I se părea de primă importanță acum să recupereze manuscrisul Tatianei. Merseră într-o zi ea, Horia și tanti Lenuța în acel loc trist de la marginea capitalei, loc al câinilor și gunoaielor. Nu se schimbase prea mult din acea noapte cu vânt când îngropaseră aici manuscrisul, sub lumina pâlpâitoare a stelelor. Identificară bătrânul nuc singuratic. Săpară pe direcția indicată de scorbură și când Horia trase la o parte cârpa putrezită în care fusese înfășurat caietul, bătrâna izbucni în lacrimi. Fulgerător, Patricia și-o aminti când se dăduse cu capul de mașini. Își aminti sângele care curgea atunci din pielea ruptă a țestei. Când ea, Patricia Roiban salvase în ochii acestei femei onoarea semenilor ei, onoarea speciei umane. Îndrăzni să atingă caietul, îi răsfoi paginile și se miră că erau nu numai intacte, ci și scrisul se păstrase inteligibil. Doar dâra neagră a focului care găurise paginile de la o copertă la alta, arăta ca o rană. Și ultima pagină. Era putrezită. Finalul cărții nu mai exista. Al cărții pentru care autoarea ei suferise atâta pe pământ, pentru care fusese gata să moară. Oare ce conținea? Nu îndrăzni s-o ceară chiar acum. Dar avea strania convingere că mai mult decât toate cuvintele și toate demersurile, această dezvelire o va întoarce pe Tatiana acasă.

În timpul ce-i mai rămăsese până la următoarea ediție, cea „aniversară” a Legiunii Sfântului Mihail, se hotărî în sfârșit și se duse la acea adresă de pe faxul de la Belgrad. Era undeva, într-o zonă cu case vechi, un fel de bloculețe mici, decrepite la exterior. Câțiva copii se jucau în curte și ea întrebă dacă acel om este acasă. Copii n-auziseră de acel nume și când veni bunica unuia dintre ei, și spuse: omul acesta e mort, ea fu pe punctul de a resimți din nou prea cunoscutul gust amar al lui am ajuns prea târziu. În clipa următoare femeia adăugă însă: e mort de peste zece ani și cea ce mai era încă Renda înțelese că dacă nu cumva soțul ei conversase atunci cu o stafie, atunci Dumnezeu a vrut printr o macabră comedie a erorilor s-o împiedice să afle vreodată, până la capăt , adevărul.

Ruptura contractului dintre Renda și Anaconda a venit într-un mod cât se poate de inedit și original – prin voința ambelor părți – și s-a petrecut chiar la mult așteptatul eveniment aniversar. S-ar fi zis că vânătoarea adevărului nu se finalizase, în ciuda eșecului de la primul episod, pentru că Patricia trecuse la revizionarea următorului act al dramei ei personale – schilodirea ei trupească – și împinsă de o curiozitate de detectiv care nu se lasă până nu află mobilul crimei și nu doar asasinul, voise să aibă o a treia întrevedere față în față cu domnul doctor Mengele, după ultimele informații locatar al unui anume penitenciar din împrejurimile capitalei. Din tot ce i se întâmplase, tânăra femeie reținuse aspectul că în orice acțiune există un mobil aparent și există multe, foarte multe, în spatele aparenței. Ineditul acestui nou plan avea să se concretizeze în pașaportul lor spre libertate, pentru că ceea ce era de descoperit și de spus era de fapt o palmă grozavă dată Anacondei, Giulietei și întregii osaturi a modului de gândire pe care aceasta se baza. Se încheia un ciclu, cu concluzia potrivită. Pentru prima dată, Patricia simți că avusese baftă găsind ceea ce căuta. După ce ultimul cuvânt avea să fie spus, știa că nu-i mai rămâne decât să-l urmeze pe Horia pe drumul pe care acesta i-l pavase pe câteva luni avans. O slujbă, deocamdată modestă (pe principiul energiei potențiale minime, cu cât ești mai jos, cu atât ai șanse să cazi mai puțin rău când inevitabilul uragan începe să sufle), la acel ziar al prietenului său. A lua de pe site-urile agențiilor de știri faptul divers și curiozitățile de prin lume (porcii cu trei capete) nu-i chiar culmea profesiei dar, deh, când conștiința-ți cere să iei anumite măsuri drastice, îți cere și gata. Consecințele? E mai bine să nu te gândești la ele. Problema era însă chiar cu emisiunea, pentru că în ultimul timp cu greu îi mai scăpa Giulietei ceva nesupervizat, de parcă o neîncredere paranoică ar fi făcut-o să se-ndoiască de oricine. Fie că se găsea în biroul producătorului de știri, sau ai celorlalte emisiuni, fie că stătea pe capul copywriter-ilor forfecând scripturile spoturilor de promovare, fie că își vâra nasul la montaj, prezența ei era pe cât de nedorită pe atât de temută.
- Vreau să fii cu mine în studiou, i-a cerut Patricia lui Horia. Și vreau să mă filmezi cu o cameră cu casetoscop. Vreau să înregistrezi totul.
Manevra necesita un schimb pentru că el nu mai făcea oficial parte din echipa Legiunii. Îmbolnăvirea unui coleg se dovedi o șansă de zile mari (altfel respectivul ar fi împărtășit soarta lor prezumtivă) și când Renda auzi din nou și pentru ultima oară binecunoscutul unu-doi-trei, începem și își văzu chipul pe monitor, simți savoarea acestei aventuri a sfârșitului.
"Tema emisiunii noastre este despre răul făcut semenului … despre cât poate fi el de justificat sau de nejustificat, a spus. Vă mai amintiți de „oaspetele” nostru, cel cu care emisiunea a debutat? Un „oaspete” care depusese jurământul lui Hipocrat și ale cărui fapte criminale l-au dus la închisoare. Ceea ce nu s-a spus atunci a fost faptul că a nenorocit o femeie … care a refuzat să-i plătească taxa pe care o pretindea. A apărut doar ca un corupt, ca unul care jefuiește fără milă ca să-și ofere serviciile. Dar partea cea mai cumplită nu s-a spus."
Se prea poate ca cei care au vizionat Legiunea în acea zi să fi rămas profund impresionați, dincolo de subiectul promis, de tonul moderatoarei – mai … personal, dacă i se putea spune așa ei, care părea mereu implicată afectiv. Sau de bărbatul ce se afla în studiou, în aparență un borfaș ieșit din penitenciar – care nu prea avea aparența fizică ori limbajul unui fost medic – fie el trecut prin experiența abrutizantă a închisorii. Curând, le-a fost satisfăcută curiozitatea. Renda a clarificat lucrurile – era vorba de un coleg de celulă al doctorului pomenit. Întrucât, deplasându-se la locul de detenție, realizatoarea emisiunii aflase că acesta din urmă își ispășise pedeapsa lumească și fusese iertat de lege, fiind – ca persoană liberă – de negăsit, îi oferea celui ce-i fusese atâta timp confident șansa să-l reprezinte la tribunalul conștiinței.
„ Ați accepta recompense materiale de la cei care fac un efort mare ca să și câștige pâinea zilei de mâine?”
„Niciodată. Eu însumi m am născut într o familie cu posibilități foarte reduse. Am o mare compasiune pentru cei ce au o asemenea situație.”
Aceste cuvinte au însoțit imaginile de la faimosul interviu din episodul pilot al Legiunii. Imaginile s-au derulat și acum. Doctorul Mengele a apărut din arhivă. Renda a spus povestea femeii, fără să-i rostească numele. Supozițiile ei ce păreau aproape de o realitate șocantă. Apoi a venit clipa demontării mecanismului.
- Ce v-a spus prietenul dvs. de detenție despre ultimul său interviu? Despre marea prefăcătorie de care a dat dovadă – legând faptele lui de ceea ce a spus?
- Că nu era nicio abureală. Vedeți, e foarte greu să pricepeți cum vine treaba. Dar este oameni care a suferit foarte mult la viața lor. A spus că niciodată nu i-a jecmănit pe ăia de care știa că n-are de niciunele … da’ că nu i-a iertat pe cei care se lăfăia în bani mulți … că aceia trebuia să-și plătească chiria, dreptul de a locui pe pământu’ăsta. Și p-ăștia i-a urât de nu se poate.
- Deci pe acea femeie, despre care a bănuit că are bani … că era o femeie frumoasă și cu situație … și care i-a refuzat trupul și … chiria … cum ați spus, e posibil s-o fi … castrat ca s-o pedepsească? Și să-l pună pe altul să-i semneze biletul de ieșire din spital?
Din acest punct transmisiunea live se abătea de la desfășurătorul prestabilit. Patricia auzi în cască somația omului de la regie, și undeva în fundal, recunoscu sub formă de țipete vocea Giulietei.
Răspunsul la întrebare fu formulat: da, era posibil. Se încadra perfect în modelul de gândire, în profilul personajului.
- Adică pentru el ceea ce a făcut s-a chemat un fel personal de … justiție. O justiție simplă, a răzbunării care face probabil breșă în convenția socială împotriva căreia Anaconda luptă de doi ani de zile.
Din nou vocea din cască, dar Renda nu se opri.
- Acest doctor infractor a fost în felul lui … un justițiar. La fel ca și noi. Dragi invitați, scumpi telespectatori, nu vi se pare că ne-am învârtit într-un cerc vicios, atât de vicios că mulți dintre dvs. și chiar dintre noi, cei de aici, nici nu și-au dat seama?
"Oprește imediat comedia asta", a țipat Giulieta, iar pe prompter a apărut un calup de reclame. Horia a continuat să filmeze deși beculețul stins îl avertiza că nu mai erau în direct.


N-a avut răbdare ca întrevederea să se termine normal. A năvălit ca o furtună în studioul Legiunii, șchiopătând și țipând. Invitații și figurația au plecat în grabă, ca dintr-un cinema în care brusc a izbucnit un incendiu.
- Unde e el? Unde e el?
Giulieta se apucase să umble la camcorder-ul lui Horia montat pe trepied. Patricia zâmbi. Ceea ce căuta ea acum se afla dincolo de gardul Anacondei. O înregistrare profesională a ultimei emisiuni a Rendei. În timpul în care Giulieta străbătuse culoarul ce despărțea regia de emisie de studiou, Horia fugise cu calul Troian.
- De ce ne-ai întrerupt? o interpelă Patricia, zâmbind, pe creatura care nu-și mai putea reține furia, părând gata să dea de-a dura cu echipamentul care-și permisese să se lase folosit spre trădare. Păcat de public, care ar fi vrut să afle mai multe despre un justițiar … un justițiar aidoma ție – ori mie.
- Ești concediată, îi aduse la cunoștință aceasta proțăpindu-i-se în față. Și prietenul tău, care și-a permis să facă ce a făcut, la fel. Să știți amândoi că trădarea are la mine un preț foarte mare.
Puse mâna pe telefonul montat în perete și, patetică, își chemă gorilele.
- Nu e nevoie, o opri Patricia imobilizându-i mâna. Nu mă poți concedia. Pentru că începând de mâine nu mai sunt angajata ta. Du-te la registratură și verifică. Ne-am depus demisia, și eu, și Horia Halvageari.
Giulieta păru o clipă descumpănită, apoi cu ochii mijiți de dispreț, dădu din cap.
- Va să zică asta era. Þi-a oferit ce-ți lipsea. Renda a redevenit Patriciana. Te-ai întors în lumea ta. Cât ți-a trebuit, draga mea, să-ți găsești refugiul într-un amor de doi bani? Parcă mai ieri te rugai de mine să-ți ofer cuțitul ca să-l înfigi în ăia care te-au nenorocit. Ai promis atunci să nu ierți și să nu uiți.
- M-am săturat de ființe ca tine, care nu cunosc cuvântul „iertare” decât alături de „niciodată”. M-am săturat de oameni ca tine, repetă. Și de mine, aceea care devenisem.
- Știi cine e Horia Halvageari? i se insinuă veninoasă d-ra Coreitaru, înălțându-se pe vârful piciorului sănătos ca pentru a-i scuipa cuvintele în ureche. Un spion infiltrat aici. A fost securist pe vremea odiosului, un nenorocit de turnător, și asta e și acum.
Patricia nu-i lăsă satisfacția dezvăluirii marelui mister:
- Știam.
- Știi și câți a trimis la pușcărie?
"Nu știu decât de unul."
- Nu cred că mai mulți decât ai trimis tu. Sau eu, alături de tine.
Lipsită acum de vraja admirației sau de compasiunea prieteniei, o percepea pe femeia din fața ei așa cum odinioară, când o cunoscuse la spitalul acela, o evaluase dintr-o primă ochire. O piticoanță ridicolă, o caricatură vie care se agita pe picioarele caraghioase și-și schimba culoarea feței ca un cameleon. Ba vânătă, ba galbenă, ba roșie. Negăsind ce să-i spună ca s-o rănească mai adânc, creatura deschise ușa și făcându-i invitația ironică să poftească afară, o urmă pe coridorul lung și mai merseră un timp pe același drum împreună. Ieșind pe poarta aceea păzită de câte două bariere ca de metrou și trezindu-se afară pe trepte, printre panourile publicitare, fostei Renda i se puse în gât un nod dureros, oricât și-ar fi spus că era ieșirea spre libertate și singura soluție posibilă. Îi spuse încet, orbită de lacrimi fostei ei șefe și prietene, pe o tonalitate atât de amară, că părea mai degrabă o tânguire decât un reproș.
- Cum ai putut, Giulieta, să faci atâta rău țării ăsteia în care trăiești? Cum ai putut să trimiți oamenilor cheie de care depindea destinul ei, povești din alea – care unele mai sunt și trucate?
Ea se întoarse ușor surprinsă.
- La asta știi răspunsul încă de când ai lucrat prima dată pentru mine. Știai că doar așa se pot impune legile … legile noastre. Și atunci nu ți s-a părut vreo năstrușnicie!
- Legile noastre sau legea ta?
Giulieta nu dădu semn că a auzit întrebarea. Privirea i se înăsprise și o incredibilă ură răzbătu în glas când spuse, ca în continuarea celor postulate mai înainte:
- Și să mai știi ceva … și să-i spui și prietenului tău … că mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de România sau de vreo altă țară … îmi pasă numai de amărâții ăștia care n-au de niciunele, cărora nimeni niciodată nu le-a spus doamnă, domnule, dumneavoastră …
Patricia voi să răspundă ceva, dar Giulieta n-o mai asculta. Luase în mâini capul unei bătrâne, din acelea care erau tot timpul pe treptele și culoarele Anacondei și-i dădea să bea laptele dintr-o sticlă care fusese jos, lângă ea, cântându-i încet, ca unui copil, un cântec ca de leagăn.

- Mi-a spus despre tine, Horia. A știut tot timpul cine ești.
- Da, a jucat un joc dublu. A crezut că prin mine va ajunge la niște persoane foarte importante din organizația noastră.
- Dar nu s-a ferit de tine. Nu în mod special.
- Pentru că se crede invulnerabilă. A greșit însă în prezumții. Pentru că prin mine e imposibil să ajungă la cine vrea ea. Șantajul o va duce de data asta pe o pistă falsă, dar ea habar n-are.
Erau la el acasă. Nevasta și fiică-sa erau la o nuntă la țară, plecate pentru întreg weekendul. Îndatoririle conjugale și paterne ale lui Horia luaseră o scurtă vacanță. În ciuda prezumțiilor nu foarte roz pe care le îngăduia viitorul lor, Patricia se simțea și ea într-o vacanță. I se părea că o merită. Făcuse ceea ce trebuia.
- Și tu … ai acționat atât de încet, pentru că aveai un interes personal? Pentru că urmăreai mai întâi să mă seduci pe mine? Ai aplicat tactica șarpelui, nu?
El începu să râdă.
- Am îmbinat și eu serviciul cu distracția, ce să-i faci …
- Știi ce mi-a transmis prietena mea pentru tine?
- Internaționala comunistă … acesta e exact principiul ei, conchise Horia după ce află mesajul Giulietei. Este un paradox al democrației … și un mijloc interesant – televiziunea – ca să reactivezi un asemenea zombi. Trăim în timpuri interesante – și cam așa suna, dacă nu mă-nșel, un blestem chinezesc.
- Chiar ești rudă cu soțul ei? Cum era el?
- Cum era? Era un nenorocit de pedofil. A scăpat de pușcărie din lipsă de probe. Pe vremuri nu se vorbea despre treburile astea cu atâta nonșalanță ca acum. Nici măcar victimele nu vorbeau.
Patricia sfârși prin a pricepe că și în această relație Horia îmbinase distracția cu … serviciul. De fapt și Giulieta și el făcuseră la fel. Jocul de șah era mai vechi și mai perfid decât s-ar fi crezut. Își făcu de lucru cu niște hârtii de pe biroul lui.
- Mi-ai tehnoredactat ultima parte din materialul despre Tatiana, mersi, spuse și-i acordă un pupic luând paginile găsite la care le adăugă pe cele tipărite de ea la tatăl lui Horia. Cred că azi-mâine le pun la poștă.
- Eu mă duc afară să cumpăr câte ceva, spuse el și ea îl petrecu cu privirea de pe balcon, atentă să nu fie cumva văzută din stradă de vreun vecin curios. Ar fi putut exista și pe-acolo vreo doamnă Mateescu.
Ieri, după ce avusese „cel de-al doilea interviu” cu noul ei patron, hotărâse cui va încredința povestea Tatianei. Oricât ar fi sucit problema pe toate părțile, nu găsea altă soluție decât aceea de a linge unde a scuipat: Long-Life era de departe cea mai bună opțiune. Cândva îi acuzase pentru subiectivismul alegerilor lor. Probabil că ei făceau însă o treabă extraordinară – pentru că nu era ostentativă și agresivă ca umanitarismul Anacondei – și pentru că dincolo de subiectivism era pe undeva mâna destinului – doar ea acționează până la urmă prin oameni. Spera acum că revista nu devenise atât de discreditată pe cât ar fi vrut Giulieta (concurența, nu?) încât scopul ei să nu poată fi atins. O cuprinse o moleșeală și voi să se întindă în pat. În loc de asta însă se apucă să-i facă lui Horia ordine prin hârtii. De dimineață chiar îi reproșase dezordinea, iar el îi ceruse, spășit, iertare. Știa că spiritul ei de gospodină avea să acționeze, așa îi spusese. Dădu peste câteva fotografii ale neveste-sii cu fata, niciodată nu era și el în poze alături de vreuna dintre ele. Doar ele două – cuplu nedespărțit. Le puse la loc, în sertar. Ce mai erau? Facturi de la întreținere, de la lumină, copii după citiri de la apometre … dar aici? Aproape că scăpă din mână dreptunghiul acela roz de hârtie, cu pagina lucioasă de reclamă a unei companii aviatice deasupra. Dădu coperta la o parte și citi. Bilet de avion: Belgrad – Tivat. Apoi citi numele pasagerului. Acel nume! Acel nume care i se întipărise în minte, pe care îl știa atât de bine. Numele unui mort. Ce căuta aici? Ar fi vrut să creadă că era o eroare, sau că el, ființa în care avea cea mai mare încredere pe această lume, a luat pe cont propriu ancheta pe care ea nu izbutise s-o finalizeze și care însemna în sfârșit dărâmarea cortinei trecutului … dar nu … nu era decât o josnică și lașă, prea târzie mărturisire … Cortina căzuse, dar năruia și prezentul și ceea ce mai rămăsese din viitor …
Sfârși prin a se întreba de ce o făcuse abia acum. Pentru că acum depindea de el? Nu avusese curaj? Se simțise în fine, vinovat față de ea, care își respectase promisiunea făcută lui în legătură cu Giulieta?
Într-un târziu el apăru. Cu sacoșele în brațe și zâmbetul obișnuit pe buze. Ea aștepta pe jos, cu genunchii la piept. Când dădu cu ochii de el, sări în picioare, îi puse tichetul de avion în brațe.
- Tu ai fost atunci, în Muntenegru. Tu, care știai, tu, de ce, cum, pentru ce? Ca să pui mâna pe mine, ai făcut asta? M-ai distrus, ce conta, aveai un scop de urmărit, nu?
- Patricia, șopti el, tot din iubire pentru tine …
- Din iubire?
Cuvântul acesta deșteptă în ea o furie nebănuită. Îl plesni fulgerător și atât de tare că-i sări șapca de pe cap.
- Iubire? țipă. Să nu mai folosești vreodată cuvântul ăsta. Ai terminat-o cu mine, definitiv.