Se presupune că ar fi posibil să existe mai multe metode științifice prin care s-ar putea reînvia dinozaurii. Una dintre ele ar fi clonarea. Dar oare cine și-ar putea închipui vreodată că ar putea prinde viață niște dinozauri… de plastic?!

Nava lui Raf, „The Conquest”, sau cum ar veni în traducere, „Cucerirea”, se apropia de obiectivul final al misiunii în care pornise cu cinci ani în urmă, planeta αx. În interior, Raf, singur, se pregătea pentru manevrele de aterizare. Era foarte bucuros că reușise să-și atingă ținta, fiindcă planeta respectivă îi trezise interesul încă din momentul în care el o descoperise, în timpul unor cercetări astronomice. O denumise simbolic αx, iar steaua centrală a sistemului, necunoscută până atunci, αy.
Raf era nerăbdător să coboare pe suprafața planetei. Avusese curajul de a se aventura de unul singur în această lungă misiune; el era și comandantul și subordonatul, deci constituia întreg echipajul. „The Conquest” era nava lui personală, proprie, o concepuse în întregime, fără ajutorul nimănui. O proiectase și o construise, făcuse tot ceea ce era necesar și se părea că nu greșise deloc, reușise chiar și de unul singur, căci nava lui se dovedise a fi printre cele mai moderne și mai performante dintre toate câte existau în acea vreme.
Nu discutase cu nimeni, pe tot parcursul acestei îndelungate călătorii, căci nu avusese cu cine și ar fi fost caraghios să vorbească de unul singur, însă acest lucru nu-l deranjase deloc, câtuși de puțin; nu se plictisise, îi plăcea singurătatea. Pentru că privea lucrurile și astfel: nu-l cicălise nimeni, nu-l deranjase nimeni, nu-i spusese nimeni ce ar trebui să facă, nu-i dăduse nimeni nici un fel de indicații, făcuse totul după capul lui și se părea că nu greșise. Dacă ar ști ceilalți, ar muri de invidie! Cine mai reușise până atunci să ducă cu bine până la capăt o misiune de lungă durată? Iar el o făcuse din propria-i inițiativă, deci pe cont propriu, de unul singur.
Dar Raf nu se bucura numai pentru că aparent misiunea lui se dovedea a fi încununată de succes, ci și de faptul că finalizase în acel moment un robot – o realizare care-i solicitase aproape tot timpul acestei misiuni – robot care spera să-i fie de folos. Și iată că, întâmplător, finalizarea lucrării robotului coincidea cu momentul în care misiunea lui se apropia de sfârșit.
Înainte de a trece la manevrele de aterizare pe suprafața planetei αx, de care se apropia vizibil, Raf puse în funcțiune robotul, pentru a-l testa, să vadă dacă funcționează așa cum trebuie sau nu, dacă-i ascultă și-i îndeplinește comenzile, în general, dacă toată munca lui de până în acel moment n-a fost în zadar.
De cum îl puse în funcțiune, robotul execută cu precizie tot ceea ce îi comandase, ceea ce-l făcu pe Raf să fie și mai bucuros, mai mândru. Chiar era de-a dreptul fericit! Acum nu mai era singur. Avea, în sfârșit, un tovarăș de drum, chiar dacă acesta era doar un robot.
Îl denumi R1, din rațiuni lesne de înțeles. R1 îi satisfăcea pe deplin capriciile, de fapt așa și-l dorise, așa și-l imaginase. Realizat dintr-un aliaj dur, rezistent, inoxidabil, R1 era totuși delicat, avea un aspect plăcut, predominant uman, împrumuta mult, în mișcările sale de la om. Deci, se mișca, vorbea, auzea. Memoria îi fusese strălucit programată chiar de Raf însuși.
În sfârșit! „The Conquest” intră în atmosfera planetei αx, ceea ce nu-i provocă nici un fel de neplăceri. Frecarea cu atmosfera planetei nu avu nici un efect negativ asupra aspectului exterior al navei, aliajul din care fusese realizat fuselajul dovedindu-se a fi cel potrivit. După câteva minute, nava atinse solul planetei și se opri, rămânând să se mai odihnească după o activitate neîntreruptă de cinci ani, perioadă în care toate motoarele fuseseră destul de solicitate, dar făcuseră față; Raf nu întâmpinase nici un fel de probleme până în acel moment, totul dovedindu-se a fi exact așa cum considerase. Așa că, fără a mai sta prea mult pe gânduri, se pregăti să iasă pe suprafața planetei necunoscute. Își luă costumul de astronaut și, evident, se hotărî să ia și robotul cu el, ca și câteva aparate electronice absolut necesare. Înainte de a ieși, mai aruncă o ultimă privire prin interiorul navei, pentru ca totul să fie O.K.
Pe o măsuță dintr-un colț, pe care era așezată o machetă ce imita perfect perioada Cretacicului de pe Terra, zări două figurine mici de plastic, care reprezentau două dintre cele mai cunoscute specii de dinozauri: temutul Tyrannosaurus Rex și nu mai puțin înfricoșătorul Triceratops; ele căzuseră pe-o parte, și se deplasaseră față de locul în care Raf le așezase inițial.
Își reproșă carențele sistemului antitrepidații, apoi se îndreptă numaidecât într-acolo, le ridică și le așeză în poziția normală.
De ce oare avea omul acea machetă într-un colț al navei sale în această misiune spațială și acele micuțe figurine de plastic? Simplu! Pentru că era pasionat, ba chiar fascinat de paleontologie, pe care o studiase atât cât putuse și cât îi permisese timpul pe care îl avusese la dispoziție. Iar cele două creaturi, de mult dispărute, îl atrăgeau în mod deosebit. Raf studiase amănunțit comportamentul acestor giganți, ce populaseră odinioară Terra în era Mezozoică, luase parte la multe expediții paleontologice, descoperise și cercetase multe schelete de dinozauri, încercând să înțeleagă cât mai multe lucruri legate de acest subiect. Dar acum renunțase pentru un timp la studierea fosilelor, căci trecuse într-un alt domeniu la fel de fascinant: studierea planetelor necunoscute, misterioase. Chiar se afla în acel moment pe una dintre ele. După ce ridică jucăriile de plastic, singurele pe care le avea în navă, Raf se decise să iasă. Zis și făcut!
La comanda lui, trapa navei „The Conquest” se deschise automat. Păși temător dincolo de ea, apoi coborî cele câteva trepte ce-l despărțeau de solul planetei. În urma lui apăru imediat robotul, iar după ce amândoi se depărtară de navă, trapa se închise ermetic, automat.
Raf atinsese solul planetei. Își roti privirea de jur împrejur, iar prin casca de astronaut ce-i acoperea chipul, totul i se înfățișă destul de clar. Făcu temător câțiva pași înainte, destul de stângaci. Avea și lanterna aprinsă, iar fasciculul ei bătea destul de departe. Avea nevoie de lanternă, pentru că era destul de întuneric; se părea că aterizase pe timp de noapte, contrar așteptării și calculelor sale.
Analizând cu privirea aspectul ținutului ce i se înfățișa, avu o altă surpriză neplăcută. Nimic din ceea ce-l înconjura nu era așa cum s-ar fi așteptat. Totul părea pustiu, în timp ce el se aștepta la o lume plină de viață și animație, după cum relevau cercetările lui.
Solul planetei era nisipos, acoperit aparent în întregime cu un strat gros de pulbere de o culoare bizară, brun-roșiatică, în care picioarele i se afundau ușor, lăsând urme adânci, cam ca pe planeta Marte a Sistemului Solar. Întreaga suprafață părea a fi la fel, aridă, pustie, denivelată, accidentată, nu prea plăcută la prima vedere.
Raf își consultă micuțul său scanner, un aparat electronic pe care-l ținea în mână, atent la informațiile despre condițiile atmosferice, și nu numai, ale planetei pe care tocmai aterizase. Îl ilumină cu lanterna, apoi citi în gând informațiile ce apăruseră pe display, informații ce se succedau cu repeziciune. Astfel află că:
- temperatura aerului în exterior era de 17ºC, deci era suportabilă, ba chiar plăcută; o temperatură acceptabilă pentru el.
- atmosfera la suprafața planetei conținea o cantitate destul de mare de oxigen și nu se semnala prezența vreunui gaz toxic sau dăunător organismului uman, deci aerul era respirabil. Desigur, mai erau prezente și alte substanțe în compoziția atmosferei, dar acelea nu-i dăunau cu nimic, după indicația scannerului său, deci nu avea a se teme de intoxicație sau asfixie.
- în aer nu erau prezente radiații periculoase organismului său;
- vântul bătea cu o viteză de numai 20 km/h, deci și el acceptabil; mai mult adia ușor; la viteze mai mari, se gândi, s-ar fi iscat o adevărată furtună de nisip.
- accelerația gravitațională era de 1,23 G, deci forța gravitației nu era nici prea mare, nici prea mică, era suportabilă; de aceea nici el, nici robotul său, nu pluteau prin aer, ci pășeau normal pe suprafața planetei. Se simțeau puțin mai grei ca de obicei, dar acest lucru nu-i incomoda deloc pe nici unul dintre cei doi; nu le îngreuna mișcările.
Prin urmare, datorită acestor date principale obținute, se decise să renunțe la costumul de astronaut, a cărui folosință nu i se mai părea strict necesară; nu făcea altceva decât să-i îngreuneze mișcările. Zis și făcut!
Își chemă robotul, căruia, pentru început, îi dădu să țină lanterna, iar el începu să-și desfacă ușor costumul. După ce se debarasă complet de el, respiră adânc aerul curat, constatând că era într-adevăr plin de oxigen. Luă înapoi lanterna și-i înmână de data aceasta robotului costumul de astronaut, rugându-l să-l ducă înapoi în navă. R1 nu comentă, executând întocmai instrucțiunile primite, iar omul se bucură de libertatea în mișcări pe care i-o oferea lipsa costumului. Ce bine că nu se vedea nevoit să-l utilizeze, putea sta oricât afară, pe suprafața planetei, fără a avea nevoie de acest incomod costum. Acum însă nu era cazul.
După ce duse costumul înapoi în navă, R1 reveni pe suprafața nisipoasă a planetei.
Raf se îndepărtă de navă, foarte curios, dar nu găsi nimic care să-i satisfacă interesul. Privi cerul înstelat. Nu zări nici măcar cei doi sateliți naturali ai planetei, pe care el îi semnalase în observațiile astronomice făcute înainte de plecarea în misiune și pe care îi notase αx1, respectiv αx2. Ce se întâmplase? Dacă pe undeva se strecurase o mică eroare? Să nu fi fost oare aceasta planeta αx, din sistemul planetar αy, din galaxia αz, cea pe care o căuta, cea pe care o descoperise și i se păruse atât de interesantă? Nu, asta nu se putea! Raf nu vru să accepte o asemenea presupunere. Mai repede fu înclinat să creadă că se înșelase în momentul când făcuse acele observații astronomice, nu acum.
În final, dădu întreaga vină pe întunericul existent și se decise să se întoarcă în nava lui, unde să se odihnească, pentru a reveni pe suprafața planetei când se va lumina de ziuă, ca totul să fie mai clar, pentru a putea observa totul mai bine.
Deci, și el, și R1, se întoarseră în navă. Aici totul era în ordine. Mai puțin lipsa celor două figurine de plastic – Ty Rex și Tricer – care dispăruseră de la locul lor de pe machetă. Raf observă imediat această stranie dispariție, dar nu găsi o explicație plauzibilă pentru acest lucru. Știa bine că nu le luase cu el afară, le așezase doar în poziția normală înainte de a ieși. Mai căută, dar atent, sub măsuță și prin alte părți ale punții principale, unde se aflau în acel moment, doar doar le-o găsi. R1 îl ajută și el, dar nu le găsiră.
Raf renunță la căutare. Se duse să se odihnească, se simțea epuizat. Îl lăsă pe R1 să supravegheze nava, în timp ce el dormea. Oricum, robotul nu consuma prea multă energie, deci nu va fi în pierdere, în schimb va fi în siguranță.
R1 căută, în continuare, cele două figurine de plastic; fără nici un rezultat.
Când Raf se trezi, pe planeta αx într-adevăr se luminase de ziuă. Reveni pe puntea principală, unde-și găsi robotul, încă activ. R1 îl informă că nu descoperise încă cele două figurine de plastic. Raf îl liniști, spunându-i că oricum nu mai contează, tot vor apărea ele până la urmă.
Se pregăti pentru o nouă ieșire pe suprafața planetei. Bineînțeles, robotul îl va urma și de data aceasta. Pentru orice eventualitate, Raf își luă din nou costumul de astronaut. Nu știa ce-l așteaptă afară; considera că-i mai precaut să procedeze astfel.
Gata echipat, astronautul ieși din navă. Lumina orbitoare a astrului zilei îl întâmpină de cum se deschise trapa navei sale. Evident, era steaua αy.
Coborî treptele navei. În urma lui, robotul. Trapa se închise automat în urma lor. De cum puse piciorul pe solul nisipos al planetei, primul lucru pe care fu înclinat să-l facă, fu acela de a-și consulta scannerul electronic. Pe micuțul display apărură, una după alta, informațiile: temperatura la sol era de 26ºC, atmosfera se prezenta în aceeași compoziție, din punct de vedere chimic, deci era tot respirabilă, nu existau radiații periculoase lui, viteza vântului scăzuse la 15 km/h, iar forța gravitațională avea aceeași valoare de 1,23G.
Cum temperatura atmosferei urcase numai puțin față de cea înregistrată în cursul nopții, se părea că Raf putea renunța din nou la costumul lui de astronaut, ceea ce și făcu. R1 duse costumul înapoi în navă, apoi robotul reveni. Se simțea bine fără acest costum, avea mai multă libertate în mișcări și putea observa totul mai atent. Cercetă așadar din nou aspectul general al planetei, de data aceasta în lumina puternică a astrului zilei. Dar totul era la fel, ca și în cursul nopții. Pustiu, neschimbat. Atât cât cuprindea cu ochii săi albaștri, de jur-împrejur, nu se putea zări decât acel nisip brun-roșiatic ce acoperea solul planetei; tenta roșiatică devenise mult mai evidentă la lumina zilei.
Luă un binoclu, însă nu zări nimic nou, așa că îl lăsă deoparte. Observă, deodată, niște urme paralele, care nu erau nici ale lui, nici ale robotului, urme pe care nu le observase până-n acel moment, amprente micuțe ce păreau să pornească chiar din dreptul treptelor navei lui. Cum vântul nu bătea puternic, ci abia adia, nisipul nu le acoperise, nici măcar pe cele făcute de Raf și R1 în cursul nopții, așa că toate puteau fi zărite clar. Nu era o iluzie. Se aplecă, pentru a le observa mai bine. Scoase o lupă din buzunar și cercetă amănunțit. Păreau a proveni de la niște animale micuțe, dintre care unul era biped, iar celălalt patruped. Raf se miră. Dinozaurii… Dinozaurii lui de plastic! Cele două figurine – Ty Rex și Tricer – care lipseau din nava lui, dispăruseră fără urmă și nu le mai găsise. Urmele acelea din nisip corespundeau: Ty Rex era biped, Tricer patruped. Și amândoi erau micuți. Imposibil totuși! Cum să fi ieșit din navă și să fi mers pe propriile lor picioare niște figurine de plastic?! Niște jucării?! Absurd! Raf alungă de îndată acest gând, mirându-se că-și putuse închipui o asemenea prostie și încercă să găsească o altă explicație. Însă nu găsi niciuna, așa că abandonă această încercare.
Se încruntă! Era sigur că, în cursul nopții, deși fusese întuneric, nu observase acele urme mititele acolo. Deci, în mod logic, ele apăruseră după ce el și R1 intraseră înapoi în navă, dar nu putea fi sigur de acest amănunt.
Porni în direcția micuțelor urme, fără a călca pe ele, ci pe lângă ele. Robotul îl urmă. La un moment dat, urmele se despărțiră, cele aparținând patrupedului pornind într-o direcție, iar ale celuilalt în altă direcție. De ce oare? Raf nu avea nici cea mai vagă idee, dar nici nu încercă să-și explice această despărțire bruscă. Acum însă urmele se puteau distinge mai bine și se observa mai clar diferența dintre ele.
Gândindu-se puțin, Raf decise să pornească pe urmele patrupedului, împreună cu R1, deci să nu se despartă de robotul său.
Se uită în jur. Aspectul planetei era același, neschimbat. După un timp, începură să apară din loc în loc cratere adânci, mai mici sau mai mari, apoi stânci golașe și alte proeminențe ce ieșeau din nisip.
Urmele patrupedului ocoleau aceste stânci și cratere, iar, la un moment dat, Raf constată o altă ciudățenie. Urmele nu mai erau la fel de micuțe. Erau aceleași, aparțineau aceluiași patruped, dar începeau să crească, să se mărească, devenind deja ceva mai măricele, iar pe măsură ce înaintau, din ce în ce mai mari. Oare ce însemna acest lucru? Cum putea să crească așa de repede acel patruped, așa, din mers?
Raf rămase dus pe gânduri, însă își continuă drumul. Oare același lucru se petrecuse și în cazul celuilalt animal? Oare și urmele lui se măriseră? Merse mai departe; robotul lângă el.
Solul planetei deveni din ce în ce mai accidentat, mai plin de cratere și de formațiuni stâncoase, dar nisipul era încă prezent, ceea ce le ușura urmărirea, înaintarea, altfel i-ar fi pierdut urma.
În depărtare, Raf zări munții, niște munți înalți, abrupți, dar, după cum păreau, lipsiți de vegetație, goi, formați numai din stânci; niște stânci golașe. Urmele patrupedului păreau a se îndrepta într-acolo. Ajunseseră deja la o dimensiune înfricoșătoare, ceea ce presupunea că posesorul lor era deja o ființă imensă, masivă. Se încruntă! O ființă uriașă? Să fie, spre exemplu… un dinozaur?! În cazul acela, Triceratops?! Iar celălalt, bipedul, să fie Ty Rex?!
Nu! Hotărât lucru, nu! Acele urme micuțe la început, care apoi deveniseră imense, nu puteau aparține figurinelor lui de plastic! Cum putea să-și închipuie oare așa ceva?! Niște jucării de plastic inofensive nu aveau cum să prindă viață, să umble libere și să crească! Încercă deci să nu se mai gândească deloc la acest lucru absurd, continuându-și urmărirea. Urmele îl conduseră, într-adevăr, la poalele munților pe care-i zărise, apoi o luară printre stâncile muntoase, pe unde imensul animal își mai găsise loc. Pe aici însă, stratul de nisip, gros până atunci, se subția vizibil, până ce dispăru complet.
Acum nu mai puteau zări urmele. Pe unde o luase oare creatura aceea enormă? Raf își porni scannerul, sperând să-l ajute la ceva. Într-adevăr, află precis direcția în care se îndrepta creatura, ba chiar constată faptul că animalul, sau ce-o fi, trebuie să fie prin apropiere. Porni în direcția indicată de scanner. Nu mai avu mult de mers până ce zări în fața sa animalul.
Se opri uimit în loc, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Abia mai răsufla de emoție. R1, mai puțin emoționat, se opri și el.
Uriașa creatură se afla la vreo trei sute de metri în fața lor. Raf se ascunse împreună cu R1 după o stâncă nu prea înaltă, pentru a observa animalul, fără ca acesta să le simtă lor prezența.
Scoase un minuscul aparat cu ajutorul căruia făcea înregistrări video. Focaliză și admiră. Era un animal imens, dar nu necunoscut. Era un animal ce trăise odinioară pe Terra, în trecutul îndepărtat, în era Mezozoică, unul dintre acei dinozauri ce stăpâniseră odată Pământul, inconfundabilul Triceratops. Fără îndoială, era un Tricer, ba încă un exemplar minunat. Cu cele trei coarne ale sale, de cel puțin 1m fiecare, ceea ce-l făcea destul de periculos, chiar dacă era erbivor, Triceratopsul era ușor de recunoscut, mai ales pentru un paleontolog pasionat cum era Raf. De unde oare apăruse? Și de ce era singur?
Dacă ar fi fost să dea crezare acelor urme, atunci cele două creaturi porniseră exact de la nava lui, din dreptul treptelor; la început, fuseseră micuțe, apoi crescuseră, se măriseră tot mai mult. Și atunci, celălalt animal, căruia îi reveneau urmele ce dovedeau a fi vorba despre o creatură cu două picioare, era Tyranno? Tyrannosaurus Rex? Temutul Ty Rex?! Și oare și el crescuse, ca și Tricerul, tot așa, până la acele dimensiuni?
Gândul acesta îl înspăimântă pe Raf. Dacă era adevărat, însemna că va avea ocazia să-l întâlnească pe faimosul Ty Rex viu, o perspectivă nu prea plăcută. Bineînțeles, era curios, ca orice paleontolog înrăit, chiar dorea să-l vadă pe Tyranno; mai mult chiar, de abia aștepta să-l vadă viu, în realitate, liber, nu doar în imagini, sau doar ca resturi fosile, dar acest lucru nu însemna că nu i-ar fi fost frică. Toate cunoștințele pe care le deținea în legătură cu acest carnivor feroce îl făceau să tremure de frică numai la gândul că în curând se va afla față în față cu temutul Ty Rex.
Dar chiar și Tricer, cu imensele-i coarne, mai ales cele două din față, lungi și ascuțite ca niște veritabile lănci, și tot îi provoca în straniu sentiment de neliniște, de teamă. Dacă îi va observa cumva sau le va simți prezența? Acest lucru îl va înfuria? Nu prea avea cum să se apere împotriva coarnelor. Însă ce se va face dacă animalul îi va ataca? Poate numai să fugă spre munți și să se cațere pe stânci, cât mai sus cu putință, asta i se părea singura alternativă care-i oferea o cât de mică șansă de scăpare din fața atacului animalului acela imens. Însă Tricerul părea nepăsător, nu dădea semne că ar avea vreo intenție ofensivă, periculoasă, așa că Raf își continuă liniștit înregistrarea.
Deodată, însă, animalul începu să adulmece neliniștit aerul, devenind nervos, agitat, iar acest lucru îi provocă omului fiori reci pe șira spinării. Să-l fi descoperit cumva animalul? Dar nu, patrupedul cu trei coarne nu-și îndreptă deloc atenția spre Raf și R1, probabil că nici nu-i observase; altul era motivul neliniștii lui. Tricerul se întoarse pe picioarele-i imense, izbi cu putere cu coada o stâncă, pe care o sfărâmă în mii și mii de bucățele, apoi porni și se depărtă încet.
Sub pașii săi greoi, enormi, pământul se cutremura; Raf îl urmări îndeaproape, făcând tot posibilul ca acesta să nu-l observe. R1 merse și el ușor, înțelegând că Tricerul nu trebuia să le simtă prezența.
Astronautul fu cuprins din nou de îndoieli. Să fie oare aceasta una dintre jucăriile de plastic? Semăna foarte mult cu figurina pe care n-o mai găsise în navă. Dar nu, nu putea fi! Animalul acesta nu era deloc de plastic! Era un dinozaur viu, un Triceratops adevărat! Din carne și oase!
Dinozaurul se opri. Raf și R1 se opriră și ei, ceva mai în urmă și se ascunseră după o altă stâncă. Dinozaurul era la fel de neliniștit, adulmeca de zor… Simțea ceva, o prezență. Ce? Probabil o primejdie, judecând după felul în care se comporta. Desigur, asta era! Lui Raf îi deveni deodată totul foarte clar. Triceratopsul simțea prezența Tyrannosaurului Rex. Deci Ty Rex era pe aproape. Gândul că în curând avea să-l vadă și pe Tyranno îl cutremură, dar încercă să-și păstreze cumpătul. Oare ce se va întâmpla în momentul în care va sosi Ty Rex?
Solul planetei începu să vibreze, la început ușor, apoi se făcură simțite zguduituri din ce în ce mai puternice, auzindu-se din ce în ce mai clar un zgomot surd, înăbușit, ceea ce semnifica apropierea unui animal mare, greoi. Cum Tricerul nu se mișca în acel moment, acele zgomote ce se puteau distinge cu ușurință și acele zdruncinături ce se făceau din ce în ce mai simțite presupuneau apropierea unui alt animal masiv.
Într-adevăr, nu trecu mult până ce-și făcu apariția înfricoșătorul Tyranno, cu un urlet asurzitor, care ar fi înspăimântat chiar și pe cel mai curajos om din lume, fie el chiar și un talentat paleontolog. Înfățișarea-i cu adevărat fioroasă dovedea, dacă mai era nevoie, că faima dobândită i se potrivea cu adevărat; Ty Rex părea a fi, fără îndoială, un monstru, un monstru imens ce nu cunoștea mila. Cu fălcile-i enorme, împodobite dintr-o parte într-alta cu dinți lungi și ascuțiți, părea făcut anume pentru a ucide.
Dar Tricer îl întâmpină fără frică, răspunzându-i printr-un urlet la fel de îngrozitor, înfruntându-l cu curaj. Tyranno se năpusti degrabă asupra acestuia, gata să-l facă bucățele, clănțănind de zor din dinți-i ca niște săbii tăioase și agitându-și de zor cele două membre superioare scurte.
Tricerul nu păru deloc înspăimântat de demonstrația de forță făcută de rivalul său și se avântă curajos la luptă, amenințându-l pe Tyranno cu cele trei coarne ale sale, așa că Ty Rex nu reuși să-și înfulece adversarul dintr-o îmbucătură, cum probabil își plănuise, ci se văzu nevoit să se apere de atacul patrupedului.
Raf rămase înmărmurit după stânca pe care o alesese ca ascunzătoare, fără să scoată vreun sunet, evitând chiar și să respire, dacă era posibil, pentru că îi era teamă că putea fi descoperit. Nu lăsă nici o clipă aparatul din mână, continuând să înregistreze imaginile acelea incredibile, urmărind atent lupta dintre cele două creaturi înfricoșătoare. Până în acel moment, nici unul dintre dinozauri nu reușise să-l rănească pe celălalt, câtuși de puțin. Amândoi păreau a fi la fel de puternici, de abili în mișcări și părea imposibil ca doar unul dintre ei să fie învingătorul. Fiecare se ferea cu succes de atacul celuilalt. De aceea, nici Tricerul nu reuși să-l împungă pe ferocele Tyrannosaur cu cele trei coarne ale sale, dar nici Tyranno nu reuși să-și muște adversarul, sau să-i înfingă ghearele în abdomen, în ciuda atacurilor repetate.
Lupta era însoțită de sunete înfiorătoare; cu greu se putea distinge când urla Ty Rex și când urla celălalt. Sunetele se contopeau, provocând un asurzitor concert al teroarei.
Raf privi curios dinozaurii. Erau exact așa cum și-i imaginase el, așa cum știa el că ar trebui să fie, corespundeau perfect cunoștințelor sale despre dinozauri. Ty Rex avea un cap enorm, cu niște fălci imense, înarmate cu lamelele tăioase ale dinților, un corp masiv, robust, bine făcut, picioare puternice, ca niște stâlpi, prevăzute cu patru gheare fiecare, o coadă lungă, mobilă, flexibilă, cu care lovea cu violență în toate direcțiile și cu membrele-i superioare mai puțin dezvoltate, mici, dar vânjoase, periculoase, prevăzute cu câte două gheare fiecare.
Denumirea de Tyrannosaurus Rex (Regele Tiran) i se potrivea de minune, îl caracteriza. Arăta, într-adevăr, ca un tiran. Cu ochii mari, cu o privire fioroasă, nici nu putea fi considerat altfel.
De partea cealaltă, Triceratopsul nu arăta la fel de înspăimântător, dar prezența celor trei coarne groase, lungi și extrem de ascuțite, îl făceau totuși destul de periculos. Tricerul era parțial protejat împotriva atacurilor Tyrannosaurului, căci spatele îi era învelit, chiar dacă nu în întregime, de o armură osoasă greu de străpuns, iar capul îi era de asemenea protejat de un guler osos gros, dantelat, destul de înalt, prevăzut în partea de sus cu o mulțime de țepi scurți, nu foarte ascuțiți, dar duri. Totuși, Tricerul era vulnerabil, dacă Tyranno ar fi reușit să-l apuce cu maxilarele sale puternice din locurile mai puțin protejate. Patrupedul se dovedi însă iscusit: rămânea mereu cu coarnele-i amenințătoare îndreptate spre rivalul său, ceea ce-i mai tăia acestuia din avânt.
Când lupta deveni mai interesantă, lui Raf îi scăpă deodată aparatul din mână. Noroc că nu se sparse, însă zgomotul produs de căderea acestuia atrase imediat atenția dinozaurilor.
Brusc, aceștia își întrerupseră lupta, îndreptându-și amândoi deodată atenția către om. Dinozaurii nu mai reluară lupta între ei, această nouă țintă apărută pe neașteptate trezindu-le interesul, părându-li-se mult mai accesibilă, mai ușor de abordat; o țintă care probabil nu le va opune prea multă rezistență. Deși Raf nu părea o țintă spectaculoasă, impresionantă, sau o pradă importantă, totuși ambii dinozauri își îndreptară atenția spre el, atrăgându-i probabil și prezența robotului, care strălucea metalic în razele stelei αy. Raf știa că Tyrannosaurul nu-l va putea zări dacă va sta pe loc, nemișcat, însă, de data aceasta, acest amănunt nu-i fu de prea mare folos. Ty Rex îl observă, poate din cauza robotului, poate din cauza Triceratopsului, care în mod sigur îl vedea clar. Așa că ambii dinozauri porniră cu pași uriași, amenințători, spre Raf. Sub greutatea lor imensă, pământul se cutremura. Tricer se avântă cu toate cele trei coarne ale sale înainte, iar Ty Rex clănțăni din dinți și își agită de zor cele două brațe superioare dotate cu numai două gheare extrem de ascuțite.
Raf o luă la fugă printre stâncile golașe cât putu de repede, cu robotul urmându-l îndeaproape. Partea cea proastă era că, intrând în panică, el porni în direcție opusă munților, adică înapoi, către navă, iar aici nu avea pe unde să se ascundă. Și inevitabil, cei doi monștri se apropiau de el din ce în ce mai mult, fără să mai țină cont pe unde calcă; ei sfărâmau orice obstacol li se ivea în cale: stâncile erau făcute praf sub pașii lor uriași, greoi.
Înspăimântat, Raf mai avu totuși curajul să privească înapoi, în urma lui, și zări chipurile înfiorătoare ale celor două creaturi preistorice mai aproape decât și-ar fi putut el închipui. Aparatul de filmat pe care Raf îl scăpase din mână nu pățise nimic; fu evitat chiar și de tălpile uriașe ale giganților. Iar cum din întâmplare obiectivul era îndreptat exact în direcția în care pornise Raf, aparatul își continua înregistrările, nu-și întrerupsese activitatea în momentul căderii.
Pe moment, Raf nu-și putea închipui cum va mai scăpa viu din acea situație. Avea de evitat nu unul, ci doi giganți, așa că șansele scădeau vizibil. Instinctiv, în timp ce fugea, se căută de vreo armă cu care să rezolve situația, dar spre nenorocul lui, singura armă adevărată care l-ar fi putut ajuta se afla la bordul navei. Găsi totuși o armă minusculă, care probabil nu-i era de prea mult ajutor, dar, în lipsă de altceva, se decise să o folosească; oricum trebuia să facă fără întârziere ceva: dinozaurii se apropiaseră deja prea mult, așa că Raf se întoarse, ochi și trase, când spre unul, când spre altul.
Bineînțeles, R1 se dădu la o parte, ca să nu-și împiedice stăpânul în acțiunile sale. Raf își nimeri din plin țintele, pe rând, însă faptul acesta nu păru a avea un efect prea mare asupra giganților – îi determină doar să se oprească în loc pentru câteva clipe. Focurile de armă nu-i rănise câtuși de puțin. Ty Rex-ul părea că încearcă să se scarpine în locurile atinse cu cele două gheare ale membrelor superioare, fără a se zgâria cu ele. La fel și Tricerul, cu cele două coarne mai lungi cu care era înzestrat. Raf mai trase de câteva ori spre cele două făpturi, bineînțeles fără mare efect, dar nu urmărea decât să mai câștige distanță, ceea ce era destul de dificil, căci cele două reptile înfricoșătoare își continuau drumul într-un ritm amețitor, foarte rapid. Se forță să rămână calm, să-și păstreze speranța, să nu exaspereze.
La un moment dat, însă, se împiedică de o piatră. Probabil că era o bucată provenită din sfărâmăturile bolovanilor ce li se iveau în calea celor doi teribili dinozauri. Cert e că Raf, dezechilibrat, aflându-se în acel moment exact pe marginea unui crater destul de adânc, fu gata-gata să cadă. Probabil că așa s-ar fi și întâmplat, dacă n-ar fi intervenit la timp R1, care salvă astfel viața stăpânului său.
Acțiunea îl costă mult pe robot, deoarece căzu chiar el în acel crater, izbindu-se violent de marginile pietroase, dure, tari, colțuroase, până ce ajunse pe fundul acestuia. Iar acolo ajunse doar ca o grămadă de piese dezintegrate, bucăți-bucățele. Raf privi numai o clipă spre interiorul craterului, constatând ce se alesese din robotul său…
R1 se sacrificase pentru el, iar acest lucru îl mișcă profund pe Raf, îl impresionă. Ce anume îl determinase pe robot să acționeze astfel? Nu-și amintea să-l fi programat să-i salveze lui viața, în cazul în care el ar fi fost în pericol. Și totuși, robotul tocmai o făcuse. Să fi însemnat oare acest lucru că robotul ar fi dobândit o conștiință proprie, separată, individuală, independentă? Și ce îl motivase oare pe robot? De ce îi salvase lui viața? Pentru ce?! Degeaba! Oricum nu avea șanse prea mari de scăpare. Nava era prea departe de acel loc pentru a spera că ar putea ajunge până la ea, iar munții erau acum și mai departe de el. În urma lui se aflau cei doi fioroși dinozauri. Trist, Raf continuă să fugă, dar dinozaurii erau deja mult prea aproape pentru ca el să mai poată scăpa. Privind în urmă, Raf se îngrozi: dinozaurii îl ajunseră!
Resemnat, se opri din alergat, se ghemui, își închise strâns ochii și își puse brațele deasupra capului, ca și cum astfel s-ar mai putea feri de atacul reptilelor gigant. Desigur, ambii dinozauri se pregătiseră de atacul final, decisiv. Rămase așa, în acea poziție strategică câteva clipe, apoi își dădu seama că lucrurile nu erau în regulă; atacul giganților întârzia nepermis de mult. El nu simțise până în acel moment nici tăișul ascuțit al dinților Tyrannosaurului, nici străpungerea vârfurilor ca de lance ale coarnelor Triceratopsului. Ce se întâmpla? Mai era încă viu? Sau i se părea lui numai? Nu auzise deloc pământul de sub el zguduindu-se și nu se auzeau nici pașii giganților, îndepărtându-se. Încă înspăimântat, dar curios, Raf își coborî încet brațele, apoi deschise temător ochii. Se afla încă pe solul planetei αx, acest lucru era incontestabil. Privi în urma sa. Surpriză generală! Nici urmă de vreun dinozaur! Contrariat, cercetă atent împrejurimile. Constată că nu-l înșelase vederea. Cei doi dinozauri lipseau în mod indubitabil. Atunci ce să fi fost oare toate acestea? Să fi fost numai o nălucire? Dormea?! Visa?! Sau era treaz?! Dar robotul? El unde era? Să fi fost și R1 tot o plăsmuire de vis? Raf nu putea să creadă un asemenea lucru. Doar lucrase atât amar de vreme la acel robot!
Își îndreptă privirea în sus și de abia atunci zări doi aștri micuți, apropiați unul de altul, dar și de suprafața planetei – erau desigur cei doi sateliți naturali ai planetei, pe care el îi semnalase în observațiile sale astronomice făcute pe Terra, αx1 și αx2 – care se vedeau slab, deoarece era ziuă, iar steaua αy ilumina totul puternic.
Amintindu-și de crater, Raf porni ușor înapoi. Ce păcat că pe aici, în această zonă, nu exista nisip! Dacă cei doi dinozauri ar fi fost într-adevăr reali, Raf le-ar fi zărit cu ușurință urmele imprimate adânc. Din primii pași, călcă pe ceva moale și se aplecă să vadă despre ce era vorba. Luă în mână obiectul pe care călcase și îl ridică. Era un dinozaur! Un dinozaur… de plastic!!! Se sperie și scăpă figurina de plastic din mână. Jucăria căzu lângă o alta, tot de plastic și ea, tot un dinozaur… Raf își făcu mai mult curaj, se aplecă din nou și ridică ambele figurine. Așa ceva nu se putea! Era imposibil! Incredibil!!! Dar erau dinozaurii, dinozaurii de plastic… și încă nu oricare, ci tocmai dinozaurii lui de plastic, cei ce lipseau din navă! Erau jucăriile lui, fără îndoială! Tricer și Ty Rex, dar mici și de plastic!!! Cum și de ce oare ajunseseră ele acolo?!
Nedumerit, le puse într-un buzunar și își continuă drumul spre crater. În el regăsi rămășițele robotului său, R1, împrăștiate peste tot. Deci nu era o halucinație! Dar cât era real?
Porni mai departe, spre locul unde își pierduse aparatul, acolo unde îi zărise pentru prima oară pe Tricer și pe Tyranno luptându-se, gândindu-se că poate va mai găsi și alte indicii.
Își găsi aparatul intact. Îl ridică, constată că acesta nu-și întrerupsese activitatea nici măcar o clipă. Bucuros, se îndreptă spre navă, gândindu-se că de abia după ce va vedea imaginile, va putea afla în mod clar ce anume se întâmplase în realitate, căci el nu mai era sigur de nimic. Acum însă va avea certitudinea faptelor, numai după ce va urmări imaginile video înregistrate de aparat. Bineînțeles că nu avea de gând să-și lase robotul acolo, înșirat pe fundul craterului. Se va întoarce din navă cu un „rover” și cu echipamentul necesar pentru a-i recupera rămășițele. Avea de gând să-l refacă pe R1, însă în acel moment se îndrepta singur și îngândurat spre „The Conquest”. Ajuns în zona nisipoasă, regăsi urmele animalului patruped pe care-l urmăriseră – Triceratopsul.
Alături de acestea, urmele lui și ale robotului. Urmele animalului erau mari, apoi începură să se micșoreze vizibil, pe măsură ce se apropia de navă. Ajunse și în locul în care urmelor Tricerului i se alăturaseră și celelalte, ale bipedului, Tyrannosaurus Rex. Acum urmele erau deja micuțe; corespundeau perfect urmelor figurinelor lui de plastic, pe care le avea în acel moment în buzunar.
Intră în navă, pe puntea principală, lăsă aparatul pe o măsuță și așeză figurinele de plastic la locul lor de pe machetă. Înainte de a viziona înregistrările video, se decise să plece să recupereze rămășițele robotului; se însera deja și nu-l putea lăsa acolo pe R1 peste noapte. Zis și făcut! Echipat cu toate cele necesare, Raf se urcă într-un „rover” și porni imediat în direcția craterului cu pricina. Recuperarea bucăților lui R1 nu dură prea mult. Nu se înnoptase când paleontologul reveni în navă. Descărcă cu grijă piesele componente ale robotului și se apucă imediat să-l reasambleze, deși era mort de curios să vadă înregistrările. Simțea că nu le poate urmări de unul singur, avea nevoie de companie, se obișnuise cu prezența robotului. De altfel, n-ar fi fost corect față de R1, care-i salvase lui viața, să-l lase așa. Așa că se apucă să-l repare, ceea ce nu-i luă prea mult timp de data aceasta.
R1 fu complet refăcut, ca nou. Raf nu greși nimic în timpul reasamblării; R1 funcționa din nou perfect. Bucuros că-l avea iarăși în preajmă, Raf plecă în sfârșit să urmărească imaginile. Nu fără robot, evident. Ajuns pe puntea principală, cercetă îngrijorat mai întâi macheta Cretacicului. De data aceasta, figurinele de plastic erau acolo, la locul lor, nemișcate, așa că Raf se liniști, apoi montă aparatul, derulă înregistrarea și o porni.
Privi atent, cu multă curiozitate, imaginile de pe ecranul monitorului. Aparatul nu înregistrase chiar totul, ci numai din momentul în care zărise acea creatură tricornută, Triceratopsul. Prin urmare, acesta fu primul care apăru în imagini. Raf îl cercetă atent; nu încăpea nici o îndoială, fusese față în față cu un Triceratops viu, unul pe cât se poate de real. De unde apăruse acesta?! Nu avea habar, nici imaginile nu-i dezvăluiau acest lucru, dar probabil că avea să se lămurească asupra celuilalt aspect al problemei: Unde dispăruse? Imaginile îi captivară în întregime atenția. R1 privea și el. În curând, pe ecran își făcu apariția înspăimântătorul Ty Rex, imens, clănțănind din fălcile-i enorme și urlând amenințător. Încordarea ce pusese stăpânire pe Raf deveni și mai mare din momentul în care zări și Tyrannosaurul. Parcă era chiar mai încordat acum decât în momentul în care fusese acolo, afară, față în față cu imensele creaturi, deși acum era în siguranță, în nava lui, urmărind numai niște imagini. Nu mai era sigur de nimic, incertitudinea pe care o simțise până în acel moment îi dădea o senzație stranie, neplăcută, de care avea acum ocazia să scape. Într-adevăr, imaginile îl convinseră că totul fusese real, nu visase și nici nu avusese halucinații. Și atunci unde dispăruseră cei doi monștri preistorici? Probabil că răspunsul la această întrebare îl va găsi tot cu ajutorul înregistrărilor. Încordarea creștea pe măsură ce se apropia tot mai mult momentul în care urma ca dinozaurii să-l zărească; Raf știa că acest moment se apropie. Era vorba despre momentul în care îi scăpase lui aparatul din mână. Pe ecran, se observă destul de clar cum cei doi dinozauri își îndreptaseră brusc atenția spre obiectiv, întrerupându-și lupta în care fuseseră antrenați până în acel moment. Astronautul deveni din ce în ce mai agitat, mai nervos, dar căută să-și păstreze controlul. Știa că urma să afle ceva important. Și anume, ce se întâmplase cu cele două creaturi. Dinozaurii își începuseră deja urmărirea, acolo, pe ecran, iar el o luase la fugă fără aparat, într-o direcție greșită, copleșit de spaimă, în loc să pornească spre munți, cum ar fi trebuit.
Apoi urma și momentul în care ajunseseră la crater și fusese gata-gata să se prăbușească, revăzu actul curajos al lui R1, care-i salvase viața. Privea nedumerit acele imagini și nici acum nu reușea să-și dea seama de ce procedase astfel robotul. Probabil că nici nu va înțelege vreodată… Însă lăsă deoparte nelămuririle pe care le avea în legătură cu acest subiect și își îndreptă din nou atenția spre ecranul monitorului. În sfârșit! Sosise și momentul pe care-l aștepta. Acum avea să afle în sfârșit adevărul.
Era exact secvența în care ambii dinozauri îl ajunseseră din urmă, amândoi deodată; unul dintr-o parte, altul din cealaltă, iar el se oprise neputincios, acoperindu-și capul cu mâinile, așteptând să fie înhățat sau înjunghiat dintr-un moment într-altul. Tricerul era gata să-și înfingă toate cele trei coarne în trupul lui Raf, iar Ty Rex era gata să-l sfâșie în fălcile-i uriașe, când deodată, surpriză enormă! Lui Raf nu-i venea să-și creadă ochilor! Privi stupefiat imaginea de pe ecran, conform căreia, în momentul în care ambii dinozauri erau gata să-l răpună, începuseră deodată să se micșoreze în mod vizibil, inexplicabil, independent de voința lor, până ce căzuseră pur și simplu pe jos, sub forma unor mici figurine de plastic! Dar nu orice figurine, ci tocmai… Figurinele lui de plastic! Jucăriile lui! Dinozaurii lui de plastic!!!
Raf opri aparatul, neîncrezător, se îndreptă spre măsuța aflată în colțul punții principale, unde, pe macheta Cretacicului, se aflau cei doi dinozauri în cauză: Triceratops și Tyrannosaurus. Îi privi, fixându-i cu ochii săi albaștri, îi luă în mână, îi suci, îi mișcă în fel și chip; hotărât lucru, erau doar niște figurine de plastic, niște simple jucării, nimic altceva, nicidecum niște dinozaurii vii, adevărați, înspăimântători. Nu se mișcau și nici nu dădeau semne că ar avea vreo intenție în acest sens. Se întoarse și mai privi o dată imaginile, apoi încă o dată și încă o dată. Îi era greu să accepte un asemenea adevăr, deși totul se lega atât de bine… Ce fenomen straniu, necunoscut, specific probabil numai acestei ciudate planete αx, ar fi putut determina transformarea unor figurine de plastic inofensive în niște creaturi reale, înfiorătoare? Chiar dacă în final el ar accepta ideea de-a dreptul nebunească, cine îl va crede oare? Nu-l vor clasifica toți ca fiind nebun? În mod sigur așa se va întâmpla. Cine va da crezare unei asemenea absurdități? Cum ar putea demonstra acest lucru? Nu avea dovezi concrete! Nici martori! Doar el era singura persoană de la bord! Iar robotul… Nimeni nu va lua în considerare spusele unui robot, mai ales având în vedere faptul că în momentul în care monștri preistorici se prefăcuseră la loc, în figurine mici de plastic, robotul nu fusese de față, el zăcea pe fundul craterului, dezasamblat în mii de bucățele. Deci, cum ar putea Raf demonstra că așa ceva era posibil pe planeta αx, despre care unii nici nu auziseră? Dovezile pe care le avea nu-i erau deloc suficiente. Ce dovezi deținea? Niște simple înregistrări? Cine le va da crezare? Vor susține, mai mult ca sigur, că sunt trucate!
De altfel, asta nu era singura problemă. Se mai confrunta și cu un alt mister: Nu pricepea deloc de ce pe planeta αx nu exista nici vegetație, nici apă, nici viață, nici măcar sub cea mai elementară formă din punct de vedere evoluționist, deci nici măcar unicelulară, microscopică, pentru că planeta întrunea aproape toate condițiile necesare apariției vieții. Adică exista oxigen, temperatura atmosferică era și ea optimă, nu semnalase prezența vreunor radiații periculoase etc. De asemenea, nu înțelegea lipsa apei, singurul element necesar susținerii vieții care nu era prezent pe planetă sub nici o formă de agregare. De ce oare lipsea apa, când temperatura atmosferică, atât cea din cursul nopții, cât și cea din cursul zilei, era tocmai cea potrivită pentru ca apa să fie prezentă în stare lichidă… Care era oare explicația? Ce anume îi lipsea planetei αx? Care era elementul minune ce reușise să facă din Terra un adevărat paradis al viețuitoarelor, sub cele mai diverse forme, în timp ce αx rămânea pustie?
Poate că αx era o planetă încă mult prea tânără, sau poate că nu îndeplinea chiar toate condițiile, așa cum părea la prima vedere. Cine putea ști sigur?! Totul era învăluit într-un mister adânc, la fel de greu de descifrat ca și în cazul dinozaurilor săi de plastic. Năucit peste măsură, Raf se retrase, decizând să se mai odihnească puțin. R1 rămase în funcțiune; astronautul nu-i întrerupse alimentarea. Îi puse însă în vedere să urmărească cu strictețe cele două figurine de plastic, iar la cea mai mică neregulă, să-l trezească. R1 își luă rolul în serios, deci rămase să supravegheze jucăriile de plastic de pe macheta Cretacicului, așa că Raf se putea odihni liniștit.
Ziua următoare, Raf se trezi mai târziu ca de obicei și destul de obosit. Află de la R1 că nu se întâmplase nimic deosebit în timp ce dormise; figurinele de plastic nu mai dăduseră semne că s-ar transforma în ființe vii, reale; stăteau nemișcate în locul în care fuseseră așezate. Le mai privi și el câtva timp.
Se decise să mai rămână două, cel mult trei zile pe suprafața planetei αx, să observe o eventuală evoluție. Evident, nu avea de gând să-și petreacă toate cele câteva zile în interiorul navei „The Conquest”, dorea să iasă pentru a cerceta mai amănunțit suprafața planetei, să colecteze câteva mostre de sol, dar nu singur, desigur, ci împreună cu robotul său, însă ce va face, în acest caz, cu nava? Pe cine va lăsa în navă, să supravegheze totul, să-l anunțe dacă se mai întâmpla ceva deosebit, în special cu cei doi dinozauri de plastic? În final, pentru ca R1 să-l poată însoți, se decise să ia cu el cele două figurine de plastic, cea mai sigură metodă de a le ține sub imediată observație. Raf ieși de câteva ori, împreună cu robotul și având asupra lui cele două figurine de plastic. De data asta, nu mai merse pe jos. Își folosi „roverul”. Acoperea, astfel, distanțe mai mari.
În câteva ieșiri, reuși să viziteze aproape întreaga suprafață a planetei, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenția. Peste tot pustiu, deșert, uscăciune. Dinozaurii de plastic, pe care-i avea asupra lui în fiecare incursiune, nu dădeau semne că ar prinde viață. Se decise să părăsească planeta αx, căci nu vedea ce rost ar mai avea să întârzie pe solul unei planete aride.
După numai o săptămână de ședere, își pregăti nava de plecare. N-avu prea mult de lucru, mai ales că-l ajuta și robotul. Termină destul de repede și la fel de repede părăsi planeta, fără a întâmpina nici un fel de probleme. Câteva întrebări rămăseseră fără răspunsuri, neelucidate. Iar dacă pentru el, Raf, erau nelămurite, atunci cum puteau fi pentru ceilalți?! Ce se întâmplase oare pe suprafața planetei αx? Mister total… Omul privi îngândurat planeta de care se îndepărtau. De departe, părea frumoasă, nicidecum așa cum se înfățișa la sol. În scurt timp, planeta αx deveni invizibilă pentru ochiul liber; doar steaua centrală αy se mai putea zări ca un alt punctuleț, gălbui, sclipitor, pe lângă toate celelalte miliarde de punctulețe asemănătoare; un alt astru al Universului…
Pe drumul de întoarcere spre Terra, Raf, împreună cu R1, privea destul de des spre macheta aflată într-un colț al punții principale, machetă ce înfățișa Cretacicul. Se uita, bineînțeles, la… Dinozaurii de plastic!