E o zi frumoasă de primăvară. Verdele pleznește fascinant în mugurii frunzelor, iar cerul, îmbătat de trilurile păsărilor, ne răcorește pridvorul vederii...

E prima zi fără lupte și acest fapt sporește și mai mult minunăția naturii, conferindu-i un farmec aparte, cuceritor.

Ne-am improvizat tabăra la marginea pădurii și ne bucurăm din plin de frăgezimea ierbii și de muzica foșnitoare a crengilor răsfățate de razele soarelui. În apropiere susura un izvor, dormitând copleșit de taine ce vrăjea împrejurimile cerându-le o imagine de irezistibilă reverie. Îmbiată de oceanul mișcător al clorofilei hârjonite, câmpia reînvie adulmecând lumina...

E un repaos binemeritat.

Ostașii au frunțile descrețite și se dedau nonșalant glumelor. Cei mai mulți stăteau tolăniți într-un fel de lâncezeală plăcută. Au chipiurile alături, vestoanele desfăcute și ochii plini de lumina zilei. Alții se îndeletnicesc ocazional cu activități administrativ-sanitare.

- Suntem murdari, plini de praf și cu toții ne dorim o baie bună!

Propunerea este acceptată cu mult etuziasm, manifestat prin urale prelungi. Ne spălăm cu apa rece a râului glumind și împroșcându-ne unii pe alți.

Nea Luca, militarul veteran, iese primul, se așează deoparte și cugetă hâtru, ca întotdeauna. Vorbirea îi este presărată de regionalisme oltenești alerte și spumoase care vindeca orice tristețe ndiferent cât de adâncă ar fi fost. Ne dezvăluie adevăruri dintre cele mai simple și mai evidente, dar acide și însolite prin realismul lor tranșant și prin naturalețea plină de franchețe zdruncinând oarecum intelectualul din mine, preocupat și cucerit de abstracții și de concepte.

- Băi fraților, păcatele nu ni se iartă așa ușor cu botezuri dintr-astea! Credeți că dacă vă bălăciți așa, la repezeală, ați scăpat de iad? Aș, de iad nu scapă nimeni oricât de sfânt ar fi fost el pe pământ, ascultați-mă pe mine!...

- De ce, nea Luca? îl întărâtă sergentul Popa, care, ori de câte ori intervenea în vreo discuție, era supus, fără supărare, hazului general, făcându-se referințe directe la etimologia numelui său, înrudită cu cea a presupusei ordini divine.

- Cum, preasfinția ta te prefaci că nu pricepi, ha?! Bă, răspopitule, tot la dracu' ajungi și tu îndiferent ce rude de rang mare ai fi având pe lumea cealaltă, fiindcă pe lumea asta, băiatule, avem prea multe belele ca să ne mai putem considera curați sufletește și trupește! Nici nu-ți dai seama când ai greșit! Te fură priveliștea pe nesimțite, îți place, încerci să îmbrățișezi ispita și, pac! pici în capcană precum viezurele! Nu mai ieși de acolo nici cu ordinul Parchetului - că nimeni nu vrea să se amestece, fiecare are păcatele lui!... De aceea, trebuie să dai mai bine înainte, fie ce-o fi, că tot acolo ajungi! Ia, bă frate, de la viață ce-are ea mai frumos și mai bun și stoarce-o ca pe lămâie! Iar coaja să n-o arunci, ci pune-o în zahăr, cum fac muierile noastre gospodine, ca s-o folosești mai târziu la vreo prăjitură!... Bă, tată, nu vă bateți joc de tinerețea voastră, ci bucurațivă de plăcerile ochiului și-ale inimii că muriți mâine-poimâine și, gata! nu mai vorbește nimeni de voi; nu vă mai pomenește nici măcar babele prin biserică, pe la parastase!... Numai, mare grijă - atenție! - totul cumpătat!... Zic bine, Ioane, sau nu?...

Tânărul ce răspundea la numele respectiv schiță un zâmbet șters, meditativ, semiaprobator și rămase mai departe pe gânduri.

- Ia uitați-vă fraților la el! explodă nea Luca, taxându-i prmpt muțenia. Stă precum bomboana pe colivă!... Ce-ai dragule, ce ți s-a întâmplat?...

Comparația stârni nestăpânite hohote de râs. Râse și Ion revenindu-și și coborând cu mintea și cu prezența sa printre ceilalți. Îl știa pe nea Luca cât de mucalit era, încât nu se putea supăra pe el dintr-atâta, dimpotrivă, participă la discuție.

- Nț, nț, nț!... Gură-de-aur!... Cum le ști matale pe, de parc-ai supt la iapă când erai mic!... replică el pe același ton înțepător dar prietenos, în hazul tuturor. Vezi, dacă ți-a trecut vremea, acum te dai înțelept ca și când nu ți-ar păsa de nimic, în timp ce eu am sufletul îndoit... Să pleci pe front a cincea zi după nuntă, nu-i deloc ușor...

- Vorbi și Ion ca să nu tacă, doar și el e om! ripostă celălalt, păstrând nota cuvenită de glumă. Bă, țâncule, dacă le pui pe toate la inimă o să mori de oftică sau de gălbinare, află de la mine!... Femeia nărăvașă și rea de muscă din născare nu poți s-o strunești nici cu hamuri de armăsar, mă înțelegi?... Ș-apoi satul tău cred că a rămas pustiu de bărbați, nu-ți fă griji de felul ăsta, dacă tot ai încredere în ea și nu vrei să te-mbolnăvești de atât nescomn și oftat!...

Povestea tata că era una în sat la noi, mamă-mamă! umbla nebună din poartă-n poartă. Nu ținea cont de vâestă sau de-nfâțișare, se mulțumea cu ce-i ieșea în cale... Ajunsese să ademenească până și copiii mai mari... Grea boală și asta, bă fraților!... Avea bărbat, desigur, dar el era mai tot timpul beat. O singură dată a fost treaz: în ziua când s-a luat pe urmele ei, a prins-o cu altul și a omorât-o pe loc, cu toporul... Urâtă treabă!... Să faci pușcărie pe socoteala femeii!... Trebuie să fii mai nerod ca ea, în cazul ăsta!... Lasă, domnule, pe fiecare cu ceea ce i-a dat soarta; bine, rău - e darul lui, nu-i judeci tu libertatea!... Eu cam așa gândesc și văd lucrurile: în problema ibovniciei n-are rost să te amesteci prea mult, numai să nu te afli pe locul doi față de celălalt - altcumva, dacă ești îngrijit, iubit și respectat, fă-te că nu vezi, urmează-ți calea!... Nu trebuie să-ți faci sânge rău din orice... Ar însemna ca în fiecare zi să te pască boala sau moartea, fiindcă nu este ceas să nu apară ceva, așa din senin, și să te năucească... Bă, fraților, viața este tare a dracului! Tare a dracului, să știți! Câteodată te lovește în moalele capului de-ți țuiuie o săptămână în urmă urechile!... Din față îi este fică să s-arate; atacă pe la spate, din umbră, exact în clipa când te aștepți mai puțin, de parcă ar ghici că ești nepregătit!... Uite așa, îți dă câte o lecție dee o ții minte cât trăiești! Uneori iybutim să trecem peste buturugile ei; alteori, însă, ne fâțâim de colo-colo, nu știm cum să facem pentru a uita cele întâmplate. N-avem stare... iar când n-ai stare, cazi la pat și e pericol să te lase puterile...

- Și cum, nea Luca - intervine mucalit unul dintre soldați, făcând cu ochiul celor din preajmă cu intenția de a-l incita puțin - rai nu mai există niciunde? Așa, măcar să ne clătim și noi măcar ochii cât de cât, să ne mai bucurăm și noi oarecum de libertate și de fericire după moarte...

Simula dezamăgirea.

- Rai?!... Hm, mă faci să râd!... Iad, scumpule, numai Iad!... Raiul, atât cât este el - că dacă e prea mult ți se face greață, ca la dulciuri - se află aici, pe pământ, și se numește mulțumire sufletească. Âți sunt copiii sănătoși, muierea ți-e ascultătoare, prietenii au rămas prieteni... cam ăsta e raiul nostru... Acum, vreau să mă înțelegeți bine: nu trebuie să ne așteptăm la ceva prea grozav de frumos, fiindcă are raiul ăsata al nostru lucrurile și stările tare amestecate în el!... E un fel de cocă: și bine și rău, nu numai bine ca să nu innebunești de fericire!... Ai murit, s-a dus raiul, se risipește ca un fum!... de dincolo nu s-a mai întors nimeni ca să ne povestească și nouă cum e pe acolo... poate că nu există nimic... zicem și noi așa să ne mai îndulcim zilele și să avem poftă de muncă... După părerea mea, iadul nu poate fi decât necunoscutul. De aceia cred că dincolo de viață se-ntinde iadul... Când nu mai ști de tine, rămâi rătăcitor, fără rost, te învârtești până nu-ți mai simți nici sufletul măcar, fiindcă așa se spune, că numai cu sufletul am călătorit atunci... Ori frații mei, acest lucru nu mă mai încântă cu nimic. Să te bucuri numai cu umbra de ceva, e mare deșertăciune!...

Stau de-oparte și privesc scena. Aparțin acestor oameni prin structură și ideal. Sunt al lor înainte de a fi al meu însumi. Îi simt în mine cum se agită, cum vorbesc, jucându-se cu gândurile; îi port odată cu sângele, o dată cu zvâcnirea cărnii, pentru că toți suntem unul, iar fără ei nu aș avea individualitate, ca să nu mai vorbesc de curaj și speranță... Sunt în preajma lor și îi privesc, sunt împreună cu ei și îi admir. Mă simt bine, extraordinar de bine! Este minunat când ști că nu ești singur, că ești înconjurat de prieteni, de semeni-frați, de oameni care, ca și tine, au nevoie unii de alții! Este uimitor de frumoasă această solidaritate tacită, această forță ascunsă, această catalizare de energii!... Crezând și existând odată cu ceilalți, devi mai puternic, mai drept, mai înțelept, mai bun, mai înțelegător, mai uman...

Suntem făcuți unul pentru altul. Singurătatea nu este altceva decât boală, suferința de rămâne, împotriva voinței tale, cu carapacea permanent închisă; blestemul de a muri fără ca strigătul tău să fiev auzit! Ori, nu merităm această pedeapsă, oricât de vinovați am fi...