Vântul rece se juca ușor cu câteva șuvițe din părul ei castaniu. Aroma mării ajungea până la ea și avea un gust sărat în gură. Cerul era înnorat și marea părea furioasă, mușcând fără milă din țărmul nisipos și rece. Când simți primul strop de ploaie rece pe obraz, își spuse că marea nu era prea frumoasă în octombrie. Temperamentală. Animalică. Deși poate că nu e întotdeauna rău să îți urmezi instinctele primitive. Adică ce-ar fi dacă ea și-ar smulge hainele și ar înota în mare acum, pe ploaie, în octombrie? Dar nu... ea nu va mai iubi niciodată marea. Nu îi va mai simți niciodată mângâierea caldă din serile de iulie pe pielea goală. Nu va mai lăsa niciodată ca spuma ei să-i îmbrățișeze gleznele în lumina sângerie a răsăritului. Undeva, în marea aceea sălbatică și furioasă era el. De fapt, trupul lui, căci el nu mai exista. E ciudat cum totul se poate schimba într-o clipă, nu-i așa? Stai liniștită acasă, fumând o țigară, așteptându-l să se întoarcă mirosind a vin, cu zâmbetul lui ștrengar atașat de chipul somnoros, să îl cerți puțin, apoi să-i mărturisești că ți-a fost dor de el și să îl duci spre pat, mândră în sinea ta că nu are urme de ruj pe guler și nu miroase a parfum de femeie. Și stând așa, cu oja roșie proaspătă pe unghii, se aude țârâitul telefonului. Și îți târăști picioarele până pe hol, răspunzi plictisită, iar o voce nazală de femeie îți spune că ... el nu mai vine. Că nu va mai fi nicio ceartă, că ți-ai făcut unghiile degeaba și ai așeptat două zile ca o proastă. Că tot ce ai iubit a încetat să existe. Și îți închipui restul vieții tale, fără el, fără mâna lui într-a ta, fără vocea lui și fără cafeaua de dimineață pe care ți-o aducea în pat. Și atunci încetezi să mai fii om. Devii această ființă imaterială, căci trupul tău încetează să mai existe când durerea își face loc în rutina ta zilnică. Încerci să îl regăsești în tot ceea ce reprezenta el, dar a dispărut. Periuța de dinți, prosopul verde, gelul lui de duș, șosetele de pe fotoliu, tricourile mototolite din dulap, cd-urile lui preferate, perna pe care încă se mai poate vedea adâncitura capului său. Toate astea sunt acolo, dar el nu mai e. Și nu vrei să crezi, nu poți accepta așa ceva. Îl aștepți la ușă ore, zile întregi, pregătită să îl cerți printre săruturi de dor cu aromă de mare. Dar nu mai e... Amintirea lui își pierde conturul, totul devine o ceață densă care te înghite și nici măcar nu vrei să faci ceva ca să te salvezi. Căci ce rost are totul fără el? Și dormi cu tricoul lui, pe perna lui, ascultând muzica lui. Și îți spui că totul e în zadar, că el nu mai vine, că trebuie să îți continui viața. Dar nu mai e viață. E doar moarte...
Și după un an și jumătate, stai pe același scaun pe care stăteai când l-ai văzut ultima dată, pe terasa pe care ați luat micul-dejun. Și ești furioasă pe tine că ai luat trenul spre casă după ce v-ați certat. Și îți ceri iertare că l-ai urât câteva clipe când ai văzut că nu vine după tine. Dar cui îi mai ceri iertare? Mării? Marea ți l-a luat. Și în valurile înspumate care mușcă din țărm parcă vezi degetele lui încercând cu disperare să se agațe de tine, de gleznele tale, te imploră să îl ajuți. Dar nu poți. Și lacrimile îți sfâșie sufletul, căci pe obrazul înghețaț au încetat să mai curgă.
De-acum ești singură. Dar ce? Cu ce-ai greșit? Nu vei ști niciodată.