agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-13 | |
Vara s-a dus. O toamnă scurtă și ploioasă a urmat-o. Constantin Răchieru nu a avut tihnă până nu și-a văzut recolta în ogradă. A urcat-o apoi în podul casei. Era mulțumit. Un singur lucru îl mai îngrijora și îi alunga somnul noaptea: iarna era aproape iar pătulul cu lemne era gol. "De n-ar ninge, gândi el, mâine noapte m-oi duce după un căruț de lemne."
Cu acest gând se mai liniști. Dar nu reuși să adoarmă. Din nou ziua aceea îi stăruia în minte. Pământul a fiert ca într-un cazan uriaș, acoperit. Soarele abia a apus. Focul din cer s-a stins. Dar aerul și colbul de pe uliță mai dogoreau încă. Istovit și îngândurat, Constantin se întorcea din țarină. Își purta pe umăr sapa, în coada căreia stătea atârnată trăistuța cu blidul gol. Ochii lui, ca două picături de cer senin, luminau obrazul supt, dogorit de soare. "Ai ochi frumoși, Constantine! Ochi de pustnic!" îi spusese într-o seară, demult, Ioana. "Ochi de pustnic? Părintele sihastru de la Sihla ce ochi albaștri și frumoși avea!" gândi Constantin. Căldura, pământul tare ca piatra, gândul la Ioana care zăcea bolnavă acasă, grija pentru cei cinci copii ai lor, i-au stors toate puterile. Noroc de firicelul de apă ce curgea din buza râpei pe pamântul lui, că i-a mai răcorit sufletul. Crăpăturile din talpă îl mai dureau încă, cele din palmă la fel. Toată ziua aceea se rugase: "Doamne, mântuie pământul ăsta cu o bură de ploaie!" Abia în drum spre casă, când privi spre cer, văzu că Dumnezeu îi dădea primul semn că i-a auzit ruga. Câțiva nori răzleți ațineau calea stelelor să nu răsară. "Dă, Doamne!" mai zise cu glas tare și cu evlavie își făcu cruce. De după dealul întunecat apăru turla bisericii. Un dangăt de clopot tânguitor răni liniștea serii. Durerea toată se adună în el: "Ioana!" Grăbi pasul. În dreptul bisericii se opri și se rugă. "Îți mulțumesc, Doamne, pentru ajutorul dat nouă azi și dintotdeauna! Ajută-ne să trecem peste toate încercările tale, cu credință!". Se aplecă și sărută crucea de lemn. Pe chip i se așternu împăcarea. Porni din nou către casă. De după porți îl lătrau câinii. Luminile din ferestre erau stinse. Deschise poarta de la drum și păși pe aleea ce se stingea în portița casei. Numai la fereastra odăii de la vale se vedea o luminiță. "O fi lampa, o fi lumânarea?" se întrebă. Portița de la curte scârțâi și îl făcu să tresară: “Parcă plânge Iliuță!” Din pridvor coborî o fetiță care alergă spre el. - Tătucă, tătucă, mămuca bătrână a zis că... mămuca noastră o să moară! spuse ea nevinovată. - Marie, parcă plânge Ilie, îi zise el ocolind un răspuns pe care fetița îl aștepta. I-o fi foame! - Nu plânge, tătucă. Iliuță doarme. I-am dat să mănânce, l-am înfășat, l-am legănat, iar acum doarme, mai spuse copila. - Mergi, dar, de te culcă și tu, Marie! - Dar mămuca? - Du-te, Marie! Fetița urcă în pridvor. La casă ușa era larg deschisă. - Măriuță, se auzi un glas stins din odaie. A venit tat-tu? - Da, a venit, mămucă! - Și nu intră în casă? - Mai umblă prin ogradă. Vrea să vadă de-s toate la locul lor. Constantin se învârti de colo-colo prin curte. Își cuprinse fruntea în palme și frământă ograda ca un besmetic. "Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!" se rugă. Într-un târziu se îndreptă spre scările pridvorului. - Constantine, tu ești? abia se auzi din odaie. - Eu, Ioană, răspunse el iar glasul îi răsună aproape firesc, liniștit. - Vino în casă, Constantine, îl rugă Ioana. - Vin, îndată, că asta nu-i noapte de dormit în pridvor. E prea cald. În casă e mai răcoare, cred. Constantin păși pragul odăii. Simți mirosul de busuioc și tămâie. Pe patul de scânduri Ioana zăcea învelită cu un țolinc. Era slabă, abia de ghiceai o formă de om sub așternut. Într-un cui din perete, deasupra patului, atârna o candelă aprinsă. Pe masa de lângă pat se afla o lumânare, un pahar de ulei, o ulcică cu apă și un mănunchi de busuioc. Lampa din fereastră pâlpâia. Lumina candelei, palidă, gălbuie, stătea gata să se stingă. Constantin turnă cu grijă câteva picături de ulei. - Ioană, începu el vorba. Frumoși păpușoi ne-a dat Dumnezeu anul ăsta, la Brustura, pe pământul de la mă-ta! Frumoși tare, Ioană! La prașila a doua ai să mergi și tu și ai să vezi! Ioana tăcea. Ochii ei căprui zemuiau. Constantin mai zise: - Mâine e sâmbătă. Se mântuie postul Sfântului Petru. Om merge la biserică amândoi și ne-om spovedi, și ne-om împărtăși. - Eu n-am să merg, Constantine! Ai să te duci singur, șopti ea. - Ori ți-a adus mămuca lapte și te-ai înfruptat, femeie? - Nici vorbă! Dar a venit astăzi părintele Istrate acasă și m-a spovedit, și m-a împărtășit, și mi-a făcut și sfintu' maslu..., spuse ea cu glas din ce în ce mai stins. Constantin se îndreptă spre fereastră. Privi afară. Norii par să fi biruit. Un bici de foc plesni deodată bolta cerului. Văzduhul urlă de durere. Ochii i se umplură de lacrimi. Ruga i-a fost ascultată. Făcu lampa mai mică. Se întoarse către Ioana. Ochii albaștri îi străluceau aproape dumnezeiește. - Ai ochi frumoși, Constantine! Ochi de pustnic! mai zise Ioana. - De pustnic..., îngână Constantin. Gândul de la Ioana nu-l părăsi decât după miezul nopții când îl cuprinse somnul. Curând, însă, o lumină albă, curată, se așternu în odaie. Constantin o simți din somn. A deschis ochii încet, prevăzător. Părea lumina zilei, dar prea albă, prea curată. "A nins!" se dumiri el când se ridică din așternut și privi pe fereastră. "A nins, Ioană, a nins! Parcă ar fi dimineața nunții noastre. M-aș duce din nou să gătesc calul, să-i pun la gât clopoței, să-i leg canafi roși de lână la urechi, să-i așez pe spinare lăicerul... Și la sanie aș atârna clopoței și aș găti-o cu cel mai frumos lăicer de la mămuca, țesut anume pentru nunta mea... Și aș îmbrăca îndată cămașa de mire, ițarii, sumanul cel nou, căciula brumărie, opincile din piele de porc... Și așa gătit, aș aștepta în pridvor, cu toți ai mei, venirea flăcăilor din sat. Iar când or veni flăcăii, cu Ghiță Șelaru - scripcarul în frunte, cu Marin al Bordeicii - toboșarul, ce sârbă om încinge în curte la noi. Și plosca de rachiu ar zbura din mână în mână, și obrajii flăcăilor ar lua foc, și-n sârbă am sălta ca urșii pe jăratec. Și ne-am opri abia când struna lui Ghiță s-ar rupe..." Un zgomot ciudat îi întrerupse visarea. "Parcă ar fi țâșnit mâța din pat, tresări Constantin. Dar am închis-o aseară în pod..." Când își luă ochii de la fereastră să-i arunce în odaie, șimți o durere cuibărită în ei. Obrazul îi era umed. Se liniști abia când desluși după ușa întredeschisă chipul micuț și zgribulit al Mariei. - Marie, de ce ești trează la ora asta? - E frig în odaie, tătucă. M-am sculat să fac focul. - Da, a venit iarna, Marie și-i frig în odaie! Își șterse cu mâneca lacrima din obraz, se îmbrăcă și ieși în pridvor. Satul întreg părea ca un bătrân uriaș, îngenuchiat. Casele, copacii, dealurile, văile, dormeau toate sub barba lui albă, imensă. Constantin coborî treptele pridvorului. Picioarele i se înfundară în omătul moale, pufos. Făcu câțiva pași, apoi se întoarse și își privi urmele. Erau adânci, clare, curate. "Ce nebun s-ar duce la furat de lemne pe o vreme ca asta? E ca și cum ți-ai lega singur mâinile la spate și te-ai duce la cârmuire să te închidă. Va trebui să mai aștept." Se îndreptă spre șură și dădu cu ochii de pătulul aproape gol. Nu-i ajungeau lemnele până dimineață. "Dar dacă ar mai ninge ca acum urmele mi s-ar acoperi și Ghiță a lui Þârlic n-o avea cum să mă descopere." Reveni în pridvor. Ograda, grădina, ulița îngustă și lunca cu arini, doar ele îl despărțeau de pădure. "Trebuie să-mi pregătesc sania. Într-un ceas m-oi duce după lemne" se hotărî el. Apoi se îndreptă din nou spre șură, să-și pregătească, la adapost, sania. I-a curățat tălpile, le-a dat cu ceară ca să alunece mai ușor, i-a bătut patru țepușe la colțuri să poată încărca mai multe lemne, a pus în ea toporul, barda, felinarul și o bucată de funie groasă. A apucat apoi mânerul oiștei și a plecat, după lemne, în pădure. Ograda, grădina, ulița și lunca cu arini au rămas departe. Constantin se afundă tot mai adânc în pădure. Locurile îi erau cunoscute. Fiecare deal, fiecare vale, fiecare copac. Mai jos de poiană, pe vale, știa câțiva copaci uscați, nedoborâți încă. Găși un culoar prin care putea să coboare pe sanie. Stejarii bătrâni și umbrele lor pe zăpadă zburau pe lângă el ca într-un vis din copilarie. Ajuns în vale, aprinse felinarul și îl atârnă de o creangă. Acum putea începe. Toporul proaspăt ascuțit mușcă adânc din tulpina copacului bolnav. Mai lovi o dată, și încă o dată, până când, după o ultimă suflare și un scârțâit prelung, copacul se prăbuși la pământ. Toate mădularele lui uscate trosniră. Ultima suflare, eliberată din trupul lui de muribund, stinse felinarul. Constantin simți cum sudoarea îi îngheță de-a lungul spinării. Zgomotul fusese prea puternic. Privi îngrozit în jur. Umbrele stejarilor luaseră forme ciudate. De sus, din deal, doi ochi mici, ca două scântei, luminau, înroșind, zăpada. Parcă cineva nevăzut vântura două felinare iar lumina lor se strecura printr-o sticlă roșie ca sângele. Bâjbâi pe întuneric locul. În vale, zăpada părea ca de smoală. Doar două felinare mici, roșii, îi jucau în fața ochilor. Se împiedică de copacul abia doborât și căzu. Se ridică cu greutate, pipăindu-și brațele, umerii, picioarele. Doar spatele îl durea. "Felinarul, trebuie să aprind felinarul!" - își zise și cercetă din nou cu privirea culmea dealului. Nu-i venea să creadă, dealul cobora parcă spre el, cu două scântei în frunte. Căută ceva prin buzunare. "Trebuie să aprind o lumină! Cât de mică! O lumină! O lumină!" își repeta mereu. Cu mâini tremurânde încercă să scapere prima scânteie. Nu reuși. Reluă grăbit. Iar și iar. Nici o scânteie. "Ajută-mă, Doamne!" - se rugă. Făcu câțiva pași înapoi, cu ochii țintuiți în vârful dealului. Dealul cobora. Cobora, cu scântei cu tot. Căută cu mâinile în jur. Atinse ceva țeapăn și ascuțit. Era o tepușă de la sanie. Înconjură sania și o cotrobăi. Barda era acolo. "M-oi apăra cu barda - își zise, apucând-o de coadă. Dar nădejdea e în tine, Doamne!" Acum distinge clar. Ochi sticloși, de fiară flămândă, colți albi, ascuțiți, gata să sfâșie, limbi roșii, scăldate-n salivă, alunecau prin zăpadă, la vale. Nu dealul venea spre el! Veneau lupii! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate