Mașina s-a auzit frânând dar era prea aproape și impactul n-a mai putut fi evitat cu toate că Fane a apăsat și el pedala până-n podea. După ce bușitura a răsunat înfundat din cealaltă mașină s-a ițit un chip de femeie apoi a apărut un picior cărnos și în cele din urmă ea s-a ivit cu totul.
- De ce mergi idiotule cu așa o viteză? a pornit la atac femeia care părea durdulie și tinerică.
Fane i-a arătat triunghiul întors din vârful de băț ce ar fi trebuit s-o facă să se asigure. Nu vezi că aveai cedează trecerea?
Au mai schimbat câteva amabilități și argumente frizând absurdul. Era prima confruntare cu sexul opus după cele întâmplate. Fane și-a amintit de amicul lui, americanul. Și-a amintit de el, de chelnăriță, de amazoane și de sperma lui cu sânge, bună de aruncat la canal și aceasta din urmă i s-a urcat iarăși la cap și l-a cuprins din nou furia. S-a stăpânit însă și furia s-a prefăcut într-un calm cinic.
- Cât vrei? a spus femeia când a văzut că n-o scoate la capăt cu amenințările și intimidarea.
- O să stabilească inspectorul de daune de la poliție cât.
S-au uitat la mașini; s-ar fi zis că mașina lui Fane, vechea lui dacie break, suferise câteva zgârieturi în timp ce marca ei străină avea farul din stânga spart și bara dezarticulată pe lateral.
- Auzi, știi ce? Nu putem să sărim peste faza cu poliția? Declarăm fiecare că am fost loviți în parcare. Dacă mă duci la caralii îmi pierd permisul. Și am mare nevoie de el.
- Ce-mi spui mie? a replicat Fane și a zâmbit. Nu mă interesează permisul tău, eu declar cum a fost.
- Numai așa, ca să-mi faci rău?
- Pentru că ai încercat să mă mituiești. N-ai tu banii să-mi oferi reparație morală. N-am ce face cu banii tăi. Am bani cât cuprinde. Nu sunt un sărăntoc.
- Lasă-mă o oră să-mi iau copilul de la școală.
- N-ai soț?
- Nu.
Fane i-a dat numărul de celular.
- Dacă mă rogi frumos și-ți ceri iertare, poate că mă îndupleci, a precizat.
Ea l-a privit de sus și i-a întors spatele. După o oră s-au văzut la circă. Ea a venit cu altă față. Zâmbea, șiret și disprețuitor, lucru care nu i-a prevestit nimic bun colegului de accident.


Întâmplarea a făcut ca tocmai în acele zile, sub acoperișul străvechiului palat nobiliar în care ființa spitalul să se afle și fosta angajată de la tipografie, fata pălmuită, din pricini cu totul deosebite. Nu era o fericită stare fiziologică ceea ce o aducea aici, ca pe dușmana ei, ci una patologică, destul de „albastră”. Alina, ca o bună prietenă, venea pe la ea zilnic cu bunătăți, nu numai comestibile, cât cu fel de fel de cărți și reviste cu care-i mai ridica moralul, ca și cu prezența, caldă și tonică, taman bună de pus la rană. Alina știa că mai rău decât boala, în spital te omoară plictiseala, depresia și dorul după traiul tău obișnuit. Întâlnirea celor trei a părut întâmplătoare deși e posibil ca să fi fost și o ironie a destinului. Când Doamna Zgarbur a coborât la toaletă (dotările erau cele care erau, iar ea născuse de două zile) refuzând să fie condusă de vreuna din asistentele ce roiau în jurul ei, a dat cu ochii de cele două. A cuprins-o brusc o stare de slăbiciune care nu se explică decât prin șocul unei asemenea întâlniri neașteptate. S-a temut, de parcă așa singură și vulnerabilă cum o prinseseră, și-ar fi pierdut toată puterea.
- Ce faceți Doamnă, nu mai împărțiți palme? Și cești de cafea?
Au prins-o la timp de subțiori, până să se prăbușească.
- Te-ntrebi ce m-a apucat ai? a talonat-o Doinița, fără milă. Crezi că-mi pasă vreo iotă de tine, sau se bastardul tău împuțit?
Carmen Zgarbur s-a întors spre ea, a dat s-o scuipe în obraz, dar nici saliva nu-i mai avea forță și i s-a prelins pe bărbie, udându-i pieptul.
- Nici eu n-o fac pentru că aș avea vreo milă de tine, a prins vorba Alina, ci din respect pentru Acela care a murit pe cruce.
Ea le-a privit pe rând cu o căutătură tulbure și plină de ură. Genunchii îi erau moi ca guma, iar inima abia ticăia vlăguită. A savurat câteva gânduri vagi de răzbunare, dar îndeplinirea lor i se părea ceva teribil de incert și incapabilă să opună vreo rezistență și-a lăsat picioarele să pășească mecanic, ca o păpușă trasă de sfori.
După ce au dus-o de câte-o aripă până la etajul ei, cele două s-au întors și au coborât pe scările centrale. Le au atras la un moment dat atenția niște glasuri dintr-o încăpere situată în capul coridorului. Au văzut prin ușa întredeschisă umbrele celor care vorbeau. Au micșorat pasul.
- Să plece în aia a mă-sii mai repede cu plodul de-aicea, s-o externăm … n-avem ce-i face … bine nțeles că nu-i putem spune nimic, asta e în stare să dea vina pe noi și să ne poarte prin tribunale, sau și mai rău, să tocmească vreo bandă de mardeiași dacă nu de criminali … la banii ei …
Răspunsul s-a dat în registre joase, neinteligibile. Fetele au înțeles că era vorba despre aceeași persoană de care tocmai se despărțiseră. S-au privit mirate, iar Doinița și-a strâmbat buzele într-un zâmbet. Uitase într-o clipă de gravitatea propriei ei situații. Să fi fost care, marele mister ce însoțise această naștere?

- Deci dumneavoastră aveați cedează trecerea, la intersecția dintre strada Olari și Victor Catargiu, care e drum cu prioritate. Dânsul a intrat în intersecție iar dumneavoastră l ați tamponat.
- Nu domnule subcomisar, a spus zâmbind graseiat femeia, dimpotrivă, dânsul trebuia să-mi dea mie prioritate de dreapta. Nu era nici un semn de cedează trecerea pe strada mea.
Cei doi polițiști din birou s-au privit unul pe altul.
- Nu ne rămâne decât să facem o constatare la fața locului.
- Să facem, sigur că da, cum să fie așa?
Fane și-a privit adversara în timp ce – nevoit să facă pe șoferul – le a deschis portiera băieților cu șapcă să se urce – unul lângă el, altul în spate. Femeia s-a așezat și ea în spate și Fane ar fi fost îndreptățit să-o socotească nebună. Zâmbea satisfăcut și superior ca și cum el ar fi singurul dobitoc din piesă care merge convins și dârz la propria pieire. Din experiență știa că cine mănâncă rahat afișează acel zâmbet în care doar gura se lățește și ochii rămân strălucitori și reci. Dar marea surpriză a venit abia la locul faptei.
- Aici s-a petrecut accidentul … domnule subcomisar. După cum vedeți, nu există nici un semn. Dumnealui trebuie să-i luați permisul.
Fane a privit stupefiat bățul din fier golaș, ca un deget ridicat în sus a batjocură. Triunghiul întors din vârf dispăruse.
- Nu se poate, a spus el. Trec de ani de zile pe aici.
- Datoria fiecărui participant la trafic este să se asigure de fiecare dată, nu din aduceri aminte, domnule.
- Cu câțiva metri înainte eu aveam semn de drum cu prioritate. La ce era să mă asigur?
- Ei lasă, parcă tu colega te asiguri de fiecare dată. Eu zic că n-a fost culpa niciunuia. A fost o întâmplare în care fiecare avea dreptatea lui. Apropo, domnule, ești rudă cu doamna Zgarbur?
- Sunt fiul ei, a răspuns alb la față Fănuș, după ce a ezitat un moment, șocat de întrebare ca și de respectul cu care numele fusese rostit. Știa la cine făceau aluzie, dar pentru el singura doamnă cu acest nume era mama lui.
- Fiul? s-a mirat polițistul evaluându-l din ochi ca și vârstă. În fine, se pare că nu vorbim de aceeași persoană. Cred că ne putem întoarce să întocmim procesul verbal.
Femeia a mai zâmbit o dată din buze când s-au reîntors în biroul de accidente. Au semnat procesul verbal și și-au strâns de pe masa de lucru fiecare hârtiile lui.

- Escroacă și mincinoasă ordinară ce ești, a gratulat-o Fănuș după ce totul s-a sfârșit. Așa sunteți toate, ori chițăiți și vă smiorcăiți când sunteți la ananghie, ori recurgeți la șmecherii incredibile sau la violență. Știi ce pedeapsă meriți pentru ce-ai făcut? Pușcărie, pentru distrugerea unui semn de circulație.
Ea a ridicat din umeri cu o mască de dispreț pe față.
Au ieșit împreună din secția de poliție și s-au dus fiecare spre mașina lui.
- Dar unde-mi sunt actele? a întrebat ea speriată, căutându-se în poșetă. Vai de mine, cred că până la urmă mi-a oprit permisul, din greșeală.
- Eu ți-am oprit permisul, a spus Fănuș cu ură.
- Asta-i bună, cum, mi-ai sustras permisul de pe masă? Dă-mi-l imediat înapoi!
- Să poftești la mine acasă să ți-l iei!
- Ascultă, a început ea din nou cu argumentele dure. Cât vrei? Cât dracu’ vrei? În fond nu ți-am făcut nimic! N-ai pierdut nimic la afacerea asta, ți-am zis că am nevoie de permis ca de aer.
- Și eu ți-am mai spus că banii tăi nu mă interesează.
- Atunci ce vrei?
- Înainte de circul ăsta m-aș fi mulțumit cu un iartă-mă …
I-a studiat reacția de animal încolțit. A făcut o rece evaluare psihologică și a clarificat problema, scurt și cuprinzător.
- Acum capeți permisul înapoi doar dacă te culci cu mine.


L-a sunat în acea după masă și a venit acasă la el.
- Zii, a spus ea, ce trebuie să fac? Vrei să mă dezbrac sau … ?
- Ai văzut undeva oameni făcând dragoste îmbrăcați? a replicat el fără să-i vină măcar să râdă.
A urmărit-o tot timpul cu privirea, în gardă, ca nu cumva s-o pățească precum cu amazoanele. I-a urmărit mâinile și picioarele, gata să blocheze lovitura dacă ar fi fost cazul. Dar aceasta nu părea genul obișnuit să recurgă la brutalitate. Fane a evaluat atunci partea pur carnală a prezentării ce tocmai se desfășura. A remarcat fundul de cadână și pulpele, pântecul rotund și și-a amintit de un album de demult, pe care-l vindeau la depozit în vremurile bune, un album al unui pictor, nu-i reținuse exact numele, scos de o editură din București. La un moment dat ca să nu se excite prea tare dinainte și-a mutat privirea pe un perete. Icoana l-a privit cu reproș. Și atunci și-a amintit de existența lui Dumnezeu.
„Și iartă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”. Ca rugăciunea din fiecare seară să nu devină o neagră ironie, un auto-blestem, era dator s-o ierte. Un târg pe care l-a făcut cu greu, cu inima în pioneze.
- Îmbracă-te la loc dacă nu vrei s-o faci cu mine, a spus.
A deschis sertarul, a scos la iveală permisul și i l-a dat și a mai privit-o o dată cu o ură neputincioasă.
Ea s-a îmbrăcat la loc fără o vorbă. A plecat, fără să se uite înapoi, fără urmă de recunoștință.


În anul care a urmat Fane Zgarbur a cumpărat proiectul de la un arhitect, a pus la punct planul de afacere cu un economist, a obținut finanțarea și s-a apucat de treabă. A adunat muncitorii, dar tot el a fost sufletul echipei, dirigintele de șantier și mâna lucrătoare cea mai harnică. În timpul liber, a spionat-o cu discreție pe Carmen, cu amărăciunea celui care vede înflorind ce lui i-a fost refuzat de viață: copilașul care creștea pe zi ce trece, își schimba proporțiile trupului aidoma casei visurilor lui ce prindea formă și contur. A strâns din dinți. Și a mușcat limba de durere când ciocanul a ratat capul cuiului, zdrobind în schimb degetul neatent; s-a ridicat betegit de la pământ când a alunecat de pe acoperișul în două ape, înspre partea din deal, mai joasă și s-a urcat iar. Și-a șters nasul cu mâna când frigul a adus guturai și i-a rărit echipa și a lucrat singur mai departe. Pe urmă a venit anotimpul rece și lucrările s-au întrerupt, dar în primăvara următoare s-au reluat cu și mai multă râvnă. Anotimpurile s-au mai rotit o dată și de data asta toamna a fost lungă și iarna a fost blândă și promițătoare. Iar sufletul s a mai înseninat și el.
Maison du Printemps a fost gata chiar în apropierea Anului Nou. Fănuș i a înmânat ceremonios cheile coanei Frosița. A spus:
- E un dar pe care ți-l fac în numele tatei. În numele și în locul lui. Sper că de aici înainte se va odihni liniștit.
Scorpie să fii și tot îți dau lacrimile când ți se face o așa dedicație. Mi s-a povestit că tiranozaurul ăla a plâns un torent și încerc să mi-o imaginez pe Zgărburoaie cu batista la nas dar tot degeaba.



V

(Fată de caro, sub cer indigo: să-mi spui, încotro? Foc ardea …)

Prințul negru. Ați auzit de el? Fratele doamnei Zgarbur dacă e să-i dăm crezare. Mai mic. Să tot aibă vreo 17 ani. A venit într-o zi în costumație de gabor, cu pălărie borlsalină pe cap. Treaba s-a întâmplat după ce doamna și l-a înscris pe Bufli la renumita grădiniță de engleză. Pianul, muzica, desenul, limbile străine le fac cu profesoare și mai au și un instructor de judo pe deasupra. Ideea școlirii de elită n-a părăsit-o și iată că pentru fii-su a plătit de la bun început the best education money can buy, cum spune anglo-saxonul (în fapt bani azvârliți la coș). Doamna i-a ploconit regește pe toți – inclusiv pe îngrijitoarele care-i pun pe olițe sau îi șterg la fund la closet – cu câte un Nokia ultimul răcnet. Una singură, profa de engleză – care se pare că o cunoaște suspect de bine pe Zgarbură din trecutul său gaudeamic (o fi avut o elevă) – a refuzat. La pensia ei amărâtă, dublată de o leafă nu chiar generoasă a unei patroane zgârcite ce și conduce din străinătate afacerea, trebuie să se fi perpelit mai ceva ca Frodo pe vârful muntelui de foc. Cert e că resentimentele (mascate foarte frumos de principii) au învins și la câteva zile (inițial îl primise, că i l-a trimis prin servitoarea de acasă) l-a returnat.
Dar să mă întorc la oile negre. Când a dat cu ochii Cărmenuș de țigan, a făcut fețe-fețe. Eu n-am prins decât ultima scenă în care ea și-a exprimat în temeni nu tocmai academici supărarea că fusese lăsat să intre.
- N-ar trebui fă, să te porți așa cu mine, i-a întors-o băiatul, că am supt din aceeași țâță, după care m-a privit lung și a mai bodogănit ceva pe limba lui și-a plecat.
- Te cunoaște, mă întreabă?
Prefer să nu-i răspund și contraatac: dar tu de unde-l cunoști? Îndrugă ceva, încurcată, cum că a fost furată de țigani pe când era prunc și crescută de ei. Mă declar spirit occidental, afirm că îi consider pe rromi o comunitate exotică și în afara timpului, ca s-o trag de limbă și când mă simte departe de rasismul autohton, îmi mărturisește fără rușine că băiatul e într-adevăr fratele ei de lapte. Îmi spune câte ceva despre obiceiurile și justiția lor, despre statornicirea șatrei de la marginea orașului cu ani în urmă, când miliția i-a obligat să-și abandoneze căruțele cu coviltir, le-a rechiziționat animalele și le-a dat locuințe la bloc. Îndată ce rămân singur, notez conștiincios în agendă. Fac un portret al băiatului. Vinde oale, căldări, făcălețe și perii prin sat și pe la pensiuni. Ocazional face burlane. Și cine credeți că i-a căzut cu tronc în peregrinajele astea de afaceri? A avut îndrăzneala să-și declare iubirea domnișoarei Alina. Ei bine, trebuie să te numești Alina Hossein ca să nu-l chinui puțin pe fratele Zgarburei (i-a spus!), să nu-i înfigi țepușa și pe urmă să-l pui la frigare, ca-n joacă. Nu, fata asta nu știe ce-s alea fițele, ce-i aia răzbunarea! I-a spus clar și pe față, cu un zâmbet jenat și mototolindu-și șorțul ca o subretă de roman vechi, că ea nu mai poate iubi pe nimeni! La fel i-a spus și „nea” Fane, în ziua următoare, după zece minute de tratative financiare prin care băiatul și-a pus la bătaie tot aurul și banii familiei lui; după care stăpânul pensiunii i-a arătat gaborului ușa și i-a cerut să nu mai vină niciodată aici. O să dedic un capitol special în roman acestei întâmplări și mă gândesc s-o înfloresc cu un dialog mai puțin prozaic.


Fănuș le-a găsit pe Alina și pe prietena ei, Doinița, pe canapea, șușotind. A voit să-i spună surorii lui că tocmai îi pusese pe fugă pretendentul neobrăzat, dar ea nu l-a băgat în seamă așa că și-a făcut de lucru cu decorarea încăperii. Ele și-au continuat conversația.
- E mare lucru să fii la casa ta, Doinița, bunicu-tău a murit la timpul potrivit, ca să zic așa, iartă-mă. O gospodărie, o fermă cu animale, câțiva stupi cu albine, e ceva, doar că e cam departe de aici, cale de opt-nouă ore cu trenul. Ești singura moștenitoare, nu?
- Da. Singura și singură. O să-mi fie greu.
Alina a oftat.
- Dragă, și mai e ceva. Ce crezi că mi-a spus doctorul când m-am dus la consult: a zis, fată, măcar acum, după patru ani de la operație găsește-ți și tu unul să te cordească, altfel o să trebuiască să-ți tai și țâța-ailaltă, așa a spus, mă jur. Unde să găsesc, dragă pe unul, că doar știi, nici când eram sănătoasă nu umblau flăcăii după mine.
Alina n-a părut nici șocată de coloratura limbajului nici de fondul problemei, ci doar de sinceritatea abordării ei, pentru prima dată, între ele două. L-a privit cu coada ochiului pe fratele ei care părea absorbit de așezarea unor farfurii tradiționale cu șervete cu tot pe un perete. A șoptit la urechea prietenei ei, după ce a ezitat un pic.
- Cred că știu pe cineva dispus chiar să se însoare și-ncă pe cât de repede se va putea. Cred că e omul potrivit să meargă cu tine.
- Cine?
- Văru-meu, Rițică Popescu, îl știi. Nu e tocmai Făt Frumos din poveste, e cam malac și are boala copilului dar e în fond un băiat de treabă. O să fac pe pețitoarea. O să vorbesc cu el. Să vii mâine, pe la prânz.
- Sper că n-o să-l ceri în căsătorie din partea mea.
- Stai liniștită, el te va cere. Eu doar îi spun că ești disponibilă.
Și și-a zis: iată, mi se oferă ocazia să fac și eu o faptă bună. Se simțea oarecum vinovată de rănirea unei inimi îndrăgostite. I se părea o răscumpărare potrivită și pe undeva admitea că în alte împrejurări țiganul acela frumos n-ar fi lăsat-o indiferentă.


În ziua aceea, mama a întârziat să-l ia cu mașina de la grădiniță. S-a întors împreună cu alți copii, au mers pe jos însoțiți de mămica unuia dintre ei.
- Cum îl cheamă pe tati al tău? a întrebat deodată, unul dintre băieții din grupa mare.
Andrei-Cătălin l-a privit mirat și a răspuns, cu oarecare tărăgăneală:
- Pe tatăl meu îl cheamă Fox.
- Minți, mami a mea a văzut că pe tati al tău îl cheamă Liniuță.
- Liniuță? s-a mirat doamna care îi însoțea cu odrasla ei de mână. Poate Iliuță, dragul meu.
- Nu, nu, Liniuță, a insistat băiatul mijindu-și ochii cu o expresie provocatoare.
Doamna s-a mai arătat odată mirată, apoi a priceput ce voia să însemne, a râs în sinea ei și a intuit cine era copilul.
Băieții au continuat să se contrazică, contradicția a degenerat în ceartă și cearta s a transformat într-o ciufuleală în toată regula, cu tragere de șuturi și pumni. Andrei-Cătălin și-a apărat onoarea vitejește în ciuda trupeșeniei dar la un moment dat fața i s-a învinețit, i-a venit rău și a căzut jos. Iar doamna și-a amintit de zvonurile ce au circulat la nașterea lui și s-a grăbit să-i acorde primul ajutor. Misteriosul monstru adormit se trezise.

Riți a venit în fugă și a dat năvală în casă, într-o stare pe care Fane n-a știut cum s-o ia. A crezut în primul moment că fusese mușcat de vreun animal. Nici când simțea aura nu se comporta așa de aberant. Acum dădea din mâini ca nebunul și gâfâia.
- Do … do … do … do-do-do-do-do … do-do-do-do-do …
Silabele mitraliau din gura lui și el nu reușea să se desprindă de tirania acelui „do” și să treacă mai departe.
Alina a sugerat, ștrengărește și șoptit:
- Doinița?
- Doinița mă vrea! Doinița mă vrea! Doinița mă vrea!
- Ai cerut-o?
- Mă vrea de bărbat!
A sărit ca apucat peste Fănuș, l-a dat jos și a început să-i frece părul din cap până a ieșit din mâinile lui o claie mai de nepătruns ca jungla ecuatorială.
Alina i-a privit și și-a amintit cum se comportă bărbații. N-o mira nimic. Scena asta o văzuse pe stadioane, la răsturnarea scorurilor. În toată vânzoleala și-a păstrat sângele rece și simțul practic.
- Și pentru când ați stabilit nunta? l-a întrebat pe autorul marelui gol.

Nunta secolului. Am fost invitat de onoare. Am dansat cu Alina. Mi-a mărturisit că fratele Carmencitei nu era singurul pretendent refuzat. Mai era unul, un fel de pretendent. Mă strâmb de râs când aflu cine e …

- De ajuns, trageți pe dreapta. Vă rog să-mi executați mersul cu spatele.
Eleva a îndreptat volanul, a băgat în marșarier, a mers zece metri înapoi până ce polițaiul i-a zis să oprească.
- Perfect. A fost greu?
Evrika! Gărcel completează fișa. În zece zile va avea permisul.
Visele se pot împlini. Vorbise cu fratele ei. Își va vinde casa de la oraș și se va muta la pensiune, devenind asociată la afacere. Din banii obținuți pe casă va cumpăra un microbuz cu care turiștii veniți la ei vor fi plimbați prin toată regiunea sau vor fi duși și aduși la gară. Succesul de azi era primul pas înainte spre visul acesta.
- Alina Hossein, da?
- Da.
Instructorul a așteptat undeva pe traseu. Polițaiul s-a dat jos după ce a mai verificat odată ce scrisese. Dom’profesor Buzatu și-a luat din nou în primire „școala”, Solenza albă cu moț galben. A felicitat-o pe elevă, de acum absolventă și a invitat-o la o cafea, la șapte. Eleva a acceptat. Au băut câte o cafea mare turcească. Au dansat la blues. Apoi cineva care ar fi intrat și s-ar fi așezat la masa vecină lor ar fi asistat la următoarea conversație.
- Domnule profesor, eu vă respect …
- Să-l respecți pe tac’tu. Doamne, iartă-mă, că e mort. La ce vă folosește mă frate, la voi, ăștia din familia asta atâta respect? Am crezut că …
- Că ce?
- Că ții la mine, măi fată.
- V-am spus, eu doar m-am purtat frumos. Și-apoi nici nu se pune problema, doar știu că sunteți însurat …
Și la drept vorbind, chiar dacă n-ar fi fost … Și-a amintit cum și-a reprimat atâta timp antipatia organică față de musculosul din fața ei. Bădăran, iute la înjurat cu vocea lui tunătoare și la epitete greu de reprodus. S-a întrebat, horipilată cum ar putea o femeie să-l iubească. Și totuși erau și din alea care apreciau împunsăturile de genul celor de la dans. O împunsese tot timpul ca un taur cu bogăția dintre picioare de parcă ar fi vrut ca partenera lui să constate existența tuturor detaliilor anatomice. La fel o cucerise pe nevasta lui? Cu care avea doi copii?
El i-a mângâiat dintr-o dată părul.
- De ce te-ai despărțit de primul tău bărbat? De arab? De ce ți-a luat copilul?
La asemenea întrebări Alina n-ar fi putut răspunde nici cu mintea limpede, darămite cu ea tulburată peste măsură cum era în acel moment.

Teleportează întrebarea și în timp ce dansează cu mine încearcă să-mi facă un tablou al acelor vremuri – cum toți se opuseseră ca ea, în ciuda sfintelor legăminte, să-și urmeze soțul legitim într-o țară îndepărtată când acesta fusese chemat de imperioase considerente dinastice. N-o aprob, desigur, dar dau din cap ca un papagal, și încerc să mă fac că nu simt sânii ei pe piept. Îmi vine în ajutor ginerică, care acroșează cu posteriorul un pahar de tărie imprudent lăsat la colț de masă și-l dă jos cu zgomot, ca-n filmele cu proști. Râdem de ne prăpădim, râd și turiștii de la București care iau parte ca invitați.
Apare în peisaj sora coanei Frosița, mama lui Riți și după ce se termină dansul și i-o predau pe Alina lui frate-său ne angrenăm în conversație în timp ce rup dintr-un kirtoșcolaci. Mestec cocă coaptă cu vorbe. Constat că pe umărul ei nu poate plânge nimeni. Orice necaz i-ai istorisi afli că ea a trecut printr-o experiență și mai cumplită. „Ehei, dacă asta numești tu supărare …„ Te simți un răsfățat al sorții, un cârcotaș de doi bani. Unde mai pui că știe orice, se pricepe la toate. Cat s-o evaluez și pe noră. N-am prins-o firește pe vremea conflictului cu Zgarbura dar pun cap la cap ce mi-au povestit Zgarbura însăși și Alina. Îi pun din prima eticheta: din ăia de care mămica ar fi spus că merită toate câte le-a dat Dumnezeu. Perfidă, interesată, intrigantă – o aud cum bârfește – nu pe degeaba a luat atunci scatoalca cu pricina. Nu s-ar da în lături de la niciun mic rău făcut celor pe care nu-i suferă, fiindcă la mari rele nu-i dă mâna. Contrastează superb de absurd cu domnul soț. Îmi aduc aminte remarca lui Buzatu despre politețea idioată a Zgarburilor nativi și iar îmi vine să râd. S-a despărțit atunci de Alina dezumflat – ea a plecat în timp ce toți cei din cafenea i-au privit. De atunci nu l-a mai văzut.
Între timp, după ce am socializat cu oaspeții (e aproape jumătate din sat prezentă – ce dar au oamenii ăștia să țină minte – îmi datorezi vecine, două nunți și un botez) vine momentul culminant – stupid obicei – să furăm mireasa. Spun „să furăm” fiindcă m-au luat complice pe mine. În fapt, eu și cu „nea” Fane trebuie să facem pe hoții, cineva îi distrage atenția lui Rițică și noi o luăm pe tânăra doamnă Popescu și ne ducem cu ea într-o încăpere din podul pensiunii. Ginerică se prezintă la schimb cu două sticle de vin și-i returnăm podoaba – personal nu i-aș păstra-o nici să-mi dea un milion de dolari.
Ne întoarcem în restaurant – în sala mare unde încape o sută de persoane (unde și vin și beau cei din sat – sursă de venit sigur, chit că sunt sau nu turiști în pensiune – deh, românul e genial în a găsi subvenții încrucișate, nea Fane și ai lui nu fac excepție) și după încă vreo patru ore de îndopare mortală, dans și bârfă, nașa îi scoate miresei voalul și-i pune basmaua albă pe cap. Mă retrag la cameră și adorm râzând cu gândul că poate o să prind jucându-se și cămașa cinstită.

După fericitul eveniment („și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” …) Făt Frumos și Cosânzeana au plecat la noul lor cămin. Eu am dispărut pentru un timp din rusticul peisaj și m-am dedat desigur, obișnuitelor mele plăceri mai puțin pășuniste.