O întâlnire cu domnișoara avocat (nepoata doamnei Mateescu) era orișicând un izvor de surprize plăcute. Evenimentul se petrecu în lift. Nevoită să-i suporte prezența șase etaje – Patricia se ducea pe la d-l Voinea, dumneai – probabil să mai toarcă pe la alte sobe – cea dintâi se întoarse cu spatele (adică cu fața la oglindă) încercând să ignore compania. Fu imposibil, deoarece duduia o ciocăni cu mâna pe umăr și o informă la direct:
- Uite ce e, nu te mai ține după fundu’ lui madam Mărgeanu, că n-o să vezi o lețcaie. Actul pe casă mi l-a făcut mie. Iar dacă te gândești la vreo scufițărie în problema asta, află că o pățești cu mine așa cum știe tot blocul că ai pățit-o de curând. Aici nu ești la televiziune.
În fața unei atare declarații de război, Patricia își aminti de talentele pugilistice ale domnișoarei. Nu se riscă. O experiență de genul respectiv îi era de ajuns. Coborî la destinația ei și profitând apoi de închiderea lentă a ușilor, răspunse calm, prin spațiul tot mai mic, în fața unor ochi tot mai mari.
- Go fuck yourself. Să știi că într-o bună zi Tatiana o să vină să-și ia înapoi tot ce-i al ei de drept!
O săptămână mai târziu, când își văzu scrisoarea publicată în Long Life, Patricia se simți fericită ca un copil. Iată că într-adevăr, Dumnezeu îi făcuse dreptate unei ființe atât de năpăstuite. Niciun moment nu se autofelicită că ar fi avut vreun merit. Nu trecu mult și scrisorile începură să curgă. Din păcate, erau deocamdată doar cuvinte de încurajare și de simpatie pentru îndelung încercata mamă. Dar tânăra binefăcătoare spera ca cele mult așteptate, ce ar fi adus vești, să vină într-un final.

La ceasul când otrava se preface-n vin
Și slova se preface-n rană
Fi-va lumina frântă-n ochiul asasin
De către mâna cea de mamă.

Nu era o profeție a lui Nostradamus. Era o strofă din romanul-poem al Tatianei.

*

"Dragă doamnă Mărgeanu,

Îmi cer iertare că răspund abia acum, dar la noi Long Life ajunge mereu cu întârziere. Acum să tot fie vreun an, a fost adusă la noi o fetiță. Nu numai că persoana care a venit cu ea seamănă perfect cu fiica dvs. așa cum am putut vedea din fotografie, dar și ceea ce mi-a relatat m-a impresionat teribil la vremea aceea și chiar dacă nu a vrut să-și dea nici măcar prenumele, gândul mă duce acum la întâmplările din trecutul Tatianei. Așadar, prin luna martie a venit aici o tânără zână a pădurii, cu o fetiță de patru ani. Mi-a mărturisit că locuiau în sălbăticie, undeva mai sus de un schit din munte, că au stat un timp la măicuțe, cu care se vizitau și acum. Pentru că legea protecției copilului intrase în vigoare, femeia era în pericol să-și piardă libertatea, iar fetița risca să fie plasată undeva unde maică-sa poate nici n-ar fi aflat, că deh, din punctul de vedere al statului „ea n-avea condiții s-o crească”, civilizat adică. Ceea ce m-a frapat a fost tocmai această izolare voluntară – se vedea că fata asta încă tânără nu era vreo vagaboandă, în sensul obișnuit al cuvântului. Suferise de o boală teribilă și maternitatea o vindecase. Găsise acolo în munți și o plantă misterioasă care era din ce în ce mai rară și care putea și ea să fi anihilat din efectul otrăvurilor care-i provocaseră suferința. Fetița se numește Lorena, e o blondină cu ochi albaștri și sunt aproape convinsă că este nepoțica dvs.
Dacă vă pot sta la dispoziție și cu alte informații vă rog cu mult drag să mi le cereți. În orice caz, vă aștept, sunt chiar nerăbdătoare să vă cunosc.
Director adjunct,
Semnătura."

Patricia desprinse cu greu foaia de hârtie din mâna moartei. Aproape nu i-ar fi venit să-și creadă ochilor, dacă n-ar fi citit ieri seară acea strofă. Trupul celei ce fusese Lenuța Mărgeanu atârna la capătul frânghiei pentru acționarea perdelei, sinistru secționate și înfășurate în jurului gâtului. Cealaltă moartă, cu sângele deja închegat pe țeastă și haine, mai păstra pe buze rânjetul ordinar ce făcea în viața de toate zilele din Rodica Mateescu un personaj de neconfundat. Mâna ei ținea scrisoarea, iar tabloul acela mut și înfiorător vorbea de la sine. Domnul Voinea, în picioare, palid și siderat, dădea tot felul de explicații oamenilor legii care măsurau, fotografiau, luau amprente și ziceau întruna să nu fie mișcat nimic. Statueta de bronz de pe jos fusese probabil arma crimei. Ce conflict teribil avusese loc între victima de o viață a măruntelor abuzuri și cea care acum își primise răsplata? Scrisoarea care se afla în mâna Mateeascăi și pe care Patricia a sustras-o când toți sticleții ăia erau prea ocupați cu altele, părea să spună aproape totul. Acea ordinară ce zăcea lovită în moalele capului a furat-o probabil din cutia poștală a Lenuței Mărgeanu și a venit aici s-o șantajeze. Dar cu ce? Ce mai avea tanti Lenuța care ar fi putut să tenteze?
- În sfârșit, a spart capul care trebuie, scăpă domnul Voinea, apoi speriat el însuși de ce zisese, făcu trei cruci mari și șopti de tot atâtea ori „Doamne iartă-mă”.
- Cred că am să-ți spun ceva, Patricia, după ce ne mai liniștim, adăugă.
Iată că lipsa de speranță a înfrânt-o. N-a avut cum să afle că fiica ei trăiește, nici că e mama unei fetițe. Și-a pus capăt zilelor. Sticla de alcool de pe masă s-a prefăcut, ca în poem, în otravă. Fusese voința destinului? Poate doar moartea Mateeascăi. A celeilalte o hotărâse disperarea. În loc de un păcat comisese două. Ratase, cu puțin, și cel de-al treilea Paradis, cel adevărat și veșnic. Prietena ei nici nu mai avea lacrimi ca să plângă. Se întrebă doar unde era plicul. Vor găsi vreodată adresa orfelinatului? Hârtia nu avea antet. Aveau ca indiciu doar numele directoarei adjuncte.

Horia avu ideea să meargă la poștă și să întrebe dacă nu cumva se înregistrau în calculator destinatarii și expeditorii scrisorilor, la cartare și odată cu ei și adresele lor. Patricia însă avu o idee mai bună. Păstrase numărul de telefon al unuia din colaboratorii Anacondei de la „Protecție socială” și după numele semnatarei, aflară locația acelei instituții. Era tocmai așezământul cel uitat de lume din creierii munților, unde își desfășuraseră forțele chiar ei. Trecu cu destulă amărăciune peste noul bobârnac pe care ei, Rendei, i-l trăgea viața din nou peste bot. Acela că faimoasa lor lege nu ajutase acum decât la abandonarea unui copil. Era oare doar o altă coincidență a destinului, sau toate astea erau cu adevărat înlănțuite și făceau parte dintr-un plan? Oricum, aveau deocamdată lucruri mai importante de făcut. Să asiști la înmormântarea unui prieten nu-i prea vesel. Au înghițit și pilula asta amară.

S-au întors pe înserat, pe o ploaie mocănească, după ce bulgării de pământ au căzut peste sicriu. Au fost puțini iar ei au rămas ultimii. Poarta cimitirului era departe, aveau de mers până la mașină. La început au crezut că li se pare. Apoi și-au dat seama că ceata de copii zdrențăroși avea ceva într adevăr cu ei. I-au însoțit cu râsetele lor batjocoritoare, ițindu-se de după cruci și cavouri. Au aruncat cu pietre după ei, ba chiar i-au apucat de haine. Păreau fantome, dacă Patricia n-ar fi intuit că cineva îi trimisese cu scop precis. Era totul regizat în stilul caracteristic. Dacă nu voiau să se supună batjocurii de a fi bătuți de niște copii, trebuiau să se transforme ei înșiși în bătăuși odioși.
„Vom trimite la acțiune un mic agent provocator …”. Patricia își amintea cuvintele. „Să știți amândoi că trădarea are la mine un preț foarte mare.” Cuvintele Giulietei se materializaseră. Din nou. A treia oară, după o reușită și un mare rateu.
O țigăncușă aproape că i-a sfâșiat fusta și Patricia nu s-a abținut să-i tragă un șut zdravăn deși intuia prezența perfizilor ochi electronici pe undeva prin spatele perdelei de ploaie și întuneric prin care ochiul omenesc nu vedea mai nimic. Au luat-o la fugă. La un moment dat, încolțiți aproape când ajunseseră la mașină, Horia a avut ideea să pocnească și să spargă o pungă de plastic și șleahta de mici nemernici a ezitat, trăgându-se înapoi, crezând că a fost descărcată o armă. Asta le-a dat timpul necesar să se urce în mașină. Au demarat în trombă. Căldura așternuturilor de acasă le aduse puțină consolare.


- Cred că știu despre ce e vorba, și-a terminat explicația începută președintele blocului în care avuseseră loc atâtea nenorociri. Cred că știu ce voia defuncta Mateescu de la Nuți, Lenuța, cum îi ziceați voi. Aflasem că v-au înscenat un flagrant, într-o noapte, ca să vă prindă împreună. Nevasta ta voia să-ți intenteze proces.
- Un proces de divorț cât mai profitabil, presupun.
- Nu, nu de divorț, de adulter. Un an de închisoare – asta este pedeapsa – e stipulată în codul penal.
- Stați puțin … nu, nu se poate. Cum adică, vreți să spuneți că în prag de secol 21 la noi în țară există o lege de pe vremea Inchiziției?
- Din păcate, și oricât ar fi de caraghios, da. Dar sunt niște condiții care trebuie să fie îndeplinite, stipulate la fel de clar.
- Bine că n-a fost Giulieta o femeie înșelată de bărbat … altminteri … poate cerea introducerea pedepsei capitale.
- Una din condițiile care trebuie îndeplinite este ca soții să nu fie despărțiți în fapt, adică soțul infidel să locuiască cu soția înșelată. Aici au lucrat în cârdășie. Rodica Mateescu, fie-i păcatele iertate, că tare rea a fost, s-a oferit drept complice benevol. Cred că s-au înhăitat în ziua aia în care cele trei au venit aici. A încercat întâi la mine să mă convingă să depun mărturie că băiatul acesta nu locuiește aici. În partea cealaltă, la el în bloc, aranja nevasta, probabil. În fine, cum cu mine n-a avut succes, și nici cu alții, presupun că s-a dus s-o convingă pe Lenuța. Găsise obiectul șantajului.
- Sărmana tanti, a făcut ce-a făcut din prietenie pentru noi.
- Nu uita de poem.
- Oh, da.
- În orice caz, ca să nu fie vreo problemă l-am trecut retroactiv în cartea de imobil pe băiatul ăsta simpatic. Va trebui să te încasez și la întreținere pe vreo două luni în urmă. Și apropo, văd că nu mai porți verigheta – cred că-i mai sănătos să-ți afli fericirea aici în România decât să aștepți un „american” care nu mai vine …

„Chiar credeți că e ea? Da, sigur, așa a spus femeia aia, nu se poate să fi mințit … păcat că n-o să aflăm de la ei … ciudate lucruri s-au petrecut la Anaconda, au întors-o la 180 de grade, ai tu vecină un ziar cu programul TV? Păcat de Legiune că s-a terminat … lasă că era o tâmpenie … și Renda, Renda … duduia Patricia, adicătălea …”
Clevetitoarele au tăcut. Patricia și Horia au ieșit din lift mână în mână, cu fruntea sus. Le au salutat și au trecut mai departe. În dreptul cutiei poștale ce-i aparținuse Lenuței Mărgeanu s-au oprit și s-au uitat prin găurele dacă se vedea ceva. Așa cum era de așteptat, domnișoara avocat vânduse garsoniera cât de repede putuse – ca și pe celălalt apartament pe care se văzuse stăpână. Să aibă altul probleme, la o adică. De altfel, legea nu era decât vag generoasă cu cei reveniți din morți – Patricia se interesase. Noul proprietar al garsonierei ce aparținuse tușii Lenuța fusese înțelegător. În caz că mai primea pe acea adresă scrisori adresate defunctei, se oferise să-i anunțe. Totuși, un mic conflict de interese fiind la mijloc, exista și teama că el, eventual informat asupra problemei, ar putea să se răzgândească. Cum ei sperau să mai primească vești despre Tatiana, rămânerea lor acolo încă un timp se dovedea, în ciuda insecurității locului, necesară.



Mașina trecuse pe lângă ei, aproape atingându-i. La colțul următor întoarse și cu faza lungă aprinsă, se pregăti să se năpustească asupra lor. O priviră ca hipnotizați, apoi o luară la fugă, ținându-se de mână. Ea începu să țipe. Se despărțiră când colosul de metal încălecă trotuarul. El se prinse de un gard, ea țâșni spre mijlocul străzii. Acesta fu visul, un teribil coșmar. Se replică aproape identic în realitate. În ziua aceea, Horia o așteptă la redacție, la sfârșit de program, s-o ia acasă. Era în prima jumătate a iernii, în postul Crăciunului, când întunericul cade imediat după patru. El venea de la judecătorie, se pusese pe rol divorțul. Totul se petrecu în mod real pe strada întunecată. Numai că finalul fu „fericit”. Ca-n filme, el, agățat de grilajul din fier forjat al unei vile, străpunse cu picioarele parbrizul urmăritorului, reușind să-l lovească și să-l stopeze. Ea, palidă, aproape fără de aer în piept, văzu de pe celălalt trotuar cum bărbatul ei mai fu purtat câțiva metri, cu mâinile agățate de capotă și picioarele înăuntru, de mașina al cărei motor se oprise, până să se înțepenească, cu o smucitură. Mai târziu, anchetat de poliție, cel de la volan declară că-i confundase: cu soția lui infidelă și amantul ei, un așa zis prieten de familie. Era adevărat – și ea și Horia le văzură pozele. Evident, erau alte chipuri, dar asemănarea era izbitoare. Nu putea fi nicio legătură de data asta, nici cu Giulieta – care de altfel era acum la mii de kilometri depărtare, știau precis că ieșise din țară – nici cu nevasta lui Horia, nici cu vreun act de răzbunare din partea unei presupuse victime a Anacondei. Și totuși – era ceva. O simplă coincidență – o întâmplare – cu atât mai terifiante. Însemna că exista o legătură între toate – mult mai subtilă decât își închipuise. Rememoră toată rotirea asta a caruselului de când fusese prinsă în joc – ca și dinainte – la toată răutatea cu care avusese contact – inclusiv a ei. O răutate instinctivă, animalică … văzuse odată, de mult, la țară, cum se băteau găinile, cum una avea o mică crăpătură în penaj prin care se vedea pielea. Celelalte o înțepaseră cu ciocul în tocmai acel loc, până murise. Oameni răi ca găinile … numai Giulieta era altfel. Numai răutatea ei nu era animalică, nu era instinctivă, era perfidă, premeditată, sub un control perfect. Numai ea plănuise totul, cu minuțiozitate. Oare avea printre altele și darul manipulării telepatice? Doamne, cine era de fapt Giulieta Coreitaru? Auzise, desigur, de Apocalipsă și de numărul fiarei. Se apucă să transpună în cifre numele ei, să adune și să combine cifrele după feluriți algoritmi. Nu era. Atunci era ceva legat de Anaconda? Nu, sigla nu reprezenta șarpele acela de care se spunea tot în interpretările Apocalipsei.
- Crezi că sunt forțele răului? Cele care ne urmăresc și ne atacă? îl întrebă într-o zi pe Horia.
El râse de eufemismul pe care îl folosea, neîndrăznind să le numească cu numele adevărat.
- Până acum au fost lovituri ratate, continuă ea. Dar nu pot să nu mă întreb, ca oricine a scăpat dintr-un atentat, nu va fi până la urmă unul reușit? Tu te-ai confruntat cu așa ceva … până acum … în … meseria ta?
- A, dacă mă pui să-ți spun povești cu bubuli, omuleți verzi și sfere de energie, să știi că eu unul n-am servit … M am confruntat cu treburi dintr-astea cum se confruntă orișice om obișnuit, de când se naște, răspunse el zâmbind.
- Nu, serios, dacă o să se îngroașe pe nasoale?
- Dacă o să fie așa, atunci „forțele binelui” au să ne vină în ajutor, răspunse el, întorcându-i eufemismul. Totul e să-l simți, să-l înțelegi și să-l folosești – ajutorul. Nimic nu se întâmplă fără știrea și voia lui Dumnezeu, Patricia, continuă el serios. Credeam că de acum ți-ai dat seama. Iar cu lucrurile de care tu te temi, nu poți lupta nici în luptă dreaptă, nici singur. Asta nu-nseamnă că ești înfrânt dinainte. Până la urmă răul are atâta putere câtă vrei să-i dai. Când vom face dovada că am înțeles asta, va fi eșuat și ultimul atac.
Ea păru mulțumită de explicație, dar la prima dușcă de tărie ingurgitată înainte de culcare, se sperie teribil de propria-i umbră proiectată pe perete și, luând-o drept o creatură fantastică care se ține după ea, dădu cu cuțitul în pereți până când Horia reuși s-o dezarmeze și s-o convingă să se culce. A doua zi, el aruncă – în ciuda semnificației sentimentale – toată colecția de sticle, cu tot cu conținutul lor bahic mai mare sau mic, și ea, privind împunsăturile ce ajunseseră până la cărămidă, începu să plângă de rușine și promise s-o termine definitiv cu prostiile.
Era musai să-și facă timp să ajungă la expeditoarea scrisorii, la orfelinatul unde se afla fiica Tatianei. Lucrul acesta se întâmplă în apropierea Sărbătorilor. Se mai schimbase viața de când fuseseră ultima oară aici și ea se simți ciudat pentru că, deși pășise în trecut în nenumărate astfel de instituții, acum era prima dată cu un scop serios. Nu venise să „facă dreptate”, nici să aducă daruri ca zâna cea bună; venise să înfieze un copil. Vorbise despre asta cu Horia și el se arătase încântat de idee. Mai avansase cu lectura cărții și stranietatea ei o uimea din ce în ce. Părea … un fel de predicție asupra prezentului și viitorului. Ba chiar regăsi ceva din situațiile de viață trăite de ea, Patricia, exista și o parabolă a șahului și a reginei. Și personajele principale, până și numele lor aveau consonanțe cunoscute.
- Iată, Rhedelia și Haro, parcă ar fi numele noastre. Atât că nu-i știm finalul. Finalul de pe foaia care a putrezit. Iar Elena Mărgeanu nu mai poate răspunde la nicio întrebare.
De cum intrară în camera de zi, o mulțime de copii, băieți și fete, năvăliră s-o ia în brațe, strigând mama, mama. Altădată ar fi izbucnit în lacrimi, dar prezența lui Horia o readuse acum la realitatea cea fără de înflorituri a vieții. O simplă stratagemă de supraviețuire pentru niște mici ființe condamnate. Își făcu apariția și fosta soră 13, acum iertată și reîncadrată la rang mult inferior, de îngrijitoare la cei mici. Mai îmbătrânise și pe față arbora o expresie oleacă mai blajină. Corecția îi priise. Nu-i recunoscuse. Patricia zâmbi. Horia o luă la scurt:
- Am venit s-o vedem pe Lorena. Dumneata te ocupi de copii, nu-i așa?
Femeia intră imediat în pielea personajului serviabil. Într-un colț văzură o mogâldeață care-i tăvălea pe alți doi, mai mari ca ea. Matahala îi administră câteva palme la fund, apoi zâmbi și târând-o de mână înspre ei pe mica bătăușă, spuse pe un ton de scuză:
- Știți, cu plozii ăștia, sălbatici, nu prea ai cum s-o iei cu duhul blândeții …
Copila fu surprinzător de cuminte cu Patricia. Vorbi cu ea, vreme de câteva minute, apoi se reîntoarse la joacă, timp în care cerberul său rămase lângă cei doi.
- Dorim s-o înfiem pe Lorena, spuse Horia. Soția mea lucrează la un ziar. Am vrea să fim siguri că până vom demara formalitățile, va fi tratată cum se cuvine.
Câinii răi știu de băț. E suficient să-l fi folosit o dată – pe urmă e suficient doar să-l arăți. Sora 13 se făcu mică, începu să se gudure, le ură drum bun. Îi mai aștepta pe aici. Lorena va fi bine tratată.
- Viața e un război de poziții, conchise el, când se aflară singuri, văzând că vechile porniri justițiare ale Patriciei erau gata-gata să răbufnească iar. Nu unul cu arme și victime. O să fie bine, ai să vezi.

Pentru a demara formalitățile de înfiere trebuiau însă să fie căsătoriți, iar pentru asta, trebuia să ia sfârșit procesul de divorț. Și ca s-o poată lua acasă, trebuiau să-i asigure copilei un climat de siguranță. Nu știau când va fi posibil lucrul acesta. Reveniră aici după o săptămână, și Patricia voi să afle mai multe lucruri despre Tatiana. De data asta își revendică în fața directoarei paternitatea scrisorii din Long-Life. Erau aici în calitatea de viitori părinți ai Lorenei, dar și de executori testamentari neoficiali ai Lenuței Mărgeanu, bunica defunctă a copilei. Iar cea mai mare dorință nescrisă a acesteia fusese s-o știe pe Tatiana vie, sănătoasă și fericită.
- Departe de lumea dezlănțuită, oftă femeia … în zilele noastre nu poți fi niciodată prea departe. Þin minte ce mi-a spus Tatiana … că floarea vieții e din ce în ce mai rară. Că oamenii cu nesăbuința lor au alungat-o de pe aceste meleaguri. Că atunci când nu va mai găsi niciun fir, iar miracolul maternității, care pentru câțiva ani alungase boala, va înceta să mai aibă efect, va trebui să-și sece pentru totdeauna izvoarele feminității.
Patricia oftă.
- Mi-a spus, continuă gazda lor, că nu departe de locurile astea, în creierii munților e o mină părăsită. Că acolo sunt niște pietre care strălucesc noaptea și că acelea ar fi capabile să ia feminitatea din femeie și bărbăția din bărbat. Nu știu exact ce-a vrut să spună, vorbea numai în parabole și asta m-a fascinat și atunci și acum când știu povestea ei.
- Și tatăl Lorenei?
- Oh, și asta mi s-a părut ceva de basm – pare incredibil. Știți … Tatiana era virgină. Mi-a spus că Lorena era copilul vântului. A găsit în pădure sămânță omenească … a văzut doi îndrăgostiți care și-au lăsat pe catifeaua frunzelor urma amorului trupesc. Înțelegeți …?
… Și mai spusese ceva ce semăna cu unul din versurile romanului ei poem. Că într-o zi oamenii o vor consuma până la capăt, că cea care era ea va hrăni sufletul fiecăruia. Un fel de euharistie. Avea să se întoarcă vreodată?

În răstimpul care-i rămânea după ce venea acasă și până venea și bărbatul ei – era absurd și chiar hazliu să-l întrebe … ce făcuse astăzi la lucru … viitoarea mamă se gândea tot mai serios la un lucru ce începea să i se pară tot mai firesc. Publicarea romanului. În definitiv, el trebuia să ajungă la oameni. Ca și povestea suferinței ei. Cărțile de medicină de care se înconjurase confirmau tot mai mult diagnosticul pe care Patricia cutezase să-l pună Tatianei. Cel mai probabil era vorba de o endometrioză care atinsese și stadiul cerebral, o complicație extrem de rară a acestei boli din ce în ce mai frecvente a secolului nostru. Era aceeași boală care în forma comună, ordinară și în stadiu incipient, îi generase și ei chistul din ovarul bolnav. Dar nu mai conta acum … dincolo de furtuna de sentimente rămăsese doar curiozitatea pur științifică. Își promise, dacă avea vreodată să se mai întoarcă în televiziune sau dacă avea să avanseze în ierarhia redacției ziarului, să dezbată cu câțiva invitați avizați această problemă – cauzele, simptomele, prevenirea … (care o fi fost floarea vieții? oare Tatiana ar fi vrut s-o arate oamenilor?) Referitor la problema cealaltă, a romanului, începu un nou plan și o nouă aventură. Că drumul bătut prin frig și zloată a fost lung, că manuscrisul s-a dovedit prea voluminos – prea mic; prea demodat – prea avangardist; prea profund – prea superficial, după gustul, dispoziția și timpul acordat de mințile luminate ce tăiau și spânzurau la editurile vizitate, asta n-a fost nimic. Fascinată de această nouă lume în culisele căreia pătrunsese, Patricia află într-un final ceva surprinzător: că același drum îl bătuseră cu ani în urmă, Tatiana și mama ei. Și cu același succes.
- Am citit, doamnă, și atunci, manuscrisul, cu toții … trei luni l-am ținut ca să-i dăm răspunsul. L-am dus și bătrânei mele mame, acasă, s-o mai scot din plictis. Dar ce era să facem? o lămuri în cele din urmă un director de la o editură mare, un lungan slăbănog cu urechi ca de măgar. Cine ar fi publicat cartea unei necunoscute, oricât de bună ar fi fost? O fată de douăzeci de ani … cine cumpăra o asemenea carte – și de unde știam noi că era originală? Dacă ne trezeam cu vreun proces, cine știe … hă, hă, hă! Apropo de original … Să știți că a umblat pe la multe edituri … a fost citit de mulți … a influențat o generație întreagă de epigoni, de scriitorași cu slujbe călduțe pe acolo … Cât despre propunerea de o publica acum, pe lângă faptul că tot nu cred să fie o afacere profitabilă, mai e și problema contractului de editare: cu cine îl închei? Cu dumneavoastră, care nu sunteți moștenitoarea defunctei? Cu o moartă care, după cum spuneți, se pare că n-a murit? Cu o fiică minoră care nu poate dovedi că-i este fiică? Regret, dar cred că la fel ar gândi orice editor în situația mea. …
Scârbită și lămurită pe deplin, Patricia își aminti de firma lui Horia, cea cu afaceri portuare … care nu funcționase de altfel, nici o zi, desigur. Ce-ar fi să-i aducă o mică modificare de statut? Editare de carte. Mișto idee. Cadrul legal fiind acoperit, și marea chichiță juridică asumată pe propria răspundere, discută cu patronul ziarului problema banilor. El se arătă încântat să co-finanțeze în participație tipărirea și promovarea. Povestea Tatianei era deja cunoscută. Cartea venea pe un teren fertil. Putea avea un succes fulminant. Proștii de la edituri n-au sesizat oportunitatea, el da. De aceea afacerea lui prospera, în loc să se zbată undeva la linia de plutire, pentru că știa să-și asume riscuri controlate. Totuși, se cerea să găsească un final la manuscris. Nu puteau publica o carte neterminată. N-ar fi putut, ea, Patricia care-o cunoștea cel mai bine, mai bine ca o prietenă intimă, să-i scrie finalul?

Gândurile i se mai îndreptau uneori spre Giulieta, ca și când ar fi continuat să facă parte din viața ei. În locul faptelor, Patricia emitea ipoteze și încerca să-și dea seama care ar fi fost deznodământul partidei, dacă n-ar fi fost întreruptă. Ce voise de fapt ființa aceasta, o nouă ordine sau haosul, așa cum susținea Horia? Într-unul dintre scenarii, întrevedea rezultatul manipulării subtile din anul a doilea suprapus peste acțiunile în forță ale anului întâi. Profitând de notoritatea sa publică, de justițiar, Anaconda ar fi împins spre putere o serie de personalități-satelit (și asta ar fi urmat acțiunilor de compromitere a celorlalți, adversarii) pe baza, evident, a indispensabilului vot popular. Odată ajunși la putere, toate sforile nevăzute care se strângeau într-o singură mână ar fi acționat concertat asupra lor, astfel încât omul din umbră – unul și același, și-ar fi instituit comod o bizară dictatură personală. Aceasta să fi fost poziția de pe ultima linie a tablei de șah pe care o urmărea Giulieta? Probabil că atunci într-adevăr, pionul s-ar fi prefăcut, în sfârșit, în regină. În definitiv Stalin sau Hitler și mulți tirani neștiuți procedaseră similar când venise timpul lor, dar cu alte mijloace. Când un asemenea raționament i se părea fantezist și halucinant, Patricia sonda posibilitatea cealaltă, expusă de Horia, ca fosta ei prietenă să nu fi urmărit decât să divizeze societatea, să-i distrugă valorile pe care le afișa ca fundamentale, încrederea, iubirea, toleranța. Și totuși iubire, probabil sinceră, existase și din partea ei, pentru aceia despre care socotea că-i seamănă. O altă formă de egoism și iubire de sine, extinsă, ar fi decretat Horia. Mai în glumă, mai în serios, mergând pe calea asta, o vedea pe Giulieta punând de o revoluție, dar prin minte îi flutura imaginea ei în fruntea unei armate medievale, călărind desculță, cu piciorul mutilat în vânt, așa cum făcuse când fuseseră împreună la clubul exclusivist. Viziunea se sfârșea cu un zâmbet amar din partea Patriciei, pentru că nu i-ar fi putut renega vreodată în totalitate fostei ei prietene relativa dreptate în motivație. Iar amărăciunea era a cuiva care inspectează un câmp de luptă, după ce bătălia a încetat, văzând victimele căzute de o parte și de alta …
La început a fost iubirea … iubirea pentru semen, respectul, nu fiindcă e frumos, deștept, plin de succes, sau măcar normal … ci pentru că îți e semen. Dar nu era așa. La început fusese disprețul …
Totuși, dacă era să privească lucrurile din punctul de vedere al lui Horia, iubirea trebuie să plece de la tine, nu de la ceilalți. Și să privești înspre bine, să-l cultivi. Cam așa făcuse în ultimul timp și lucrurile nu merseseră rău. Divorțul lui Horia se finalizase, fără alte suferințe inutile. Se căsătoriseră. O ceremonie simplă, decentă. Cel care preluase hățurile Anacondei era un prieten comun al patronului de la ziar și al soțului ei. De curând îi propusese Patriciei o colaborare. Propunerea căzuse surprinzător, mai ales că tipul voia ca ea să apară pe sticlă cu numele ei, după recunoașterea publică a fostei cariere ca Renda. Era o propunere extrem de curajoasă având în vedere gusturile imprevizibile ale publicului, și mult curaj îi solicita și ei, dar se prefigura ca un experiment incitant și ca o posibilă vindecare completă a rănilor trecutului. Orientarea noului acționar era cu totul contrară celei a predecesoarei sale și consta anume în a prezenta și populariza orice lucru bun care se întâmpla în societate, orice reușită cu mijloace cinstite, orice faptă nobilă care implica răbdare, înțelegere, iubire. Numai așa se puteau aduna împreună cei ce înțelegeau că nicio schimbare de durată asupra altuia nu se putea face prin frică, ci prin asimilarea subconștientă a exemplului pozitiv, prin puterea rușinii, prin promisiunea reușitei. Și că e important să te schimbi pe tine, iar viața începe să ți se modeleze aidoma. Insule mari de bine, la care aderau alte insule, care încet-încet ar fi schimbat ponderea comunității și ar fi reconstruit o nouă, sănătoasă convenție socială. De altminteri, calea cealaltă era acum suprasaturată, într-o nouă etapă a tehnologiei umane ce venise din urmă, prin care oricine avea un celular de ultimă generație putea filma și face de râs pe oricine altcineva. Mijloacele fostei Legiuni erau acum pe toate drumurile.
Parcă ați conspira împreună … a spus Patricia soțului ei, gândindu-se la înrudirea conceptuală și la prietenia dintre cei trei. Apoi s-a aplecat la urechea lui și a șoptit:
- Sunteți toți de la SRI?
El a râs, ca de o glumă grozavă.
- Cine ți-a zis că acolo lucrez în prezent?
- Cum așa, există mai multe servicii secrete?
- Da, eu lucrez la SSI. Sindicatul Spionilor Independenți, a răspuns el, iar ea a râs la rândul ei, bănuind că Horia mai ascundea încă o groază de mistere.
- Știi, i-a mărturisit el într-o noapte, după ce furtuna pasiunii s-a ostoit în deplină mulțumire, aș vrea să fac în anii care vor veni … ceva grandios. Ceva pe față. Până acum am fost omul din spatele cortinei. Vreau să fac ceva strălucitor, în numele meu.
- Vrei să fii vedetă, așa ca mine?
- Mai degrabă cred că vreau să intru în politică. Să fiu primar, prim-ministru, președinte, parlamentar. Etc.
- Cred că o să-l conving pe domnul Voinea să-ți cedeze postul lui. Președinte de bloc; ți se pare OK pentru început?


*

Patricia urmări cu privirea scânteierea jucăușă a focului din vatră și zâmbi. Bunătățile țărănești erau savuroase și-i îmbiau să le consume până la ultima înghițitură, deși saturația stomacului se vestea aproape. Îi trimise o bezea lui Horia, de cealaltă parte a mesei, din vârful buzelor, ca o ștrengăriță. Călătoria asta însemna pentru ei ceva special, nu numai fiindcă fusese un soi de voiaj de nuntă, ci și fiindcă la capătul ei își vor fi luat în primire responsabilitățile de părinți cu acte în regulă: mâine urmau s-o ia pe Lorena acasă. Veneau de departe, din nordul țării, și după câteva ore bune de condus cu schimbul, luaseră această pauză de masă și odihnă.
S-au plimbat puțin pe jos înainte de a mânca și fiecare și-a împărtășit gândurile celuilalt. El și-a exprimat credința într-un triunghi familial bazat pe echidistanță și respect pentru visele fiecărui partener de viață. Și-a amintit de precedenta și dureroasa experiență, de cele două feminine care-l subjugaseră cu voința lor unită și-și impuseseră legea. A pomenit de un vis al lui din tinerețe – o carieră în cinematografie – îngropat sub noianul de îndatoriri și pretenții. Apoi despre progeniturile zămislite din sămânța lui, o populație de gâze expulzată în vidul acela pe care ni-l închipuim undeva între Rai și Iad, de a cărei existență n-a știut mult timp. Când a aflat ca pe un fapt divers numărul lor, a plâns ca un copil și a urât trupul acela de femeie și nu i-a mai dăruit viața din el, ci doar un obligatoriu și prudent impozit sexual. Pe urmă, când Dumnezeu s-a îndurat și i-a trimis-o înapoi, de două ori, pe Ioana D’Arc a viselor, s-a agățat de destinul lui ca un buldog și nu i-a mai dat drumul defel.
Ea a povestit, după ce i-a furat, tulburată, un sărut, o viziune pe care-o avusese cu o noapte înainte, undeva la granița dintre somn și trezie când se pot îmbina consistența realității și clarviziunea visului. A văzut o femeie apărând într-un peisaj nocturn, ca o umbră, învăluită în întuneric, îndreptându-se spre o peșteră din inima munților. Când ea s-a apropiat în vis, a văzut că trupul îi era acoperit cu ceva negru, nămolos, ca un strat protector și că doar sub pântece, deasupra șoldurilor, erau două petice simetrice de piele albă, strălucitoare. Femeia a ajuns în peștera cu pietre lucitoare, s-a culcat pe spate și a așezat două pietre pe trupul ei, care s-au potrivit perfect cu acele locașe albe de piele. Patricia s-a trezit din starea ei și a gândit că locul era o mină de uraniu și că femeia era Tatiana. Că viziunea ar fi putut avea legătură cu realitatea, de asta nu se-ndoia. Dar o tulburase peste măsură. Și mai erau și ele, gândurile …
- Tot nu te lasă în pace acele gânduri? o interpelă acum Horia, privind-o cum a rămas o clipă cu zâmbetul închegat într-o grimasă de tristețe și cu furculița în aer.
Era un gând ce-i trecuse prin minte într-o zi, așa, într o doară, ca un fluture de noapte rătăcit într-o cameră luminată. Dar umbra lui rămăsese și, în miezul tihnit ce începuse să se instaureze în existența lor, apărea și dispărea periodic ca un izvor subteran otrăvit.
Regina neagră a fost eliminată de pe tabla de șah, dar nu și toate piesele negre. Iar regina albă este încă în picioare și partida nu s-a terminat.
Acesta era în linii mari, gândul. Chiar dacă șirul ghinioanelor părea că se spărsese din noaptea aceea în care dăduse cu cuțitul în pereți, după care se împăcase cu ea însăși, cu propria conștiință și cu noua ei vocație, acele câteva cuvinte reveneau. Patricia întorsese din scoarță-n scoarță pe toate părțile romanul Tatianei, scotocind în el după o dezlegare a lor. Regina albă nu putea fi oricum decât ea însăși, nu numai pentru că se despărțise de Anaconda, ci și pentru că readucând la lumină cartea, construcție antagonistă, contrară lucrării dărâmate a Giulietei, schimbase probabil ceva într-un destin colectiv. Cât despre problema ce o frământa pe ea, nu găsise nimic în roman. Finalul, atât cât rămăsese din el, nu era deloc încurajator. Îl învățase pe dinafară și i-l citise lui Horia de câteva ori.

… tu, fiul meu iubit,
Când lumea toată se-ndoise,
Tu nu te-ai îndoit.

Răspunse pelerinul:
Credința-i și mai mare
Acum când știu.

Acum când știu că nu-i scăpare
Pentru-astă lume…

Știa, desigur, că mai era pagina care arsese mocnit în măruntaiele pământului și că totuși, conținutul curgea către un liman optimist. Revenind la treburile practice, și acesta era un motiv de sâcâială. Nu reușea deloc să-i găsească un final, lucru ce ar fi dus la urgentarea publicării lui.
- Ei, iubito, …
Se însenină pe dată, cum se întâmpla de fiecare dată când Horia îi vorbea. Nebunia e o apă care te poate duce departe. E important să existe un reper fix, iar Horia era un asemenea reper în viața ei. Reveni cu mintea în prezent și în concret și surâse iarăși. Terminară masa în cea mai plăcută atmosferă, plătiră și mulțumiră gazdelor, apoi … călătorului îi stă bine cu drumul. Sperau să ajungă la destinație înainte de căderea întunericului.
- Crezi că lucrurile astea de iarnă pe care le-am trambalat cu noi or să-i placă Lorenei? Crezi că i se potrivește căciula cu ciucurei? Să nu uităm să cumpărăm și ce le-am promis celorlalți, din târgul ăla din vale … flecări ea în timp ce-și regla scaunul, rândul ei fiind la mânuirea covrigului.
El își exprimă deplinul acord cu tot ce a spus iubita lui. Se detașă de probleme și se dedică uitatului pe geam. Era luna februarie, o lună ciudată și capricioasă. Lună de primăvară la câmpie ori pe versanții din belșug scăldați de lumina solară, de pe care se scurgeau ape învolburate. Și lună de iarnă și frig pe culmile îndepărtate, reliefate în albul rece al zăpezilor.
- Știi ce cred eu? îl interpelă Patricia, trezindu-l din reverie. Că de fapt finalul poemului era pe aceeași lungime de undă cu ideea asta, a noii Anaconde, la care am subscris eu și tu. Totuși, nu pot fi sigură, fir-ar să fie, și n-aș vrea să … pun de la mine. Mi-ar plăcea ca viața să confirme toate astea, pe deplin, toate lucrurile în care am început să cred. Tatiana avea revelația viitorului … eu trebuie să aștept ca viitorul să vină.
- Atunci așteaptă. În fond, cu publicarea cărții, nu-i chiar așa o grabă.
- Apropo, crezi că oamenii au să înțeleagă mesajul nostru? Sau îl vor socoti o utopie? Vorbesc de Anaconda.
- Ceea ce facem noi e profilactic, Patricia. De aceea e foarte important. Pentru partea curativă, există soluții. Soluții vechi de când lumea. Nu fosta ta prietenă a inventat roata …
- Adică?
- Gândește-te la Adrian Meșină, spuse el surâzând. Cine face întocmai, întocmai să pățească.
Ea se înfioră de zâmbetul lui și de evocarea personajului. Parcă totuși pedeapsa capitală fusese, cel puțin în teorie, abolită.
Kilometrii se lăsau înghițiți cu lăcomie și acolo unde larga depresiune se sfârșea, avură surpriza să afle că drumul ce tăia muntele pieptiș, fiind cea mai scurtă cale spre versantul sudic, era impracticabil și închis. Nu le rămânea decât să facă un ocol destul de larg înspre vest, ca să străbată munții printr-o trecătoare mai domoală, mai puțin sălbatică și mai lungă. Străbătură partea ei urcătoare, la întrecere cu soarele către asfințit. Uneori se părea că voiau să ajungă în același loc, alteori soarele îi bătea din spate, sau dintr-o parte, după sinuozitatea curbelor. Când ajunseră la obeliscul de la frontiera celor două județe aflată la vârful rampei șerpuitoare, soarele dispăruse și noaptea se așternuse peste fire. La noua și impunătoarea cabană, în fapt un veritabil hotel alpin, făcură un popas pe micul platou cu locuri de parcare și teren de tenis.
El propuse să înnopteze aici. Ea protestă. Nu, n-avea rost, mai erau aproape două ore de mers. Nu, nu era deloc obosită. În plus, îi promisese Lorenei că neapărat astăzi ei vor fi acolo și nu voia ca misiunea lor de părinți să înceapă cu o călcare de cuvânt, oricât ar fi fost de justificată. Știa ce mult înseamnă lucrurile astea pentru un copil. Chiar dacă era prea târziu să mai plece împreună spre București, voia să-și sărute fetița înainte de culcare.
- Aș bea însă cu mare drag o cafea, spuse ea și când el se oferi să i-o cumpere de la bar, ea îi spuse s-o aștepte. Nu, n-avea sens s-o însoțească. Voia să treacă și pe la „camera doamnelor”. Merse prin fața intrării principale. Se părea că înăuntru era o petrecere, câțiva cheflii erau deja în acea stare a beției în care simți nevoia să iei aer și să-ți povestești viața cu voce tare. Intrarea ei în hol stârni senzație în grupul cu pricina; trei indivizi, nu mai puțin afumați, care păreau că meșteresc ceva la o camionetă de marfă își îndreptară spinările și bodogăniră, râzând.
Când ea trecu din nou prin fața lor, unul din ei se prefăcu a veni peste ea, făcând-o să se tragă un pas înapoi, ca să nu verse paharele.
- Ce-ai zice dacă mi-ai …
- Chestiunea asta să i-o propui maică-tii, răspunse Patricia, fără să se arate mânioasă, deși mai că ar fi avut chef să-i azvârle cafeaua fierbinte în obraz.
O însoțiră cu privirile și râsetele lor – a ia te uită, doamna e la volan – până când ea se cuibări în siguranța habitaclului unde prezența lui Horia o readuse la calm și la pace. Își sorbiră cafelele și aruncară paharele pe geam, într-o manieră total neecologistă, râzând.
- Dă-i în spanac de idioți, hai s-o ștergem de-aici.

Îi văzu la un moment dat în spate, în oglinda retrovizoare. Goneau spre ei ca nebunii, cu faza lungă aprinsă și cu muzica urlând. Le simți mai degrabă, decât le văzu pofta drăcească din ochi, de batjocură, de șicană, de teroare. Mai făcuseră ei doi obiectul unei înspăimântătoare vânători, dar atunci erau pe jos și nebunul acela nu-i putuse urmări pe amândoi deodată.
- Trage pe dreapta și lasă-i să se ducă, propuse Horia și Patricia făcu întocmai. – Vrei să trec eu în stânga? o întrebă, dar ea refuză să se lase înlocuită, pentru că în ruptul capului n-ar fi acceptat să cedeze moral în fața unor idioți beți.
Îi lăsară să ia distanță și pentru câteva minute rulară răsuflând mai ușurați. Dar era o iluzie să-și închipuie că urmăritorii lor renunțaseră. Îi așteptau ceva mai jos, într-o mică dilatație spre dreapta a șoselei, acolo unde panta începea să coboare abrupt și amețitor. Începu un năucitor joc de-a v-ați ascunselea, în care ei, cei vânați, fură nevoiți să evite acroșarea și Patricia răsuci de câteva ori volanul la limită, când camioneta mergea în paralel cu ei, la mustață, aproape de ciocnirea oglinzilor. Evident că singura soluție era să câștige spațiu și să se demarce, să câștige distanță, profitând de calitățile superioare ale vehiculului lor în materie de suplețe și viteză, dar spațiul îngust le strâmtora posibilitățile de manevră. Patricia fu gata să țipe de groază când nemernicii aceia țâșniră, aproape să-i strivească de peretele versantului din stânga, apoi zărind spațiul liber al unei curbe la dreapta acceleră puternic, luând curba foarte larg, într-o rotire amețitoare și la un moment dat legile mecanicii încetară să mai acționeze normal. Traiectoria circulară nu mai exista în câmpul vizual, în schimb vehiculul de sub ei se angajase tangențial, catapultat pe o pantă abruptă, și pentru câteva secunde avură senzația unui zbor desincronizat, în care fiecare parte componentă – mașina, ei doi, bagajul care se răsturnase în spate, își avea propria direcție. Când simțiră din nou pământul sub roți, părțile se reuniră cu o asemenea forță încât s-ar fi zis că se împlântaseră unele în altele. Ceva lovi scutul pe dedesubt și vehiculul se opri violent, din nou la orizontală. Ea avu o senzație de plutire și un timp nu simți nicio durere, nici nu-și aminti ce fusese. Lovitura percutase prea jos ca să se declanșeze airbagul și poate că nici n avusese o forță foarte mare, dat fiind că deja bolidul fusese frânat în cădere de pământul clisos și de lăstărișul bogat. Fatalmente, însă, uitase să-și prindă centura, atunci când plecaseră de la hotel, sub imperiul enervării și fricii. Volanul i se sudase de pântece, ca și când ar fi devenit o parte a corpului. El își reveni primul, se desprinse din centură și deschise portiera. Apoi îi desprinse degetele încleștate pe volan. Dar mintea ei continua să halucineze.
- Pati-bar, ridică-te Pati-bar, auzea în urechi vechea ei poreclă din copilărie, ca atunci când jucaseră leapșa și se urcaseră cu toții pe un gard, apoi săriseră și ea căzuse, rămânând câteva minute fără suflare, culcată la pământ. Apoi i se păru că e din nou în apa de râu, ca în ziua în care-i urmăriseră pe traficanții de droguri și bușteanul o lovise. Îl simți pe Horia cum încearcă să-i împingă scaunul spre spate, ca să-i desprindă organele din acea îmbrățișare fatală. Atunci simți durerea și gemu: - NU! Portiera din dreptul ei era deschisă și ea vomă, cuprinsă de spasme, mai atroce ca atunci când chistul o chinuise, mai cumplite ca la acea penetrare nemiloasă a lui Marius Roiban, în ultima lor noapte de dragoste. Își simțea pulsul năvalnic și avea o teribilă senzație de sete. Cu o stranie luciditate, realiză că splina îi explodase ca o roșie strivită, că spațiul de sub diafragmă colcăia de sânge. Horia îi pipăi brațele, apoi picioarele, să se convingă dacă erau întregi. Ea îi făcu semn să n-o miște. Îl văzu scoțându-și celularul din centura de la brâu și butonând în disperare.
- Așteaptă-mă, aici n-am semnal, trebuie să merg puțin în sus, să găsesc o zonă cu acoperire.
Ea îl apucă de mână.
- Crezi că … trebuia să fi tăiat curba? îl întrebă, surprinsă ea însăși că-și regăsise glasul.
El păru șocat de întrebare … de perfecționismul ei … de dorința de a nu fi greșit, ce prevala grijii pentru propria viață.
Nu … făcuse tot posibilul să evite accidentul, singura greșeală fusese cea cu centura, dar parcă puteai să știi, fetei din mașina cu berea chestia asta îi ajutase. Doar fuseseră martori nu demult la accidentul petrecut la câteva zeci de kilometri mai jos, pe aceeași șosea.
- Nenorociții aceia care acum au fugit, trebuia să fi … lasă-mă să caut, să caut semnal.
El plecă și ea rămase cu ochii pironiți la stele. I se părea că vede un imens ceasornic încremenit, în mijlocul căruia alcătuirea de lumini îi reflecta chipul la o scară uriașă.

O, toarnă cerneala fierbinte
La rădăcina oaselor mele
Să-mi înflorească ochii hăt departe
Sub gene și frunți de stele …

După un timp Horia se întoarse și ea înțelese din agitația lui, că pe raza unui mers de om timp de un sfert de oră, nu găsise amplitudinea semnalului salvator. Nu-i rămânea decât să încerce să ia muntele pieptiș, preț de douăzeci de kilometri, până la hotelul alpin, sau să meargă la vale, patruzeci, până în primul sat. Era o nebunie să spere că la ora asta ar fi putut trece cineva. Nebunie era și ce voia el să întreprindă. Era el însuși rănit, piciorul îi sângera, și sângera și rana de la cap. La întoarcerea din căutările lui, sărise aproape într-un picior, cel din dreapta îi atârna ca paralizat. Ea îl prinse de mână și nu-l lăsă să mai plece. Un timp își pierdu cunoștința, ori poate că adormi, apoi, când se trezi, burnița începuse să cadă, o peliculă albă se așternuse peste peisaj și vântul șuiera sumbru.
Simți o mare tristețe că viața ei s-ar fi putut sfârși tocmai acum când ar fi trebuit să reînceapă, în singurătatea asta fără frontiere, în frumusețea aspră a acestei nopți. Nici o nuanță de frică sau de mânie. Doar o mare tristețe. Se rugă pentru cei care au împins-o aici, la limita dintre două lumi, să aibă curajul să-i trimită un ajutor. Ca nu cumva, prea târziu treziți din beție, să afle că au săvârșit o crimă și să-și amintească de asta tot restul zilelor. Și se rugă, umil, pentru ea însăși și pentru cei dragi inimii ei. Horia era lângă ea, cu mâna în mâna ei, implorând-o din ochi să-l lase să încerce să întreprindă nebunia.
- Ascultă, ascultă, șopti ea la un moment dat, strângându-i mâna. I se părea că aude aievea zgomotul unei mașini pe șosea dublat de un îndepărtat sunet de sirenă. – Ascultă, au și venit după noi … El își încordă auzul, dar nu distinse altceva decât foșnetul crengilor și șuieratul vântului. Sfârși prin a înțelege că era doar murmurul delirului, plăsmuirea minții ei. Și abia atunci el, neputincios și înfrânt își luă capul în mâini, și lăsă lacrimile să curgă până ce frigul avea să le înghețe. Brusc, ea își aminti de acea zi cotropită deodată de întuneric, când icoanele plângeau în biserica de cartier și când ea, în genunchi, se rugase ca cel ce i-a schimbat destinul să plângă până-i va muri sufletul în el, așa cum plânsese inima ei atunci și cum plânsese în toți acei ani. Înțelese că ceea ce se petrecea acum era împlinirea blestemului. Nu mai avea putere să vorbească, dar înlăuntrul ei își ceru iertare, și îndată ce făcu asta, avu senzația că le-a dat brânci în sfârșit, tuturor pieselor negre de pe tabla de șah. Dacă va trăi sau va muri … nu mai conta. Înveselită, inima ar fi vrut să spună – dacă aș trăi, aș ști să scriu finalul poemului.


Epilog

Patricia Roiban Halvageari a supraviețuit miraculos acelei nopți, fiind salvată în zori, împreună cu soțul ei, de elicopterul unui serviciu particular de ambulanță, alertat de un martor la accident. A devenit sub numele și chipul ei o vedetă îndrăgită de milioane de oameni, după ce și-a asumat faptele din trecut. Înregistrarea finalului ultimului episod al Legiunii a fost făcută publică și a adus clarificări asupra vechii Anaconda. Horia a abandonat munca din spatele cortinei, dedicându-se celei la lumină. În anul următor a candidat ca independent pentru Primărie, obținând un procentaj promițător. Legea zeciuielii a fost respinsă de Parlament, lăsând loc bunătății ca opțiune și nu ca obligație. Romanul Tatianei s-a tipărit și a avut un succes amețitor, care a atras după sine câteva reeditări. Neputând avea decența să tacă, epigonii au atacat furibund, ceea ce n-a făcut decât să crească vânzarea și tirajele. Iar Lorena și părinții ei au continuat să aștepte, răbdători, ca cel de-al patrulea membru al familiei, cel rătăcitor, să dea semn de întoarcere acasă.

Și ultimul vers al poemului roman, pe care Patricia l-a găsit în inima ei, a fost poate, chiar cel original.

Răspunse pelerinul: credința-i și mai mare, acum când știu. Acum când știu că nu-i scăpare
pentru-astă lume
afară de
CREDINÞÃ, IUBIRE și IERTARE.


****
****
Romanul Șah la regină a fost publicat în regia autoarei, sub ISBN-10 973-0-04635-2, ISBN-13 978-973-0-04635-9, într-un tiraj foarte mic, fără difuzare în librării.