VI

„Dragă Renda,
Suntem un grup de copii de la orfelinatul … (urma numele și localitatea, un orășel mic, undeva în munți, era vorba de fapt de un centru de plasament pentru copii cu handicapuri ușoare) și dacă tu nu vii să ne salvezi, nu știm cum o s-o scoatem la capăt …”
Scrisoarea avusese ea însăși propria odisee, fiind aruncată de la o fereastră, într-o sticlă, asemenea mesajelor naufragiaților. Niște turiști ce se aflau întâmplător în preajmă, o găsiseră, o citiseră și o aduseseră la secretariatul Anacondei.
„Bătuți fără ca nimeni să știe, nemâncați și bolnavi … e incredibil ce suflet au acești oameni care își zic « oameni mari » , e o rușine de care trebuie să afle întreaga țară. Vedem emisiunea ta în genunchi, uitându-ne cu rândul pe gaura cheii la doamnele administratoare în cabinet. Una din ele ne bate cel mai rău. Noi îi zicem Sora 13 ”.
- Un sindicat nu s-ar fi organizat mai bine, spuse Giulieta când Patricia îi arătă scrisoarea, încercând să pună la punct în regim de urgență un plan de acțiune. Ce superb exemplu de luciditate, inițiativă și coeziune … câți „oameni mari”, vorba copilului ăstuia, ar fi procedat așa? Vreau neapărat să particip și eu la anchetă. O să mergem împreună.
Peste câteva zile, în mașina care le ducea la destinație, Giulieta îi șopti angajatei sale la ureche:
- Este propusă în Parlament o lege de protecție a copilului, dar n-a fost încă votată și lucrurile trenează. Baroana s-a supărat grozav când a aflat cum stau lucrurile. E momentul să dăm bătălia decisivă.
Știrile despre copiii abuzați erau oricum la ordinea zilei. Mai ales de către propriile familii. Dar nimeni nu acționa, în afară de Anaconda. „Parcă poți să pleci cu lașii la Revoluție?” își zise Patricia. Și își aminti iar de tanti Lenuța. De câteva ori, o întâlnise luna asta la bloc și femeia încercase timid s-o abordeze, dar ea se arătase neîndurătoare și dându-i bună ziua, trecuse mai departe. Începuseră „muncile de primăvară” la grădina Mateeascăi și desigur, vechea teroare. Dar Patricia nu se mai sinchisise să-i ia apărarea vecinei sale scoase la corvadă. Nu-i păsa nici dacă și-ar fi rupt spinarea, deoarece considera că o merită pe deplin. (Of, de ce dintre toate țațele de la bloc, scârba de madam Mateescu, care o ura în viața reală, trebuia să fie cea mai înfocată admiratoare a Rendei, iar cea care-i fusese prietenă să gândească așa cum gândea?) Renunță să-și mai bată capul. Privi peste umăr, spre canapeaua din spate unde stătea Horia Halvageari cu echipamentul. Avea același aspect impasibil.
„Încă unul care ne crede niște nebune. Niște justițiare nebune”. Și simți pe moment și împotriva lui un soi de ranchiună, în ciuda prieteniei ce se înfiripase între ei în ultima vreme.
Într-o altă mașină se aflau „oficialitățile”, un barosan din ministerul sănătății și familiei, altul de la „învățământ” cu subalternii lor. Nu-ncape îndoială, șefa știuse și de data asta să alcătuiască echipa de șoc. Ideea era aceea a unei inspecții inopinante, fiind imposibil vreun alt gen de flagrant întrucât n-aveau cum lua legătura cu copiii. Probabil că n-o vor putea vedea pe Sora 13 în acțiune, dar chestia cu „bolnavii și nemâncații” se putea constata relativ ușor.
Așa cum se întâmplă însă când te aștepți mai puțin, aventura luă o întorsătură brutală și oarecum comică, suplimentată de o alta, tangențială, destul de dramatică și de cinică. Prima avu loc în timp ce „barosanii” guvernamentali însoțiți fiecare de câte doi oameni de la Anaconda luau cu asalt bucătăria, toaletele și sălile pentru diverse activități, iar Patricia, Horia și Giulieta se strecurară într-un dormitor gol, probabil de fete, judecând după lucrurile de pe noptiere și din dulapurile ale căror uși nu se închideau. Patroana Anacondei tocmai studia aplecată în genunchi o turmă de gândaci ce traversa fără frică unul dintre paturi, când se produse formidabilul coup de theatre. Ușa se dădu la o parte cu zgomot și un munte de femeie, obeză și cu o căpățână imensă își făcu apariția în cameră, proțăpindu-se pe picioarele depărtate și cei trei înțeleseră instantaneu cine era, după descrierea din scrisoare: nimeni alta decât teribila Soră 13, alertată probabil de direcțiune să încuie dormitoarele. Dând cu ochii de arătarea dintre paturi ce stătea exact în mijlocul sălii și nevăzându-i pe ceilalți doi, în umbră, se năpusti asupra ei urlând:
- Ce cauți aici? N-am spus să ieșiți toți la apel? N-am spus că e inspecție de la București?
Și nici una nici două, până ca Horia sau Patricia să apuce să-i sară în ajutor, o apucă de claia de păr și o ridică în sus, pentru ca apoi să-i aplice cu călcâiul un formidabil șut care o catapultă pe nefericită prin ușa deschisă tocmai pe culoar, la o distanță bună. În clipa următoare Horia îi ieși în față cu camera video pe umăr, iar Patricia se repezi spre ușă, țipând, și apucând-o pe prietena ei de mână, o sili să se ridice, trăgând-o după ea, fără să se uite înapoi. Fugiră așa, mână în mână până când câștigară spațiu destul și numai atunci Renda îi dădu drumul și acționă butonul walkie-talkie-ului de la gât, privind înapoi peste umăr. Omoiul apăruse în prag ținând într-o mână aparatul lui Horia și dând nebunește cu el în tocul ușii dintr-o parte în alta, ca să-l facă țăndări. Dar condamnarea îi era semnată. Apelul fusese făcut și în câteva clipe fură toți pe acel coridor, cu legitimațiile ridicate, și tiranozaurul acela de femeie stătea tot în prag, o masă de carne flască acum, când realiza cât era de gravă situația.
Se uita când spre șeful delegației, când spre legitimația Giulietei, gângăvind:
- Dar era un rahat de copil … am crezut că e un rahat de copil!
La ceea ce urmă, Patricia nu se simți în stare să participe. Picioarele îi tremurau și ea ieși la aer, în curtea fostului conac ce primise o destinație atât de sinistră. Își simțea lacrimile șiroind fără zăgaz pe sub ochelarii de soare, alții decât cei de Renda. O porni fără direcție încolo și-ncoace, când i se păru că aude pași în spate și se întoarse. Îl văzu pe Horia, cu o vânătaie proaspătă în mijlocul obrazului, zâmbitor și calm, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Iată că de data asta ți s-a îndeplinit dorința, i se adresă el, vreau să zic că „răul” a ripostat. Și-ncă cum!
- Ești un imbecil dacă-ți arde de asemenea glume, răspunse ea scoțându-și ochelarii și fulgerându-l cu privirea. Nu te băteai mai deunăzi cu pumnu-n piept că fiind și bodyguardul nostru, să te ții pârleo? N-ai schițat niciun gest s-o aperi pe Giuli … și cred că nici pe tine însuți … nu te-a interesat decât filmul. Giulieta nu merita așa ceva.
- Ba da, merita, spuse el, redevenind serios. Chiar dacă nu se aștepta nici măcar ea la așa ceva, te asigur că pasența i-a ieșit de minune și că acum își râde în barbă … în afară de asta, eu nu sunt bodyguardul ei. Eu sunt bodyguardul tău. Dacă îți făcea ceva ție, o omoram.
- Îți dai seama, aproape că țipă ea, ca și când n-ar fi auzit ce spusese el, ce înseamnă ca toată lumea să te trateze ca pe un rahat? Și pentru ce? Cu ce e Giulieta vinovată că arată așa cum arată? Și amărâții ăștia internați aici ca într-o pușcărie cu ce sunt vinovați? Eu am trăit trei săptămâni într-o instituție cam ca asta și mi-a ajuns, chiar dacă violența era verbală și nu fizică. Mi-a ajuns experiența de la spital. Dar să trăiești așa, de-o viață?
Pe el nu-l lăsă inima să-i facă rău contrazicând-o. Mâinile tinerei femei tremurau spasmodic și el i le luă într-ale lui, apoi le dădu drumul oftând. În acel moment, de dincolo de gard se auzi o bubuitură puternică și surdă, urmată de o alta mai slabă și mai seacă, ca de pistol cu capse. Începea suplimentul la dramă. Amândoi se uitară instinctiv în direcția de unde venise acel zgomot ciudat și nevăzând nimic de gardul de beton, ea o porni într-acolo, iar el o urmă. La câteva sute de metri era o intersecție de drumuri și ei văzură două mașini, o limuzină străină și o furgonetă ce transporta cutii de bere, oprite una în alta, în T, cea străină aflându-se în piciorul T-ului, după ce aproape secționase furgoneta în două. Cutiile de bere se rostogoleau încă pe jos, la vale, pe panta ușoară. Ei o luară la fugă la deal, până ajunseră la locul faptei. Povestea aproape că se depăna singură. Era limpede cine fusese vinovatul și cine victima. Mașina străină trecuse înainte, deși venind din stânga ar fi trebuit să acorde prioritate. Se repeziră amândoi, instinctiv spre furgoneta cu berea. Înconjurară acea înspăimântătoare simbioză metalică și fură nevoiți să o ia prin iarbă, pe versantul muntelui. Un trup zăcea azvârlit la pământ, ieșit prin portiera care se deschisese pe partea opusă impactului. Cum în mașina distrusă nu se mai afla nimeni, presupuseră că era cea care fusese la volan. Nu avusese centura prinsă și iată că asta o salvase. Era o fată foarte tânără, aproape o copilă. Iarba era însângerată; avea o rană la cap.
- Trăiește, spuse Horia după ce se aplecă în genunchi și îi luă pulsul. Trebuie să anunțăm repede salvarea.
Patricia își căută walkie-talkie-ul de la gât – nu-l avea. Își aminti că i-l lăsase Giulietei
- Mă duc să-i anunț pe ai noștri.
- Nu e timp. Caută în mașină, trebuie să fie vreun celular. Și în timp ce spuse aceste vorbe își scoase fularul de la gât și improvizând o fașă, luă capul victimei.
Ea ezită un moment, picioarele i se înmuiaseră. După scena de violență din ajun, era deja prea mult. Căută dar nu găsi niciun telefon. Poate în mașina cealaltă. Deschise portiera căznindu se s-o desțepenească.
- E tot o femeie, să știi …
Airbagul intrase în acțiune și era încă lipit de fața persoanei care părea că doarme în scaun – pesemne că leșinase din cauza șocului. Asta explicase zgomotul auzit, probabil. Nu se încumetă să o miște, ci umblă în spate, găsind o servietă diplomat ce se răsturnase și-și revărsase conținutul. Știa că secundele erau vitale … totuși … găsi un buletin.
- Ia te uită … Ruxandra Brașoveanu, citi. Nu așa îl cheamă pe marele mahăr de-aci? Directorul casei de copii? O fi rudă cu el? Nu poate fi o coincidență.
Găsi în sfârșit celularul doamnei misterioase și i-l dădu lui Horia. Și în timp ce el făcea apelurile de urgență, dând toate detaliile necesare, ea își continuă, curioasă, cercetările. Găsi niște ciudate pachete sub banchetă. Le scoase la lumină și văzând ce erau începu să râdă. Bani, pachete de bani! Cui îi erau destinați? Trebuia cumpărat ceva urgent?
În timp ce așteptau salvarea, femeia se mișcă și ei o ajutară să iasă din mașină, după care leșină din nou. Interesantul eveniment luă sfârșit când sosiră la fața locului două salvări. Venea încet pe șosea și “echipa de filmare” să asiste la scenă. Un individ coborî dintr-una din salvări și-i întrebă pe cei doi care este fiica doctorului Brașoveanu, apoi se răsti văzând figura lor contrariată: cea din mașina cu număr de București!
- Aceasta spuse Patricia, arătând unul din trupurile culcate pe iarbă peste care azvârli numaidecât o jachetă în buzunarul căreia pusese buletinul pe care-l studiase și un teanc de bancnote.
Privi cum și cealaltă e luată de salvarea numărul doi, cea pentru muritorii de rând.
- De ce i-ai mințit? întrebă Horia după ce ei plecară. De ce-ai arătat-o pe ailaltă?
- Așa. Să știe și puii de lele ce-nseamnă să stai într un salon cu alte zece … să-ți faci nevoile la un WC cu alte douăzeci la ușă, afară …
Giulieta venise în spatele lor și Horia, întorcându-se brusc spre ea îi surprinse zâmbetul.
- Ce-ți spuneam, Mefisto n-ar fi mai satisfăcut, comentă el cu glas măsurat, dar Patricia îl auzi. Dacă ar fi putut auzi și gândurile lui ar fi aflat că din punctul său de vedere, înregimentarea ei pe o anumită cale părea definitivă. Și că, pentru el, acesta era adevăratul tâlc al întâmplării.
Din punctul celălalt de vedere, al Anacondei, mai era puțin și se încheia un an de execuții „capitale”, de mare forță și spectacol. Un funcționar de bancă, un lucrător de la vamă, câțiva angajați din poliție, se adăugaseră pe lista „victimelor”, iar în ultimul timp, cu predilecție, atenția se îndreptase către subiecte mai mult sau mai puțin similare cu cel de acum. Într-un viitor nu prea îndepărtat, acțiunile Legiunii aveau să vireze către pârghii mai subtile ale societății. Dar mai era până atunci.
Horia panoramă cu privirea peisajul și oamenii. Echipa se putea întoarce. Se alesese cu o pradă bogată. Mai rămâneau doar ei doi, martorii.