În dimineața zilei în care a murit, Silviu Cioblac ar fi dorit să doarmă mai mult. Era sîmbătă și ar fi chef să lenevească și el în pat, ca tot omul, după o săptămînă trudnică însă, pe la cinci și jumătate, l-a smuls din mrejele somnului un cucurigat triumfător, de galinacee făloasă. Isprava se repeta în fiecare week-end cînd se refugia, departe de zarva orașului, în căsuța de vacanță lipită de costișa însorită a dealurilor Sinersigului. S-a răsucit oțărît în așternuturi, a zvîrlit perna dincolo de rama patului larg, bătrînesc, durat din lemn trainic de nuc, s-a întors pe-o coastă încercînd să readoarmă dar zadarnic, somnul nu i s-a mai lipit de gene. Alături, consoarta lui, morman moale de carne roză, caldă, toropită, sforăia netulburată de trîmbițatul cocoșelului, șuierînd feminin pe două note.
"De ce naiba o fi cumpărat Gina piticania asta ornamentală de cocoș, rasa Chabo auriu, cînd ei nu aveau în gospodărie nici o găină?" s-a întrebat morocănos, Silviu, în sinea sa. Probabil din același motiv care a determinat-o să decoreze ograda doar cu cireși japonezi și tufe de tuia. Atunci cînd cumpăraseră peticul acela de grădină, ar fi vrut să planteze în livadă niște cireși autohtoni, sau vreo zece pruni din soiul acela dulce, bistrițean ca să poată fierbe și el toamna, la fel ca alți orășeni pripășiți la țară, măcar o damigeană-două de pălincă originală, dar ea, inflexibilă, atinsă de snobismul cucoanelor care visau doar decorații feng-shui, a insistat să aducă un arhitect care să le amenajeze grădina. Insul le-a încropit, e drept pe bani grei, o peisagistică sui-generis: conifere sfrijite, sălcii zgribulite, rondouri cu nisip greblat în formă de valuri și o cascadă artificială care susura melodios printre spinările bolovanilor acoperiți artistic cu petice de mușchi peren.
Cioblac s-a ridicat gemînd din așternuturi, și-a tras o pereche de pantaloni de training peste pîntecul voluminos și a ieșit în cerdac. Negurile nopții se risipeau izgonite de pîlpîirea rozalie a aurorei și miresmele răcoroase de iarbă crudă și pămînt reavăn, pătruns de rouă, i-au umplut nările. A inspirat cu nesaț aerul proaspăt și a luat-o spre colțul casei, unde era ascunsă, sub o stivă de lemne, rația lui de supraviețuire, o butelcă cu licoare tare din prună, veche de doi ani, păstrată în butoaie din lemn de dud pînă cînd prinde nuanța gălbuie a mierii. A înghițit două duște zdravene și a intrat apoi în bucătărie, grăbindu-se să pună pe foc ibricul pentru cafea, înainte de a se deștepta Gina. Nu din tandrețe domestică își făcuse tabietul de a-i duce nevestei cafeaua la pat, ci fiindcă ea, îngrijorată de hipertensiunea lui, prepara de obicei o zeamă searbădă, diluată ca un ceai, fără caimac și fără cofeină. A băut repede o ceașcă mare de cafea și a fumat, una după alta, trei țigări, mucurile le-a îngropat cu călcîiul, precaut, în iazul de nisip și s-a îndreptat spre privată, o dependință care scăpase de eforturile creatoare ale peisagistului, rămînînd doar o încropire tradițională din scînduri, fără nimic nipon în ea.
După ce și-a golit măruntaiele, s-a tolănit într-un balansoar din nuiele de ratan, cu un ziar în mînă, așteptînd să i se trezească jumătatea. Ar fi ațipit, legănîndu-se lenevos, cu fața mîngîiată de razele călduțe ale răsăritului, dar afurisitul de cocoșel a slobozit o nouă arie de cucurigături răgușite, făcîndu-l să tresară și să-njure orătania:
" Vedea-te-aș în oală!"
În cele din urmă se trezi și Gina, care ieși pe terasă în cămașă de noapte și papuci, bombănind somnoroasă:
"Iar ai fiert o cafea de stă lingurița vertical în ceașcă!"
" 'Neața iubire, cum ai dormit?" se eschivă Silviu.
" Bine, da' tu?"
" Mîncăm ceva? Vreau să mă apuc să tund iarba, înainte de veni zăpușeala..."
Luară micul dejun în liniște, ce era să-și mai spună dis-de-dimineață, după douăzeci și cinci de ani de trai neîntrerupt în comun. Acolo, în decorul natural și bucolic zen ocoleau orice sfadă, deși Silviu înghiți cam în silă gustarea hipocalorică: omletă din albuș și brînză degresată, asezonată cu salată de spanac crud, jinduind în taină la o felie groasă de slănină prăjită, ori barem niște ochiuri la capac, bine rumenite.
După ce termină tot ce era în farfurie, vizită încă odată șopronul de lemne, iar apoi împinse icnind cositoarea mecanică pe petecul de fîneață dintre casă și gard.
Soarele prinse să dogorească din plin, motorul duduia ritmic, damful de benzină estompa aroma de fîn proaspăt cosit, dar el împingea mașinăria neabătut, înainte, croind brazde rectilinii în iarba înaltă.
Muncea voios de vreo jumătate de ceas cînd, fără niciun avertisment, o durere insuportabilă îl străfulgeră între coastele din stînga sternului. Ochii i se împăienjeniră, o perdea sîngerie îi năpădi creierul și căzu țeapăn pe pajiște ca un prun doborît de furtună. Nu mai apucă să scoată nici măcar un strigăt, totul se sfîrși pe negîndite.
Nici vorbă de o lumină intensă care să-l învăluie sau de vreun tunel incandescent, se prăbuși necontrolat într-un hău întunecat, într-o cădere care părea fără capăt.
Se trezi după vreo cîteva minute, suspendat undeva în aer, deasupra cireșilor japonezi, privind buimac cum Gina încălecîndu-i torsul, îi făcea, plină de solicitudine, masaj cardiac.
" Foarte ciudat, se pare că am mierlit-o..." gîndi Silviu, care nu-și mai amintea exact cum ajunse în iarbă, incapabil să-și explice cum putea să privească tragica scenă cu atîta detașare. Își simțea trupul ușor și depersonalizat, în timp ce celălalt Silviu se-nvinețea în iarbă, zgîlțîit de mișcările sacadate ale nevestei, care fusese în tinerețe asistentă medicală. Fără nicio legătură cu cele întîmplate, îi năvăliră-n memorie tot felul de imagini și obiecte disparate: momentul cînd defilase gol prin fața comisiei de recrutare, decolteul apetisant profesoarei de latină din liceu, care-l poreclise " Pădurețul" și-l lăsase corigent pentru că nu învățase declinările cu silva densa, o partidă de fotbal pe maidan cu o minge primită cadou pe la zece ani, ursulețul de pluș căruia îi scosese măruntaiele de talaș, culorile covorului pe care se tîra de-a bușilea.
Obosită de manevrele de resuscitare inutile, Gina fugi în casă căutînd telefonul. Ambulanța sosi în jumătate de oră, iar paramedicii, constatînd decesul, luară corpul neînsuflețit și-l așeză pe o targă, înăuntrul autovehicului. Din curiozitate, dar parcă și legat încă prin fire invizibile de trupul inert, Silviu cel eteric se așeză la căpătîiul său.
În drum spre spital, în ciuda hurducăturilor mașinii pe gropile din pavaj, ațipi din nou și se trezi speriat doar atunci cînd brancardierii scoaseră cadavrul și-l aruncară pe o masă de oțel cromat în morgă. Acolo, Gina, care urmase ambulanța în mașina proprietate personală, se ciorovăi cu rezidentul legist plictisit de moarte și-l convinse să renunțe la autopsie în schimbul unei bancnote de o sută de lei. Îi fu recunoscător fiindcă nu ar fi avut tăria să asiste la propria-i disecție. Pentru încă o sută, proaspăta văduvă obținu pe loc certificatul de deces și plecă la o firmă pompe funebre ca să comande toate cele obișnuite în astfel de cazuri, iar Silviu rămase gînditor lîngă leșul său.
Era un ins dotat cu o inteligență medie și totuși nu-și putea explica, privindu-și cadavrul, starea neobișnuită în care se afla. Faptul că era mort îi era limpede, dar de ce naiba, eul lui necorporal mai întîrzia în lume? Aripioare de înger nu-i crescuseră pe umeri, focul infernului nu-l pîrpălea, probabil că se afla într-o ipostază tranzitorie, obișnuită tuturor răposaților, dar despre care niciunul nu mai putea relata nimic.
Se mai fîțîi prin morgă cu pași invizibili, celălalt stătea mort și liniștit pe targă, pînă cînd i se făcu foame. Legistul, neavînd nimic de disecat, puse niște crenvurști la fiert în etuva care servea sterilizării instrumentarului. Silviu nemortul simțind că mirosul îmbietor îi face poftă, se apropie tiptil și vru să înșface un cîrnat, dar stupoare! degetele sale imateriale trecură prin obiectul unsuros și fierbinte fără niciun efect vizibil. Repetă gestul de a-și strînge degetele pe care nu le avea, dar nu izbuti să înșface decît aerul. Pesemne toate simțurile îi erau vii, vedea, mirosea și auzea totul, ba chiar, ca un soi de reflex uitat, îi ghiorăiau și mațele de foame, dar fiind lipsit de corp, contactul său cu materialitatea lumii era nul.
Următoarele două zile au fost neobișnuit de dificile pentru Silviu Cioblac. După ce corpul i-a fost transportat acasă trebui să asiste la ritualurile care preced înhumarea. Nu se miră cînd fu spălat și primenit, iar apoi așezat într-un sicriu ieftin din placaj, Gina lui fusese întotdeauna o femeie cumpătată care nu risipea banii pe lucruri inutile, dar cînd cioclii îl înveșmîntară în costumul strîmt și ponosit, pe care-l nu-l mai purtase de zece ani îi sări țandăra. Ce poate însă să întreprindă un suflet imaterial cînd vede că rămășițele sale nu sunt tratate cu respect? Dacă ar fi putut măcar să strige și să-i sperie zdravăn pe cei adunați la priveghi, să ia înfățișarea unei apariții aburoase, a unui “ceu” care să se facă simțit ar fi fost ceva, dar așa rămase mut, imobil și nevăzut la căpătîiul propriu. Încercă să apuce o lumînare aprinsă dar degetele trecură prin flacără fără niciun rezultat. Pe la miezul nopții, în timp ce conform datinii, cei aflați în jurul sicriului începură să închine în cinstea dispărutului, obosit, sleit de foame și stors de sete se furișă lîngă mort și adormi. Se trezi înghețat de apropierea trupului său rece și văzu că în încăpere se mai aflau doar doi inși toropiți de băutură: Babeț, administratorul blocului, un pensionar băgăreț și lacom de pomeni și Gică de la etajul doi, un ins spătos, brunet, cu o mustață fotogenic-virilă.
“Ehei, se duse și Silviu, se smiorcăi Babeț, săraca doamna Gina rămase singurică…”
“ Las’ că nu rămîne ea prea multă vreme neconsolată, chicoti celălalt, s-o găsi un umăr de bărbat de care să se sprijine… Eu unul, nu m-aș da în lături!”
“Porcule!” țipă neauzit Silviu, ridicîndu-se din sicriu și încercă să-l pălmuiască pe vlăjgan, dar nu izbuti decît să măture cu palma-i nevăzută aerul.
Dimineața sosiră rudele și se perindară prin fața mortului toți vecinii, prietenii și cunoscuții. În bucătărie Gina fierbea coliva și se ciondănea cu cumnată-sa, iar el înghesuit între trupurile îndoliate, mobile și coroanele așezate în toată încăperea, ferindu-se instinctiv de corpul celorlalți, deși era lipsit de corp se simțea extrem de straniu. Pe lîngă faptul că îi era foame și sete, îl încerca o mîncărime ciudată în tot corpul pe care nu-l avea.
În noaptea următoare se plictisi să se culce lîngă cadavru și vru să intre în dormitorul conjugal, dar spre stupoarea sa ușa era ferecată.
“ Ce dracu’ a apucat-o pe Gina, că doar nu i-o fi frică de stafia mea?” se miră Cioblac, observînd că ubicuitatea sa necorporală avea limite. Fiindcă Silviu din sicriu începea să emane mirosuri grețoase de putrefacție, se resemnă să se culce în cada de baie și petrecu o noapte agitată, cei aflați în apartamentul său vizitînd neîntrerupt toaleta.
Cînd se trezi, constată cu stupoare că ocupa vechiul său trup, ba mai mult, oricît se chinui să se smulgă din strînsoarea cărnii fetide nu izbuti.
“ Ahaaa, asta era șmecheria cu viața de după moarte, gîndi el. Întîi te lasă să zburzi un pic și-apoi haț! te înșfacă mîna divină și te întoarce prizonier în stîrvul din care ai evadat…mare porcărie!”
Þintuit în sicriu, dar cu toate simțurile treze, asistă la perindarea rudelor, prietenilor și cunoscuților care veniră să-și ia rămas bun înainte de ultimul drum. Îi văzu cum se apropie și-I sărută obrazul rece și inert, pînă cînd careva observă că mortul se hoalbă în gol, cu ochii larg deschiși și-i așeză pe pleoape conform datinii două monede grele care-l cufundară în beznă. Înfiorat de spaimă, auzi bătaia macabră a cuielor în capacul sicriului și simți cum fu luat pe sus și trîntit, împreună cu cutia ieftină de lemn, pe podeaua unui vehicul care demară zgomotos înecîndu-l în duhoarea vaporilor de benzină și a gazelor de eșapament.
Încercînd să calculeze cîte minute ar dura drumul de acasă pînă la cimitir, Silviu ațipi în ciuda zgîlțîielilor mașinii și a spațiului restrîns în care zăcea. Îl trezi o nouă bufnitură cînd fu ridicat pe brațe și așezat în iarbă. Un miros aspru de pămînt proaspăt răscolit de cazma îngemănat cu parfumul greu de tămîie se strecură printre scîndurile coșciugului.
“ Gata, acum nu mai am nicio scăpare!” își zise el tremurînd din toate fibrele trupului său mort. Recunoscu glasul de bariton al popii Brecea care îi cînta, plin de evlavie, prohodul. După “Odihnește-l Doamne la sînul tău, acum și pururea și-n vecii vecilor amin” urmă un lung discurs în care află că fusese un om de o bunătate rar întîlnită, un soț model și un tată devotat, gata oricînd să sară în ajutorul celor nevoiași, un exemplu demn de urmat în societate pentru orice ins. Își aminti că nu o văzuse în jurul sicriului pe fiică-sa, emigrată în Canada și că uitase să trimită executorul judecătoresc să evacueze doi chiriași rău platnici. Popa se lungea cu speachul moralizator așa că ațipi din nou. Îl deșteptară bocetele Ginei care se jelea înecată de lacrimi, însoțită de alte voci feminine:
“ Cum te-ai dus tu, Silviule, și cui ne lași pe noi îndurerate…”
Fu ridicat din nou și sicriul coborî lent în scrîșnete de frînghie frecată pe scînduri. Auzi clinchetele monedelor aruncate pe capac ca o ploaie metalică, rumoare, dangăt de clopot și apoi buf! prima lopată de pămînt greu aruncată peste el. Începu să țipe neauzit, scîndurile îl strîngeau, lutul se îngrămădea rece în jurul lui și deodată o mînă enormă îl prinse de umăr…
“ Ce faci, bărbate ?” strigă Gina zgîlțîindu-l, “ ai adormit?”
Se ridică buimac din șezlongul întins la umbră, o lăcustă îi sări din poală și-și privi morocănos consoarta:
“ Da, am ațipit și eu oleacă..ce faci atîta tărăboi?”
“ Gemeai și țipai în somn de parcă te strangula cineva…ai avut un coșmar?” zise femeia.
“ Și ce dacă am avut…auzi, să tai piticania aia de cocoș că nu pot dormi de cîrîielile ei!”
“ Ia uită-te la el, i se cășună pe sărăcuțu’ meu Chabo!” bodogăni Gina.
Da, mi –a cășunat care-i problema?…auzi… și să nu-l mai prind pe Gică de la doi, la cafea pe la noi, cînd nu-s eu acasă!”