s-a propus să rămână ca asistent, în școala, căreia nu i-a adus decât cinste și respect. Mai târziu, pus să vorbească în fața oamenilor, nu uita niciodată să repete la infinit, în deschiderea oricărei întâlniri, vorba cea dulce a mamei, care purta un mare adevăr în ea: „sufletul nu are culoare, dar capătă culoarea gândurilor și faptelor noastre”.