agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 971 .



Moartea câinelui. Lagărul Periprava
proză [ ]
Partea a II-a

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [geafir ]

2010-05-30  |     | 



-Eu nu pot să merg la muncă, zise Alecu Dumitru, chircit de durere. Ies afară numai apă.
Un deținut care-l auzise întâmplător i se adresă:
-De mă, Alecule! Apă de baltă. Doar știi asta, că și tu ai fost de corvoadă…
Apa de băut se lua din Dunăre și rareori se dezinfecta cu cloramină. De aici și frecvente boli digestive.
Un alt deținut se amestecă în vorbă:
-Trebuie dezinfectată… Dar… De unde mă, cloramină? De unde? Ați văzut voi să aducă ăștia așa ceva?! Ha…, ha… Auzi tu, cloramină! Mă, ăștia vor să ne omoare. Să ne omoare, fără să cheltuiască gloanțe pe noi.
-Alecule, știi ce te așteaptă, nu? – îl întrebă Vasile și se grăbi să ajungă pe punte, pentru numărătoare.
-Ham, ham – lătra câinele Iel.
Deținutul Vasile Ion se înfurie de-a binelea pe patruped. Își zise:
“Bestie ordinară. Slugoi negru în cerul gurii!… Știu, știu… Ești un învingător, iar eu învinsul… Așa crezi tu… Filosoful spunea că, “nu poate fi pace între învingător și învins” și mai zicea că “nimicirea celui din urmă constituie securitatea celui dintâi”. Și văd că i se împlinește prezicerea. Noi suntem nimiciți unul câte unul, în numele securității voastre populare, că, vezi doamne, voi sunteți poporul. Tu, bestie securistă. Tu...”
Deținutul și-l imagină pe câine replicând:
“Am remarcat, ai curaj! Mai mult decât au alții, dar nu îndeajuns pentru tine. Și tu, ca și ei, ești supus, ascultător, ca un mielușel. Ha! Ca un mielușel…”
Deținutul reacționă, aforistic:
“Și în anumite înjosiri există măreție.” Și adăugă imediat, cu ciudă: “Cât de idiot pot fi! Cât de idiot!”
“He, he… ești meșter la vorbe, contabilule! Ham, ham… Și pentru orice ai un răspuns. Însă va veni ziua când îți vei da seama de falsitatea concepțiilor tale. Când vei găsi că ai greșit, că ideea nu e totul și că ceea ce e material primează. De ce te încăpățânezi și nu ne lași să arătăm ce putem? Þi-e teamă că s-ar putea să reușim? Þi-e teamă că s-ar putea să o duci bine sub puterea noastră, a celor mulți? Voi ați rămas puțini și e de bun simț să respectați voința noastră populară…”
Deținutul atacă nemilos, cu gândul:
“Ați întors lumea cu josul în sus. Intelectualii fac munci necalificate sau meserii însușite în pripă, pe când voi, clasa muncitoare, faceți munci de conducere.
„Orice bucătăreasă trebuie să învețe, spune Lenin al vostru, să învețe să conducă statul. În caz contrar, bucătăreasa va conduce statul ca la bucătărie.” Ceea ce s-a și întâmplat, maiorule. Ce înțelegeți voi din a conduce o țară? Ce?”
Câinele Iel desigur că i-ar întoarce vorba; așa socoti deținutul:
“N-om ști multă carte, dar știm să gândim, atât pentru noi, cât și pentru cei ca voi… Ham, ham… Știm să gândim și avem și puterea s-o facem.”
Vasile Ion înțelese aluzia:
“Da, da… Voi gândiți, sigur că gândiți. Gândiți cu șira spinării, gudurându-vă, ca niște câini ce sunteți, pe lângă cizma rusească. Da, cu șira spinării gândiți!”
Firește, câinele Iel și-ar arăta colții, mai socoti deținutul:
“Mârr… Înrăit mai ești!… Tu nu poți fi reeducat… Ești pierdut… De colții mei vei pieri!… Þine minte asta.”

*

-La numărătoare nu iese unul – anunță un supraveghetor. Nu iese la numărătoare.
Gardianul-șef dădu ordin:
-Căutați, căutați!
Matahala de Oancă, urmat de câine, se repezi în cala șlepului, unde era improvizat dormitorul. La scurt timp, printre urlete și hămăituri, se auziră bufnituri și țipete de durere. Sărmanul Alecu! Își primea “tratamentul” pentru boala sa, o doză șoc de bătaie.
-Refuză munca – silabisește Oancă, atunci când deținutul este adus în fața frontului mai mult pe sus, prins de guler pe la ceafă. Cică e bolnav, putoarea dracului!
-Mă doare burta, domn gardian Oancă. Burta… gemu deținutul.
-Pentru restul zilei i se suspendă rația, ca să nu i se agraveze boala – porunci gardianul-șef. Așa. Iar mâine îl trimiteți sub escortă la “colonie”, la celula neagră.
Oancă răspunse, milităros:
-Am’nțeles, tovarășe comandant Cucoiu. Să trăiți, am înțeles!…

*

Deținutul Vasile Ion își zise, în culmea indignării:
“Așa ne tratați voi, maiorule? La celula neagră, cu post negru? Vai vouă!”
Își inchipui cum câinele Iel n-ar scăpa prilejul să fie cu adevărat crud:
“Noi suntem atei, fapt de care faceți atâta caz. Voi sunteți creștini. Și, după câte am învățat eu la școala de dresaj, voi practicați purificarea prin suferință. Așadar, noi vă ajutăm să vă respectați principiul creștinesc...”
Amenințător în mintea sa plăsmuitoare, deținutul nu se putu abține:
“Râdeți, râdeți voi, cu Biblia hazlie și alte materiale de propagandă… O să vină o zi când o să vă bată Dumnezeu. Sper să apuc ziua aceea.”
Într-o grimasă de răutate, câinele Iel și-ar dezveli dinții și ar zice:.
“Nu veți scăpa. De aici nu veți scăpa vii, contabilule!”
Deținutul rosti, ca și învins:
“Din păcate, tocmai credința noastră că Dumnezeu ne va face dreptate ne-a dezarmat. I-a dat pe oamenii buni pe mâna celor câinoși. De pildă eu, am ajuns în laba ta murdară!… Ia-mă! Sunt pregătit! Sfâșie-mă…”
“Nu, nu, contabilule!… Te-aș face martir… Ori eu am învățat la școala mea să nu creăm martiri dintre voi, ci să vă lăsăm să vă înecați în propria voastră dârzenie, într-un act de sinucidere inconștient. În acest fel, veți fi niște morți oarecare. De care nimeni nu-și va aminti. În conștiința oamenilor veți fi doar niște sinucigași. Iar noi nu ne vom păta mâinile cu sângele vostru.”
Deținutul continuă, cu milă:
“Te compătimesc, maiorule. Tu nu ai cum să știi ce mult înseamnă credința pentru un om aruncat în închisoare; credința în cauza sa și, mai mult, credința în Dumnezeu. Ei bine, află, sărmane maior, că tocmai credința îți dă puterea de a rezista. Un mare român, Nicolae Iorga, spunea: „În cetatea dreptății tale poți fi ucis; învins însă nu””.
* *
*
Așa cum stăteau în front, aliniați, pregătiți pentru lucru, aduceau cu un trib de eschimoși prăpădiți, dar mândri. Din spatele clapelor căciulii lăsate peste urechi și peste sprâncene nu li se zăreau decât ochii, care luceau în întuneric precum ai lupilor.
Vestoanele pufoaicelor le erau scurte, că abia le ajungeau până la ciulci, iar nojițele din papură, împletite peste gambe, le dădeau un aspect războinic. Desigur, doar se războiau cu stuful! Ca să nu pătrundă apa, ciulcii erau impregnați cu săpun pe la cusături.
Foloseau materiale ce le erau la îndemână: săpunul, stuful. Bunăoară, ca să nu alunece în jos, ciulcii erau asigurați prin legături împletite din papură; iar împotriva înghețului își protejau picioarele cu obiele cazone – din dosuri de perne rupte – de ciorapi nici gând! În plus, labele picioarelor și le îngropau în puf de stuf pus în opinci.
Înainte de începerea lucrului gardianul șef, plutonierul Cucoiu, le ținu deținuților un discurs “mobilizator”.
-Fii atent, bandit! Fii atent la tovarășu’ Vanea, că pe urmă nu știi și nu-ți faci norma! Și te ia mama dracului, înțelegi? Să nu vii pe urmă și să te plângi că te-am bătut. Că dacă nu-ți faci norma, îți rup oasele. Cum întreg poporul lucrează după norme, așa și voi. Normele nu sunt nerealizabile, totul e să știi cum să culegi stuful. Așa că fii atent, deținut! – îi prelucră gardianul-șef. Dacă nu îndeplinești norma, înseamnă că n-ai îndeplinit-o, înseamnă că nu vrei, înseamnă că ești dușmanul poporului. Ai înțeles? Răspunde tare să aud și eu. Ai înțeles?
-Am înțeles! se aude în cor.
Brigadierul civil Vanea, un lipovean zdravăn, explică lucrătorilor, mai ales celor veniți pentru întâia oară, tehnica secerării stufului și, cu gesturi de om priceput, puse întocmai în practică ceea ce spunea.
-Iei cu mâna stângă un mănunchi de tulpini, atâtea câte poți cuprinde, înțelegi? În dreapta apuci tarpanul, îl sprijini pe gheață și printr-o smucitură, ca la coasă, tai tulpinile. Ai priceput? Pui tulpinile tăiate pe gheață, unele peste altele, până se fac de-un maldăr. Le legi apoi cu un fir de stuf, fraged, să nu se rupă. Ai priceput? Privește! zise lipoveanul și, cât ai spune pește, tăie și legă un maldăr. Mulțumit de îndemânarea sa, lipoveanul lăsă jos tarpanul – un fel de seceră ascuțită, prelungită cu o coadă din lemn de circa un metru – și plecă spre un alt grup de deținuți, pentru a le arăta câte ceva din știința meseriei sale.
-De ce nu muncești, ‘mnezeii tăi de cremenal? i se adresă Oancă deținutului Vasile Ion, care lăsase lucrul și, bâjbâind, căuta pe luciul gheții un obiect pierdut.
Gardianul se apropie și se porni să care la lovituri cu bastonul de cauciuc în spinarea deținutului. Câinele, la fel de agresiv, își înfipse colții în țesătura pufoaicei.
-‘Mnezeii mătii – înjură milițianul. Din cauza ta nu se face norma la stuf. Muncitorii asudă în uzinele și fabricile patriei, țărănimea pe ogoare, iar voi sabotați, mama voastră de reacționari!
Deținutul se lăsă grămadă pe gheață.
-Ochelarii. I-am pierdut. Fără ei nu pot face nimic, glăsui el în cele din urmă.
-De ce nu spui așa contabile?! se înmuie Oancă dintr-odată. De ce nu spui, că suntem și noi oameni și înțelegem - zise el a milă, ușor patetic. De ce nu spui? continuă el pe ton mustrător. Nu ai gură? Prostii de-alea politice știți să scoateți pe gură, da’ lucruri serioase nu. Voi ne provocați să fim răi. Dar uite, nu e așa… Nu suntem răi… Iel caută! porunci cățelarul și dădu liber câinelui din curea. Uite, și câinele e omenos, mai omenos decât voi ăștia, politicii… Hai, Iel… Caută…
Pe Vasile Ion îl apucă greața. Gândi:
“Omul este un amestec de zeu și fiară, afirma Filosoful. Ceea ce nu e cazul la Oancă. El e un amestec de fiară și zeu prefăcut, prin urmare sută la sută bestie!”
Se aprobă singur, apoi continuă:
“Da. Da. Oamenii nu se înțeleg între ei. Dacă nu au aceleași interese. Iar atunci când au interese comune, același cuvânt îl înțeleg diferit. Într-un fel înțeleg unii binele și în alt fel îl înțeleg ceilalți.
Suspiciunea, neîncrederea, prostia, duc la impunerea cu forța a modalității de a făuri binele. Prin revoluție, de pildă, prin sânge vărsat…”
Câinele apăru cu ochelarii în gură și îi dădu în primire stăpânului său. Mișcă fericit din coadă la auzul cuvântului “Bravo!”, rostit cu mândrie de către gardian.
“Uite, contabilule, noi vă ajutăm în momentele voastre grele. Și nu vă cerem decât să fiți supuși, să terminați cu balivernele voastre politice” - părea a zice Iel - maiorul.
“Eu unul nu pot fi supus și nu pot trăda. M-aș trăda pe mine” – își zise deținutul.
Câinele Iel părea a spune, povățuitor:
“Alții au făcut-o… Și au ajuns acasă, în libertate, alături de rudele și prietenii lor. Þi-o spune asta un maior.”
Deținutul vedea lucrurile altfel:
“Lagărul e mult prea larg. S-a extins la scară națională. Libertatea nu o poți găsi nici măcar în afara închisorii. Libertatea nu poate fi decât interioară…”
-Þine ochelarii! zise, blând, gardianul Oancă. Ai putea răspunde cu mulțumesc.
Vasile Ion replică în gând:
“Nu-ți pot mulțumi ție Oancă Glod. Nu pot mulțumi unui călău. Decât dacă își duce misiunea până la capăt. Adică să-mi ia viața. Acum, nu-ți sunt dator cu nimic.”
Deținutul luă ochelarii, în timp ce îl privea fix în ochi pe gardian, apoi se întoarse la locul lui, fără să spună nimic.

* *
*
Vântul nemilos al Deltei îi secera pe oameni, așa cum ei, la rându-le, secerau tulpinile de stuf. Mulți dintre deținuți întârziau asupra maldărului de stuf, ghemuiți, cu genunchiul pe maldăr, pentru a evita pe moment pătrunderea vântului prin pufoaicele subțiri.
Acest truc permitea oaselor să se dezmorțească timp de o clipă, dar singurul remediu împotriva degerării era totuși mișcarea.
-Munca asta e pentru bărbați, nu pentru muieri – cugetă cu voce tare gardianul-șef. Fii bărbat, deținut! Nu muiere nătângă. Ai văzut la tovarășul Vanea. Ãsta da bărbat! Nu ca voi, muieri fleșcăite.
Ca să aibă mai mult spor, deținuții lucrau câte trei la un loc. Vasile Ion căzuse în echipă cu medicul-deținut Costea Nicolae și cu Þâcă. Acesta din urmă, un tânăr cuminte și bun la inimă, se legase sufletește de contabil și îl ajuta deseori să-și ducă la capăt norma. Așa și Costea, deși invalid de război, avea osatură atletică și nu știa altceva decât să muncească de cădea lat, seara, înainte de masă.
-Muncești mult, domnule Costea! i se adresă Vasile Ion. Nu-ți fac ăștia statuie.
-Pentru mine, munca e ca un drog, îi răspunse sec medicul-deținut. E un drog, Vasile dragă. Știi,… drogul existențial…
În apropiere se auzi lătratul puternic al câinelui Iel. Lătratul unui câine stăpân pe sine.
“Greu! Acum să te văd contabilule”, părea să se bucure acesta.
Vasile Ion:
“E greu, maiorule. Dar noi, deținuții, suntem inventivi. Găsim noi ceva, să ne ușurăm munca. Da, da… Găsim noi ceva…”
“Găsiți pe dracu”- i-ar fi răspuns Iel, dacă ar fi putut vorbi. Îți permiți să mai faci pe viteazul? Ce-ți spuneam eu? Am găsit arma să vă omorâm: munca.”
Deținutul stărui în mintea sa:
“Repet, maiorule, nu munca ne omoară, ci condițiile proaste de viață: hrana, apa, mizeria… Da, da… Condițiile de viață inumane…”
Vasile Ion își privi mâna stângă: îi ieșise un flegmon, care nu se vindeca. Deși fusese operat de mai multe ori prin incizare de către codeținutul de profesie medic, din cauza frigului rana nu se vindeca. Iar medicamente, de unde? Nici la infirmeria improvizată din colonie nu se găseau medicamente. D’apoi aici, pe bac! Doctorul făcea tot ce-i sta în putință: pansa rana cât de des posibil, cu feșe rupte din cearceaf, spălate cu apă din Dunăre și săpun.
Vasile Ion își aminti:
-…Spune-mi sincer, domnule Costea! Mă mai vindec oare?! Flegmonul acesta…, ce spui, doctore?
Deținutul-medic Costea, în timp ce pansa rana:
-Fac tot ce îmi stă în putință. Mai facem încă o incizie… și vedem… Să mai pregătești feșe, din cearceaful acela rupt… Să le speli bine, cu apă și săpun… E frig… De-asta nu se vindecă… Măcar de-am avea medicamente…
Vasile Ion:
- De medicamente duce lipsă întreg poporul, d’apoi noi?!
Câinele Iel îi apăru în fața ochilor, rânjind parcă mulțumit:
“Acum să te văd contabilule! Cum o să te descurci?”
Vasile Ion:
“Maiorule, mă doare! Mâna… De-abia o mai simt. O să mi-o pierd. Doctorii vor fi nevoiți să mi-o taie. O să mi-o pierd… Ce-ți pasă ție!”
Câinele Iel:
“Îmi ușurezi mie sarcina: mori singur, să nu mi te iau pe suflet.”
Vasile Ion către Costea Nicolae:
-Doctore, fii sincer! O să-mi taie mâna?
Deținutul-medic:
-Nu. Nu cred… O să mai încerc ceva… Să cauterizez rana… S-o ard cu un fier înroșit în foc. Dar o să te doară… Fără anestezic… Poate ceva alcool, țuică, dacă faci rost de la gardieni. Ce zici? Poți să suporți?
Vasile Ion:
-Pune-mă la încercare, doctore!…
Începuseră să-și formeze reflexe la tăiatul stufului. Vasile Ion și Þâcă trecuseră la “înaintare” pe gheața fragilă, fiind mai ușori; greul Costea rămânea în urmă, să lege maldărele. Munceau în mod mecanic, muți, concentrați doar asupra tulpinilor înalte de stuf.
Șuieratul vântului și foșnetul stufului creau o atmosferă ireală; oamenii nu știau altceva decât să facă mișcare, permanentă mișcare, altfel riscau să fie doborâți de frig.
Þâcă se opri pentru o fracțiune de secundă. Se opri surprins de ce vedea.
-Un cuib! exclamă el aiuritor. Un cuib părăsit! Oameni buni, un cuib! Părăsit!
-Pe o vreme ca asta nu are cum să fie locuit, întări medicul. Urgia a gonit păsările de la casele lor, puștiule dragă.. Precum urgia comunistă, care ne-a gonit pe noi de la casele noastre.
-Ce-i aici, răcni gardianul Oancă Glod. Ședință politică? Mama voastră de cremenali! La muncă, lăsați politica. Contabile, la treabă!… Și tu doctorule!…
“A! Te-am prins, contabilule! hămăie câinele Iel. Te-am prins, demagog de mahala! Una spui și alta mănânci. Unde ți-e conștiința, hai? Dacă erai un om serios nu ajungeai la răcoare. Așa să știi, nu ajungeai la stuf!”
Jignit, deținutul Vasile Ion ripostă:
“Închisoarea este făcută pentru oameni serioși, domnule! Da, da, așa zicea Filosoful: “Închisoarea este făcută pentru oameni serioși . Afară rămân secăturile, adică voi și cei ca voi, maiorule! Securiștii și turnătorii rămân afară. Inăuntru, oamenii adevărați.”
Gardianul Oancă nu-i scăpa din ochi pe deținuți:
-Dați-i bătaie, bandiților! Ați lăsat-o moale! Dați-i bătaie, putori capitaliste!
“Ritmul de lucru! hămăia câinele Iel. Mențineți ritmul de lucru! Ritmul!”
* *
*

Se auzi un strigăt speriat:
-Atenție! Se sparge gheața!
Într-adevăr, o fisură imensă, însoțită de zgomotul caracteristic, înainta pe suprafața întinsă a gheții. Oamenii rămaseră pe loc, parcă încremeniți. Oricât ar fi fost de scăzută temperatura, datorită tulpinilor de stuf care străpungeau gheața, aceasta nu avea rezistență pentru a suporta greutatea omului. Pârâiturile se înmulțiră și oamenii asistară, neputincioși, la scufundarea lor până la brâu în apă.
Care cum putea, părăsea locul de muncă, refugiindu-se pe mici dâmburi, atitudine nepermisă de regulament.
Gardianul Oancă Glod făcu spume la gură: bandiții încălcau regulamentul.
-Înapoi, la lucru, tu-vă nația voastră de cremenali! La lucru, cremenalilor! La lucru!
-Ham-ham, ham-ham… îl secondă câinele Iel. Respira sacadat prin nările umflate.
Deținuții ignorară comanda; majoritatea erau preocupați să înlocuiască puful de stuf din opinci, cu unul uscat.
-Dacă nu ne scoatem hainele murim –zise medicul-deținut către tovarășii de suferință… Murim… Înghețați…
-E ușoară moartea prin îngheț, observă Vasile Ion. E ușoară.
Pufoaicele erau greu de scos, așa că la acțiunea respectivă se angajară câte doi deținuți. Cu tot efortul depus însă hainele rămaseră ude pe oameni. Numai vântul le putea zvânta oarecum, la suprafață.
-Îndărăt! Înapoi, la lucru! Paștele și grijania cui v-a făcut de cremenali! Îndărăt!… Încălcați regulamentul… Îndărăt… continuă să urle gardianul. Câinii de pază parcă înebuniseră: lătrau din răsputeri și îi strângeau pe deținuți, alergând în cerc, precum câinii ciobănești la strânsul oilor.
La refuzul de a se întoarce în apă, la lucru, deținuții sunt aliniați ca înaintea unui pluton de execuție. În fața lor, santinelele își încărcară armele și puștile mitralieră; rămaseră apoi în așteptarea ordinului pentru a deschide focul, încremeniți ca niște statui.
Vasile Ion își zise cu convingere:
“Nu aveți curajul să ne împușcați, maiorule! Eu asta cred. Nu aveți curajul!”
“Eu aș da ordinul”– rânji câinele Iel, cu ochii sticloși, inexpresivi. “Eu aș da ordinul: Foc! Foc! Aș da ordinul!”
“Þi-ai lua pe conștiință trei sute de vieți omenești, fiară?” își zise deținutul mânios.
Cu botul și coada pe sus, câinelui Iel părea să nu-i pese câtuși de puțin:
“Ce mi-e una, ce mi-s trei sute! Zero fac. Viețile a trei sute de bandiți sunt egale cu zero. Adică nu atârnă la cântar.”
Deținutul aruncă în direcția câinelui o privire plină de milă.
“Mie mi-e indiferent, maiorule. Mi-e total indiferent dacă ordinul se va da sau nu. Eu nu țin la viața mea. Să-ți fie clar: nu țin.”
“Nu se va da acest ordin, contabilule – părea să-l liniștească Iel. Þi-ai dat seama. Ești deștept. Þi-am mai spus doar: n-are rost să ne pătăm mâinile cu sângele vostru. Vă lăsăm să vă stingeți singuri. Oricum, nu veți rezista trei luni în condițiile astea. Puțini veți fi cei care veți rămâne în viață. Puțini..”
-Întoarceți-vă la lucru, îi îndemnă, pe un ton potolit, și gardianul-șef. De ce faceți grevă?
-Nu facem grevă domnule - răspunse deținutul Voinicu Aurel.Grevă, nu.
-Atunci, ce vreți învățătorule? Spuneți numa’. Spuneți ce vreți! Ai? Ce?… Ce vreți? – se bâlbâi gardianul-șef Cucoiu.
-Gheața nu ne ține, îndrăzni Voinicu Aurel. Nu putem lucra în apă, pe frigul ăsta. Gheața nu ne ține.
Gardianul-șef insista în a-i convinge pe deținuți să reia lucrul:
-Dacă nu munciți, știți bine că o să vi se prelungească pedeapsa. Apăi, asta vreți? Sau vreți să lucrați, să vă faceți norma și să scăpați din închisoare? Sunteți așteptați acasă, învățătorule. Rudele vă așteaptă și voi ce faceți? Ce-o să le spuneți? Că vreți să stați toată viața în închisoare? Asta o să le spuneți? Ãăă?… Asta o să le…
Interveni brigadierul civil, Vanea.
-Lucrați cu atenție. Nu stați mulți pe un loc. Stați mai la distanță unul de altul, să nu provocați spărturi totale ale gheții. Cu mare atenție.
-Ham-ham, ham-ham…, nu mai contenea câinele Iel. Ham-ham-ham…
-Taci dracului, jigodie! se răsti la el învățătorul-deținut Voinicu, peste măsură de enervat. Taci!
Câinele, supărat, îi răspunse cu lătrături mai înfocate, până ce gardianul-șef făcu semn cățelarului să-l strunească.
-N-ai pic de respect? se răsti iarăși Voinicu la câine. Nici un pic de respect?!
Acesta scânci și apoi tăcu. Replica deținutului provocă râsete; atmosfera parcă mai pierdu din încrâncenare.
-E ușor să spui, domnule brigadier Vanea, greu e să faci – reluă deținutul-învățător. Ușor, da’ greu.
-Să știi că nu e greu doar pentru voi, învățătorule. Și localnicii taie stuful în aceleași condiții.
Argumentul ultim al brigadierului Vanea îi făcu pe deținuți să cedeze. Aceștia își reluară lucrul, fără tragere de inimă însă.
“Vezi contabilule, dacă sunteți înțelepți? Nu se întâmplă nimic” – părea a-i zice câinele Iel, cu un rânjet lăbărțat al botului. “Dacă sunteți ascultători… Vezi?! Dacă…”
“Du-te dracului, jigodie! N-ai pic de respect în tine?!” îl repezi și Vasile Ion.
Câinele își strânse tare coada între dinți, nervos. Sufla din greu, ca după o cursă canină. Poate că avea nevoie să fie așa nervos.
Deținuții trecură la treabă. Căutau să înainteze numai câte unul pe gheață, pentru a evita spargerea ei. Picioarele însă le stăteau în permanență în apă. Răbdau cât puteau frigul, apoi își schimbau puful de stuf din opinci; numai așa reușeau să-și mai dezghețe câte un pic picioarele.
-Gata cu tăiatul – anunță brigadierul Vanea. Începem să cărăm snopii.
Mesajul se transmise din om în om. Deținuții porniră a căra maldărele de aproape patruzeci de kilograme unul. Le depozitau în locuri înalte, pe uscat, urmând ca atunci când va începe dezghețul, în primăvară, să le care cu bărcile pe malul brațului Chilia. Apoi, stuful era încărcat pe șlepuri cu destinația Chișcani, pentru combinatul de celuloză și hârtie de acolo.
-Patria are nevoie de hârtie, explică, revărsat de prea multă importanță, gardianul-șef Cucoiu… Are nevoie… Pentru caiete, la școli,… pentru cărți, la facultăți…, pentru ziare… Așa să știți… Pentru ziarul “Scânteia”, organul partidului, pe care vi-l citim la repaos…
Snopii erau cărați ba pe umeri, ba târâți pe gheață, cu tarpanul înfipt deasupra legăturii: patruzeci de kilograme erau prea mult pentru niște spinări gârbovite. Snopul și drumul! Aceasta presupunea parcurgerea a zeci de kilometri zilnic la căratul stufului. Era însă bine. Se schimba natura muncii. Era bine. Astfel timpul trecea mai ușor.
* *
*
În miez de noapte, deținuții sunt treziți de gardianul Oancă, descheiat la veston și la față roșu ca racul, urlând ca scos din minți și amenințând cu pistolul în mână. Câinele Iel urla și acesta, parcă la întrecere cu stăpânul său, și lătra din adâncul plămânilor de-i băgase pe bieții oameni în sperieți.
-Care ești, mă banditule? năvăli la întâmplare plutonierul, cu cascheta dată într-o parte și parcă transpirat, peste unul din deținuți. Ridică-te mă din pat, animalule!
Vasile Ion simți mâna mare și puternică a milițianului cum îl apucă de zeghe și-l târăște ca pe o cârpă. Avea Oancă ăsta o mână grea, când punea un cuvânt pe hârtie o scrijelea de o rupea, dar și când lovea, acolo nu creștea fir de păr! Abia ce reuși deținutul Vasile Ion, el căzuse la zar!, să-și ia galenții pe piciorul gol că se și văzu târât pe punte și, apoi, în ghereta supraveghetorilor.
-Hai, mă, că nu mergi la biserică! îl bruscă gardianul Oancă Glod.
Cu colții înfipți în pantalonii civili de dimie ai deținutului, câinele Iel trăgea din toate puterile și mârâia înfricoșător.
Deținutul reflectă înfuriat:
“Tu nu ești câine, maiorule! Tu ești diavolul; ești întruchiparea răului suprem.”
Câinele i se uită țintă în ochi și părea a-i spune ironic:
“Sunt devotat cauzei. Nimic mai mult.”
Neclintit în păreri, deținutul își zise:
“O credință eronată poate să facă mult rău, maiorule. Face rău inclusiv ție însuți. Dar tu nu ai cum să știi asta. Nu ai cum.”
“Așa crezi?”, părea a râde câinele. Pielea botului i se încreți, dezvelind colții albi, puternici, de lup. Colți adevărați de lup.
“Ce e de râs?”, întrebă, pentru sine, deținutul. “Ce e de râs? Ce e?”
Câinele Iel părea să-și ia adversarul peste picior:
“Folosești vorbe mari, domnule! Ha, ha… Mă faci să mor de râs! Vorbe mari!”
“O minte îngustă, de câine, n-are cum să priceapă”, își spuse deținutul, furios. “Nu are cum.”
Deținutul Vasile Ion fuse târât în fața comandantului Cucoiu.
Peste tot în gheretă se vedeau urmele unui chef grotesc.
-Tu ești ăla, mă? întrebă, clătinându-se, gardianul-șef Cucoiu. Tu ești carevasăzică.
-Nu știu să fi greșit cu ceva – răspunse deținutul. N-am greșit cu nimic.
-I-auzi, cică n-a greșit cu nimic. Ha!
Ceilalți milițieni, care mai de care mai chercheliți, pufniră în râs.
-Cică n-a greșit. Ha… ha… Dacă e așa cum spui, de ce brigada nu și-a făcut norma de muncă, banditule? De ce nu?… De ce?
-Nu e vina mea, se apără Vasile Ion. Eu mi-am făcut treaba.
“Mârrr… mârrr…” – făcu maiorul, nemulțumit. ”Mârr… Mârr…”
Gardianul-șef ordonă, arătând către deținut:
-Oancă, ia vezi, aplică-i o măsură de corecție. Să se învețe minte! Așa, ca la carte.
Oancă Glod, conformându-se zelos:
-‘Nțeles, șef!… De ce nu ești sincer, mă, trădătorule? Ai? De ce mă, banditule?
Gardianul îi pocni dușmanului un pumn în față. Sângele începu să-i curgă acestuia din gură, șuvoi. Oancă Glod, țipând:
-Tu pe șefu’ îl minți? Pe șeful nostru, om cumsecade, pâinea lui Dumnezeu? Pe el găsești să-l minți?… Ai? Pe el, tătucul nostru?
Un alt pumn îl puse pe deținut la pământ, iar câteva picioare le primi puternic în spate; șalele îi trosniră ca vreascurile.
Oancă Glod țipa necontenit:
-‘Mătii de trădător, ai să fii împușcat la zid! Împușcat ca un câine. La zid!
Amețit, deținutul își ridică încet capul, își șterse sângele cu mâneca și-l privi în ochi pe milițian. Citise undeva că vânătorii de capete, la un trib de sălbatici, nu-și mai ucid victima dacă-i văd fața.
Îl împunse cu privirea:
-Îndrăznești tu să mă înfrunți, tu, mă cremenalule?! Hai? - țipă Oancă înfuriat și se pregăti să lovească năpraznic cu bâta. Ai îndrăzneala să te măsori cu puterea populară?! Hai?…
-Ham, ham – rânjea Iel.
-Lasă-l, Oancă, lasă-l pe mâna mea! interveni gardianul-șef Cucoiu. Lasă-l.
-O să-l omor, tovarășe comandant, ‘mnezeii lui de bandit!
“Mârr... mârr…”, își rânji iarăși colții câinele Iel. ”Mâr… mâr…”
-Lasă-l, să-mi spună de ce brigada nu și-a realizat norma de muncă la tăiat de stuf – îl domoli gardianul-șef. Ia zi-mi, mă!
Deținutul nu spuse nimic. Corpul și-l simțea greu, de oboseală și nesomn, iar oasele îl dureau îngrozitor în regiunea plămânilor, acolo unde primise loviturile animalice, cu cizma.
Oancă Glod zise:
-Vorbește, tâlharule, grijania cui te-a fătat! Nu mai ai gură?! Nu mai ai limbă?!
“Mârr!…” făcu maiorul, amenințător. ”Mâr!…”
Gardianul-șef Cucoiu:
-Nu-i așa că ați sabotat? Recunoaște, mă, nu-i așa? Hai, recunoaște! Hai, mă!
Deținutul spuse ceea ce își doreau milițienii să audă: numai să se termine odată.
-Aveți dreptate, domnule comandant, am sabotat!
În încăpere se auzi un oftat general, de ușurare. Până și câinele Iel se eliberă din încordare, scuturându-și îndelung blana.
Comandantul Cucoiu rosti înflăcărat, ca de la tribuna Marii Adunări Naționale:
-Vedeți? Metodele noastre dau rezultate. La carte se spune că e mai bine să-i convingem pe oameni, decât să-i constrângem. Dar la practică s-a văzut că e mai bine ca întâi să-i constrângem și apoi să-i convingem. Păi, dacă ne luam după carte, mai făceam noi colectivizarea? Mai învingeam noi ideile învechite? Mai opream noi șoaptele și râsetele de pe la colțuri? Mai porneam noi pe calea comunismului? He-he… Nu mai…
Milițienii aplaudară la unison. Câinele Iel dădu din coadă cu satisfacție.
-Bravo, șefu’, bravo! Ura! Trăiască!
-Trebuie să luptăm cu metodele noastre împotriva actelor de sabotaj, împotriva oricăror acte contra poporului.
-Ura! Trăiască!… Trăiască!…
-Ham-ham, ham-ham!...
-Mai este? întrebă gardianul-șef și arătă spre sticla de pe masă. Mai?…
-Este, șefu’!… Estee…
-Mai toarnă-mi un păhărel. Că grozavă mai este băutura asta! Cum îi zice?
-Samahonca, șefu’.
-Așa, așa. Samavodka…
-Rachiu a-ntâia, șefu’. Curat.
-Da… Curat…
Gardianul-șef dădu paharul peste cap și se scutură de plăcere.
-Hm!… E tare și curat… Curat…
-Ham, ham! aprobă Iel, dând vesel din coadă. Apoi se roti de câteva ori în jurul cozii.
-Curat, șefu’! Adus de tovarășul Vanea. Curat ca lacrima. Ca lacrima…
Lipoveanul știa cum să intre pe sub pielea milițienilor. În schimbul unor provizii rupte din rația deținuților – ulei, zahăr, paste făinoase – brigadierul civil aducea o băutură obișnuită prin partea locului, un fel de rachiu de cereale: samahonca.
Gardianul-șef, cu limba împleticită:
-Acum, că a recunoscut, luați-l de aici pe bandit. Apoi, către deținut: Marș de aici! Fiu de cățea burgheză! După ce iese deținutul: Și zii, samavodka…
Lipoveanul Vanea, exagerat de servil:
-Samahonca, tovarășe. Samahonca. La schimb tovarășe. Cum se mai spune, la troc. Dau localnicilor ulei, zahăr, paste făinoase…
Un milițian, râzând prostește:
-Din rația tâlharilor… Spre binele lor… Că dacă mănâncă mult se îngrașă… Și nu-și mai fac norma. Ha…, ha…
Râdeau cu toții în hohote.
Lipoveanul Vanea repeta întruna:
-La troc… Și iau de la localnici băutură… Samahonca… La schimb.

* *
*
-Nea Vasile, te ajut eu! se oferi Þâcă, plin de solicitudine ca de fiecare dată, să-l dezbrace pe deținutul degerat la mâini.
Pe lângă rana de la mână, care părea a se eterniza, Vasile Ion avea și o circulație periferică proastă, așa că mâinile și picioarele îi erau mai vulnerabile la îngheț decât în cazul celorlalți. Þâcă îl îngrijea ca pe un frate mai mare: îi desfăcea legăturile de papură și îi scotea opincile și ciulcii; îl dezbrăca de vestonul și pantalonul pufoaicei și îl ajuta să se pună în pat.
Priciul era prevăzut cu trei etaje, iar Þâcă își avea locul deasupra lui Vasile Ion, la etajul doi, după ce făcuse schimb cu alt deținut.
-Ușurel, ușurel, ușurel! rosti Þâcă, grijuliu. Așa… Și vestonul… și pantalonul…E urâtă rana asta, nea Vasile. Urâtă.
Vasile Ion, pentru sine doar:
“O să-mi pierd mâinile și picioarele, maiorule! Þi-am spus eu! O să se usuce și o să-mi cadă în urma degerăturilor. Ce-ți pasă? Labele tale sunt rezistente. Ce-ți pasă?… Pf!… Am ajuns să-mi plâng de milă. Să mă smiorcăi în fața unui securist… Pf!…”
-Așa, nea Vasile, odihnește-te un pic, până ce vine surogatul de cafea – i se adresă Þâcă, în timp ce îi aranja pufoaica udă peste pătura subțire. O să te încălzești, așa să știi. O să te încălzești. Sigur, o să…
Puștiul îi întinsese la uscat – atât cât se puteau usca – hainele ude, apoi, cu răbdare, îi înlocui puful ud din opinci, cu puf proaspăt, pregătindu-le astfel pentru ziua următoare.
Þâcă rostește, grijuliu :
-Hainele… O să se usuce cât de cât. Aerul e cald. De la răsuflarea noastră.
Vasile Ion:
-Mulțumesc, Þâcă ! Sper să te pot răsplăti vreodată pentru grija pe care mi-o porți.
-Să fii mata sănătos, nea Vasile, apoi vom vedea, îi răspunse tânărul, cu modestie.
Vasile Ion, mai mult pentru sine:
-Dacă ar fi numai rana… Dar am și circulația asta proastă a sângelui... Mâinile și picioarele îmi sunt mai reci decât ale unui mort…
Tânărul, pe un ton protector:
-Stai liniștit, o să te încălzești…
Umblând printre priciuri, brigadierul-deținut Pop Dumitru îi atenționa:
-Mare grijă, domnilor, mare grijă, la recoltat să nu vă amestecați cu D.C.-iștii. Sectoarele noastre sunt bine delimitate de cele ale Dreptului Comun. Așa că vedeți, să nu vă rătăciți. Vă găsește glonțul vreunei santinele!
Deținutul Voinicu Aurel:
-Domnule Pop, dumneata, ofițer de carieră, și te-ai rătăcit, d-apoi noi ăștilalți…
Pop Dumitru, un tip solid și mereu pus pe arțag, sare la bătaie:
-Ce vrei să spui învățătorule?
Voinicu Aurel:
-Vreau să spun că te-ai vândut securiștilor, domnule Pop. Altfel nu te făceau brigadier.
Mai mulți deținuți intervin să-i despartă pe cei doi.
Voinicu Aurel, amenințător:
-Mai vedem noi.
Pop Dumitru, la fel de furios:
-Oricând.

*

În scurtă vreme, tot mai multe lămpașe se aprinseră. Brigadierul-deținut Pop se apucă să taie pâinea. Se străduia s-o împartă cât mai corect, folosindu-se de cuțitul-coadă-de-lingură.
-Ia mai terminați! îi puse el la punct pe doi deținuți, care se certau din oarece motiv. Voi, ăștia, terminați dracului odată !
Vasile Ion șopti:
-Ne fac alții viața grea. Nu e nevoie să ne-o mai facem și noi. “E, sau ba, maiorule? Aveți voi grijă să ne-o faceți grea.”
Câinele Iel l-ar fi aprobat:
“Contabilule, voi v-o faceți grea viața. Uite, brigadierul vostru Pop o duce mai bine decât voi ceilalți. A acceptat să colaboreze și o duce mai bine. Tu… Tu însă ești capsoman. Tare capsoman. Și sadic pe deasupra. Nu te simți bine dacă nu suferi! Suferința ți-o creezi, tu-ți găsești plăcerea în suferință. Uite, tu ești contabil, te pricepi la cifre, ce-ar fi să te facem normator?”
“Mai taci, maiorule! Latri ca un apucat. E timpul să te liniștești. Ori nu ți-ai primit porția de mâncare? Ha?… Ciolanul?… Ha?… Află că eu niciodată n-o să-mi trădez frații de suferință… Niciodată n-o să ajung trădător. Niciodată.”
-Cafeaua! S-a vărsat pe mine. Fii cu băgare de seamă, domnule! începu cearta, ca de obicei, între deținuți. Cu băgare de seamă!
-Nu vă îmbulziți. Stați la rând, disciplinați – îi repezi brigadierul Pop, cu autoritatea pe care i-o presupunea funcția.
-Bună cafeaua, puștiule! Fierbinte! Mi-a încălzit măruntaiele, zise Vasile Ion, după care reveni în culcuș. Încercă să adoarmă. Nu reuși. Goarna sunase de mult stingerea, însă mintea i se menținu mult timp trează. Oboseala poate că era de vină. Oboseala, desigur! Dar și frigul. Cu tot stuful ars, soba improvizată nu făcea căldură; respirația oamenilor făcea mai multă căldură decât soba.
Vasile Ion își impuse un ritm rar respirației, cu mișcări ample ale stomacului. Curând, nu mai auzi nici sforăiturile oamenilor epuizați de muncă și nici foiala necontenită către tinetă.

* *
*
Se întorceau de la sectorul de recoltat stuful la bac. Se înoptase de-a binelea: iarna, în Deltă, se întunecă foarte devreme. Înaintau greu, cu mers târșâit, slăbiți de efortul depus în timpul zilei la tăiat și cărat de stuf. Fiecare deținut ducea sub braț un mic snop; cu aceștia trebuiau să asigure funcționarea bucătăriei, spălătoriei, cât și încălzirea așa-zisului dormitor, din adâncul șlepului. După ceva timp de mers, realizară cu toții ineditul situației: deși nu se abătuseră de la drumul lor obișnuit, mergeau de astă dată prin apă, până aproape de glezne.
Þâcă zise îngrijorat:
-Am rătăcit drumul. Nea Vasile, ne-am rătăcit! Îmi spune asta busola mea biologică.
Vasile Ion tace. Îi vine să râdă:
“I-auzi, busolă biologică! Ce trăsnaie!”
Costea, doctorul-deținut:
-Nu ne-am abătut de la drum, puștiule! Călcăm prin vreo băltoacă!
Þâcă, disperat:
-Dar mergem prin apă , nu pe gheață! Nu vezi?!
Voinicu Aurel, pe un ton grav:
-Domnu’ Costea, puștiul știe el ce spune. Am greșit drumul. Da, da, mergem în direcție greșită.
Vasile Ion călcă apăsat apa: sigur că nu era o simplă băltoacă în care nimeriseră întâmplător. Dunărea creștea. Îi intuia suflul ei amenințător. Încuviință la rândul său, îngrijorat:
-Să știi că așa e, învățătorule. Ori am greșit drumul, ori Dunărea dă peste maluri...
Brigadierul-deținut Pop strigă cât îl ținu pieptul:
-Drumul e inundat… Domn’ comandant, apă!…
-Vine apa, crește Dunărea!… Vine apa!… se aud mai multe voci.
Gardianul-șef Cucoiu, păstrându-și sângele rece, ordonă:
-Atenție! Crește Dunărea! Nu intrați în panică! Mergeți mai mult spre dreapta. Nu vă opriți. Þineți spre dreapta.
Cu toată străduința oamenilor de a schimba direcția și de a se îndepărta, apele îi ajungeau din urmă și creșteau din ce în ce mai mult: trecuseră deasupra gleznelor.
Orbecăirea ce se prelungea în noapte, cât și amenințarea sinistră a apelor, le strecurau oamenilor frica în suflet.
-Fără panică. Auziți, mă? Altfel, vă împușc cu mâinile mele..., se auzea comandantul Cucoiu. Cu mâinile mele...
Vasile Ion, către Þâcă:
-Puștiule, prinde-mă de mână… Ce faci?… Tremuri!…
Þâcă răspunse cu sinceritate:
-Îhî… Mi-e frică, nene!... Și frig...
Vasile Ion, încurajându-l:
-La toți ne e frică, frig, dar nu arătăm. Vino mai aproape.
Primejdia morții prin înec îi pândea deopotrivă: pe deținuți și pe milițieni. Soarta îi adusese, fără deosebire, în fața aceluiași pluton de execuție: natura, prin dezlănțuirea stihiilor ei. Toți, în fața aceluiași pluton de execuție!
Înaintau ca orbii, fără nici un punct de reper, iar apa le bătea la genunchi. Milițienii deveniră mai omenoși:
-Domnilor, fiți atenți, domnilor! Altfel ne ducem dracului cu toții! zise gardianul Oancă Glod, cu voce pocăită. Domnilor…
-Luați-vă de braț. Þineți-vă unii de alții – îi îndemnau santinelele, cu glasuri grijulii. Þineți-vă unii de alții.
Vasile Ion căzu pe gânduri:
“În închisoare nu ai voie să te ajuți unul pe altul. Să-l vinzi pe celălalt, da! Nu-i așa maiorule? În închisoare se seamănă dezbinarea, nu altruismul.”
“Unitate, da, contabilule! Dar să fie unitate la bine, nu la rău.”
“He-he! Depinde de cum privești chestiunea, maiorule. Ce e alb pentru noi poate fi negru pentru voi. Și asta din cauza orbirii voastre.”
Gardienii și santinelele se rugau de deținuți, ca de propriile odrasle:
-Þineți-vă bine, să nu vă pierdeți.
-Domnilor, fiți atenți, domnilor! Ne ducem dracului cu toții, nu mai contenea cu jelaniile Oancă Glod. Domnilor…
Apa le ajunse până la mijloc. Avansau cu mare efort. Soldații mergeau cu puștile deasupra capetelor, iar cele două puști mitralieră erau cărate de umerii a patru deținuți vânjoși, dar vlăguiți.
Milițianului Oancă nu-i mai tăcea gura. Noaptea aceea îl făcuse mai sufletist, mai omenos și, poate, mai sincer.
-Domnilor, fiți atenți, domnilor!
Câinii se descurcau singuri: înotau ca turbații, ajutați de câte un îndemn încurajator din partea stăpânilor.
-Iel, curaj! Curaj, Iel! se auzea vocea lui Oancă.
“De fapt, el se îmbărbătează pe sine, nu pe câine. Lui își plânge de milă, nicidecum câinelui”, remarcă Vasile Ion.
Deținutul îl provocă pe maior: noaptea aceea îl făcea intolerant, rău.
“Acum ai ocazia să afli, pe propria-ți piele, maiorule, ce înseamnă să te zbați pentru supraviețuire. Să-ți încerci puterile cu niște forțe mult mai mari decât ale tale și, pe care, din capul locului, să știi că nu le poți învinge! Dumnezeu ne dă o lecție ca să pricepem.”
Câinele Iel:
“Noi nu suntem slabi, contabilule. Ne luptăm cu acele forțe, oricât de tari ar fi ele.”
Deținutul simți cum i se urcă sângele la cap. Răni mai vechi se deschideau.
“Voi, în nebunia voastră, v-ați ridicat la rang de : cu legi proprii, cu voință proprie, cu tăvălug propriu, zise deținutul. V-ați substituit naturii, v-ați substituit lui Dumnezeu. Voi, ateii. V-ați crezut și vă credeți puternici și nemuritori, ca și natura. Dar există un Dumnezeu și pentru voi. Și o să-l mâniați. Și, într-o bună zi, o să vă măture de pe fața pământului. O să pieriți în propriile voastre minciuni și păcate.”
Gardianul-șef Cucoiu:
-Domnilor, vă rog! Aveți grijă… Puteți să abandonați snopii… Să vă cruțați puterile… Pentru bucătărie mai avem stuf să ardem… Numai să scăpăm din beleaua asta.
-Domnilor, vă rog! Aveți grijă, se lamenta întruna gardianul Oancă. Domnilor…
După un timp, în depărtare se iviră niște puncte luminoase.
-Lumină, se vede o lumină, strigă careva. Acolo, o lumină... E… bacul…
Mai era însă mult până la bac.
“Spectrul morții ne urmărește ca o umbră “ - gândi Vasile Ion. “Moartea ne arată colții, din când în când: să nu uităm, cumva, că-i suntem predestinați.”
I se adresă apoi câinelui lup, care se lupta, ca și el, cu apa:
“Þi-e frică? Ce zici maiorule, ți-e frică? Ha? Þi-e. Firește că ți-e.”
“Þie nu? Sunt și eu un suflet.”
“Roagă-te la Cel de Sus. O să vezi că-ți dispare frica. Roagă-te la Dumnezeu.”
“De mă rog, de nu mă rog, mi-e tot una. Auzi? Mi-e tot una. Nu mă ajută.”
“Diavolul nu-i lasă pe oameni să se roage, dar în ascuns el se roagă la Dumnezeu. Þine minte vorba asta. Că eu am auzit-o tot la pușcărie, nu țin minte de la cine, dar e o vorbă mare. Þine minte: diavolul se roagă pe ascuns.”
Luminița răzbătea din depărtare. De ea îi despărțea pe oameni o apă mare, tulbure și ostilă: apa vieții sau a morții.
“Doamne! Ajută-ne, Doamne! Scapă-ne și de încercarea asta! “ se rugă Vasile Ion.
Simțea că ajunsese la capătul puterilor. În privire i se putea ghici groaza și frigul: ochii i se dilataseră, iar buzele îi intraseră într-un tremur de nestăpânit.
Vasile Ion către Costea:
-Ce zici, doctore, așa arată moartea? Ca mine? Moartea, de!, așa arată?
Medicul-deținut îi răspunse cu năduf:
-Așa arată dracul, contabilule! Dracul, nu moartea! Ala cu coarne.
-Pământ! Pământ! se auziră strigăte pline de speranță. Am dat de pământ!
-Am scăpat, oameni buni. Am scăpat…
Vasile Ion, făcându-și semnul crucii:
“Mulțumesc Þie, Doamne, că mi-ai ascultat rugăciunea.”
Când își pierduseră orice nădejde, oamenilor li se arătă limanul: teren solid. Fie că era limita de revărsare a Dunării, fie că apa se retrăgea, șansa le surâsese. Puțin conta faptul că picioarele le erau afundate în clisa noroioasă și că erau uzi până la piele. Important era că simțeau malul sub picioare.
* *
*
Până la ziuă, stătură înghesuiți ca oile, strânși unul în altul. Apele se retrăseseră în cea mai mare parte, dezvăluind adevăratul chip al locului.
Deținutul Voinicu Aurel:
-Ne aflăm chiar pe terenul de adunare și “numărătoare”. Ce spui, Vasile?
Vasile Ion:
-Nu văd bucătăria, învățătorule. Unde este baraca bucătăriei?
Medicul-deținut Costea:
-Bucătăria a fost evacuată.Așa cred. Când au venit apele au evacuat-o.
Vasile Ion:
-Bărăcile milițienilor au fost și ele inundate. Se vede mâlul pe ele.
Voinicu Aurel:
-Bacul a fost împins de ape în aval. Mult în aval.
Vasile Ion:
-Așa e, învățătorule. Bacul nu mai e pe vechea poziție.
Gardianul-șef Cucoiu le vorbește deținuților:
-Am reușit! Prin exemplara noastră mobilizare și urmare a înțelepciunii de care noi am dat dovadă, iată-ne, am supraviețuit urgiei naturii. Desigur că unii, reacționari înrăiți, ar fi vrut să ne vadă înfrânți, dar, în ciuda lor, noi am învins, așa cum am învins urgia burghezo-moșierească.
Milițienii aplaudă. Strigă în cor:
-Ura! Ura! Trăiască tovarășul comandant Cucoiu.
Oancă Glod:
-Cu... coiu ! Trăiască to’ar’șu Cu… coiu!
Gardianul-șef:
-Atenție la mine! Vă comunic programul pentru astăzi: Veți fi duși imediat, cu barca, la bac. Aveți la dispoziție două ore. Să vă stoarceți hainele și să mâncați… Câte o conservă de fasole și o felie de pâine… Nu este masă caldă. Bucătăria a fost luată de ape… Două ore aveți la dispoziție. După care, înapoi la lucru! Auzităr’- ați?
Deținuții protestară cu murmur și vociferări. Gardianul-șef, autoritar:
-Gura, bandit! Îți ții gura și te conformezi, auzit-ai?
Oancă Glod interveni și el, nervos:
-Anafora și grijania voastră! Vă răzvrătiți împotriva ordinelor? Împotriva conducătorului? Vă împușc cu mâinile mele, cremenalilor! Numa’ să îndrăzniți…
Câinele Iel lătra furios:
-Ham-ham, ham-ham!
Cu o barcă, brigadierul civil Vanea îi transportă pe deținuți la bac, la noul loc de ancorare.
Deținutul Vasile Ion:
“Nu mai suntem domni, maiorule? Nu mai suntem domni? Suntem bandiți, nu?
Câinele Iel:
“Borfași sunteți, borfași de drumul mare! Așa să știți: borfași sunteți.”
Deținutul își făcu rugăciunea în gând:
“Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă să nu mă pierd. Nu mă împinge la ură. Ajută-mă să nu urăsc pe nimeni. Nici pe cei care mă chinuiesc și mă batjocoresc, fără să am vreo vină. Ajută-mă, Doamne! Miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
În dormitorul lor din burta șlepului, cu mișcări încete, lipsite de vlagă, deținuții își curățau mâlul de pe haine, își storceau pufoaicele, în așteptarea mesei. De hainele lui Vasile Ion se îngrijea puștiul, cu toate că și el era frânt de oboseală.
Mâncarea fuse mai mult cu numele, înjghebată din te miri ce, din cauza dezafectării bucătăriei pe timpul inundației.
Uzi și nedormiți, slabi și nebărbieriți, deținuții se încolonară apoi, pentru a merge la lucru. Formară un convoi sinistru, al morții.

* *
*
Nu-și terminase bine de înghițit cafeaua, că Vasile Ion fuse anunțat să meargă pe punte. Brigadierul-deținut Pop îi zise:
-Contabilule, la comandant! N-auzi mă, ești chemat la comandant!
Se îmbrăcă sumar, își luă galenții și se îndreptă spre scara îngustă, aproape verticală. Picioarele încă nu și le simțea, nu apucase să se încălzească. Era așteptat de plutonierul Oancă și câinele său, Iel.
Oancă Glod:
-Hai, mă, să mergem. Te așteaptă dom’ majur. Hai-hai. Hai, mă.
Vasile Ion își zise speriat:
“Iar vi s-a făcut poftă de bătăi? Hă, maiorule? Ce mă așteaptă acum?”
“Mârrr… “, făcu câinele-lup. Era plictisit, sau poate obosit și flămând; îi însoțea tăcut pe cei doi, fără chef de a mai trăi parcă. “ ’Tu-i mama ei de viață!“ părea a spune. “Crezi că nouă ne e mai bine? Ce zici, contabilule?”
Vasile Ion îl consolă:
“Oricum, voi sunteți scutiți de munci epuizante maiorule. Și, de bine de rău, sunteți hrăniți îndestulător.”
Ședința de lucru era pe sfârșite; se aflau acolo, în baraca birou, comandantul Cucoiu, milițianul responsabil cu producția, nelipsitul Vanea - brigadierul civil și alți milițieni.
Deținutul așteptă afară, în frig. Prin ușă se auzea vocea comandantului Cucoiu:
-Am stabilit zonele de acțiune pentru mâine. Aveți grijă să nu ne intersectăm cu Dreptul Comun .
Gardianul-șef punea accent pe fiecare cuvânt, ca pătruns de o mare responsabilitate:
-Potecile pentru cules sunt înguste acum. Nu țineți oamenii înghesuiți la un loc. În câteva zile o să terminăm tăiatul. Urmează cealaltă fază a recoltatului: căratul stufului din depozite până la brațul navigabil Chilia. Am dat ordin să fie pregătite bărcile. Tovarășul Vanea se ocupă personal. Ne mândrim cu dânsul. Are experiență.
-Tov’ comandant, ce facem cu împușcatul? întrebă unul din milițieni .
Împușcatul era un deținut de drept comun care, după cum susținea versiunea oficială, evadase, iar santinela, soldat în termen, îl găurise fără somație. Printre deținuți însă, circula o altă versiune: sărmanul deținut se rătăcise în pădurea imensă de stuf, cu tarpanul în mână și, în căutarea bacului său, dăduse nas în nas cu santinela “C.R.”-iștilor.
-Expuneți public cadavrul. Ca avertisment pentru orice intenție de evadare. Și prelucrați cazul în fața bandiților, cu luare de atitudine. Să știe bandiții că, în final, o să fie prinși. Nici un evadat nu a scăpat vreodată de la Periprava. Să se știe! Și acum, gata, ședința s-a încheiat.
Deținutul Vasile Ion:
“S-a rătăcit de ai săi… Nenorocul lui a fost să dea peste o santinelă de-a noastră, care l-a găurit…, fără somație… Neghiobul de soldat s-a speriat… și a tras…”
Câinele Iel:
“A vrut să evadeze… S-a repezit la santinelă… cu tarpanul…”
Doi milițieni ies afară să expună cadavrul; pe spatele pufoaicei mortului se puteau vedea literele “D.C.”.
Gardianul Oancă Glod își întrebă șeful din ochi:
-…? E aici.
Gardianul-șef Cucoiu:
-Adu-l.
Deținutul intră tremurând.
“Þi-e frică! “ părea a-i râde în nas câinele Iel. “Parcă ziceai că tu nu știi ce-i frica.”
Replica deținutului veni prompt:
“Du-te dracului, câine securist. Vezi bine că mi-e frig! Nu-mi plac ironiile tale ieftine.”
-Ia spune, mă. Ce-ai fost tu în viața civilă? îl întrebă gardianul-șef Cucoiu pe Vasile Ion.
-Om, răspunse deținutul. Un om care se achita, corect, de obligațiile față de stat.
-Nu face pe deșteptul cu mine, dobitocule! Ce meserie ai avut?
-Contabil, dacă asta vreți să știți.
-Mda…, contabil…, mda.
“Faci pe tâmpitul, da nu-ți merge“ – părea a spune câinele lup, mârâind. “Ești o fire subversivă. Ca și acțiunile tale de altfel. Subversiv…”
Gardianul-șef:
-Uite ce vei face. De mâine nu mai mergi la stuf. Rămâi pe bac.
Deținutul holbă ochii, mirat. Chiar că nu pricepea nimic. Nu pricepea. Își zice:
“Sunt pedepsit? N-am făcut rău, maiorule! Vreau la stuf. M-am săturat de bătaie.”
Apoi către comandant:
-Vă rog, domnule! Nu pe bac.
“Zău că ai merita la neagra. La celulă. Acolo ai merita” părea a spune câinele Iel.
Comandantul Cucoiu zise autoritar:
-O să-i înveți pe oamenii noștri contabilitate. Ai priceput? Con-ta-bi-li-ta-te.
Deținutul făcu o încercare de împotrivire: totul i se părea o glumă de prost gust. Zice:
-Contabilitatea nu se învață așa… cât ai bate din palme. E o meserie. Nu se…
Comandantul se rățoi, enervat :
-Și ce, deșteptule, crezi că oamenii mei sunt proști? Să-i înveți! Că spunea marele Lenin: orice bucătăreasă trebuie să învețe să facă mâncare bună, că numai așa vom apăra cuceririle revoluționare! – se înflăcără comandantul Cucoiu, din ce în ce mai mult.
Apoi, pe un ton scăzut, ca adresând o rugăminte:
-...Am avut un control… Locotenentul a găsit nereguli la registre…
Dacă nu le punem la punct, îi schimbă pe colegii noștri, gestionari.
Vasile Ion crezu că deslușește tâlcul chestiunii. Se întreabă în sinea lui:
“Ce oareșce interes ai tu, Cucoiule? Te plătesc ăștia să-și păstreze posturile?… Rachiu, hai? Că dacă-i schimbă și vin alții doi, mai știutori și corecți, de unde “samahonca”? De unde ulei, zahăr, paste făinoase, pentru trocul cu samahonca?”
Câinele Iel păru să-i ia parte șefului:
“Te gândești numai la rele. Bine. Nu vrei să faci pe dascălul, atunci vei muri înghețat, la stuf. Asta vrei? E? Asta vrei?”
“Nu. Nu nu vreau să mor, maiorule. Nu vreau. Dar nu pot…“
“Ce nu…?“
“Nu pot ramâne pe bac. Frații mei de suferință mă vor privi ca pe un ticălos.“
“N-ar avea motiv. Nu ți se cere să-i torni.“
“Ei n-au de unde ști adevărul. Ei știu doar că orice deținut obține avantaje dacă își toarnă colegii. Vor crede că am trădat, că am ajuns un turnător. Unul ordinar, care își vinde confratele pentru a nu munci la stuf…“
“Ce-ți pasă, atâta timp cât tu te știi cu sufletul curat ?!“
“Îmi pasă… Desigur că îmi pasă. Că tot restul vieții voi rămâne un proscris, un osândit la disprețul tuturor.“
“Contabilule, alege! Alege: moartea în virtute sau viața în dispreț.“
-Ei, ce spui? întrebă gardianul-șef Cucoiu.
-Nu, domnule. Refuz să rămân pe bac.
-Nu? Nu vrei? se miră comandantul Cucoiu. În cazul ăsta te vom obliga.
Gardianul Oancă știa ce are de făcut.
-Culcat, ordonă acesta deținutului. Jos, la pământ! ‘Mnezeii și crucea ta de bandit! Iel! asmuți apoi câinele… Pe el!…
Într-o clipită, nemilosul animal se năpusti asupra deținutului și, cu botul aproape de grumazul acestuia, rămase pregătit de atac. Coada țeapănă îi stătea îndreptată în sus, iar cu vârful ei descria repezi mișcări de rotație. Privirile om-câine se înfruntară într-o atitudine dușmănoasă. Omul aștepta nemișcat.
Plutonierul Oancă puse mâna-i zdravănă pe un par, de grosimea unui braț, și-i aplică deținutului câteva lovituri, împreună cu un potop de înjurături.
-’Mnezeii și crucea mă-tii! Te ia mama dracu’…, sudui gardianul. Te ia…
-Nu mai dați, domnule! reuși deținutul să rostească printre gemete. Nu mai dați!
“Ei, contabilule? Alege!“
-Oprește! Îl omori, spuse plutonierul major Cucoiu. Lasă-l până mâine. Să se mai gândească...

* *
*
Mai mult târându-se decât mergând, deținutul ajunse, într-un târziu, înapoi la pat. Prietenul său mai tânăr îl aștepta îngrijorat.
-Dormi! îl îndemnă Vasile Ion. Sunt bine.
Se întinse în pat, cu un geamăt prelung, ca o ușurare.
-Ce ți-au făcut, nea Vasile? întrebă puștiul în șoaptă.
-La ce te poți aștepta? răspunse acesta, tot în șoaptă.
-Desigur, te-au bătut.
-M-au bătut, dar nu mă plâng. Putea fi chiar mai rău.
-Ce-au vrut nenorociții?
-Ce să... Cică să rămân pe bac. Ori nu se poate.
-Nu înțeleg. Vorbește mai clar.
-Așa cum auzi. Vor să nu mai merg la stuf. Cică să rămân pe bac și să-i învăț carte pe magazioneri. Adică..., să-i învăț să țină registrul, altfel își pierd slujba.
-Și?
-Ce mai vorbă? Am refuzat.
-Aha! Acum înțeleg. Te-au bătut rău?
-Rău puștiule! Da’ nu mă plâng. Hai, gata cu pălăvrăgeala! Dormi! Mâine îți va fi greu.
-Mai este și un mâine, nea Vasile?
-Pentru tine este. Trebuie să fie un mâine și pentru tine. Meriți asta, ești un băiat bun. Noapte bună.
-Noapte bună, nea Vasile!
Noaptea ce urmă, Vasile Ion nu închise un ochi. În creier îi reveneau obsedant aceleași cuvinte: “Alege: moarte în virtute sau viață în dispreț. Alege!“
Petrecu o noapte zbuciumată, fără a putea ieși din marea sa dilemă: să moară prostește, n-ar ajuta la nimic; să trăiască în dispreț, n-ar fi de suportat. Însă până la ziuă se hotărî. Astfel că la raportul de dimineață, încă resimțit în urma loviturilor de bâtă, deținutul Vasile Ion îi zise plutonierului major Cucoiu:
-Domnule comandant, m-am mai gândit…
-Ce te-ai gândit mă, contabile? Ia zi!
-Sunt de acord să…
-Ei, așa te vreau. Apoi, adresându-se unuia dintre milițieni:
-Banditul ăsta rămâne pe bac, la… magazie.
-Am înțeles, to’ar’șe comandant.

Din volumul "Moartea câinelui", publicat la Editura Scrisul Românesc Craiova,2006.
Partea a II-a

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!