„ Mănînci ca o anorexică! ” constată Bogdan trăgînd în dreptul lui farfuria plină cu crustacee, moluște și bucăți de cefalopode înecate într-un sos vîscos, albăstrui.
„ Nu sunt anorexică...pur și simplu nu-mi plac fructele de mare!” se apără Adriana și înghiți două-trei guri din paharul cu suc de portocale. Papilele gustative i se răzvrătiră, biciuite de valurile dulci-acre, dar aroma de alge fermentate, iod, sare și carne sălcie, grețoasă, tot nu-i dispăru din gură.
„Sigur nu mai mănînci?”
„ Nu, cred că m-am săturat!”
„ Să comand altceva? Uite, de pildă, linguini cu midii, pesto și busuioc sau fettuccini con...”
„ Nu, nu mi-e foame!”
El își înfipse furculița în cadavrul albicios, fleșcăit al unui calamar, o răsuci apucînd în dinții de metal carcasele portocalii a doi-trei creveți și împinse întreaga îmbucătură în gură, mestecînd cu poftă. Picuri uleioși de sos i se scurseră pe bărbie, în timp ce gemînd lacom, înghiți încă o încărcătură de tentacule și lamelibranhiate rozalii.
Se întrerupse din mestecat privind-o grijuliu:
„ Poate vrei un cocktail de langustine? Nimeni nu rezistă la așa ceva...Mi-amintesc și acum de savoarea incomparabilă a langustinelor din Agueda, perpelite pe jar și servite cu unt și sos de usturoi!”
După ce goli toată farfuria, adunînd și ultimele fărîme de carne și sos, sorbi o gură de Sauvignion auriu, ațintind-o cu ochii lui cafenii-catifelați, umezi ca ai unui cocker:
„ Știu că nu ești anorexică...ai măsuri perfecte dar ești obsedată de kilograme...da’ ia spune-mi, chiar te-ai despărțit de Sorin?”
Un spasm dureros îi împunse coșul pieptului, iar din penumbră îi răsări în memorie atmosfera studioului, plin de pînze proaspăt grunduite, pensule și tuburi goale de pigmenți, îmbîcsit de fumul țigărilor și mirosul aspru de ulei, vopsea și clei.
„ El te vroia slabă? Sau dimpotrivă îi plăceau nudurile rubensiene, lascive, cărnoase?”
Nu-i răspunse. Chinuită de imaginea de neșters a mebrelor încolăcite, a animalului cu două spinări care gemea pe canapea chiar sub privirile ei, își aprinse o țigaretă lungă,brună, cu dungă aurie deasupra filtrului. Aparatul de condiționat aerul bîzîia monoton, dinspre bucătărie veneau arome de busuioc, usturoi, ulei de măsline și cărnuri marine.
„ Cînd eram cu Soraya, mă îngrășasem vreo zece kilograme...”
Clipi dezorientată, suflînd un colac albăstrui de fum înspre tavanul decorat al fresco în culori calde:
„ Ce-ai spus?”
„ Soraya mă răsfăța cu dulciuri iraniene: curmale,smochine, rodii, migdale confiate, halva din susan, lokum cu fistic...mă-ndopam ca un sultan ca să am energie ...eh! a fost ca-n o mie și una de nopți...”
Mințea. Toți prietenii lor știau că Soraya nu-i fusese amantă. Îl lăsase doar să o fotografieze. Portrete superbe, încadrate de tăietura întunecată a ceadorului: ochii strălucitori, aurii de panteră, sub arcul perfect al sprîncenelor, buzele cărnoase, răsfrînte într-un surîs misterios sau dimpotrivă rigide, imuabile ca ale statuilor hieratice din Persepolis. Un singur nud, ca o concesie finală, un trup de bronz tolănit lasciv pe o blană de leopard.
Expoziția, fusese împreună cu Sorin la vernisaj, a atras atenția, fiindcă dincolo de exotismul și impactul imaginilor, un unchi al fetei, angajat al ambasadei declanșase un scandal exploatat de toată presa. Soraya plecase la Paris, lăsîndu-l pe Bogdan în pragul depresiei. Nu mai lucra nimic, se îndopa tot timpul cu mîncăruri orientale și-și revenise cu greu doar după ce aceiași prieteni, care-l ironizau constant, îi oferiseră o slujbă la un tabloid.
„ Nu vrei nici măcar un desert? Tiramisu, cannoli con ricota, tartufo, gelato ?”
„ Nu...dar spune-mi mai știi ceva despre Hexagon?”
Bogdan oftă, își șterse buzele cu șervetul de pînză și-și turnă vin în pahar:
„ Hexagonul? A trecut atît de multă vreme de-atunci...eram într-a unsprezecea la liceu...de fapt, tu ar trebui să știi mai multe despre ei, doar erai printre cei șase! Eu jinduiam să intru, fără nicio speranță însă, eram îndrăgostit de una dintre fete, nu mai știu cum o chema, una scundă, blondă cu pistrui pe tot corpul...”
„ Camelia. Nu era chiar atît de scundă, doar sclifosită și ne sîcîia cu mofturile ei...de fapt se purta ca o proastă, doar fiindcă mă invidia...”
„ Toate fetele te invidiau...erai vedeta liceului, dădeai la IATC, ai fost în vara aceea la Costinești, la nu știu ce festival și-un regizor te selectase să dai probe pentru filmul lui...”
Un alt spasm de scîrbă îi urcă dinspre diafragmă spre esofag. Revăzu totul, aivea: plaja pustie la asfințit, mîinile lui uscate de bătrîn, pătate de nicotină, cu vene proeminente, pipăindu-i genunchii, șoldurile, sînii și gustul grețos de stridie în gură, saliva lui după ce sorbise cu nesaț, dintre valvele desfăcute, carnea gelatinoasă, sărată, și cenușie. Cenușii îi erau și irișii cu luciri de oțel și barba rară, neîngrijită care-i acoperea pomeții osoși, iar valurile terne reverberau la orizont griuri palide de sidef mort. Se prăbușise amețită, alunecînd în ca un fir de nisip în cochilia interminabilă a poftelor bărbatului.
„ Una din fete, Andreea a ajuns psiholog sau medic, i-am văzut poza în ziare, a rămas o figură, la fel ca-n vremurile cînd făcea parte din gașcă...”
Strivi mucul cafeniu în scrumiera din porțelan care imita o cochilie albă de scoică:
„ Nu eram o gașcă, ne legau chestii mult mai profunde...e drept că-n perioada aceea eram doar niște adolescenți îmbuibați de vise, dar atunci chiar credeam în prietenie, principii, idealuri pure...Hexagonul s-a destrămat din cauza mea, atunci cînd Sorin...”
El sorbi zgomotos o gură de cafea din ceașca minusculă, care aproape se pierdea între degetele butucănoase, cu unghiile roase și bătături evidente.
„ Cîți ani ați fost împreună?”
„ Trei. Patru...oricum prea mulți și nu vreau să-mi amintesc nimic din viața mea de atunci. Eram prea tineri, el avea obsesiile lui, eu încercam să devin actriță, apoi tăvălugul din 89’, plecarea lui, revenirea în țară...”
„ Cînd a început să bea?”
„ Nu știu...de fapt a băut dintotdeauna...chiar cînd era una din muchiile Hexagonului și mergeam toți șase la filme tîmpite, nord-coreene, cumpăra tot felul de porcării alcoolizate și ne pileam în sălile de cinema aproape goale.”
Bogdan înfipse lingurița în mormanul de frișcă și cremă de vanilie dar, înainte de a o duce spre gură, constată:
„ În vremea aceea eu scriam poezii de amor...cred că am mai păstrat cîteva caiete pline cu versuri naive ascunse prin sertare!”
Mințea din nou, cu stîngăcie sau din rara cochetărie masculină de a nu-și arăta sensibilitatea. Știau toți că versurile lui adolescentine fuseseră publicate în revista liceului, iar mai tîrziu într-o antologie , iar destule gîsculițe din liceu ar fi fost fericite să se plimbe mînă-n mînă cu el, pe aleile vreunui parc.
Își aprinse o nouă țigare:
„ Bogdan, de ce nu ai dat tu la litere? Mulți credeau că ai talent, puteai să faci o carieră literară...”
Înăbușindu-și un rîgîit discret, dădu a lehamite din mînă:
„ Aiurea, în vremurile alea nu ajungeai scriitor dacă nu aveai pile...”
„ Mai scrii? Hai, mărturisește, n-o să rîd de tine!”
El consultă nota de plată și așeză bancnotele în plicul elegant din piele vișinie:
„ Da, mai scriu, dar nu cred că interesează pe nimeni!”
Își lărgi pupilele simulînd surpriza și atacă cu o voce galeșă:
„ Poezii? Hai, te rog, Bogdane, citește-mi mie ...măcar una, da ?”
Obrajii lui grași, unsuroși se acoperiră de roșeață:
„ Da’ ce crezi dragă că umblu cu plachetele de versuri după mine? Mai bine dă-mi și mie te rog o țigare...m-am lăsat demult de fumat, dar cîteodată după o masă copioasă...”
Irișii îi luceau felini în timp ce îi ținea bricheta în dreptul obrazului transpirat al bărbatului.
„ De ce crezi că aș rîde de tine? Îmi plac poeziile de dragoste...”
În definitiv ce avea de pierdut? O să-l asculte recitînd, spera să nu o apuce căscatul, apoi mîinile lui mari îi vor atinge neîndemînatice și febrile corpul, buzele lui vor alerga lacome pe pielea ei ca niște melci marini, se vor prăbuși în așternuturile mototolite mirosind a sudoare și a fructe de mare, iar imaginea lui Sorin făcînd la infinit dragoste cu o tîrfă oarecare se va estompa sub o perdea roșie, fierbinte, de sînge.
Þigara neaprinsă tremura ușor în gura bărbatului. Adriana își așeză palma suplă și rece peste mîna lui și șopti, răsfățîndu-se ca o liceană ingenuă:
„ Hai, mergem la tine să mi le citești?”