Alexandra se ghemuise pe fotoliul din fața șemineului. Umbrele serii se alergau sub pulberea încinsă de jar, desenând pe pereți alcătuiri fantastice, ce treceau una în alta, ca și cum s-ar fi diluat în perdeaua de aer cald ce se răspândise prin toate ungherele. Îi era atât de greu să fie singură. Să intre în bucătărie și să se așeze la masă. O masă tristă ca un priveghi la care era condamnată să fie parte vie în anii ce vor veni. O masă cu un singur tacâm. Cu tăcerea ce se cățăra pe dulapurile suspendate, rătăcind ecouri stinse prin vesela așezată parcimonios de ordonat, strălucind, fără urmă de maculă pe farfuriile din ceramică, încrustate cu motive populare, cercuri și arcuri de ocru și siniliu imitând volte perfecte. Mihai, soțul ei, murise doar de două zile, dar parcă totul i se părea atât de îndepărtat, ca și cum acele două zile acoperite de neguri triste se deșiraseră prin sufletul ei ca firul unui caier necruțător de lung și încâlcit. Încerca să-și găsească echilibrul care să-i permită să mai creadă în ziua de mâine. În arcuirea luminii peste minutele și orele ei. În lucrătura fină a cuvintelor pe care i le adresau cei din jur, multe dintre ele acoperite de linoxina condoleanțelor târzii. Încerca să trăiască din nou. Să respire egal, dar profund, ca un scafandru care-și folosește cu zgârcenie porția de oxigen necesară menținerii sustenanței în adâncuri. Se gândea că, odată cu plecarea lui Mihai spre un dincolo neștiut și necercetat de nimeni, va trebui să rezolve toate acele probleme ce cădeau mereu în sarcina lui. Probleme care pentru ea însemnau un efort zilnic, pe care nu-l putuse suplini fizic și mental niciodată. Încrengătura inextricabilă a plății facturilor pentru utilități sau a ratelor la bancă. Erau puncte negre ce rămăseseră ca pionii pe o tablă de șah, pe care ea nu știa cum să-i facă să înainteze. Căci doar Mihai era cel care se ocupa cu partea administrativă a familiei lor. Acum ea era cea care trebuia să judece și să hotărască când, cum și din ce va plăti pentru a nu rămâne în urmă cu cele câteva datorii – nu foarte mari – resturi ale unui împrumut bancar, ce își avea scadența peste doar trei luni. Dar Mihai nu mai avusese răbdare să aștepte acea scadență. Fiindcă fusese nevoit, datorită unui edem pulmonar, să plătească cu dobândă nepreferențială ultima poliță a destinului său. Plecase lăsând în locul lui un gol imens. Fizic, dar mai ales emoțional. Și Alexandra își torcea sufletul pe roata amintirilor, gândindu-se că nimeni nu îi va mai răspunde din spatele ușilor când va veni acasă de la servici. Că un val de tăcere grea se va revărsa pe după canaturile acelor uși pe care mâna lui nu le va mai deschide sau închide niciodată. Un sunet aspru, ascuțit ca o suliță de gheață sfâșie tăcerea camerei. Alexandra tresări, privind în jur. Cunoștea acel sunet. Fiindcă era soneria favorită de pe mobilul lui Mihai. Soneria reminder-ului său...
Nu trecuseră decât două zile, de când el rămăsese sub pătura de pământ jilav, dormind în pacea adâncului. Și, chiar dacă știa că de acum va trece printr-o depresie financiară severă, Alexandra își impusese ferm că nu se va atinge de obiectele lui personale, oricât ar fi de înglodată în datorii. De mobilul sau reportofonul cu care umbla cât era ziua de lungă pentru a surprinde veracitatea unui petec de interviu, Mihai fiind jurnalist la unul dintre trusturile de presă de prim rang de pe piața mediatică. Sau de aparatul de fotografiat, de care nu se despărțea nici o clipă, el fiind un as în imortalizarea vieții ascunse a naturii.
Se îndreptă spre dormitorul lor. Acolo, pe unul din dulăpioarele laterale ale patului de mijloc, cel din dreapta, unde altădată dormea Mihai, zări prin fascia de întuneric lumina intermitentă a display-ului mobilului. Se apropie cu emoție de aparat. Se simțea din nou ca atunci, când Mihai trăia. Când el se afla în bucătărie sau în baie și ea îi auzea mobilul. Dar niciodată nu îl ridicase să vadă cine îl caută. Îi respectase acea intimitate care face din doi oameni ai unui cuplu o singură ființă unită sub steaua încrederii reciproce. Îl striga, spunându-i doar atât: “Mihai, dragule, mobilul...!”. Acum Mihai nu îi mai putea răspunde, invariabil: “Nu pot veni, sunt în baie” sau “Am cafeaua pe foc”, după care urma sintagma apodictică: “Lasă-l să sune, cine vrea să vorbească cu mine, mă mai caută!”.
Nu putea distinge mesajul ce pâlpâia ca o inimă de pixeli vie, fremătătoare, fiindcă nu avea ochelarii pe nas. Alergă în sufragerie și cu o mână tremurândă și-i puse pe nas. Citi cu înfrigurare mesajul pe care degetele dragi ale lui Mihai îl încrustase în paradigma meniului în dreptul segmentului “Listă de rezolvat”. Îl citi de câteva ori, inima începând să-i mărșăluiască la trap pe hipodromul aurico-ventricular. Fiindcă nu-i venea să-și creadă ochilor... Cu litere ca niște furnici harnice, ce îi săreau prin fața ochilor de emoția ce o cuprinsese, mesajul acela o năuci pur și simplu: “ 25 Mai, ora 11,30, întâlnirea cu Grațiela, în fața librăriei Krețulescu”. Alexandra fugi, împiedicându-se de taburelul din colțul holului, pe care Mihai își așeza mereu geanta de umăr când venea acasă. Intră în bucătărie și cu ochii înfometați de a afla în ce zi se afla străbătu coloanele calendarului religios. “Poimâine...poimâine este 25...!” murmură ea, buzele uscându-i-se ca sub o perdea de raze nimicitoare.
Ați sesizat vreodată cât de greu trec orele, când aștepți un deadline? Important. Covârșitor de important pentru tine. Pentru liniștea ta. Pentru speranțele tale, atârnând ca niște întrebări casabile, urzite de încărcătura de aer fin ce ne înconjoară respirația, sub mișcarea leneșă parcă a minutarului. Prin minte îi alergau întrebări implicite, răspunsuri echivoce, inima bătându-i într-un ritm de carusel amețitor, din care se temea ca forța centrifugă a acelui reminder să nu o azvârle în afara paralaxei sufletului ei. Cine era Grațiela? Ce reprezenta acel nume pentru Mihai? Sau, mai bine zis, ce reprezentase? Fusese un revers al medaliei, numită sinceritate, pe care fiecare ne-o punem la butoniera inimii atunci când ne legăm viața de un om? Exista oare un alt chip, pirogravat cu termocauterul înșelăciunii pe cealaltă parte a inimii lui Mihai? Partea pe care ea nu o văzuse niciodată? Nu o știuse? Acea parte unde fiecare dintre noi ținem sub lacăte de suspine ascunse alte chipuri? Dorite. Așteptate în vis. Întâlnite în drumul nostru spre locul de muncă. Sau pe scara blocului în care locuim. Văzute fulgurant de câteva ori. Chipuri ce și-au lăsat ca o engramă tulburătoare fosforescenta urmă pe nevraxul nostru. Nu știa de ce, dar rezonanța acelui nume îi desena pe retină un chip tânăr. Tulburător prin urzeala sentimentului ce i-l trezea: grație. Dar nu de puține ori ea avusese de-a face cu oameni grațioși, dar venali...Cine, cine putea fi atunci Grațiela?
Cu gândul că peste două zile o va întâlni pe cea care-i transformase clipa de tristețe într-un mare semn de întrebare, dureros de enigmatic, Alexandra adormi cu gândul la serile când alături de ea auzea respirația sacadată, egală, a lui Mihai.