agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5960 .



Labirintul întunecat
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lawrence_Durrell ]

2010-06-14  |     |  Înscris în bibliotecă de NC



INTRODUCERE


La începutul lunii iunie a anului l947, un mic grup de turiști a rămas blocat ca într-o cursă, în labirintul Cefalu, descoperit cu puțin timp în urmă, în insula Creta. Turiștii pătrunseseră în rețeaua de peșteri și coridoare însoțiți de un ghid al unei agenții de turism, intenționând să vadă cu ochii lor așa-numitul „Oraș din Stâncă" - a cărui descoperire, de la începutul anului precedent, încununase îndelungata carieră arheologică a lui Sir Juan Axelos. În urma unui accident imprevizibil și neașteptat, ghidul care conducea grupul și-a aflat sfârșitul. Bucăți mari de stâncă i-a separat, prin cădere, pe câțiva dintre membrii grupului de majoritatea celorlalți și, numai datorită unei șanse unice, unul dintre aceștia, Lordul Graecen, a reușit să iasă la suprafață.
Acolo unde un romancier poate să simtă nevoia unei scuze pentru alegerea unui subiect atât de convențional, un ziarist nu ar fi nicidecum inhibat. Această întâmplare extraordinară a ocupat primele pagini ale ziarelor londoneze, producând senzație. Reprezentând acea parte din Adevăr care depășește imaginația, întâmplarea a produs aceeași senzație și în presa americană, adăugându-se aici o notă picantă în subtitlul care suna așa: „Domnul pierdut în Labirint". Ziarul „The Times" a profitat atunci de ocazie pentru a sublinia încă o dată strălucita descoperire, de către Axelos, a unui labirint despre care se crezuse atâta amar de vreme că era o pură închipuire. Cuvintele „labirint" și „minotaur" au apărut în careul de cuvinte încrucișate al numărului din ziua de cincisprezece a aceleiași luni al cotidianului „Daily Mirror". Presa greacă din Atena, neputându-și permite plata unui corespondent special, a reprodus informațiile furnizate de presa americană, într-unul din aceste articole, autorul a mers până acolo, încât a declarat că labirintul era încă locuit de o creatură monstruoasă - de fapt, chiar de un minotaur -, care se mai făcuse vinovată și înainte de moartea unor săteni. Punctul culminant l-a constituit însă versiunea accidentului dată de Lordul Graecen în persoană, care relata despre șansa unică pe care o avusese, apucând pe drumul ce l-a scos la suprafață. Această relatare a adus din nou în actualitate întreaga întâmplare. Tânărul american își bău cea de-a patra ceașcă de ceai și-și închise carnețelul. Mai era încă impresionat de demnitatea copilărească a lui Graecen și de statura voluminoasă a prietenului acestuia, Axelos, care se așezase peste cadranul solar din grădina frumoasei sale case, fumând tacticos, parcă surd la întrebările tânărului ziarist. Aerul era încremenit, liniștea întreruptă doar de pocnetele foarfecelor care tundeau încrengătura de gard viu dimprejur. Cefalu era o casă mare din piatră albă, retrasă de la buza mării într-un crâng de oleandri. În lumina amurgului, tânărul american observă cum soarele atingea vârfurile înzăpezite ale Munților Albi. Oftă.
- Ei bine, Lord Graecen, spuse acesta, cred că asta e tot.
Își repetă în minte o formulă admirativă adresată lui Sir Juan pentru poziția unică a casei și grădinii sale, dar i-a fost imposibil să o spună cu voce tare. Axelos era o prezență impresionantă, cu picioarele lui în X, cu nasul ca o seceră și craniul său chel. Privirea sa avea ceva din agilitatea lentă și somnolentă a unei reptile. Sătea pe marginea cadranului solar, pufăind din trabuc.
- Cred că este timpul să plec, spuse tânărul american. În sat îl aștepta o mașină. Avea de făcut un drum lung până la Canea. Îi strânse mâna Lordului Graecen, lăsându-l pe acesta să-și etaleze uluitoarea condescendență. Vă mulțumesc, domnule, îi spuse, luând-o pe aleea cu pietriș care dădea în drumul de care spre Cefalu. Povestea în sine era destul de oarecare.
Își lăsase carnețelul pe măsuța unde băuseră ceaiul. Se reîntoarse pe aleea cu pietriș, traversând terasa pentru a scurta drumul. Acum, Axelos stătea într-un șezlong. Tocmai își alesese o piersică de pe farfuria care se afla pe masă. Graecen, picior peste picior, avea unul din brațe întins, peste spătarul unui scaun. Amândoi ridicară privirile la auzul pietrișului scârțâind sub pașii tânărului. Acesta se scuză și-și recupera obiectul cu colțurile îndoite.
- Domnule Howe, spuse Axelos cu vocea sa dogită, dar răsunătoare. Începuse să-și cojească piersica cu un mic briceag de argint. Insolența vocii sale era superbă, fiind totodată naturală. Natura combinase în el trăsăturile unui papă degenerat cu somnolența unui crocodil, la care adăugase o voce de o asprime de nedescris. Zâmbetul care urmă îl făcu pe tânărul american să înțeleagă că nu era vorba de o amenințare: intrarea în labirint este încă blocată de o bucată de stâncă. Până nu se degajează intrarea, nu vom mai ști, probabil, nimic despre ceilalți. Mă simt dator să-ți dau un sfat: fără speculații. Ce zici, Dicky?
Pe fața lui Graecen se citea obișnuita sa expresie de suficiență puerilă. Dădu binevoitor din cap.
- Este teribil de periculos.
Tânărul american simți cum îl cuprinde acea enervare mocnită care apărea ori de câte ori avea de-a face cu englezi.
- E destul de neplăcut, Sir, spuse el, învârtindu-și r-urile pe limbă ca și cum degusta un sirop amețitor, că nu-mi puteți indica numărul exact al celor din grup. Declarațiile sunt contradictorii. De pildă, mi-ați dat numele unui domn Campion.
- Oh, da. Sigur că da. Adică, spuse Graecen, mai mult ca sigur că era și el.
- Dar nu apare pe lista pasagerilor îmbarcați pe vasul „Europa". Pe de altă parte, căpitanul Baird...
- Căpitanul Baird se află aici, spuse Axelos. El nu a intrat în labirint.
- Și cu toate astea cambuzierul de pe „Europa" îl are pe lista membrilor inițiali ai grupului.
- O greșeală.
- Teribil de încurcat e totul.
Își băgă carnețelul în buzunar și plecă grăbit în direcția satului, urcând cu pași mari drumul abrupt și pietros. Mașina îl aștepta în același loc unde-l lăsase la venire și porniră spre câmpie, coborând fără grabă panta muntelui. Când ajunseră la ultima curbă a drumului, îi spuse șoferului să oprească. Acum soarele apunea, coborând în mare, purtându-și cu greu parcă masivitatea de aur. Își mai întoarse o dată privirea spre Cefalu și simți cum i se taie respirația. Era un loc fantastic; un con imens de conglomerate înălțându-se la peste trei sute de metri în aerul albastru al Cretei. O parte țâșnea din apă, ca și cum un arhitect nebun ar fi decupat-o din mare. Culmile veștejite erau acoperite de un covor rar de stejari-veșnic-verzi și mirt. Chiar în vârf, o coroană moale de chiparoși și măslini înverziți. La jumătatea drumului spre culme se afla satul Cefalu, cu casele sale colorate viu ca în desenele copiilor, care străluceau simplu și ingenios în lumina tânguitoare a soarelui. Muntele se ridica chiar din mica pată de teren cultivat, străpungând cerul. Putea vedea aleea largă de chiparoși pitici care ducea la gura de intrare în labirint, își coborî, apoi, privirea în josul drumului, spre fermecătoarea casă pe care Axelos o denumise Cefalu. Era construită într-o crăpătură a stâncii care îi oferise și ieșirea la mare. O barcă albă, cu pânze, odihnea pe digul tot alb, precum un fluture care nu și-a dat încă ultima suflare. Din acest cot al drumului vedeai pajiștea și puteai urmări cele două siluete care, deși micșorate, se distingeau foarte clar în lumina azurie.
Apăruse Katina, chemată probabil de Axelos, cu tabla de șah și cutia cu piese. Puse pe masă un sfeșnic și o cutie de chibrituri.
- Ce zici de ea, Dicky? spuse Axelos cu pronunția sa schimonosită, Katina era îmbrăcată în albastru, cu o bonetă galbenă: o statură fără cusur, o față smeadă cu trăsături rapace. Axelos își plimbă agale mâinile pe coapsele ei, în momentul în care aceasta se aplecă să ia de pe masă tava cu ceai.
- Întunecată ca păcatul, spuse el, coborându-și colțurile gurii, continuând să o mângâie - ca și cum își trecea palma peste coapsele netede ale unei căprioare.
Katina părea complet absentă. Graecen privi nervos în jur, conștient de privirea sardonică a prietenului său.
- Este superbă, spuse el cu stânjeneala omului bine crescut. Axelos își întredeschise buzele, pufnind într-un râs batjocoritor.
- Katina este produsul unei mănăstiri idioritmice , spuse el. Este văduvă, sau a fost. De aceea este atât de idioritmică. Atât de intransigent idioritmică, nu-i așa, draga mea? Fata intră în casă cu tava. Ca alintare, acest cuvânt este inegalabil... mica mea călugăriță idioritmică, ce zici?
Axelos începu să așeze piesele pe tabla de șah.
- Dragul meu Dicky, spuse el, nu te mai uita la mine ca și cum aș fi trădat rasa albă.
Graecen făcu prin aer unul din timidele sale gesturi resemnate, dezavuând orice dorință de replică, un gest care parcă spunea: „Piei, drace". Axelos savura stânjeneala acestuia, își prinse bărbia între degete, făcând iarăși una din grimasele lui obișnuite, prin coborârea colțurilor gurii.
- Maică-mea, care a fost arăboaică, iar taică-meu, care a fost grec, mi-au transmis, spuse el, darul de a înțelege cu adevărat lumea mediteraneană, în care oamenii sunt judecați după... să-i spunem, idioritmicitate. În afara naționalității accidentale pe care o am și care tata socotea că-mi va fi utilă în viață, n-aș putea spune că am prea multe afinități cu mințile luminate. Să știi, Dicky, că și după treizeci de ani, te privesc tot ca pe un nenorocit.
Graecen oftă.
- Silenus, spuse el folosind porecla pe care i-o dăduse Hogarth lui Axelos când erau în anul întâi, Silenus, las-o baltă.
- Are o soră mai mică care e și mai drăguță și mai idioritmică, numai să vrei să...
- Gata, spuse Graecen dezgustat, te-ai distrat destul, Silenus. Fii acum atent.
Axelos aprinse lumânarea. Brusc, se redescoperiră într-o revărsare aurie de lumină, în timp ce seara albăstrie și nemișcată era înghițită treptat în negura nopții. Fata apăru iar și le puse la îndemână pahare și o sticlă.
- Cred că Baird va rămâne la noapte, acolo, la mănăstire, spuse Graecen distrat.
Axelos își stinse trabucul și începu hotărât jocul.
- Am observat că toți pacienții lui Hogarth se retrag grăbiți pe la mănăstiri; sau devin călugări; sau acceptă un post de diacon la Muntele Athos. Ce urmărește oare diavolul ăsta bătrân cu analiza lui psihologică? Mi s-a părut că ultima lui carte este imposibil de citit.
Graecen își trecu mâna delicat peste fiecare sprânceană și murmură distrat ceva.
- În timpul ultimului război, Baird a condus câteva grupuri de gherilă, spuse el după ce făcu o mutare. Zice că știe unele porțiuni din labirint. Ce ciudat că nu a dat peste templul tău - sigur, ți l-ar fi suflat.
Brusc, Axelos îl fixă cu ochi rotunzi și strălucitori, care semănau cu doi nasturi. Chicoti, de data asta un chicotit grav și inefabil.
- A lor este împărăția cerurilor, Dicky, spuse el. Păru că mai vrea să spună ceva, dar se opri. Apoi, trase aer în piept. Dicky, tu ești expert, tu l-ai văzut.
- Da, spuse Graecen cu un aer surprins și precaut în același timp. Îl neliniștea faptul că fusese numit expert.
- Sculptura pe care ți-am trimis-o la muzeu și basorelieful - ce zici, sunt autentice?
- Bineînțeles, spuse Graecen.
- Nu sunt. Iar Baird nu a găsit nici un fel de templu cât a stat în labirint în timpul războiului pentru simplul motiv că nici nu exista așa ceva. Este creația mea.
Graecen dispunea de o gamă limitată de gesturi. Expresia de acum era mai degrabă de durere decât de uimire. Axelos nu s-a putut abține să nu zâmbească la vederea acestei combinații de durere și neîncredere care acoperi expresia bonomă și senină a celuilalt.
- Piatra e luată dintr-un vechi dig, aproape de Castro, spuse el. Templul este făcut din fragmente de marmură pescuite tot de la vechiul dig. Soclul și basorelieful au fost făcute de un bătrân călugăr de aici. Sculptura este opera mea. Râse până ce ochii îi dispărură complet, iar nasul mai că-i atinse bărbia.
„E fața unei măști de tragedie greacă", gândi Graecen. „Foarte neplăcut. În orice caz, un tip ca Axelos era omul cel mai potrivit pentru asemenea glume proaste." Ca unul care credea cu adevărat în lucrurile vechi, se simți teribil de afectat.
- De aceea mi-ai spus că nu..., spuse el trist. Își reaminti strălucirea soarelui strecurată printr-o crăpătură din bolta peșterii și căzând pe marele basorelief.
- Încununarea carierei mele, nu-i așa, Dicky? spuse Axelos. Un triumf al erudiției. A trebuit să aștept moartea călugărului ca să pot face publică toată povestea asta cu „Orașul din Stâncă". Stăteau privindu-se peste tabla de șah. Graecen oftă și dădu din cap. La toamnă, farsa va împlini un an, spuse Axelos. Atunci, cred că voi scrie în ziare povestea adevărată. Voi explica clar cele două principii în care cred: că experții habar n-au de nimic și că arheologia a devenit o treabă tot atât de plicticoasă ca teologia. E rândul tău, mută.
- Bine, dar reputația ta, spuse Graecen, gândindu-se pe când rostea aceste cuvinte că întreaga viață a lui Axelos fusese trăită după acest model. Pe cât de ușor obținea succese, tot așa își bătea joc de ele; și asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut succesele, ci pentru că avea în el ceva pervers, care îl împiedica să se bucure de ele. Mai întâi fusese acea strălucită interpretare speculativă a unui text din Nugatius, când erau în anul întâi. Bursa care o primise la Colegiul Trinity se dusese și ea pe apa sâmbetei. La un moment dat, asistentul care se ocupa de Axelos spusese: „E într-adevăr genial - cu condiția ca realitatea să corespundă imaginației sale". Uite și acum, îl bătea la șah tot prin asemenea scheme neortodoxe, dar dibace și demne de invidiat. Sau, poate, era neatent?
Hogarth fusese extraordinar când îl imitase pe cercetașul Mullins, gâfâind și îngăimând, sprijinit de patul său: „Azi capela albă, sir", după care: „A venit domnul Axelos, sir, și mi-a spus să vă spun că are iar necazuri, sir, și că nu știe încotro s-o apuce, sir".
Ghicind parcă gândurile care se perindau prin mintea prietenului său, Axelos își puse paharul pe masă și spuse:
- N-are nici un rost să dai din cap, Dicky. Sunt incorigibil. Cu o rentă anuală de o mie, două mii de lire, îți poți permite așa ceva. Tu însă ai tras mâța de coadă atâta vreme, încât ți-e greu să înțelegi cât de nepotrivite sunt plăcerile noastre intelectuale pentru unul care se trezește, într-o bună zi, cu arșița platonică în sânge.
Acum, la lumina singurei lumânări, avea o expresie tristă - fața unui papă ruinat. Graecen și-a dat seama că era nefericit, lucru care îi trezi, brusc, compasiunea. Stătea acolo, holbându-se la Graecen, de parcă nu-l vedea bine, cu mâinile mari și cam molatice, ca de femeie, căzute în poală.
- Șah, strigă el, suflând apoi în lumânări, după care își luă prietenul de braț, conducându-l agale spre casa luminată.
La o depărtare de cinci mile, reporterul american își scoase din buzunar carnetul de notițe și cele câteva foi pe care notase la repezeală momentele mai interesante ale accidentului. Totdeauna îi era greu să-și descifreze propriile notițe stenografiate. La lumina unei lanterne își aranja hârtiile pe genunchi, încercând să găsească o poziție cât mai stabilă contra zdruncinăturilor acelei mașini antediluviene, și începu să-și formuleze mesajul pentru ziar. Erau, în notițele luate, câteva lucruri interesante care puteau da puțină culoare telegramei. De pildă, Sir Juan atrăsese atenția autorităților, în repetate rânduri, că labirintul este nesigur și că trebuie evitate chiar și vizitele organizate. Consulul britanic, în persoană, încercase să-l convingă pe căpitanul vasului „Europa" să-i împiedice pe cei de pe vas de a face această excursie. Și mai era ceva interesant: în labirint dispăruseră deja câteva expediții. Avea notate și datele: l839, l894, l903. După toate aparențele, din toate aceste expediții nu supraviețuise nimeni. Sir Juan socotea că labirintul, cu toate coridoarele adiacente, s-ar întinde pe o suprafață de câteva mile pătrate. Exista și o legendă locală după care în mijlocul labirintului s-ar afla un animal uriaș.
Ajuns la Canea, pe când mânca ceva fără nici un chef, primi o telegramă de la biroul din Atena al ziarului său în care era dată lista pasagerilor îmbarcați pe vasul „Europa" -sau, mai bine zis, numele turiștilor care porniseră în excursia în labirint.

Dl. O. FEARMAX
Dl. V. TRUMAN și dna. TRUMAN
Dra. VIRGINIA DALE
Căpitan J. BAIRD
Lord GRAECEN
Dra. DOMBEY.

Numele lui Campion lipsea. Bifa numele Lordului Graecen și pe cel al căpitanului Baird. Îi verificase pe amândoi. Credea că dintre ceilalți nu mai scăpase nici unul. Se întrebă ce șansă mai aveau, acum, de a ieși la suprafață. Totuși nu trecuseră decât douăzeci și patru de ore. Merita oare să mai rămână aici, în speranța că timpul va aduce ceva interesant pentru articolul său? Aruncă pe geam o privire care se lovi de întunericul amenințător al Caneei și în acel moment se și hotărî. Mâine va pleca cu primul avion la Atena. Bineînțeles că va urmări derularea evenimentelor, dar de la Londra. Cei de la ziar pot descoperi lucruri demne de luat în seamă și prin trimiterea unor ziariști la locuințele victimelor. Se mai uită o dată. fără prea mare interes, la lista de nume, după care stinse becul fără abajur, care atârna de un fir prăfuit, din tavanul murdărit de gândaci. Numele de Fearmax îi spune parcă ceva...
Între timp, vasul „Europa" se afla în portul Alexandria, cu ceilalți pasageri la bord. Căpitanul și cambuzierul se aflau în cabina echipajului, având în față telegrama recent primită de la biroul companiei din Londra. Cele mai multe întrebări din telegramă erau de-a dreptul puerile. De pildă, de ce nu a organizat căpitanul o echipă de salvare a victimelor? întrebarea era atât de stupidă, încât până și cambuzierul păru plictisit, el, care, datorită profesiunii sale, devenise blând ca un mielușel și atotcunoscător ca Dumnezeu. Mai întâi, nu exista nici un mijloc de transport care să ducă echipa de salvare o sută de mile de la un capăt la altul al Cretei. În al doilea rând, gura de intrare în labirint fusese blocată. În al treilea rând, „Europa" era legată de un orar și trebuia să se țină cont și de dorința celorlalți pasageri, care erau câteva sute.
- E destul de clar, spuse căpitanul pe un ton arțăgos, recitind textul telegramei de răspuns. Drept cine ne iau?
Cambuzierul luă telegrama și se retrase în biroul său. Scoase la iveală lista pasagerilor și un creion chimic.
În timp ce tăia cu creionul câte un nume, avu impresia că exorcizează astfel umbra accidentului care părea să-i obsedeze pe cei rămași pe vas. Nici o explicație nu este suficient de convingătoare să poată apropia ideea de moarte de cea a unei croaziere pe mare, gândi el. Apoi își reaminti că și el fusese pe punctul de a se alătura grupului care părăsise puntea în acea frumoasă dimineață de primăvară. Cuvântul „labirint" îți inspira groază, dar în același timp te atrăgea. Ce era de fapt? O dată, văzuse în parcul de distracții de la Wembley un labirint acvatic. Mergeai cu o barcă, în întuneric, iar Ia sfârșit treceai printr-un coridor cu oglinzi și fotografii panoramice luminate.
Ancheta era pe sfârșite. Mai trebuia doar să înregistreze hârtiile agenției de turism care organizase croaziera. Extrase din jurnalul de bord ținut de căpitan, tăieturi din ziare, efectele personale ale celor dispăruți fuseseră expediate la Londra, prin poștă, pentru a-i calma pe cei de la asigurări. Nu prea vedea mare lucru în toată povestea asta, care să poată interesa pe cineva. Golirea cabinelor căzu pe capul unei stewardese irlandeze. În cabina familiei Truman se afla un cufăr vechi în care erau câteva rochii ieftine și prost cusute, câteva pălării cu boruri mari - dintre care două erau împodobite cu pene -, o buiotă, câteva pachete cu scrisori, legate cu o panglică, și câteva pulovere tricotate. Stewardesa încercă rochiile, dar nu i se potrivi nici una. Totuși, unul din pulovere, lucrat pe față, cu fir gros, îi veni de minune. Așa că îl păstră. Scrisorile le așeză cu grijă în cufăr, alături de celelalte lucruri. Era tentată să le citească, fusese însă crescută în ideea respectului față de corespondența care nu-i era adresată - dacă nu și față de lucrurile care nu-i aparțineau. Soții Truman fuseseră destul de drăguți, gândi ea, în timp ce băga în buzunar un pieptene și o cutie de farduri neîncepută găsită la capul patului. Cam în vârstă, dar liniștiți, poate puțin excentrici. În orice caz nici nu se puteau compara cu domnișoara Dombey, cu pistruii, cu părul ei roșu și vocea autoritară - domnișoara Dombey a cărei cabină era un arsenal de pliante religioase și broșuri ale societății bisericești. Domnișoara Dombey nu-i plăcuse deloc. De-abia urcase pe vapor și auzise soneria sunând; alergase să vadă ce este și dăduse cu ochii de domnișoara Dombey care, în ușa cabinei, cu mâinile în șolduri, aștepta nerăbdătoare s-o ajute la despachetat. „Hai!" îi strigă aceasta în felul ei sigur și arogant. „Grăbește-te." Iar, pe urmă, să vezi. De necrezut. O întrebase cum o cheamă și băgându-i o cărțulie în mână, îi spusese: „Uite, citește asta când ai timp". Cartea se chema Drumul Crucii. Nu înțelegea nici o iotă din ea, iar dacă o vedea pe domnișoara Dombey, la orice oră din zi și din noapte, aceasta o întreba: „Ai citit-o? Ai vrea să-ți explic ceva ce n-ai înțeles?" Și mai era și nenorocitul ei de cățel care se băga peste tot: îl adusese pe vas, deși era interzis, și îi era imposibil să stea măcar o clipă fără el.
Răscolind prin lucrurile domnișoarei Dombey care, în afara pachetelor cu treburile alea religioase, se rezumau la foarte puține, stewardesa își aminti și o altă întâmplare care o mirase. Mai târziu, pe drum, îi povestise și cambuzierului întâmplarea, și lui i se păruse foarte caraghioasă. Sunase cineva. Se dusese și o găsise pe domnișoara Dombey în dreptul ușii, cu fața pistruiată îmbujorată de furie. Fără să spună o vorbă, se întorsese pe călcâie, îndreptându-se spre baia în care intrai din salonaș. Ajunsă în baie, își ridicase un deget tremurător și spusese cuprinsă de o mânie nestăpânită: „Și asta ce mai e, mă rog?" Arăta cu degetul spre bideu. Trebuie spus că „Europa" era unul din vasele de linie care, după război, își schimbase proprietarul. „Acela, doamnă?" zisese ea cu sentimentul că ea era cauza acestei furii. „E o băiță". Asta pusese capac. Domnișoara Dombey făcuse stânga împrejur ajungând într-o clipă pe coridor: „Vreau să-l văd pe căpitan", spusese ea. „Obiectul acela trebuie să dispară imediat." Ajunse la căpitan, înaintând cu greu până la pasarela cabinei acestuia. Nu se știe ce i-a spus căpitanului, dar când au coborât pasarela, erau amândoi îmbujorați la față. Bideul a rămas la locul lui, dar o răceală arctică țâșnea brusc din întreaga ființă a domnișoarei Dombey ori de câte ori se întâmpla să dea cu ochii de căpitan, pe punte. Insă căpitanul era un tip pe care nu-l impresiona așa ceva.
Domnul Campion își luase, la plecare, toate lucrurile. Totuși, pe podea se vedeau urme de vopsele călcate în picioare și mai uitase și un taburet pliant, ca de camping. Sub pernă, era și o pungă de hârtie plină cu nuci și un mic pieptene murdar. Într-un colț, un sul cu vreo zece pânze, prins cu un inel de cauciuc și cu o etichetă pe care era o adresă din Marsilia. Domnul Campion fusese cam prea familiar cu ea. „Dau un ban pentru mintea ta", îi spusese o dată, și pentru că ea nu-i răspunsese: „Nu vrei? Bine, atunci o sută pentru trupul tău". Un fel cam prea de tot de a vorbi cu o fată cinstită, chiar dacă ea era o fată simplă. Domnul Campion îsi mai uitase și o beretă, în dulap. Purta mereu o beretă și o cămașă deschisă la gât. Poate mai avea și altele. Încercă bereta și se gândi că o va lua. O să arate altfel după ce o va spăla. Nucile păreau mai toate stricate.
Care mai era pe listă? Avea mereu o senzație plăcută, de frică superstițioasă, când intra în cabina lui Fearmax. Era și cam întunecoasă, fiind pe puntea A. Vai, în ce hal de dezordine era. Cărți aruncate alandala, haine care spânzurau din geamantane și câteva pachete de scrisori, legate și sigilate. Le atinse ușor, ca și cum i-ar fi fost frică, poate ceva din magnetismul proprietarului mai rămăsese în lucrurile lui. Uite și pelerina scurtă pe care o purtase la bal - ce bine arăta cu pelerina aruncată peste hainele de seară. Lângă pat era o cutie cu trabucuri și un șirag de mătănii. Luă în mână câteva plicuri și se uită atent la ele. Cu litere lungi și subțiri văzu scris pe unul din ele: Tăieturi din ziare, 1941 -1948; pe altul: Articole adresate medium-ului, iar pe un al treilea: Ultima mea dorință - Testamentul meu, O. Fearmax.
Intră și stewardul să o ajute să facă ordine printre lucrurile răspândite în cabină. Ea spuse ceva în legătură cu cantitatea de lucruri lăsate de Fearmax.
- Vroia să meargă în Egipt, spuse băiatul. Ceilalți aveau de gând să se oprească mai mult timp în Creta, de aceea își luaseră toate lucrurile, „Oare așa să fie?" se întrebă ea. Domnișoara Dale își lăsase în cabină o fustă elegantă.
- Biata domnișoară Dale, spuse ea. Așa liniștită și bună. La oglindă, își puse briantină pe un cârlionț și-l învârti în jurul degetului. Băiatul strânse cărțile, le legă și le aruncă într-un geamantan.
- Bani n-a lăsat? întrebă el bănuitor.
Ea închise valizele și le puse una peste alta.
- Nu cred că era atât de pricopsit ca să lase ceva, spuse ea. În cabina lui Baird găsiră o pereche de pantaloni scurți, kaki, iar în cea a lui Graecen, o oglindă proptită de o monedă de jumătate de coroană într-o poziție tocmai bună de bărbierit.
- Se vede cât de colo că era un adevărat domn, spuse stewardesa băgând moneda în buzunar. Cine altcineva ar fi folosit un ban ca să-și sprijine oglinda când se bărbierea.
Cabina domnișoarei Dale nu era atât de goală pe cât crezuseră la prima vedere.
- Uite,... vezi? Neglijentă! spuse stewardul cu un aer dezaprobator. Îi fusese tare simpatică domnișoara Dale, acea prezență blondă și tristă, prea timidă să sune după servitori pentru că, după cum spunea chiar ea, „nu fusese crescută cu servitori". Toată ziua și-o petrecea într-un șezlong pe punte, înfășurată în pleduri, fiind în convalescență după o boală grea. În ultima vreme, Lordul Graecen fusese văzut citindu-i dintr-o carte. - Ei, asta-i, spuse ca pentru sine stewardul cu un oftat. Se iubeau, e clar. Stewardesa îl auzi oftând și dădu din umeri, nepăsătoare.
Vraful de ziare și reviste pe care îl adunaseră din cabine ajunse, în cele din urmă, la cambuzier, care stătea de vorbă cu un prieten, pe puntea C și scuipa din când în când în apele uleioase ale portului Alexandria.
- Mulțumesc, spuse acesta. Chiar îmi doream ceva ușor de citit! Vorbea ca și cum nu făcea altceva toată ziua decât să se lupte cu enciclopedii și dicționare. Raftul de cărți de la capul patului său era ticsit de cărți de duzină. Luă sub braț teancul de ziare și-și continuă discuția. Tocmai îi povestea prietenului tragedia care avusese loc în labirint și căreia îi căzuseră victime cei din grup. După ce savura din plin toate amănuntele întâmplării, se îndreptă spre unul din șezlongurile punții din spate, puntea A, se așeză, își umplu și-și aprinse pipa, după care aruncă o privire pe ziare. Pentru o clipă, se întrebă ce ziar aparținuse fiecărui pasager - cu siguranță că aceste numere din „Bystander" nu fuseseră găsite în cabina lui Fearmax. Fearmax îi impusese un respect combinat cu frică. Semăna cu un profet (nu unul de primă mărime, dar un profet) - un tip famelic și vehement. Refuzase să țină o seance, adică o ședință de spiritism, în salonul de la clasa întâi, susținând că sănătatea precară nu-i permite. Și totuși, când vorbea parcă era un vulcan în plină erupție, scuipând fraze scurte, dar articulate precis și hotărât. Mereu cu papion negru, din material moale, de felul celor cu colțuri coborâte, cum se purtau în Belgravia la sfârșitul secolului. Fața lui avea o personalitate aparte, semănând cu portretele în cărbune ale lui Rudolf Steiner la bătrânețe; sub ochi avea niște pungi adânci și negre care, în lumina crudă de pe puntea de clasa întâi, păreau violete. Se plimba ore în șir, luând punțile la rând, cu mâinile în buzunare, ca un apucat.
Pentru scurtă vreme, aceste imagini s-au perindat ca prin vis în mintea cambuzienilui care, în final, adormi, nu înainte însă de a remarca că unele figuri din ziarele mondene fuseseră împodobite cu mustăți făcute cu creionul și de a se întreba dacă Graecen fusese autorul acestui gest nepotrivit. Acum, soarele cobora în spatele încrengăturii de catarge și punți ale vaporului și o briză ușoară începuse deja să se facă simțită.
La Toulon toată lumea coborâse pe mal, iar familia Truman a revenit cam cherchelită în șalupă. In fața lor stătea domnișoara Dombey, cu expresia ei obișnuită, îmbujorată și botoasă - roșie ca un ciucure de curcan -, expresie pe care nu și-o putea ascunde ori de câte ori era furioasă. Pălăria domnului Truman căzuse pe o ureche, iar el își trecuse un braț în jurul umerilor nevesti-sii. Cântau amândoi Când zâmbesc ochii irlandezi cu o atenție care în ochii celor din echipaj părea cam forțată, poate și pentru că urmăreau toată scena de pe punte, fiind mult mai treji decât cei doi. In acel moment Graecen îi spuse ceva lui Baird și amândoi izbucniră în râs. Se vedea cât de colo că domnișoara Dombey ar fi dat orice să nu fie acolo. Făcea sforțări să nu le întâlnească privirea și se întreba cum putuseră niște persoane atât de dezgustătoare să ajungă la clasa întâi. Când barca fu aproape de burta vasului „Europa", întâlni din greșeală privirea domnului Truman care o examina sticlos, indulgent și calm pentru o clipă; după care ea descoperi cu oroare că Truman îi face cu ochiul. „Individul ăsta", șuierase ea la urechea lui Baird pe când urca pasarela, „e beat."
Cambuzierului îi fusese simpatică familia Truman. El era mic de statură și bine legat, cu destul păr grizonat și o mustață îngrijită. Era un tip foarte prietenos și aparent nu suferea de nici un fel de complex de inferioritate de ordin social din cauză că se află la clasa întâi. „Banii", spunea el ori de câte ori trebuia să plătească ceva la bar, „nu înseamnă nimic pentru mine. N-am știut niciodată pe ce să-i dau. Hai, poți să-i iei pe toți." Îi mergea vestea că făcuse avere din pariuri la fotbal. Domnișoara Dombey îl găsea revoltător pentru că rezistase condescendenței ei, din cauza firii lui vioaie, serviabile și vag batjocoritoare.
Doamna Truman era o femeie atrăgătoare, dar puțin cam șleampătă. Aproape niciodată nu reușea să-și întindă rujul cum trebuie pe buze, iar pantofii cu care o tot vedeai pe punte erau cam soioși. Între cei doi simțeai că există o potrivire bazată pe umor sănătos. Se înțelegeau de minune când era vorba să-i persifleze pe cei din jur, printre care găseai și o domnișoară Dombey atât de irezistibil caraghioasă, dar și persoane atât de plăcute ca Graecen. Le făceau mare plăcere orice speculații legate de modul în care făcuseră ei doi avere: în realitate nu mai aveau din economiile lor decât cincisprezece lire sterline. Truman câștigase un concurs lansat de un ziar săptămânal care oferise drept premiu o rentă pe viață - de o liră sterlină săptămânal - sau o croazieră pe mare. Alegerea făcută era tipică pentru ei. „Mamă", spusese el cu calm și bine dispus, „o liră pe săptămână mai pot câștiga și eu, pe când o croazieră nu o să putem face niciodată, dacă scăpăm ocazia asta."
Îți dădeai seama foarte ușor că se iubeau foarte tare și domnișoara Dombey nu le putea ierta toate acele glume deocheate, felul în care șușoteau și se plimbau de mână pe punțile umede, ca doi școlari. Remarca stewardesei că fuseseră simpatici, dar poate cam excentrici, se datora unei discuții pe care o auzise întâmplător, în momentul în care cei doi se pregăteau de culcare. Ușa cabinei rămăsese întredeschisă și Truman se spăla pe dinți, activitate care îi făcea multă plăcere, dar în timpul căreia producea un zgomot exagerat pentru o operație atât de simplă. Ai fi putut crede că e vorba de zgomotul țesalei într-un staul de cai. Zgomotul pe care-l făcea era completat și de încercarea de a fredona frânturi de cântece în timp ce se spăla pe dinți. În acea seară, când stewardesa a trecut pe coridorul care era, ca de obicei, cufundat în liniște. Întreruptă doar de sforăitul molcom al ventilatoarelor, și-a dat seama că binecunoscutul număr era, acum, întrerupt, pe neașteptate, de plânsul cuiva, plâns care, de pe coridor, se auzea înăbușit și straniu. „Hei, Elsie". spunea Truman, „știu că ar fi fost cu totul altceva dacă n-ar fi murit." După un alt schimb de cuvinte, o auzise pe doamna Truman care, cu o voce controlată și melodioasă ca întotdeauna, spunea: „Știu că sunt o proastă, dar, John, mi-e imposibil să nu mă gândesc că eu l-am ucis".
În aceeași seară, puțin mai târziu, îl auzise pe Truman blestemând îngustimea cabinei: „Paturile astea nu-s făcute ca să faci dragoste în ele, parcă ai fi într-o cutie de chibrituri", spunea el cu accentul caraghios al celor din nordul Angliei, pronunțând vocalele în fundul gurii.
O altă întâmplare a convins-o însă de excentricitatea celor doi, când, trecând prin dreptul cabinei, i-a văzut stând pe pat, goi pușcă și jucând „x și zero". „Intră, draga mea", spusese doamna Truman cu vocea ei plăcută, degajată, după care, observând consternarea de pe fața fetei, adăugă: „Hai, John, pleacă de aici". Îl auzise pe Truman râzând forțat pe când se chinuia să-și pună cămașa. Îi povestise stewardului întreaga întâmplare, întrebându-l foarte serios dacă la vârsta asta te mai culci cu nevasta - pentru ea părea destul de indecent. Cei doi puteau avea copii mari. Stewardul își reținu un zâmbet, spunându-i că nu știe, adăugând că poate erau excentrici. Cuvântul o mulțumise pe deplin. Excentrici, asta era. Oricum, erau niște oameni veseli și fără mofturi și de acee"a simți o undă de milă în suflet pe când strângea rochiile alea strâmbe și ieftine, prăpădita aia de perie de cap cu peri de sârmă și numerele din „Tit-Bits", așezându-le în cufărul care, după cum se putea citi pe tăblița fixată la vedere, era făcut de un domn Stevens din Peckham Rye.
Numai după câteva zile, când ziarele au anunțat supraviețuirea lui Graecen, descoperi și cambuzierul că acesta este poet. „Un nobil și mare poet al Angliei", scria într-unui din ziare, care-i descria pe scurt viața, menționându-i titlul scoțian de noblețe, Crucea Militară, și distincțiile din război, precum și strălucitul punct marcat pentru Gentlemen versus Players pe terenul Lord în anul l936 . Citind toate astea, fiecare regretă din suflet că nu știuse totul înainte; un tip atât de liniștit și discret - semăna mai mult cu un agent de bursă între două vârste. E adevărat că-l văzuse cineva desenând, la un moment dat, ceva într-o carte și că-i citise, o dată sau de două ori, domnișoarei Dale, pe puntea A, dar nimeni nu putea spune dacă fusese vorba sau nu de poezii. În tot cazul, faptul că putuse scăpa arăta că mai poți crede într-o dreptate ideală. Mai târziu, cambuzierul citi în „Times" o poezie a lui Graecen care începea așa: „Când moartea precum cadranul solar, umbra și-o aruncă". Băgase de seamă că poezia era datată aprilie l947, cu numai câteva săptămâni înainte de povestea cu labirintul, și acum aceste versuri îi sunară ca o premoniție - ca și multe altele, adică atât cât putea el înțelege asemenea lucruri. Le reciti de câteva ori, după care decupa versurile cu briceagul pentru a le băga cu degetele lui soioase între filele carnețelului pe care-l avea mereu în buzunar, ca să le poată reciti oricând. Astfel se încheie cercul speculațiilor.


FIRUL ARIADNEI


Era cam la jumătatea lunii mai când Graecen închise pentru ultima oară ușa micului oficiu improvizat în jurul statuii Cefalu pentru curățarea acesteia. Pășea acum, fără grabă, în stilul lui deliberat și felin, prin secția de artă greco-romană. Se lăsase seara - acel amurg marin, straniu, propriu muzeelor -, iar vitrinele lungi îi reflectau, pe rând, în tonuri subacvatice, silueta sobră. Astăzi se împlinesc zece ani de muncă devotată numai în acest loc, gândi el, coborând scara cea lungă, și zece ani înseamnă ceva. Încerca să acorde o încărcătură emoțională acestui episod cu toate că, în realitate, simțea un fel de gol, o senzație negativă. Respiră aerul umed al coridoarelor cam lugubre care-l în-văluiau numai în piatră și sticlă. Trebuie să fie ora șapte. Afară, lumina se topea rapid în noapte; Londra cea gri și imparțială nu dădea semne că s-ar apropia primăvara. Se strecură cu greu prin valul de studioși care se revărsa din biblioteca cea mare, trecând de zăgazul ușilor principale pentru a se dispersa pe țărmurile gri ale străzii. Cu un oftat resemnat își predă cheia, puțin surprins la gândul că gestul nu-l afectează mai mult. Luându-și pălăria și haina îl văzu pe Swan, îngrijitorul, îndreptându-se în grabă spre el:
- E adevărat că ne părăsiți, domnule? spuse acesta. Sigur că era adevărat: cu toate acestea, emoția clară din vocea bătrânului nu aprinse nici o scânteie în sufletul lui Graecen. Îmbujorat, rămase pe loc, cu greutatea mutată pe un singur picior. În hainele sale negre, impecabile, cu pantofii strălucind din cale-afară, arăta ca un gentleman copleșit de emoția cc-i stă bine unui gentleman.
- Nu pentru multă vreme, Swan, spuse el, sper să revin curând. Roșcata îi lumină, mai întâi, fața și apoi mica zonă de chelie din vârful capului, înconjurată de o coroană de păr, care îți dădea mereu impresia că te afli în fața unui sfânt. Încercase mereu să-și stăpânească această îmbujorare, dar fără nici un succes. Vă/u privirea apoasă a lui Swan urmărind cum roșeața îi cuprinde toată fața și se întinde până în spatele gâtului. Își puse pălăria și strecură o hârtie de zece șilingi în mâna bătrânului. Ne vom revedea curând. Îi spuse acestuia, traversând holul și ieșind pe ușile batante.
Pentru o clipă, se opri pe treptele de marmură, cuprins de un sentiment de dezorientare, de detașare și debusolare care, gândi el, trebuie că îl simte un prizonier după ispășirea unei pedepse îndelungate, când aude poarta închisorii închizându-se în spatele său. Era un rămas bun pe care-l puteai defini ca fiind de o imparțialitate sentimentală fără cusur, dar, sentimental cum era, regretă sincer acest lucru. „M-am resemnat", spuse cu voce tare ca pentru sine și uitându-se împrejur observă sculpturile naive, parcă ciupite de vărsat din Insula Paștelui care îl fixau din portic cu cruzimea lor obișnuită.
Strada Muzeelor arăta ponosită. La fel și Great Russell. Totul era de o tristețe care se repeta la infinit. Ultimele falduri de lumină coborau acum în spatele gării St. Pancras. Londra se îmbiba de întuneric ca o sugativă. Și totuși, Syrinx apăruse. A văzut-o expusă în vitrinele mai multor librării. Câteva senine slabe ale unei primăveri care, ca de obicei, se lăsa așteptată. „în fine", spuse el și-și scoase pălăria pentru a simți cum aerul îi mângâie tâmplele. La colțul străzii, cumpără „Suplimentul literar" al lui „Times" și un pachet de țigări. Era o pierdere de vreme să parcurgi recenziile literare din ziarele de stânga - în ceea ce-l privea era mereu șocat de vulgantatea agresivă a tonului din aceste ziare. După o deliberare adâncă, intră, pe furiș, de parcă s-ar fi ferit să-l vadă cineva, în una din librării și cumpără un exemplar din Syrinx: ca de obicei, toate exemplarele sale le dăduse te miri cui. Era absurd să te simți vinovat și panicat doar pentru că ești un poet încă relativ necunoscut. Syrinx era a șaptea carte a lui, și nu se aștepta decât la banalitățile de falsă flatare obișnuite în asemenea ocazii. Se resemnase de mult cu faptul că poezia sa nu era nici prea avangardistă, nici prea interesantă. In orice caz, cel puțin, i se publica, iar el era cât se poate de bucuros să i se publice cărțile. Ori de câte ori îi apărea o carte era cuprins de o vanitate clară a autorului, și nu se îndoia că Syrinx era chiar foarte reușită. Cu o copertă strălucitoare și rafinată în același timp. Naiurile, stuful, chiar și lebăda cu un aer de mucava - toate exprimau admirabil, după părerea lui, natura poeziilor sale. Și ele erau cam manieriste, puțin demodate și, poate, chiar puțin răsuflate. („Muza Lordului Graecen, devenită gospodină, își chinuiește iambii ca pe un covor pe care-l scutură cu furie, deși n-a mai rămas din el decât urzeala" - uite, asemenea comentarii le socotea din cale-afară de nedrepte.)
Savurând bucuria de a avea cartea sub braț, intră într-o ceainărie ca s-o analizeze mai bine. Cu siguranță că recenzia din „Times" era, ca de obicei, mormântală, dar amabilă. Bătrânul Conklin îi admira lucrările, i le admira sincer. Ocoli masa din colț unde Sir Fennystone Crutch își devora pâinea prăjită cu unt. Tichia lipită de vârful capului și papucii săi făcuseră din el un personaj aparte, cu care se învățaseră acum toți în sala de lectură. Nu suporta să fie deranjat când își bea ceaiul - era de altfel singura lui masă adevărată din zi. Graecen făcuse o dată această greșeală și fusese certat cu severitate: „Pleacă", spusese bătrânul. „Nu vezi că mănânc?" Oare nepolitețea față de cei din jur putea să-și găsească o scuză într-o pasiune exagerată pentru sanscrita veche și pentru pâinea prăjită cu unt? gândi Graecen. Totuși, învățase lecția: trecea mereu grăbit, prelingându-se pe lângă locul unde se afla bătrânul, și dispărea într-unui din separe-urile întunecate, din lemn, după care comanda ceai, pâine prăjită și un ou fiert. Acum, putea deschide ziarul.
Timp de mai mult de o oră uită de obsesia ultimelor zile: în fine, obsesie era, poate, prea mult spus. Căută un cuvânt mai puțin dur. Fața lui rotundă și inocentă se contorsiona în concentrarea de a găsi ceva în coloanele ziarului, în timp ce o parte din mintea sa era mai departe preocupată de frica pe care o încerca, jucându-se cu metafore legate de ideea morții. Parcă ar fi avut o carie - nu te poți abține să nu pui limba la locul cu pricina. Bineînțeles că moartea era o carie cu mult mai mare și mai interesantă. Își repetă că, la urma urmei, nu era un lucru sigur că va muri în următoarele luni. Era simpla părere a unor medici oarecare - o îndeletnicire, cel puțin, dubioasă. Numai gândul acestei posibilități avusese, bineînțeles, darul de a-i zdruncina viața într-o oarecare măsură - cu toate că nu vedea în asta un motiv suficient de convingător. După prima zi de așteptare a morții, aceasta s-a transformat într-o melancolie monotonă; se gândea acum la ea exact cum făcea când era la școală și aștepta o chelfăneală programată pentru a doua zi. În toată chestia asta era și un dram de plăcere; avea, uneori, senzația de izolare și detașare de restul speciei umane, momente în care se simțea obligat să-și repete că și ceilalți vor muri într-o bună zi. Totuși, pe capul altora nu căzuse pacostea de a avea fixată o dată anume pentru moarte. Oricum, această idee a morții, pe care nu o dezvăluise nimănui, era neplăcută. Erau momente când se simțea aproape jenat că știe - parcă ar fi fost vorba de o boală pe care trebuie să o ascunzi celor din jur. De fapt, ăsta era și motivul pentru care plecase de la muzeu. Ar fi destul de neplăcut să mori într-un muzeu. „Se poate întâmpla oricând", spusese doctorul, după care adăugase: „Uite așa, ca din senin". Graecen fusese impresionat de această expresie. Se surprinsese folosind-o la rândul său la un moment dat când îi atrăsese atenția unui custode mai tânăr asupra unui obiect din teracotă așezat într-un loc nepotrivit: „S-ar putea să cadă și să se spargă - uite așa, ca din senin".
Totuși, o dată în plus, logica a început să se facă simțită, cu raționamentul ei clar. Uite-l pe Sir Fennystone Crutch (de trei dimineți la rând își repeta același lucru). Nu mai are mult. Nici un medic cu capul pe umeri nu-i poate da mai mult de șase luni de trăit. Fără un dinte în gură, îngropat realmente în sanscrita lui, uitând în fiecare zi de masa de prânz și lăsând peste tot, în sala de lectură, coji de pâine roase pe jumătate. Nu ar fi imposibil să aibă ideea nefastă - pentru cei din jur - de a muri la masa de lucru. Ce vor face cu el? Graecen hotărî că îl vor căra cu căruciorul care și așa gemea sub tonele volumelor în sanscrită, vor pune lângă el geanta de pânză, tichia și papucii. Pe urmă îl vor scoate din sală. Oare vor ieși prin aripa de nord a bibliotecii ca să ocolească intrarea principală?
Graecen se simți exasperat de propria-i persoană pentru că își pierdea vremea cu asemenea gânduri. Să dai curs unor înșiruiri de posibilități atât de prostești. Ce naiba, doar nu avea nici cea mai mică importanță pe unde aveau să scoată căruciorul. Își imagină apoi căruciorul cu corpul bătrânului traversând secția de artă greco-romană. Sigur că tânărul Stubbs va împinge căruciorul... Se încruntă și încercă să se concentreze asupra chestiunii pentru care venise.
În tot acest timp își plimbase privirile peste coloanele imobile ale ziarului, căutând o cronică a volumului Syrinx. Mânca pâine prăjită cu unt și, pe măsură ce untul i se prelingea pe bărbie, fața îi căpăta o expresie din ce în ce mai inocentă și copilăroasă. Își scoase batista și începu absent să se șteargă, tamponându-și bărbia - oare putea să afirme că viața lui devenise mai prețioasă prin faptul că apăruse posibilitatea sfârșitului? Se încruntă, făcând să i se unească sprâncenele și, cu o privire agresivă, crăpă vârful oului. Într-un fel, da. Totul s-a transformat într-o ușurare mohorâtă, ca și cum s-ar fi sculat într-o bună zi și ar fi descoperit că tot ce-l înconjoară este tivit cu zăpadă. Spiritul său critic era trezit la viață - o expresie destul de neplăcută. Totuși această idee nu îi trezise, nici nu-i diminuase sentimentele. De ce?
Oare versurile sale dădeau, măcar ele, semne că au devenit mai profunde? Nu, erau ca mai înainte. Își aduse aminte că un tânăr critic îi descrisese opera, într-o scurtă recenzie, ca fiind „mizerie preatomică, ne-radioactivă și rău conducătoare de electricitate". Fusese foarte supărat. „Lordul Graecen se cramponează de poezia rentieră", fusese o altă afirmație din aceliași articol. Zău, oare era un poet așa slab?

Când giulgiul iernii cade
Peste orașe și iubiți,
Sfârșitul rece cel de nea
Prin semne-albite-arată
Poteca, iar muritorii o vor lua.

Cam monotonă, dar lui îi plăcea. Acea notă demonică pe care o admira așa de mult la Emily Bronte lipsea, asta așa era. Dar nu putea crede că seamănă, după cum spun tinerii de azi, cu un cozonac fără stafide. După el, ar fi zis chiar un fursec. În tot cazul, Yeats îi publicase una din poezii într-o antologie. Chiar bătrânul Lord Alfred îl invitase odată la Hove, unde intenționa, după cum spusese chiar el, să-l învețe tainele sonetului. Ce-i drept, era condescendent bătrânul, el însă îi mulțumise, plin de efuziune.
- Ah, exclamă pentru că tocmai dăduse cu ochii, pe penultima pagină, de un titlu care îl șoca: „Poetul cricketist al Angliei". Nu era nici un dubiu că era mâna bătrânului Conklin, cu stilul lui debordant de admirație. Observă că se menționau titlul de noblețe, școlile urmate, cricketul. Lui Conklin nu-i plăcuseră niciodată poeții efeminați. Citi totuși cu o oarecare indignare: „Este un lucru din ce în ce mai clar că avem printre noi un alt Gordon Bottomley. Nu există nici cea mai mică îndoială că Lord Graecen este urmașul lui Lord Alfred Douglas, Roland Tuft, Canon Alee Smudge și Loyola Tipstaff, ale căror versuri valorează cât nenumărate tomuri de enunțuri aspre pe care cei neavizați sunt tentați să le confunde cu adevărata poezie". Graecen făcu prin aer un gest iritat și își stropi cravata cu unt. „Uite ce e", spuse tânguitor adresându-se lui Conklin, „nu poți spune așa ceva". Era peste poate. Bineînțeles că o critică adversă nu-ți face plăcere, dar este insuportabil să fii condamnat printr-o astfel de laudă. Continuă totuși să citească cu o amărăciune care creștea neîncetat.
Auzi clopoțelul ușii de la intrare și îl văzu intrând pe Hogarth, adus de spate, cu pantalonii lui burlan de culoare gri, cu brațele pline de cărți.
- Hogarth, spuse el luminându-se la față, Hogarth.
Noul venit își coborî capul grizonat ca de taur și o porni în direcția sa cu acea precauție a namilei căreia îi este frică că va răsturna ceva pe drum.
- Știi ce, spuse el, chiar mă gândeam la tine - mă întrebam de ce nu m-ai sunat.
Văzându-și vechiul prieten, Graecen era fericit ca un copil.
- Stai jos, dragul meu, spuse el. Ce bine-mi pare - Doamne - mă bucur la culme.
Hogarth se așeză încet, opunând parcă rezistență unei forțe de felul celei centrifuge, și-și descarcă volumele pe masă, punându-și peste ele pălăria pătată. Îl privi pe Graecen cu o afecțiune sardonică. Ochii lui mici și pătrunzători înțeleseră dintr-o clipire starea în care se afla Graecen, având într-o mână pâinea prăjită cu unt, în cealaltă batista, și cartea deschisă pe genunchi.
- Richard, spuse el sever, iar îți citești propriile cuvinte.
Graecen se îmbujora la față. Hogarth avea mereu obiceiul să folosească un ton oribil de ironic, pur și simplu pentru a-l tachina.
La drept vorbind, pentru unul cu firea lui Graecen, trebuia ceva mai usturător decât niște răspunsuri convenționale, iar Hogarth, cu caracterul lui dominant, se afla exact la polul opus, și tocmai de aceea se completau ca simțire și fel de a vedea lucrurile. Se înțelegeau de minune. Reprezentau exemplul perfect al teoriei lui Hogarth privind potrivirea psihică între două caractere diametral opuse. Le denumise „dominant" și „recesiv".
Stătea acum pe scaun și-și trăgea sufletul, timp în care își privi, pentru o clipă, degetele mari de la mâini. Era clar că-și cam pierduse suflul. Graecen îl privi cu căldură, nu-l mai văzuse pe Hogarth de câteva săptămâni. Persoana din fața sa, pe care o cunoștea acum atât de bine, îi făcea plăcere. Umerii lați ai lui Hogarth erau acoperiți de o haină din tweed, veche și cu petice de piele la coate. Pantalonii lui gri intraseră la spălat, iar din partea de jos a crăcilor ieșeau la iveală gleznele groase și șosetele care se lăsaseră peste pantofi. Fața îi semăna cu figurile sculptate pe pipele austriece: cu trăsături osoase și bine conturate care prindeau viață numai datorită vioiciunii ochilor. Destul de mici, ochii aceștia își schimbau culoarea și erau într-o permanentă cercetare. Când Hogarth râdea, se pierdeau devenind niște virgule mici, ca ochii de porc. Când îi deschidea larg, ca atunci când urma o întrebare, păreau că întineresc, strălucind cu un farmec și o candoare proprie.
- Știi, spuse el, după ce ceru niște ceai și își umplu pipa cea mare și burtoasă, am alergat ca să scap de Boyd.
Graecen își reținu mirarea auzind aceste cuvinte. Boyd îi era prieten. Se întrebă în ce măsură putea fi sincer cu Hogarth.
- Boyd vrea să-i scriu prefața la cartea lui despre psihanaliză și artă. Le ia pe amândouă în serios. Tonul lui Hogarth era morocănos și iritat. Cartea e absurdă. Analizează Corbul lui Poe de ți se face părul măciucă. Cunoști legătura freudiană dintre simbolul păsării și penis?
Graecen nu o știa, dar se grăbi să clipească și să dea afirmativ din cap, umezindu-și buzele cu limba.
- Ei bine, Corbul, cu tânguitorul său „nevermore", reprezintă o teribilă confesiune a impotenței, făcută de Poe. Graecen spuse „Dumnezeule", pe care-l mai repetă o dată, cuprins de compasiune. Nu știa nimic despre psihanaliză, dar îi era imposibil să nu simtă respect pentru ceva. Hogarth își aprinse pipa scoțând șapte trombe de fum pantagruelice.
- În Dickens a descoperit o pasiune pentru masturbare; alegerea numelor ca Domnul Pickwick și Sam Weller reprezintă simboluri transparente... Dicky, ce-i cu tine?
Deodată, Graecen se simți iar nefericit; își aduse aminte de starea sa.
- Am plecat de tot de la Muzeul de Arheologie, spuse cu o voce mică. Simțea dorința de a-i împărtăși lui Hogarth câte ceva - printre care și despre articolul bătrânului Conklin; dar toate se înghesuiau la ieșirea minții sale și nu știa la care să dea drumul mai întâi. Fața îi era numai rotunjime și inocență. Buza de jos îi tremura ușor.
- Ești deprimat, spuse Hogarth.
Graecen făcu semn că da și îi întinse peste masă, prietenului său, ziarul, arătându-i cu degetul pasajul cu pricina. Dar, înainte ca Hogarth să aibă timp să-l citească, adăugă cu sufletul la gură:
- Se crede că nu mai am decât câteva luni de trăit.
Suna absurd. Se priviră o secundă și amândoi izbucniră în râs, Hogarth răgușit, iar Graecen cu sunete ascuțite ca de puber.
- Dintre toți, tocmai eu, spuse, având deodată o senzație de triumf.
- Nu cred.
- Ba da, e adevărat, spuse Graecen cu entuziasm. Brusc, se simți în pericol ca acest trofeu să i se fure prin simplu scepticism.
- Dintre toți, tocmai eu, Dicky Graecen. Avea obiceiul destul de neplăcut de a se obiectiviza la persoana a treia, așa cum fac copiii. Ei, ce zici că va face acum bătrânul Dicky Graecen? Asta era una din expresiile care apărea fără doar și poate în orice poveste în care era și el implicat. După cum mărturisea chiar el, se simțea detașat ca un copil, ca un tânăr zburdalnic. Tânărul Dicky Graecen. Și acum tânărul Dicky Graecen era cel care urma să moară - dar el alter-egoul său va trăi veșnic; ei, chiar dacă nu veșnic, cel puțin încă cincisprezece ani. Prin asociație de idei își reaminti de Syrinx.
- Mi-a apărut cartea, spuse cu falsă modestie dar neostentativ, roșind iar.
Hogarth îl privi cu atenție, cu ochii încă râzând. Indiferent ce se întâmplă cu Dicky, este caraghios - chiar și ideea condamnării sale la o moarte prematură te făcea să râzi. Compasiunea era trezită prin umor. Luă în mână volumul de poezii să vadă despre ce este vorba.
Graecen nu-i trimisese niciodată lui Hogarth cărțile lui pentru că acesta spunea mereu că pe el poezia sau artele frumoase îl lasă complet rece. Totuși, Hogarth nu rata să-i trimită toate cărțile lui, indiferent cât de plicticoase și jegoase ar fi fost. Pe pagina de gardă scria întotdeauna:. „Dicky, fă-o să circule printre granguri. Bun comercial."
Graecen se simțea mereu iritat de sugestia asta, fiind considerat, în cel mai bun caz, un simplu mijlocitor social pentru lucrările medicale ale lui Hogarth. Oricum, îndelunga prietenie și afecțiune care-i lega încă din anii studenției erau mai puternice și-l făceau să-și înghită mâhnirea.
- Nu văd nici un motiv, spuse Hogarth învârtind cartea în labele sale, care să te împiedice să mori. Toți trebuie să ajungem acolo. Și nu sunt sigur că nu aș prefera să fiu avertizat, îmi place mereu să mă pregătesc înainte de orice schimbare.
Ca stil, nu prea era pe gustul lui Graecen. Nu cerea milă sau compasiune, dar simțea totuși că...
- În fine, spuse el, am închis apartamentul, l-am expediat pe Garbett în vacanță și mi-am făcut testamentul. Sunt liber ca vântul. În plus, uite. Îi flutură în fața ochilor biletul companiei de turism, dar Hogarth tot mai învârtea, când pe o parte, când pe alta, cartea cu poezii ca pe un ciob dintr-un vas spart care îi dădea de furcă și al cărui rost nu-l putea înțelege.
- Cefalu, spuse Graecen, pronunțând clar și încet cuvântul, ca și cum era dintr-o poezie de W. J. Turner.
- Cefalu, repetă Hogarth pe un ton complet plat. Interesul i se mutase acum de la carte la bilet. Numele vaporului era „Europa".
- Și Baird merge în Creta, spuse el. Un pacient de-al meu. Veți călători împreună și o să-l vedeți...
- Pe Silenus, spuse Graecen cu aerul unui scamator căruia i-a reușit numărul. Îi voi spune totul.
- Nu va fi nevoie, spuse Hogart sardonic. Probabil că el va fi cel care îți va spune ție totul, ca un bătrân fanariot intrigant ce se află. Ce e cu toată povestea asta cu labirintul? Am citit în ziare.
Graecen scoase din buzunar o scrisoare și făcu un gest nerăbdător cu mâna, parcă vrând să-l oprească pe Hogarth să mai adauge ceva înainte de a afla vestea cea mare.
- O scrisoare de la Silenus, spuse. Privește.
Hogarth văzu culoarea purpurie cunoscută și micul desen din antet; un sat agățat de un imens con de piatră.
- Citește-o, spuse el. Știa că Graecen adora să citească cu voce tare, fiind mândru de timbrul său.
- Fie, am să citesc.
Graecen se sprijini de spătarul scaunului și își potrivi vocea fonogenică - cea pe care o folosea când își citea poeziile la radio.
- Soarele, citi el, urcă în fiecare zi pe bolta cerească cu brutalitatea loviturii de tun. Stau în grădină pe un bloc de marmură căzut la pământ și scriu. Trandafirii merg bine și, după cum ai auzit, și arheologia la fel. În afara ultimei mele descoperiri, labirintul a mai scos la lumină și o inscripție în piatră - pre-minoică? Oricum, iar o inscripție în care nu mă descurc, parte în hieroglife. Cei de la muzeu zic că-ți vor scrie, dacă eu nu am nimic împotrivă. Dragul meu, bineînțeles că vreau să vii. O vară în Cefalu îți va face sigur bine. Am nevoie de companie. Poți să vii cu cine vrei. Dar, te rog, respectă întocmai următoarele instrucțiuni: Ferească Dumnezeu să dai impresia sau să faci vreo declarație ziariștilor - în scris sau altfel - cum că ai avea cunoștință de Era Nouă pe care (să sperăm) am descoperit-o. Ai înțeles? Graecen se întrerupse încurcat și îl văzu pe Hogarth cu privirea ațintită asupra lui. Își încruntă sprâncenele: Acum, mă întreb de ce? spuse cu tristețe.
Hogarth lăsă să-i apară o încrețitură pe obrazul drept și își scutură scrumul din pipă.
- Ce, nu ghicești? zise el.
Graecen îl privi inocent.
- Dicky, spuse Hogarth, îl știi doar pe dragul nostru Silenus, e o figură. Se prea poate ca Noua Eră să fie...
- Falsă? spuse Graecen speriat.
- Ei și tu, acum, e doar o presupunere, răspunse Hogarth calm. Dar cu siguranță că n-ar fi prea greu.
- Bine, și minunata statuie? spuse Graecen.
- M-aș uita mai bine la ea, îl sfătui prietenul său. Graecen păru încurcat și își băgă scrisoarea la loc în buzunar, începu să analizeze problema pe toate părțile.
- Apropo, cum datați voi o statuie? întrebă Hogarth. Pe lângă bâjbâială și încadrare în tipologie.
Graecen era prea cufundat în gânduri ca să-i răspundă. Putea foarte bine să-l cheme pe Firbank cu substanțele lui nenorocite ca să testeze piatra.
- Dar să știi că nu vreau să creez vreo suspiciune în ceea ce-l privește pe Axelos, spuse el.
- Ce zici, niște substanțe chimice, nu? zise Hogarth. La plecare ia cu tine câteva.
- Chiar așa am să fac, spuse Graecen hotărât. Să știi că am să fac asta.
Mancă o coajă uitată în farfurie, parcă pierdut pe gânduri. Statuia era superbă.
- Hei, lasă asta acum, spuse Hogarth plătind și făcând o piramidă din cărți ca să le care mai ușor. Vreau să cunoști un tânăr care va călători cu tine pe „Europa". Ne așteaptă într-o cârciumă de pe Shaftesbury Avenue.
Ca de obicei, Graecen avea o mie și una de treburi de făcut. Scoase din buzunar carnețelul cu coperți din piele. Voia să-l invite pe Hogarth o dată la prânz sau la cină; dar, tot ca de obicei, era teribil de prins. Mâine o va lua pe doamna Sanguinetti la noul film al lui Disney. Apoi, seara era invitat la masă la Savile. Dintr-o privire își parcurse tot programul. Hogarth constată că, în realitate, moartea nu afectase prea mult viața lui Graecen. Era clar că nu va muri înainte de sâmbătă, data la care pleca „Europa". Își înclină coama ca un bivol și își târî prietenul, care vocifera, până la intersecția cu Tottenham Court. În momentul când Graecen reuși să se smulgă din strânsoare, Hogarth apucă să-l ancoreze dându-i să care câteva cărți. Așa ajunseră în pas domol la cârciuma unde Baird, cu o bere în față, citea un ziar.
La un moment dat Graecen observă, ca de obicei, că își ratase programul din seara aceea, fapt pentru care îl invită pe Hogarth la cină la micul restaurant spaniol de pe Old Compton Street, unde, de ani de zile, orezul cu gust de cui-șoare fusese deliciul lor. Plin de tact, Baird se făcu nevăzut și-i lăsă singuri.
- Cum se face, spuse Graecen în momentul când rămăseseră doar ei doi, că tânărul acesta, aparent normal, a ajuns în cabinetul tău, Hogarth? Zău că nu înțeleg. Hogarth cântări întrebarea o clipă, dorind să dea un răspuns cât mai aproape de adevăr. Motivul pentru care Baird pleca în Creta era, într-un fel, destul de greu de crezut. La Cefalu avea să găsească răspunsul la mai multe întrebări.
- Pe legea mea, spuse el, aproape că îmi pare rău că nu merg și eu să-l ajut să-l scoată pe Bocklin.
În timpul mesei, îi povesti lui Graecen toată întâmplarea.


PORTRETE



Portretul lui Baird, așa cum apăru el deasupra feței de masă soioase din Old Compton Street, era armonios ca proporții. Avusese o viață neinteresantă și numai forța calmă a descrierii lui Hogarth trezi interesul lui Graecen. Hogarth era în permanență interesat de bolnavii săi, vorbind despre ei ori de câte ori găsea de cuviință. În realitate, gândise Graecen nu o dată pe când îl asculta, cel mai interesant caz era de departe Hogarth însuși. De pildă, reticența sa atât de specială păstrase între ei un zid de mai bine de treizeci de ani. La universitate, Hogarth fusese un mizantrop monosilabic, cu stilul lui de lucru - de obicei ziua, cu obloanele trase și o mică lampă de birou aprinsă. Mai târziu, acceptase o bursă la o universitate din Germania, unde stătuse vreo zece ani, discutând filosofie și mergând cu studenții în excursii la munte. Revenise la Londra cu o nevastă nemțoaică pe care Graecen nu o văzuse niciodată. Hogarth locuia în Herne Hill, da, chiar acolo, având o slujbă de psihanalist, mizerabil plătită de un oarecare Departament Guvernamental. În această perioadă se întâlniseră des, cu toate că, nu se știe de ce, Graecen nu fusese invitat la el acasă și nu-i cunoscuse nevasta. Descoperise întâmplător că Hogarth are un băiat - cu toate că atunci când îl întrebase la un moment dat despre el, răspunsul a fost o privire absentă. Hogarth nu refuza, dar nici nu accepta vreodată să discute despre băiat. Cu toate acestea, într-un fel pe care Graecen nu-l prea înțelegea, prietenia lor reușise să nu fie știrbită de acest amănunt. Apoi, mai târziu, fusese surprins să vadă numele lui Hogarth în catalogul unei expoziții de pictură de la Galeria Leicester. Tablourile - toate peisaje - erau lucrate cu o forță care nu-și afla explicația nici în influențe exterioare, nici în tehnică. Când Graecen a adus vorba de ele, Hogarth îi spuse încet: Le-am făcut în Germania, când eram student"; spusese asta detașat, dar fără modestie. Nici o vorbă mai mult.
Mai târziu, Hogarth a apărut în viața londoneză ca psihanalist particular, cu un mic cabinet de consultații pe Harley Street. Se pare că a avut imediat succes. Scrisese și una sau două cărți cam ciudate, în care expunea un fel de teorie filosofică a bolii, teorie pe care Graecen nu o pricepuse niciodată. Citise una din ele, nutrind pe undeva speranța că-i va putea face un serviciu lui Hogarth scriind o recenzie a cărții, dar îi fusese de-a dreptul imposibil să înțeleagă ceva din ea. Acum însă preocuparea principală a lui Hogarth erau ședințele - de psihanaliză - vorbea mereu ironic despre ele, ca fiind „o pingelire a sufletelor necoapte" - cu toate că țipi ca Fearmax și Baird cădeau în mrejele lui în număr tot mai mare.
Baird fusese copil unic. Taică-său era unul din acei mici nobili de țară. cu pământ, pe care norocul îi ocolise, dar care încercau din răsputeri să mențină ștacheta într-o lume în care, pe zi ce trecea, erau socotiți de ceilalți tot mai demodați sau inutili. Magistrat în Herefordshire, călăreț perfect, cotizant permanent al revistei „The Field", tatăl său fusese și autorul mai multor cărți despre păsări. Mama lui Baird murise când acesta avea trei ani, iar taică-său nu se mai căsătorise. În casa cu acoperiș de ardezie și gardul viu tuns și grădina englezească mereu foarte îngrijită, cu peluza cea verde ce cobora până la râu, avusese o viață liniștită și fericită. Tinerețea îi fusese bine programată pentru a-i asigura o pregătire și concepție de viață care să nu pună în pericol moștenirea ce urma să-i revină după moartea tatălui său. Și asta presupunea să trăiești într-un cult al cumpătării, bunei creșteri și cultivării mai degrabă decât culturii. Se părea, în vremea aceea, că viitorul aparține tocmai celor binecrescuți, și că Baird avea toate atuurile pentru a se număra printre ei.
La Charterhouse și Oxford a învățat tot ceea ce nu putuse afla de la taică-său decât în principiu. La sport nu strălucea, dar nici nu era ultimul, și a fost remarcat prin câștigarea unui premiu la muzică. La șaptesprezece ani îl pasiona literatura, a început un roman despre școlile particulare, pe care, din păcate, nu l-a terminat niciodată. La universitate, ca toți cei de acolo, a trecut prin vâltoarea ideilor comuniste din care ieși nevătămat.
Mergea la vânătoare cu ogari cu o plăcere neobosită, și avea chiar stil la vânătoare. Compasiunea pentru clasele de jos, deși nu dispăruse cu totul, făcuse totuși loc unei acceptări a stării de lucruri existente. Tatăl său era întotdeauna un interlocutor admirabil - interesat în totul - și între ei exista o comuniune perfectă, fie că vedeau locuri noi sau discutau despre idei noi. Deși gusturile pentru cărți sau pictură le erau complet diferite, principiul toleranței îi intrase în sânge și, de cele mai multe ori, îi dădea dreptate bătrânului. Era un fiu respectuos.
Locui un timp la Londra, folosind o sumă de bani rămasă de la maică-sa, și era hotărât să „intre în viață ca autor". Cele două substantive rezumă perfect personalitățile pe care și le alesese ca model. La Oxford fuseseră Pater și Ruskin, care urmaseră imediat după Marx și Engles. Ultimul deceniul al secolului trecut oferise tuturor o impresionantă deschidere spre manierism și se poate spune că manierismul și nu un stil propriu - pentru că în ceea ce-l privea nici nu putea fi vorba de așa ceva - i-a inspirat scrisul. Ca membru al unei asociații gastronomice, The Wine and Food Society, scrisese unul, două eseuri despre Concursul de gastronomie franceză, la rugămintea lui A. J.A.Simons, în care, cu discreție, analiza în termeni de specialitate oul fiert tare, în sos Worcester, alături de alte subiecte la fel de importante. În această perioadă de început era considerat o speranță, părere în care, treptat, începuse să creadă și el.
Cu toate că nu-și putea permite luxul de a fi membrul unui club, frecventa cu plăcere cercuri de artiști și muzicieni, așa că nu se simțea niciodată prea singur; mai mult, își pusese în gând să nu piardă nici unul din cocktailurile date în zona cuprinsă între Seven Dials și Hammersmith. Într-adevăr, era mereu prezent, modest și chipeș, îmbrăcat într-un costum obișnuit, dar bine croit, disecând arta cu artiștii, muzica cu criticii și viața cu tinere de vârste și gusturi diferite. Exact în această perioadă a vieții sale l-a întâlnit întâmplător pe Campion, cu ocazia unui cocktail dat de un editor. Pe vremea aceea, Campion era un ilustru necunoscut, dar tot atât de sincer cum avea să-l revadă mai târziu pe puntea „Europei".
- Nici nu-ți poți închipui cât urăsc, disprețuiesc, suspectez și câtă frică îmi provoacă toate aceste ostentații mondene, se adresase el unui Baird puțin cam surprins.
Era un omuleț bine legat, dar nu gras, cu o coamă de păr galben cârlionțat îndesat sub o beretă. Purta mereu sandale și o cămașă deschisă la gât. Auzi ce zic? spuse cu violență. Mânca repede și vorbea tot timpul.
Baird se uită la grupul cu pricina și nu văzu absolut nimic care să-l poată supăra atât de tare pe interlocutorul său. Erau prezenți mai mulți oameni distinși. Mincon, muzicianul, se afla lângă cămin. Se gândi că poate Campion suferea de un nedefinit complex de inferioritate sau ură de clasă și-l întrebă dacă vrea să i-l prezinte pe compozitorul francez, pe care personal îl cunoștea foarte bine.
- Doamne ferește, spuse Campion, speriat de moarte. Mi-ar fi imposibil să spun ceva drăguț despre ce-a scris.
Baird se trezi luat cam pe nepregătite de aceste cuvinte. Toți îl socoteau pe Mincon un geniu.
- Nu-ți place? îl întrebă.
Campion îl privi lung și calm.
- O muzică bună doar să facă impresie pe lista de distribuție a unui film de la Hollywood, zise calm. În ceea ce-i privește pe ceilalți de aici... Disprețul îi era suveran. Baird îl întrebase atunci cum de acceptă invitațiile dacă le urăște atât de mult. Campion îl privise iar cu răceală și îi răspunse fără să clipească: Din cauza burții - ce, nu vezi? - mor de foame.
Puțin mai târziu se făcuse nevăzut - iar Baird își orienta atenția spre cineva mai plăcut - cineva căruia să-i poată destăinui dorința sa arzătoare de a scrie romanul secolului.
O întâlnise pe Alice Lidell în salonul de ceai al Galeriei Tate și se îndrăgostise la prima vedere. Era înaltă și frumoasă, iar părul ei mătăsos și blond prindea lumina aruncată de oglinzi lungi, sclipind atunci când îl pieptăna. Timiditatea și buna ei creștere îl fermecau. S-au împrietenit imediat. Îi admira degetele lungi și fine și coloritul diafan al pielii de nordică. Descoperise cu bucurie că era studentă la bele-arte, la Școala Slade și voia să fie pictoriță. Prietenia lor rezistase chiar atunci când ea declarase că Whistler este „un sentimental atroce" (expresie pe care o auzise la un prieten de-al ei) și chiar și atunci când îl apărase pe Picasso, spunând că este „singurul pictor în viață". Oricum reușise să treacă peste toate aceste intemperii intelectuale și o invitase la masă împreună cu o mătușă a sa: semn clar că intenționa să-și anunțe logodna. Mătușa binecuvântase alegerea. Alice declarase că mătușa are o colecție de jaduri superbă. Același succes îl avusese și cu tatăl său care, ore în șir, explică unei Alice cam plictisită, ce-i drept, cum se ține o pușcă. Nu încape nici o îndoială că după ce trecuse prin toate astea, hotărâse că i-ar plăcea să-i fie soție - era atât de special, atât de inteligent. Ca familie și trecut - totul era ireproșabil. În ceea ce o privea, părinții ei se aflau în India și nu au avut obiecții. După o logodnă scurtă, s-au căsătorit și s-au retras într-o casă mică stil Tudor, la zece mile de casa tatălui său, unde ea vroia să picteze, iar el să scrie o carte de estetică.
Ideea îi fusese sugerată de Alice însăși care avea păreri destul de nonconformiste legate de literatura zilei.
- Romanul a atins un punct mort, îi spuse ea. Singurul lucru care se mai poate face este să fixezi coordonatele esteticii Epocii Noi. Credea cu putere într-o indefinită Eră Nouă a artei care își făcea atunci apariția prin dadaism. Baird o asculta răbdător. I se părea extrem de important și necesar sâ apară în Anglia un mare critic pentru a recepționa și sintetiza ideile majore care circulau. În sine, era destul de mulțumit de amânarea romanului proiectat, pe care se simțea incapabil să-l strunească.
- Romanul a atins un punct mort, le spunea el prietenilor, singura speranță este să aduci curentele estetice pe făgașul cel bun. Ce însemna acest făgaș bun nu prea știa nici el. Oricum, într-un fel, se simțea important și mulțumit să facă ceva, și pe când Alice picta, el, zilnic, citea cu asiduitate la British Museum.
După căsătorie s-au mutat la casa de la țară unde atât mașinuța pe care o aveau, cât și cărțile și prietenii îi făceau fericiți și le confirmau că ceea ce făcea fiecare dintre ei merita osteneala. Pe atunci, Baird a dat, din întâmplare, peste o carte scrisă de Hogarth și a fost șocat de un pasaj în care se vorbea despre sensibilitatea artistului. Alice era de părere că sunt bazaconii.
„Arta este un joc periculos pentru că implică autoanaliză și auto-cunoaștere și mulți nu doresc să facă așa ceva cu adevărat. În fond, adevărata funcție a artei este de a insista că există în noi capacități nefolosite care în accepția generală sunt răsuflate, dar care pot fi folosite. Alternativa o constituie acceptarea configurației intelectuale din societatea în care ne aflăm. Artistul nici nu inventează, nici nu descoperă; el este, mai degrabă, cel care prin dobândirea unei receptivități deosebite este descoperit și recreat. Avem tendința de a-i judeca pe artiști după puterea de comunicare de care dispun, cu toate că și artiștii lipsiți de valoare suferă de acel simț al exilării și neliniștii care și-a pus pecetea pe viețile celor mai mari oameni. Benjamin Haydon și Van Gogh sunt egali în suferință, cu toate că altfel nu au nimic comun.
Fiecare dintre ei a fost robul labirintului descoperirilor spirituale proprii".
Alice strâmbă din nasul său atât de drăguț, închise cartea și i-o dădu înapoi. Nu, spuse ea drept răspuns la întrebarea ce i-o pusese mai înainte, nu era nimic altceva decât o nouă tentativă a acestor psihologi de a-l băga pe artist în cămașa de forță a unei definiții clinice. Nu voia să admită cu nici un chip că individualitatea creatorului poate fi rezumată într-o definiție: era ceva contrar însăși naturii acestei individualități. John trebuia să găsească un mijloc de eludare a acestei probleme dacă nu voia să facă din cartea lui de estetică un studiu despre artist încarcerat într-o terminologie limitată. De fapt, asta și voia John să facă, dar respectul pe care i-l purta lui Alice îl făcea să amâne hotărârea până ce-l va mai citi o dată pe Ruskin de-a fir-a-păr. Astfel trecură câteva veri și ierni într-o frivolitate plăcută. În mare, John terminase Noua Estetică scrisă într-un stil clar și conștiincios, dar descoperi că nu avea prea mare succes. Mai mulți prieteni o criticaseră chiar din faza de manuscris, și deveni clar că era, pur și simplu, vorba de o nouă producție a unui proaspăt absolvent care va fi, în cel mai bun caz, recenzată pe o coloană întreagă într-un jurnal săptămânal. Putea foarte bine să o publice, dar Baird era hotărât să publice fie ceva de prima mână, fie nimic. Alice socoti că poziția lui era foarte înțeleaptă. Între timp, ea se ocupa de pictură și citea cărți despre pictură. Cu spirit critic mult mai slab și mult mai puțin lucidă decât el, își expusese lucrările de câteva ori și era cunoscută că se consolează cu criticile apărute în „Burlington Magazine". În perioada despre care e vorba, ar fi făcut orice sacrificiu pentru arta sa - într-atât era de pătrunsă de influența lui Vincent (cum îi spunea ea). A crezut chiar că vor avea un copil.
- Sunt cam năucită, îi spusese într-o seară de mai lui Baird care fu luat complet prin surprindere, dar văd că pictez numai madone cu pruncul. Cu siguranță că subconștientul se simte atras de maternitate.
Pe vremea aceea, in Anglia, se purta Marea Renaștere a Artei, o Renaștere care avea să se încheie cu Sloper și Frampton - și auzeai adesea asemenea lucruri. Baird a fost destul de surprins de puterea ei de a imagina care, după el, nu prea i se potrivea unei femei măritate de șapte ani, dar nu comentă. De fapt, nici nu era nimic de comentat. Nu exista nici un motiv pentru care să nu-și dorească un copil. Nu existau probleme de bani.
- La sfârșitul lui ianuarie, începutul lui februarie, ai putea să-l faci, spuse el, după un calcul rapid pe degete.
Totuși, s-a văzut că evenimentul s-ar fi suprapus exact peste călătoria pe care o făceau în fiecare an pe continent și, de aceea, ideea a fost, pe moment, clasată. Alice avea promisiuni că-l va cunoaște pe Picasso (tot mai credea că artiștii îți oferă mai mult decât o asemănare superficială cu opera lor) și n-ar fi renunțat niciodată la așa ceva în schimbul unor satisfacții subconștiente.
Duceau o viață fericită din simplul motiv că nu se loviseră de greutăți; totuși, situația nu putea dura la infinit. După câțiva ani, John a început să fie chinuit de un sentiment de neîmplinire și chiar ea simțea o lâncezeală incurabilă strecurându-i-se în lucrări. Aparent, scopul pe care-l urmăreau nu se conturase aproape deloc. T.S. Eliot nu fusese încă desființat și oricâte sforțări făcea Alice, își dădea seama că era incapabilă de a progresa. La un moment dat, în Galeria Oxhead, un tânăr îi spusese:
- Știi, la drept vorbind, cred că într-un fel sau altul lumea a început să picteze non-figurativ aproape fără excepție. Fii atentă, vreau să spun că în Anglia mulți sunt heterosexuali poate din dorința de a se menține pe linia de plutire. Era o afirmație reală, deși tristă. Dacă nu ar fi existat „Burlington Magazine", Alice și-ar fi pierdut toată încrederea în ea. In plus, John devenise atât de închis în sine, petrecându-și toată ziua la râu, rupându-și manuscrisul și repetând cu o voce spartă:
- Ducă-se dracului, la ce-mi mai poate servi așa ceva?
De ziua lui, tatăl său îi făcuse cadou Parmenide.
Au plecat pentru scurtă vreme în Franța și Spania, iar soarele i-a mai înviorat. Peste tot, întâlnind peisaje fermecătoare și romantice, au avut senzația că și-au aflat, în sfârșit, făgașul mult dorit. S-au gândit chiar să-și ia o casă la Veneția, dar au renunțat, fiind un lucru mult prea costisitor și nepractic. Căsuța lor de la țară, din Anglia, costa o avere ca întreținere. La Madrid au avut o ceartă extraordinară, suficient de amuzantă - prima din viața lor. Alice avea unele tulburări de ciclu și susținea că va avea sigur un copil. Dar, în loc să se bucure de dragul subconștientului ei încă netrezit, ideea în sine a făcut-o să intre în panică. I se părea acum că acest copil era o amenințare atât pentru arta, cât și pentru libertatea ei - pentru anii de răsfăț, ușori, conversațiile, călătoriile și prieteniile care o așteptau în viață. Deși își mai dorea încă să aibă un copil, gândul că-și va pierde atât libertatea cât și situația în același timp era prea mult. Deveni mai isterică și, bineînțeles, John era de vină; în ceea ce-l privea, o găsea cam obositoare ca tovarăș de drum. După un scurt atac violent în care Alice i-a spart în cap o farfurie, el s-a retras îmbufnat într-un hotel din apropiere pentru a o lăsa să revină la sentimente mai bune.
Până atunci stătuseră într-o vilă a lui Coreze, micuțul evreu din America de Sud care dăduse o lovitură ce-i uimise pe mulți și ale cărui salturi acrobatice de la un stil la altul o uimiseră și o fermecaseră pe Alice.
- O vitalitate debordantă, îi declarase ea lui John, care se citește în fiecare pânză a lui. Ba mai mult, se citea și în fiecare trăsătură a micuței fețe semite a lui Coreze. O vreme, Coreze a fost micuțul adept înfocat al cubiștilor, impresio-nându-i pe amândoi cu poveștile lui despre personalitățile pe care le cunoștea. Într-un anume grad, era impresionant când îl vedeai imitându-l pe James Joyce scriind cu creta la tablă. Dădea impresia că unele părți din Ulise nici nu ar fi putut exista dacă el, Coreze... Și povestea cu Picasso și paharul cu Pernod care avea mereu succes. Felul în care îl imita pe Maestru punând paharul pe masă și spunând: „Tiens - un Pemod, quoi"? era mai caraghios și mai expresiv decât dacă ar fi fost interpretat de Fernandel.
După ce John se mută din casă, având grijă să lase numele hotelului (pentru ca Alice să poată veni să-și ceară iertare), Coreze o copleși cu compasiunea și tristețea sa. O flatase tot timpul, foarte tare, pe Alice, cumpărându-i chiar câteva desene în peniță. Îi prevăzuse o carieră strălucită. Era deci normal ca ceea ce începuse ca o aventură intelectuală să ia acum o altă întorsătură - cel puțin asta era în capul lui Coreze. Lui Alice îi surâdea ideea de a-l pune pe John cu botul pe labe, iar pentru asta nu avea decât să se prefacă îndrăgostită de Coreze, nimic mai simplu. De fapt, în faza asta. nu prea era sigură în ce ape se scaldă chiar ea. Coreze era un tip fermecător, atât de atent și delicat. O luă în brațe pe când ea îi desena în creion portretul și îi spuse:
- Te rog, fă ceva să nu mă îndrăgostesc de tine, fă ceva. Sufăr îngrozitor. Avea lacrimi în ochi. Ea avea un sentiment plăcut, nefiind deloc emoționată. Am suferit prea mult din dragoste, murmură Coreze, strecurându-și mâna sub fusta ei, nu poate să se repete, nu trebuie. Era foarte convingător prin pasiunea sa. Spune-mi că nu o să mă faci să sufăr, spuse aproape strigând și-i acoperi gura cu buzele, înainte ca ea să-i poată promite că nu va face asta.
Îi scrise lui John un bilet prin care îi ceru o ultimă discuție. Oarecum speriat, John veni în grabă la vilă plecând chiar de pe terasa hotelului. A fost întâmpinat cu o răceală dramatică. Îi spuse că trebuia să-i facă o mărturisire. Că îl va părăsi pentru Coreze. El nu se putu abține să nu remarce că era de-a dreptul patetică și emoționantă pe când făcea această mărturisire. În același timp, cu partea irațională a minții sale care continua să fie uimită, gândi că oamenii sunt rezultatul propriilor trăiri. Alice se purta acum ca Lilian Gish în - cum îi zicea filmului? Pentru câteva clipe, John a fost tentat să-i spună lui Coreze câteva vorbe, dar acesta se retrăsese la Barcelona pentru câteva zile, tocmai pentru a evita așa ceva. Cu vasta sa experiență privitoare la soții latini, nu avea de gând să mai sufle cenușa stinsă a căminului pentru o fetișcană de care nici măcar nu-i prea ardea. Găsise și o scuză pentru această plecare, scrisă într-un bilet scurt și disperat în care declara că nu mai rezistă să se afle în prezența lui Alice atâta vreme cât aceasta nu-i potolește ardoarea.
Trebuie să spunem că John Baird era prea leneș ca să se înfurie. Luă un avion spre Paris, lăsând-o pe Alice clocotind de mânie. Cum era de așteptat, singurul reproș pe care i-l făcuse era, mai degrabă, de ordin social decât personal -pentru că se simțea mult mai lezat în vanitatea sa socială decât în sentimentele proprii.
- Oamenii, spuse el, nu au voie să se poarte așa. Ce dumnezeu, nu suntem țigani. Aceste vorbe și nimic altceva au făcut-o pe Alice să se întrebe dacă mai avea, oare, vreo șansă să-l mai iubească vreodată. Măcar să fi văzut puțină gelozie violentă și hotărâre, cine știe? De milă, poate ar fi renunțat la Coreze. Dar nici vorbă! O tratase cu condescendența nemulțumită a tutorelui față de pupila care a luat-o pe căi greșite. Cel mai mare reproș pe care i-l făcuse era că va deveni un caz notoriu al izolării la care va fi supusă de englezi. La naiba!
Deci John plecă și Coreze reveni. În realitate se retrăsese la un prieten din suburbii cu ocazia unei sărbători evreiești de purificare și auto-analiză, intenționând să lase banala sa aventură la dospit, ca să spunem așa. Astfel, scrisoarea lui Alice a făcut o săptămână până să-i parvină, fiind redirijata de la Barcelona. Așa, amândoi au avut timp să analizeze situația pe toate părțile.
Între timp, Alice descoperi că de fapt nu urma să aibă nici un copil. Totuși, povestea cu Coreze ajunsese într-o fază atât de avansată, încât nu se mai simțea în stare să dea înapoi, în plus, Coreze o tachina mereu cu tinerețea și lipsa ei de experiență și renunțând acum i-ar fi dat și mai multă apă la moară. Ar fi socotit-o naivă și dependentă. Mai mult ca oricând, simțea nevoia să arate că este, cu adevărat, o persoană emancipată, și totuși... În plus, John luase, din greșeală, la plecare toate cecurile, așa că nu avea cum să plece. La urma urmei, chiar dacă foarte vag, exista totuși speranța că se va distra.
Dar se înșelase. În momentele cele mai intime, Coreze se purta cu o artă și o sârguință care ar trebui descrise pentru a putea fi întru totul apreciate. Mândria și prețuirea pentru propria persoană au fost aruncate pe geam în răstimp de numai patruzeci și opt de ore. În tot atât de scurt timp a reușit să împrumute de la consulul britanic bani pentru un bilet de avion spre Paris. Doamne, cât regreta toată povestea. Acum înțelegea ce a vrut să spună Lawrence când a scris despre bătrânul și scârbosul paznic de vânătoare care își lega poalele cămășii pe după gât. Simțea că niciodată nu va mai putea fi o nevastă normală, și zburând deasupra Pirineilor, își împreunase strâns mâinile înghețate, gândindu-se cu disperare la adulter și mănăstiri.
Cât despre John, care se afla acum la una din mesele de pe terasa de la Rotonde, se gândea inocent că ar trebui să ia o oarecare atitudine clară - dar care anume? Oare cum se reacționează față de soția desfrânată care te părăsește pentru un venetic nebotezat? La întrebarea asta se trezi iar în beznă, enervat, mai ales pentru că în toată povestea asta se nesocotiseră legile ospitalității, și mult mai puțin pentru că propriile sale sentimente fuseseră adânc rănite. Profund uimit, descoperi că în ceea ce-l privește, de multă vreme sexul nu-l mai preocupa deloc. Singura legătură pe care o mai avea acum cu acest cuvânt era doar ca subiect de conversație cu romancierele. Poate asta se datora și faptului că ajunsese la un anumit grad de „detașare intelectuală" - după cum îi plăcea să spună. Felul în care se purtase Coreze, gândi el convins, era de neiertat, venind din partea unei gazde. Așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în Anglia. Sau, cine știe?
Vraful de farfurioare din fața sa se mărea cu repeziciune. Oare merita să încerce să facă ceva - să bea până crapă sau să o sune pe Chloe?
Băutura nu-i provoca altceva decât indigestii sau îl adormea; în afară de asta, dragostea pentru Alice era atât de profund și confortabil bazată pe obișnuință și interes, încât găsea foarte dificil să recurgă la asemenea alternative plictisitoare și cretine. Se va închide în sine și-și va lăsa mustață. Alice se opusese mereu ca el să-și lase mustață fiindcă îi făcea bărbia nehotărâtă și îi scotea în evidență prognatismul. Acum, nimic nu-l putea opri.
Aștepta cu nerăbdare ceva ca o retragere și regrupare; să zicem, într-o vacanță de o lună. În schimb, pe neașteptate, își făcu apariția la hotel o Alice violentă și departe de a da semne de pocăință, hotărâtă să dramatizeze totul.
Apelă la întreaga reținere de care era în stare ca să evite o angajare radicală de forțe din primul sfert de oră. Alice îi turna grămezi de reproșuri, cum că fusese un soț rău, că-i luase toate cecurile la plecare și că fusese prea laș, mergând până acolo că nici nu-i reproșa ceea ce făcuse.
În mintea ei tulburată, era de necrezut cum John poate sta în fața ei fără nici o umbră de dezaprobare sau pică, în ochii ei fapta comisă își mărise într-atât proporțiile, încât avea acum pretenția că merita cel puțin o reacție mai clară. Dar, nici vorbă. Uite-l cum stătea, în apogeul dramei sale, refuzând să cedeze dincolo de limitele acelei bune creșteri prescrise de Kipling în poezia Dacă. I se părea o obrăznicie văzându-l cum stătea în fața vrafului de farfurii, cu pălăria lui ca un pateu cu carne, cu cravata pepit albastră, cu haina de culoarea bobocului de rață și pantaloni gri. Văzuse că, o dată sau de două ori, avusese chiar tupeul să-și mângâie cu o mișcare rapidă a degetelor un vag început de mustață.
Au continuat să împartă același pat, cu toate că, și aici, precauția lui John o oprise să se bucure de momente de care simțea atâta nevoie. Nici măcar nu încercase să se apropie de ea. Își pusese în gând să-i facă o scenă dramatică pe această temă: „Nu mă atinge", se hotărâse să-i spună cu vocea sugrumată, „nu-ți dai seama prin ce-am trecut?"
Însă nenorocirile de-abia acum începeau. Alice a descoperit că, de data asta, sigur, va avea un copil. Fără îndoială, copilul era al lui Coreze. Asta îi sperie pe amândoi. Chiar și John se arătă puțin speriat. Cât despre ea, simțea o scârbă violentă față de festa pe care i-o jucase propriul corp. John își învinse dezgustul aristocratic cât să-și poată expune lipsa de experiență cutreierând cabinetele nenorocite ale ginecologilor de pe bulevardul Raspail. Se aranja o intervenție și Alice, înfricoșată, gândi că otrava era de preferat dezonoarei - cu toate astea se lăsă pe mâna științei în persoana doctorului Magnoun. un francez micuț și mucalit, purtând la butonieră rozeta Academiei și vârfurile mustății cerate și răsucite în sus ca ale unui soldat din corpul de gardă.
- Vous connaissez, Madame, spuse el, cu oarecare impertinență, pe când îi prindea gleznele în agățătorile de pânză care atârnau din tavan și o ridică, până ce ajunse, practic, să stea în cap. Vous connaissez l'epigramme du grand genie Pascal qui dit: Le coeur a des raisons que la raison ne connait pas .
Alice reveni în micul atelier închiriat de John lângă parcul Monsouris. Se simțea bătrână și terminată, copleșită de un sentiment de jalnică neîmplinire. Furia față de John se transformase în recunoștință pentru răbdarea și bunătatea lui. O îngrijea cu un devotament nemăsurat, fără a-i reproșa absolut nimic. Dacă ar fi făcut-o, poate, și-ar fi revenit mai repede. Așa însă, zăcu în pat mai mult de o lună. Acest incident a produs adevărata ruptură în viața, lor. Cercul de prieteni parizieni nu li se mai părea atât de „amuzant" și „reconfortant" ca înainte. Alice renunță complet la pictură și nu mai găsea forța suficientă să viziteze galeriile de pictură Și să critice lucrările contemporanilor. Cât despre John, chiar și concertele de la Salle Pleyel i se păreau acum ceva între bufonerie și plictis - într-atât de adâncă era prăpastia care se căscase între viață și artă.
Chiar acum, când sentimentul frustrant al conflictului nerezolvat îl făcea nefericit, îl reîntâlni, din întâmplare, pe Campion. Acesta devenise un nume. Locuia într-un mic atelier în spate la Alesia, continuând să picteze cu ușurința-i proverbială.
Pe vremea aceea, se mutase deja de câțiva ani din Anglia, descoperind că viața la Paris - oraș care în mod miraculos părea să existe numai de dragul artiștilor și prin artiști - era mai potrivită temperamentului său decât ceața și rigorile Londrei. Pe când Baird sorbea un coniac în fața Domului, zări mica siluetă sigură pe sine apropiindu-se printre mese, cu acea agilitate ce-i aducea întotdeauna aminte de o felină. La Paris, îl zărise destul de des pe Campion, îi văzuse expozițiile și chiar cumpărase, pentru Alice, un nud făcut de el. Cu toate acestea nu își vorbiseră niciodată și de aceea observă acum cu surprindere zâmbetul de salut al lui Campion. Baird se întrebă dacă ieșise ca să vâneze un prânz pe gratis și-i urmări mica siluetă îmbrăcată într-o cămașă albastră jegoasă și pantaloni gri. Apoi, ridicându-se pe jumătate, îl salută.
Campion era cam afumat și ochii îi scânteiau. De fapt, venea tocmai de la o petrecere și era în căutarea unei victime asupra căreia să se arunce și să-și reverse șuvoiul de sentimente trezite prin persecuția și invidia pe care societatea engleză părea că le nutrește pentru el, sentimente acumulate până la refuz și pe care nu le mai putea stăvili.
- Baird, spuse el zâmbind, nu ne-am mai văzut de mult.
Se așezară și comandară ceva de băut și astfel Baird descoperi nu numai că interlocutorul său își amintea perfect cine este, dar că îi și citise două articolașe în care îi lăudase lucrările. Oricum, nu acesta era motivul pentru care era abordat acum de Campion care, aproape imediat, începu să descrie petrecerea de unde venea, dând frâu liber sentimentelor înăbușite ce-l sufocau. O dată mai mult, Baird recunoscu motivul bine cunoscut care apărea în schițele acide și geniale pe care acesta le făcea altora: acel complex de inferioritate socială care-i determinase pe mulți artiști să-i ocolească pe cei de felul său, al lui Baird. Își reaminti o situație oribilă când D.H.Lawrence, jignit de un afront care exista numai în mintea sa, a refuzat să-i vorbească normal, adresându-i-se tot timpul în ciudatul dialect vorbit în Derbyshire, tocmai pentru a-și da de gol obârșia de la țară. Cam tot atât de prost se simțea și acum urmărindu-l pe Campion vorbind, și se gândea că probabil se născuse la Camberwell și întrerupsese liceul pe la șaisprezece ani. Accentul cu care vorbea era suspect de corect. Probabil era rezultatul unei imitări îndelungate a crainicilor de la BBC.
De fapt, Campion fusese umilit de cineva și acum reacționa. Imită perfect felul în care vorbea Lady Sholter, lă-trând ca o pușcă de vânătoare cu două țevi și lăsând să-i cadă monoclul pentru a da mâna cu el.
- Englezii ăștia, doamne, ce oameni, spuse el bucuros să găsească pe cineva care să-l asculte fără să-l contrazică. O cretinitate de granit și o superioritate morală așijderea. Un fel de atmosferă planetară de auto-mulțumire pe care o vezi în orice englez, și pe care o etalează peste tot. Incredibil. Pe când vorbea, își mișca cu o plăcere vizibilă degetele în sandale. Acum, se simțea bine, continuă deci: Acel simț al ritualului pe care și l-au cultivat pentru a-și ascunde autodistrugătorul simț al negației - impotența lor.
Baird îl asculta cu atenție și politețe, analizându-l cu interes pe individul din fața sa. Fața mică și rotofeie a lui Campion căpătase o strălucire aurie în lumina felinarelor. Mâinile lui albe și îngrijite se agitau pe când acesta vorbea, făcând o serie de gesturi mici, grafice, ca și cum ar fi desenat ușor, prin aer, scenele pe care le descria.
Campion era supărat și dintr-un alt motiv: pentru că ducându-se la această petrecere încălcase o regulă autoimpusă. Poate sperase ca, de data asta, să fie altfel, dar zadarnic, înfuriat la culme, dominat de un sentiment sufocant de auto-limitare, nu a putut rezista acolo mai mult de un sfert de oră.
- Să fiu luat de sus, să fiu acceptat numai pentru talentul meu și ca om să nu valorez nici două parale - asta mă scoate din fire.
Baird îl întrebă atunci de ce acceptase. Campion scoase un râs lătrat, fără veselie.
- Venerabilă Madame Dubois mi-a spus că Lady Sholter vrea neapărat să mă cunoască, nu atât pentru că mă socotea un mare artist, ci pentru că voia să găsească pe cineva care să-i facă un atelier în unul din castele. Iar eu, ca un idiot, m-am dus, pe de o parte flatat, iar pe de alta pentru că nu-mi pot permite pentru nimic în lume să refuz două sute de lire sterline. Luă un gât dintr-un pahar și mai comandă un rând. - Dar nici vorbă. Mi-a cântărit hainele din ochi și mi-a spus: „Vai, trebuie să fie o greșeală. Nu se poate să fiți prietenul lui Archie Worms, nu-i așa? Ați fost coleg cu Archie la Eton?" Atunci Madame Dubois mi-a șoptit extaziată la ureche: „Lordul Worms". Adică, eu, dacă studiasem împreună cu el la Eton? Ei bine, dragul meu Baird, așa am descoperit că mă luaseră drept Campion, marele couturier.
Baird încercă să-i spună că i se putea întâmpla oricui, dar Campion era neînduplecat. Numai englezii, după el, puteau fi atât de mitocani și ignoranți.
- Și asta, pentru că în Anglia arta este disprețuită, spuse Campion. Artistul este privit ca un picolo sau ca un negustor ambulant. Râse din nou. Planuri de arhitectură pentru Lady Sholter! Arhitectura engleză ca și caracterul englez se bazează pe Recrutare . Merită să le vezi. Ce tâmpit am fost!
Baird începuse să obosească.
- Schwabe pretinde că englezii nu-și merită nici literatura, nici penisul - pentru că puțin le pasă de ambele, spuse el într-o încercare lipsită de elan de a avea umor. Ca de obicei, Campion îl privea fix, cu ochii larg deschiși în care nerușinarea și candoarea păreau că se combină în jgală măsură.
- Ca victimă a educației engleze, cred că ar trebui să mă apăr, spuse Baird. Campion nu-l mai asculta. Prin sandaua decupată se scărpina la un picior.
- O adunătură de druizi anoști, spuse el calm. În cea mai mare măsură, furia i se evaporase și redevenise interlocutorul plăcut și calm dintotdeauna.
Cei doi au mai discutat de una, de alta, după care Baird se destăinui că vrea să plece departe să se odihnească.
- Cum mai merge pictura soției? întrebă Campion care o văzuse odată pe Alice și o găsise frumoasă. Baird îi răspunse ceva evaziv și se despărțiră.
O porni agale spre casă, mergând pe un drum ocolit, și o găsi pe Alice deja în pat, citind.
- M-am hotărât să plec pentru un timp, îi spuse, rămânând și el surprins pentru că nu-și dăduse seama că reușise să ia o hotărâre. Simt nevoia de odihnă.
Ea nici măcar nu-și ridică ochii din carte.
În ultima vreme își impusese o rezervă stoică și mută.
- E-n regulă, îi spuse, pe un ton în care numai cu greu puteai desluși o urmă de neliniște. Era prima oară de când erau împreună când el avea o inițiativă.
Și astfel și-a început Baird călătoriile, coborând în derivă spre Italia și Grecia, golindu-se rând pe rând de ambiții și intrând - printr-o trezire toropită - în viața care părea, în mod destul de ciudat, că pentru el începea de-abia acum. Un an la Atena, o iarnă în Siria au venit să confirme niște senzații sporadice de fericire în singurătate. Când primi scrisoarea de la Alice care voia să divorțeze, o citi cu o indiferență ciudată, într-un crâng de măslini din insula Poros. O cunoștință de la Paris pe care o întâlnise la Beirut îi spuse că Alice se va mărita cu Campion - sau că așa zicea ea.
Venerabila doamnă Dubois cu care se întâlni pe drum, ea mergând să-și petreacă iama în Egipt, îi spuse că nu-l vede pe Campion însurat, după care îl întrebă dacă este fericit. Pe terasa cafenelei Moka, unde erau, îi spuse că este foarte fericit.
- Ce zici, ai devenit mediteranean? îi spuse bătrâna doamnă, privindu-l fix, concentrat, ca o oglindă incandescentă, de sub o absurdă pălărie de paie. Să știi că unora li se întâmplă. Baird încercase atunci să-i spună câte ceva despre ultimele sale călătorii, dar realiză că nu-i venea în minte nimic care ar fi putut susține o conversație banală. Nu, nu-i căutase nici pe soții Adler la Ierusalim, nici pe cei din familia Habib la Beirut. La drept vorbind, nu făcuse nimic din cele sugerate de unii și alții. Scrisorile de recomandare rămăseseră nefolosite. Mersese la întâmplare dintr-un loc într-altul, îi spuse, devenind astfel încetul cu încetul un subtropical. Venerabila doamnă, care își sugea cu paiul cafeaua cu gheață, nu-l scăpa din ochi. În privirea ei se putea citi o urmă de ironie.
- Ai devenit mai lat în spate și te-ai maturizat, spuse în cele din urmă, ștergându-și cu o batistă de dantelă mustăcioara de frișca lăsată dinadins pe buza de sus. Acum că ai scăpat de acea stupidă reținere anglo-saxonă, fără îndoială că a început să-ți placă să faci și dragoste.
E adevărat că se lățise în spate și se maturizase, mai ales din cauza mustății. Căută să se concentreze asupra acestei schimbări, să o poată exprima prin cuvinte. Ce putea spune? Avea impresia că elementul fundamental nu se putea exprima decât prin negativul lui, exact ca primul principiu al religiilor hinduse.
- Nimic nu prea mai are importanță, spuse el și adăugă neliniștit, ca nu cumva să fie interpretat greșit: Vreau să spun că sunt foarte fericit și plin de viață; totuși, nu mai în cerc să simt prin cărți. Mi-e imposibil.
Zâmbi cu frumoasa ei față de fetiță și îi puse pe încheietura mâinii mânuța ei delicată.
- Lumea e mare, îi spuse, și viața atât de scurtă, iar oamenii atât de atrăgători, cruzi și interesanți.
E într-adevăr mare, gândi el, lăsându-și mintea să zboare înapoi, prin caleidoscopul ultimilor câțiva ani, de la curtea ghicitoarei din Fez la ziua petrecută sub un smochin în insula Poros, de la o față reflectată într-un ulcior cu apă la Pamasc la o cafenea din Homs.
- Cred că numai cei din sud se bucură de căldura vieții cu adevărat, în loc să facă din ea literatură ieftină, spuse bătrâna.
Baird își aprinse o țigară. Spuse:
- În schimb, am început să scriu în minte un roman. Vor intra în el cinci ani de viață, plus încă unul ca să-l scriu. Va fi singura mea justificare pentru o vacanță atât de lungă, în care am uitat de mine. Spunând asta, a fost surprins să vadă că, sincer vorbind, chiar considera că el (adică eul lui englez) era ceva complet separat de prezent, prezentul fiind cu totul altceva decât o simplă prelungire a trecutului – adică acea existență hrănită de petreceri și ambiții.
Madame Dubois își întinse și mai bine mănușile pe degete.
- Hai să-ți spun de ce vin în fiecare an în Egipt, spuse ea cu un aer poznaș abia perceptibil. Acum cincisprezece ani, vara (pronunță acest cuvânt cu acea inflexiune ascendentă, de încântare, specifică parizienilor), m-am îndrăgostit. Eram deja măritată. Totul a început în templul din Baalbec unde am cunoscut un tânăr ofițer grec. Și el era căsătorit. Cu toate acestea, am hotărât să ne împlinim soarta – iar pentru noi asta însemna o avalanșă de întâlniri spontane, inevitabile, care bat la ochi și care de obicei sunt catalogate cu un cuvânt nepotrivit pe care tocmai l-am folosit pentru actul care însoțește dragostea; deci, pentru că deși toate asteatrebuiau împlinite, totuși, nici formele legiferate ale vieții nu trebuiau uitate. El avea doi copii. Eu un bărbat atât de bun și delicat, încât nu aș fi putut să-l fac să sufere. Și uite, așa am ajuns ca în fiecare an să plec în Egipt, lăsându-l pe George cu treburile băncii, ca să reînnoiesc această experiență care nu ar rezista nici un an în condiții de conviețuire familială similare, dar care nu a murit în toți acești ani. El are un mic apartament în cartierul arab. Ne întâlnim pe ascuns. Cu fiecare an care trece, ne înțelegem mai bine. Of, dragul meu prieten, toate acestea s-au petrecut acum cincisprezece ani și, uite, am îmbătrânit. Totuși, această prietenie secretă, atât de superficială, încât și o săptămână de căsătorie ar fi distrus-o, este unul din lucrurile prețioase din viața mea.
Se scuză, se ridică, traversă cafeneaua și se îndreptă spre bar ca să cumpere niște prăjituri. Lăsase pe masă o carte și poșeta. De undeva, de la un radio, se auzeau sunetele ascuțite ale unui dans arab. Baird luă cartea și începu să o răsfoiască. Era o mică antologie de aforisme. Observă un semn de exclamare în dreptul unuia din aforisme, și-l citi: „L'amour maternel est le seul bonheur qui depasse ce qu'on eu esperait" . Se știa că Madame Dubois nu avea alți copii în afara unei fiice adoptive, care se afla de mult într-o mănăstire din Montreux. În hârtia albă și moale rămăsese urma creionului. L'amour maternel! Desigur, pentru noi toți, mai rămâneau multe de înfruntat; însă în mod destul de paradoxal, călătoriile erau, mai degrabă, numai un fel de trasee metaforice - simbol exterior al marșului interior pentru cucerirea realității.
Madame Dubois reveni cu un pachet de fructe zaharisite și câteva prăjituri de o culoare dubioasă.
- Dacă ai ști ce petreceri facem, spuse ea. Orgii cu prăjituri glazurate și ceai rusesc, acolo, în micul apartament. Iar eu îi povestesc, de fiecare dată, subiectul romanului pe care nu-l voi scrie niciodată; iar el îmi dă cadourile pe care le-a ales în cele șase luni de așteptare.
Binecuvântați sunt cei fericiți!
Se apropie războiul, gândi el, în drum spre est, spre Alexandria, pe când trenul traversa delta egipteană de un verde mort. Poate doar un an din viață va trece înainte de coborârea barierei. Se ridică și-și privi atent fața în oglinda ca de buzunar, din vagon, încercând să-și depărteze cât mai mult picioarele ca să nu-l zdruncine trenul. Ceea ce vedea în oglindă, privindu-l fix, era, fără îndoială, persoană. Era plăcut, foarte plăcut să simți, în sfârșit, că ai o răspundere pentru mintea și corpul tău: din ce în ce mai împlinit.
Madame Dubois îi spusese în ultima seară petrecută împreună:
- Știi, cred că ai descoperit sudul, și cred că singurul sens al vieții tale este curiozitatea - curiozitatea sexuală și speculația metafizică.
La Haifa a fost atacat, nici mai mult nici mai puțin, de domnișoara Dombey, în timp ce i se lustruiau pantofii. Roșcovană, cu fața arsă de soare, cu furia ei crescândă împotriva celor cu pielea măslinie, domnișoara Dombey se afla acolo ca mesager al unei societăți misionare.
- Ca să vezi, incredibil, tu aici, spuse ea. Auzisem că te afli în derivă prin Mediterană.
„În derivă", gândi Baird. Foarte bine spus; în gura domnișoarei Dombey cuvântul avea o reținută inflexiune peiorativă. Deriva era caracteristica unor pierde-vară plini de bani. Oricum, era imposibil să scapi de ea cu una, cu două. Au băut un ceai împreună și și-au amintit crâmpeie dintr-o viață tristă, când domnișoara Dombey venea, în fiecare sâmbătă, cu bicicleta, la Thorsham, ca să-și schimbe cărțile la bibliotecă și să îl ajute pe vicar la lecția de catehism. Ploaie, câmpuri aburinde. Primea destul de regulat vești de la tatăl său. Afară, pe strada întunecoasă, începuse să cadă o ploaie subțire, pentru a completa parcă atmosfera creată de ceștile de ceai care, împreună cu vocea stridentă a domnișoarei Dombey, conturau o imagine familiară, dar pe care nu o regreta. Uite, are mai mulți pistrui decât coada unui păun, se surprinse gândind. Fiecare pistrui era un ochi, da, chiar ochiul Inchiziției. Uite-o, acum vrea să vorbească despre Alice. Deci schimbă subiectul, povestindu-i despre căsuța lui maură de la Fez, fără să spună însă nimic despre perechea de ochi negri, cu pleoapele vopsite cu kohl , care urmăreau drumul prăfuit, mărginit de chiparoși, în așteptarea lui. Domnișoara Dombey fusese expediată în est pentru ceea ce ea numea „treaba lui Dumnezeu". Aici avusese, imediat după plecarea din Anglia, adevărate revelații. Auzise mereu de rasele „înapoiate", spunea ea, dar nu-și dăduse niciodată seama cât de primitivi și sălbatici erau, în realitate. „Mizerie ", îi spusese sfidător când el încercase să pună o vorbă bună pentru Cairo și Ierusalim. Domnișoara Dombey îi oferi atunci două exemple tipice din viața egiptenilor cu care el nu a putut să nu fie, în principiu, de acord. Coborând pe Kasr El Nil, văzuse odată un bărbat mic de statură, cu costum și pălărie negre, care venea în direcția ei. Nu avea nas, iar în locul unde trebuia să fie nasul era fixat dopul unei sticle, pe care se sprijinea rama ochelarilor. Altă dată, mergând cu trenul, la clasa a treia, ca să-și piuită studia îndeaproape materialul documentar (felahul), a simțit un miros ciudat, de pârlit, care venea de la bărbatul de lângă ea. Acesta ținea în mână o țigară aprinsă care începuse să-i ardă, ajungând la capăt, pielea degetelor. Iar el nu simțea absolut nimic. Abia atunci realiză că mirosul simțit era de carne arsă. Individul era lepros! Îi povestise aceste întâmplări cu gesturi triumfătoare, iar Baird a fost forțat să recunoască murdăria ca fiind o realitate a Orientului Mijlociu. Și totuși, cât era de variat și fermecător.
- Peste tot e la fel, spuse domnișoara Dombey, cine seamănă se adună. Și aici avea dreptate. Peste tot găseai aceeași situație, latină ca factură - societăți provinciale iremediabil decăzute, unde se vorbea o franceză de liceu și se făcea dragoste ca la Circul Medrano. Dar tot atât de adevărat era faptul că, absolut peste tot, erai fermecat de albastrul apei și de insule, precum și de prezența trecătoare, brună, cu ochi oblici, care se mulțumea cu o dăruire totală, de moment, a cărnii, fiind incapabilă de a atinge sufletul, poate chiar ferin-du-se de așa ceva. Cum, oare, o puteai face pe domnișoara Dombey să pătrundă acest mister? își imagina ce față ar fi tăcut dacă i-ar fi spus că devenise un tip subtropical.
- Trebuie să plec, spuse el, taxiul de Beirut pleacă în câteva minute. Îi strânse mâna cordial și o lăsă în picioare, în pelerina de ploaie jerpelită, cu claia de păr roșie, ciufulită și nepieptănată, zburlită și mai tare de vântul care pătrundea prin ușa deschisă.
După câteva luni petrecute în Liban, în mici sate locuite de druzi, se îndrepta acum spre Gaza, stând strivit într-un compartiment de tren de clasa a doua. Așa a aflat de izbucnirea războiului. Câțiva egipteni cu fesuri roșii citeau cu aviditate un ziar arab; vizavi de el, un evreu bătrân și fiul săudiscutau aprins, în franțuzește, în legătură cu posibilitatea ca războiul să se întindă până în Orientul Mijlociu. Pe când trenul traversa crângurile cultivate și înmiresmate, intrând sforăind în deșertul crepuscular care se întindea între ei și Egipt, bătrânul mai spuse o dată:
- Războiul nu înseamnă nimic.
Ca toți orientalii, avea mereu cu el un șirag de mătănii, grele, pe care-l învârtea printre degete, înainte și înapoi, pe măsură ce vorbea, atingând cu voluptate pietrele mari de chihlimbar. Baird îi putea vedea fața bătrână și vicleană, cu pungile negre ale ochilor care se învioraseră la ideea războiului și a profiturilor pe care acesta le-ar putea aduce: mișcări de oameni și armate, milioane de tone de provizii - beton, oțel, tutun și depozite de medicamente - care ar fi urmat să se reverse cu nemiluita și să se irosească în toate punctele de conflict.
- Nu e mare lucru, repetă acesta.
Oare câte războaie, expulzări, evacuări văzuse în viață ca să poată gândi despre un război din Europa numai în termenii acelei cupidități neobosite a rasei sale? Acum îl îndemna pe fiul său să se înroleze în armată, cu prima ocazie.
- Siria va fi unul din bastioane, repetă el. Însă pe fața lui se putea citi clar că nu-l interesa nimic altceva decât cum l-ar fi putut ajuta fiul său, odată înrolat în armată, să obțină contracte de fructe, lână sau lemne. Discuția devenise foarte aprinsă.
- Oricum, războiul nu va ajunge până aici, spuse tânărul la care fața tatălui se posomori, iar cea a unuia dintre egiptenii în uniformă se lumină vizibil.
Baird se înfășură în haină și încercă să adoarmă. Avea impresia că nu fusese niciodată atât de bine pregătit pentru moarte. Aborda ideea cu un calm total. Bineînțeles, nu știa cât de mult mai rău poate fi un război față de o moarte obișnuită, cu forța sa de a adormi pentru eternitate și a biciui până la anihilare tot ce înseamnă simțire și sensibilitate. Nu era în măsură să prevadă înfricoșătoarea lume postbelică care urma să devină o vânătoare sălbatică, nu de valori, ci de sentimente elementare pe care se bazează orice apropiere între oameni. Nu. Toate acestea urmau să fie dezvăluite apocaliptic de către Hogarth, în acea cămăruță învăluită de fum de pe strada Harley.
În timp ce Graecen își oferea serviciile umile vechiului regiment din care făcuse parte și scria o poezie pentru „Times" în care își exprima toate sentimentele demne de admirație; în timp ce Fearmax se hotărâse să înceapă o „reculegere în pocăință", iar domnul Truman devenea mitralior, Baird, nefiind animat de nici un fel de scop sau putere de a lua o hotărâre, descoperi că trei limbi străine și absolvirea unei școli particulare îi asigurau, fără mare bătaie de cap, uniforma de locotenent-major. Atmosfera stătută, morbidă din Cairo, cu clima lui cu tot, au fost curând schimbate cu altceva. Era fericit. Senzația oribilă de indiferență morală - acea Gleichgultigkeit de care îi va vorbi, mai târziu, Bocklin în munții din Creta, înainte de a fi omorât chiar de el - reprezenta un dușman necunoscut, care ținea de viitor.
A fost apoi martorul unei operațiuni scurte și violente în Libia și a retragerii prin Creta; având un temperament atât de puternic bazat pe bun-simț, acestea i se păruseră fenomene mai degrabă hilare decât înfricoșătoare. Totuși, primele semne de nemulțumire le simțea deja. Era din ce în ce mai greu să suporți sistemul cretin de restricții din armată, în care orice gândire logică e imposibilă, din care erau excluse orice momente de reculegere și cel mai mic confort. Căutând o muncă unde să aibă mai multă libertate, ajunse, din întâmplare, la un departament de contraspionaj, care era tocmai în curs de formare și unde se căutau lingviști.
În cursul unui interviu foarte serios, Axelos îi examina cu atenție cunoștințele de greacă, germană și franceză. Așa cum stătea la masa cu postav verde gros, cu mâinile mari întinse pe ea, în spatele lămpii cu abajur, semăna mai degrabă cu un partizan turc și nu cu un colonel britanic. El trebuia să înființeze acea mică secție în care Baird urma să aibă un succes atât de original. Descoperi că micii ochi ai lui Axelos, afundați în orbite și răi ca de rinocer, străluceau uneori, ca și cum s-ar fi amuzat. O dată îl văzuse chiar deschizând gura și expirând în timp ce râdea puțin aer, fără a scoate nici un sunet. Dar, în general, păstra mereu aceeași imagine, cea a unui tip solid, cu profil de vultur și dinți perfecți, așezat la o masă prea mică pentru el, pe un scaun cu picioarele mult prea apropiate ca să-și poată băga între ele gambele grase și păroase. Era cinic în legătură cu absolut orice, de la caracterul englezului, despre care zicea că este îngâmfat și anost, până la politica Ministerului de Externe, pe care o socotea frivolă și lipsită de imaginație.
Totuși, numai datorită lui Axelos, Baird s-a trezit agățat de o parașută umflată de vânt care a aterizat în Creta, pe un deal suflat de vânt, la începutul anului l942 - încurcându-se Și zbătându-se printre sfori și pânza care se prăvălea peste el, ca unul care vrea să stingă un foc. Din întâmplare, cu o noapte înainte de plecare, îl întâlnise pe nimeni altul decât pe Campion - un Campion mic, autoritar, îmbrăcat în uniformă de maior, care apăru dinspre gardul cu sârmă ghinv pată al cartierului general, cu o înțepeneală militară aferată,
- Baird, strigase Campion încântat, luându-l de braț. În sfârșit, văd și eu pe cineva cu care să pot vorbi. S-au îndreptat apoi spre restaurantul sirian din centrul orașului Cairo. Acolo s-a dovedit că de mult dorea Campion să-și descarce sufletul și dintr-un motiv sau altul, Baird i se părea un interlocutor potrivit. O să fie un bal de pomină, îi spuse pe când se năpusteau asupra prepelițelor cu orez din farfurie. Un milion de imbecili care-și smulg unii altora mâini și picioare cu o eleganță incredibilă, oferindu-și reciproc decorații, cu dracu' știe ce membre care le-au mai rămas. Arivism, vânătoare de onoruri, laissezfaire , cretinism. Furia și dezgustul îl sufocau. Ce Dumnezeu ai tu sau eu de-a face cu acest război? Era o întrebare pe care Baird nu și-o pusese niciodată. Campion însă dorea un răspuns. De exemplu, tu. Războiul ăsta reprezintă moartea tuturor lucrurilor în care credem. Nici măcar scuza că Hitler ne-a sărit la gât nu ne poate orbi într-atât încât să nu vedem că și noi avem o groază de Hitleri ai noștri, și o fascie proprie, bine organizată.
- Stai o clipă, oftă Baird, zbătându-se încă în valurile lăsate de divagațiile lui Campion. Cum se face că ești maior? Râsul sforăit al lui Campion răsună în toată încăperea.
- Dragul meu Baird, spuse el dojenitor, ca și cum cel din fața lui cerea răspunsul la o întrebare stupid de ușoară. Dragul meu prieten, la izbucnirea războiului am făcut sacrificiul suprem. Am intrat în Ministerul Războiului Politic. Mai târziu am descoperit că dacă era să aleg între a aștepta ca cineva să-mi zboare creierii și a-i avea permanent spălați de hârțogăria murdară a treburilor politice, voi alege prima variantă. Sorbi din paharul cu vin. Vreau să-ți spun însă foarte serios că nu am de gând să fiu omorât în chestia ăsta lipsită de sens. În acest scop am reușit să-mi aranjez această slujbă bunicică la Comisia Mormintelor de Război. Este singura slujbă cu adevărat academică care mai există azi in toată lumea. Mai avem încă de lucru cu mormintele rămase din ultimul război. Treaba înaintează așa de anevoios, iar leafa e așa de mare, încât nu cred că ne vom termina cercetările înainte de încheierea armistițiului, adică în anul 1999. Sigur, pot spune că o dată sau de două ori am cam băgat-o pe nlânecă. Uite, era să fim prinși în chestia aia din Libia pentru că am fost prea curioși în legătură cu cei șaptesprezece eroi îngropați într-o dună, lângă Siwa, în 1917. Ne-am distrat, nu glumă, Baird.
Baird îl privi atent, întrebându-se de ce oare individul ăsta trebuia să fie mereu revoltat. Așa fiind, nu se putea bucura de una din cele mai răspândite plăceri oferite de societate, cea a participării.
- Ei, asta-i, spuse el măsurându-și cuvintele, cred că te vei apăra susținând că ai fost laș, dar nu complet imbecil. Dar în afara justificării morale - și asta valabilă doar în parte -, cred că războiul se justifică și într-un cadru de referință restrâns. Vreau să spun că, în final, oamenii vor fi mai fericiți, dacă vom câștiga. În afară de asta, poate că diferența dintre tine și ceilalți constă în faptul că tu ai o sensibilitate de îngrijit pentru a crea ceva cu ea, în timp ce marea noastră majoritate suntem încă în căutarea propriei identități, iar unii dintre noi poate chiar și-o vor găsi în acest război, prin el... Se întrerupse, neștiind ce să mai spună, pentru că ochii cinici și impertinenți ai lui Campion erau ațintiți asupra lui.
- Deci ești terminat, spuse acesta. Artistul englez sub povara sentimentelor, cum se întâmplă mereu... O clipă, păru că-și caută cuvintele: Ar trebui să o duci bine, îi spuse. Ãștia caută poeți de război care să mă ajute pe mine, iar lor să le justifice concepția de viață tot atât de nenorocită și încurcată ca a rozătoarelor. Școala teoriei cât-suntem-de-cu-rajoși-în-suferință. Ce chestie penibilă și dezgustătoare. Singura speranță este să-i regăsim pe toți pe listele morților din „Times Literary Suppplement".
- Să știi, spuse Baird enervat de acest atac brusc, adevărul este pe undeva pe la mijloc. După mine, comportamentul marii majorități este destul de dubios, chiar și pe timp de pace. Singura probă pe care o poți face: ești sau nu fericit.
Campion își încrucișa brațele.
- Ah, da, spuse cu voce joasă. Ah, da. Uite, eu nu am fost niciodată fericit, nu cred să fi fost. Nici măcar o dată în viață. Sau poate, doar când am fost mic.
Lucru ciudat, să te trezești, a doua zi dimineață, luptându-te cu hamurile unei parașute, pe iarba udă a unui deal din Creta. În primele zile ale misiunii în Creta, Baird se gândi des la Campion. Uitase să-l întrebe de Alice, dar poate nu avea nici un rost.
Baird descoperi că împarte comanda unui grup de partizani cu un tânăr ofițer și cu Abatele John, acea venerabilă figură ninsă de vreme a cărei luptă de rezistență împotriva nemților din timpul ocupației Cretei fusese comentată pe larg în presa a două continente. Abatele John era o prezență impunătoare, cu masivul său cap patriarhal și sprâncenele stufoase, cu barba creață și cerceii săi. După ce renunțase la viața de partizan, în 1923, se retrăsese la mănăstirea Sf. Luca, iar invazia neașteptată a insulei îl trezise din toropeală. Așa a putut să retrăiască, în parte măcar, viața de odinioară, în ultima vreme nu se mai întâmplase mare lucru, așa cam era fericit să poată face o pauză de la rugăciunile fervente întru sfințenie. Ca toți grecii, putea cu ușurință să combine misticul cu omul de acțiune. În centura sa bizantină, cu ținte pătrate de fier, purta nu numai câteva grenade și un pistol, dar și o cărțulie de rugăciuni prinsă cu un lanț de cataramă. La început fusese ursuz până la brutalitate, încât Baird aproape că ajunsese să regrete hotărârea de a accepta misiunea din Creta, până în momentul în care un mic incident i-a făcut pe neașteptate cei mai buni prieteni. Abatele John avea un corb îmblânzit, o bătrână pasăre amuzantă și impertinentă pe care o chema Koax. Ea era cu adevărat punctul de atracție al cartierului general al Abatelui, mai ales pe vreme proastă sau când, dintr-un motiv oarecare, nu se puteau face incursiuni în teritoriul ocupat de nemți; Koax țopăia atunci cât era ziulica de lungă prin spațiile subterane jargi care precedau intrarea în labirint, agasantă și distractivă în același timp, asemenea unui bufon de palat. Putea spune și înjurături - nu prea porcoase - în grecește, iar acum le învăța și pe englezește. Era mereu în căutare de resturi de orice fel, pe care le căra prin cotloane, reușind chiar să-și facă un fel de cuib prăpădit, sus pe tavan, mai sus de ventilația naturală pe care o foloseau în chip de coș de fum. Ca din senin, Koax, la un moment dat, s-a îmbolnăvit foarte tare; înfulecase ceva care nu-i priise. Numai datorită devotamentului general a putut să-și revină și, mai ales, datorită ideii geniale pe care o avusese Baird când se pierduse orice speranță de salvare: de a-i da păsării coniac cu lingurița. După o doză, Koax și-a revenit, iar după câteva zile își recăpătase vechea formă. Acest incident i-l făcu prieten credincios pe Abate.
- Spune mulțumesc, îi tot repeta păsării, când aceasta venea să i se așeze pe umăr. Spune mulțumesc ofițerului. Atunci Koax scotea un sunet ascuțit și dădea din aripi. Astfel a trăit micul grup de sabotori, într-o atmosferă de camaraderie și veselie care, aproape doi ani, nu au fost puse niciodată la încercare. Baird a învățat dansurile din Creta și a studiat particularitățile vinurilor cretane. Treaba lui era instruirea unei mici armate de gherilă, scop pentru care își concentrase toate forțele și în care era sprijinit de suduielile Abatelui. Cartierul general al operațiunilor se afla la intrarea în labirint, deasupra satului Cefalu unde, mai târziu, Axelos avea să-și facă descoperirile și unde întunericul urma să-i înghită pe Fearmax, Campion și pe biata domnișoară Dombey. În ciuda unor momente grele, la început, viața a fost obositoare doar din punct de vedere fizic, pentru că în rest îți oferea bucuria de a gusta din plin senzația de libertate (solitudinea acelor munți uriași și albi atât iarna cât și toamna) și de a nu avea parte decât de un foarte slab control asupra acțiunilor întreprinse. Războiul înțeles in termeni de ambuscade și hărțuieli era ceva nou pentru el, oferindu-i ocazia de a-și educa puterea de concentrare și de a-și economisi forțele, fără a afecta însă resorturile unei existențe mulate deja pe un automatism cazon intrat în sânge. Numai după o perioadă considerabilă de timp, a început să dea semne de surmenaj.
- M-am săturat, îi spuse într-o zi bătrânului, cele zece zile de la Cairo nu au avut nici un efect. Trebuie să-mi caut altceva de făcut. Simt că amorțesc.
Abatele John îl privi atunci pe sub sprâncenele stufoase cu ochi pătrunzători. Dădu din cap în semn de înțelegere.
- Știu ce simți. Așa se întâmplă mereu. La un moment dat, ți se face silă să tot omori. Nu mai simți nimic – nici ură, nici milă. Ca și cum ți-ar amorți sufletul.
Chiar așa era. Se simțea ca și cum nu mai era capabil să facă ceva conștient; ucidea acum cu o detașare și abstractizare socotite de ceilalți drept rezistență psihică, cu toate că, în realitate, tot ce făcea se petrecea parcă în somn. Era ca un somnambul care își conduce micul grup în raiduri de atac sau pentru a spiona pozițiile de luptă inamice. Aceasta era starea lui de spirit care a dus la moartea lui Bocklin, cu toate că, în primul moment, evenimentul nu a fost privit decât ca un simplu episod din viața de grup bazată pe lucruri foarte simple - frică, șiretenie, păduchi, pături jilave, zăpadă.
Bocklin fusese singurul supraviețuitor al unei misiuni germane în trecere prin insulă, misiune care căzuse într-o ambuscadă organizată de Abate. Destul de rezervat, destul de efeminat ca prezență fizică, dăduse dovadă, în momentul capturării sale, de o îndrăzneală de Don Quijote în fața morții, lucru care-l făcuse pe Abate - îndeobște necruțător cu nemții - să-i cruțe viața. Vorbea aproape perfect englezește și Baird descoperi că făcuse o parte din școală în Anglia și alta în Franța. Bavarez de origine, îl fermecase pe bătrân cu felul lui amabil și politicos.
- Dacă tot nu l-am omorât la început, spuse Abatele rotindu-și privirea asupra corpurilor îngrămădite în jur, căzute printre frunzele adunate la baza măslinilor, n-are nici un rost s-o facem acum, ce ziceți?
Era o hotărâre greu de luat. Dacă scăpa...
Cu toate acestea era din ce în ce mai greu să-l faci pe Abate să priceapă că trebuie să respecte ordinele primite de la cartierul general de la Cairo, și că deciziile militare care implicau întregul grup de partizani trebuiau lăsate în seama ofițerilor englezi care se aflau printre ei. Abatele nu pusese niciodată piciorul la Cairo. În capul lui, Cairo era pe undeva pe lângă Singapore. E drept că îi simpatiza pe englezi, acceptându-le sprijinul, dar se vedea că este hotărât să nu accepte ordine de la altcineva în propria lui țară. Baird deschise gura să protesteze în legătură cu cruțarea vieții lui Bocklin, dar a înțeles că așa cum era, firav ca un băiețel, tremurând în uniforma de camuflaj, fusese „transferat" alături de animalele de povară. Luară astfel drumul lung, înapoi, spre gura de intrare în labirint.
În decursul trecătoarei perioade de două săptămâni cât Bocklin trăise alături de ei, acesta s-a dovedit a fi bun și prietenos, o achiziție bine venită în banda lor. Făcea și el, la fel cu ceilalți, cu rândul la gătit și măturat, făcea curse de aprovizionare, se juca cu Koax, devenind bun prieten al asprilor munteni cretani. Ajunseseră să-l îndrăgească într-atât, încât a fost pus o dată și de cart, cu pușca încărcată, în timp ce toți dormeau. Baird, întorcându-se în rețeaua de peșteri, văzând umbra unui neamț stând de pază înarmat, l-a ochit și mult n-a lipsit să-l și nimerească. După ce a dat pușca înapoi, Bocklin s-a retras în colțul său, fără a scoate o vorbă. A doua zi a spus:
- Căpitane, nu-l certa pe cel de cart. Am fost acceptat ca fiind de-al lor, și legile ospitalității mă obligă să nu mă gândesc nici la evadare, nici la crimă.
Altă dată, le-a adus de mâncare la micul punct de observație de unde se vedea câmpia și de unde Baird observa prin binoclu mișcările patrulei germane.
- Cine te-a trimis aici? i-a strigat iritat, vrând să spună că un prizonier nu trebuie să afle prea multe lucruri.
- Abatele, spuse Bocklin. Baird oftă și se întoarse din nou la treaba lui de urmărire a micului grup de siluete gri-albăstrui care se răsfiraseră pe câmp. Greci nebuni, cu prietenia și acea naivete fără margini, o să-i bage pe toți la apă. Pentru că Bocklin le fusese simpatic, îl acceptaseră fără rezerve ca pe unul de-al lor. In fond, dacă stai să te gândești, de ce nu?
Privi trăsăturile nete și părul blond al neamțului care se așezase pe jos, după tufiș, cu genunchii prinși în brațe.
- Bocklin, spuse el, cu ce te-ai ocupat înainte de a intra în armată?
Bocklin coborî capul, pentru o clipă, cu o privire încurcată.
- Trebuia să fiu preot, căpitane, spuse el cu o încercare stângace de a-și apropia călcâiele, așa cum fac soldații de rând când își salută superiorii. Multă vreme Baird nu a mai scos o vorbă. Patrula din vale se mișca încet pe câmpul mocirlos, cercetând crângurile. Era clar că fuseseră trimiși să-i caute pe Abate.
- Ai crezut, spuse el aprinzându-și o țigară, în acest război?
Bocklin, care se cufundase iar în visare, își încorda genunchii făcând un foarte aproximativ simulacru de salut.
- Nu am crezut nici în pace, nici în război, căpitane, spuse el.
Fața i se îmbujora din nou. Era clar că nu voia să pară obraznic. Baird mormăi ceva.
- Cred că poporul german va fi la fel de mulțumit ca și noi când războiul se va termina, spuse el și văzu cu surprindere că Bocklin dă din cap neîncrezător.
- Voi vă puteți bucura pentru că sunteți încă nou intrați în război. Noi suntem de ani de zile, și pentru noi n-a mai rămas decât - nu știu cum să spun în englezește asta.
Baird se întoarse spre el și-i spuse în germană:
- Spune în germană.
Atunci auzi de pe buzele lui Bocklin cuvântul care, mai târziu - avea să exprime mai exact și mai succint decât orice alt cuvânt din limba franceză sau engleză sentimentele pe care le avea pentru lume - Gleichgultigkeit.
A doua zi, Abatele a primit în dar un miel întreg și, în ciuda protestelor lui Baird, țăranii au început să-l curețe și să-l pună la frigare, la focul bine ațâțat din cămin.
- Care patrule germane? spuse Abatele cu un aer superior. Era nevoie de argumente mult mai puternice ca să-l poți face să renunțe la o masă cu carne adevărată, de care nu mai avusese parte de multă vreme. Poate că fumul a fost cel care i-a dat de gol.
În zori, o patrulă germană a deschis focul asupra santinelei postate cu o mitralieră ușoară pe stânca de la intrare. Treziți de plumbii stridenți ricoșând de pe fața stâncii și de zgomotul înfundat și șuierat al automatelor, tot grupul a sărit în picioare, dându-și seama că tabăra lor secretă, precum și întregul plan de acțiune, erau în pericol.
Singura șansă de scăpare era retragerea în interiorul labirintului prin tunelul principal pe care-l cunoșteau doi dintre ei, care erau păstori. Într-o mică încăpere săpată în stâncă era și aparatul de transmisie prin care Cairo era ținut la curent cu activitatea lor. Bocklin nu putea, sub nici un motiv, să-i însoțească. În confuzia și vacarmul general, Baird s-a hotărât.
Fără îndoială că Bocklin i-a ghicit imediat logica, plasându-se la intrarea în una din încăperi, încercând să-și impună o indiferență patetică, vârându-și mâinile delicate în buzunarele pantalonilor. Baird se îndreptă alergând spre el. Þinea în mână un pistol Luger de mare calibru, capturat de la dușmani. Apăsând gura armei pe capul băiatului, a tras. Într-un spațiu atât de mic, zgomotul împușcăturii a fost asurzitor. Corpul, trântit de pe vechea ladă de muniții pe care se aflase, a fost izbit de peretele de stâncă și catapultat, căzând pe spate, ca un actor versat într-o piesă de teatru. Părul des și blond îi ascundea rana. Baird l-a privit și i-a auzit ultima suflare adâncă și perfect împăcată.
Între timp vânătoarea se întețise și întreaga ceată s-a repezit în interiorul labirintului, Abatele, cu o pulpă mare de miel în mâna stângă, rostea amenințări teribile la adresa „bastarzilor încoronați" care-i stricaseră somnul. În același timp, râdea, pentru că emoția îi dădea mereu un fel de stare de isterie.
Mai târziu, în aceeași zi, patrula dușmană s-a retras, iar ei s-au putut reîntoarce la cartierul lor general. Nimic nu fusese atins și, după toate aparențele, dușmanul nu dăduse peste intrarea cea strâmtă care ducea în grotă. Corpul lui Bocklin se afla în același loc în care căzuse. S-au apucat să-l îngroape, făcându-i un mormânt nu prea adânc, la baza singurului chiparos care creștea în apropiere. Abatele era furios că neamțul a trebuit omorât, dar nu rosti nici o vorbă. Două zile mai târziu Baird a fost rechemat, prin radio, la Cairo, pentru a pregăti un alt teren de luptă; așa că întregul incident i-a ieșit complet din minte. Era bucuros că pleacă din Creta. Ajunsese la un punct mort.
Războiul se desfășura cu pași mici; se simțea copleșit de o infinită plictiseală care persista și în timpul acțiunilor de luptă. Acum era mai mult decât obosit. Simțea că-și pierde stăpânirea de sine. Vedea în jur acumularea tot mai mare de nerăbdare în armată, pentru că toți înțeleseseră în fine că războiul pe care-l duceau nu era decât piatra de temelie a unuia și mai mare și mai plictisitor - războiul atomic. Pacea s-a încheiat atât de târziu încât evenimentul nu a mai fost resimțit decât ca o revenire în prozaic. Astfel Baird se trezi din nou acasă, în acea suburbie murdară, sufocată de industrie, care devenise Anglia. Îl găsi pe tatăl său foarte bătrân și foarte șubrezit. Era bucuros să-l revadă, cu toate că îndelunga absență ștersese aproape toate punctele lor comune. Nu mai aveau ce-și spune.
Baird a început să-l viseze pe Bocklin tocmai în acel ianuarie geros care a urmat anului încheierii păcii. Într-o noapte l-a văzut ținând un chibrit aprins spre țigară. Apoi, s-a văzut punându-i revolverul la tâmplă și apăsând pe trăgaci. Un timp a făcut un efort teribil de memorie pentru a detașa figura lui Bocklin dintre alte figuri de prieteni și dușmani pe care îi văzuse murind. Mai târziu își aminti. După aceea, l-a visat des. Uneori îl visa imediat după ce apăsase pe trăgaci, iar Bocklin cădea lovindu-se de stâncă - era ca și cum își luase zborul. Alteori îi vedea pur și simplu fața albă care se detașa din fundal, și sub privirea lui nările i se umpleau treptat cu sângele care curgea din cutia zdruncinată a creierului, pentru a se vărsa apoi în întunericul din jur. Atunci se trezea mereu cu o cumplită suferință psihică și nu mai putea dormi. În stare de veghe, aceeași imagine nu mai avea asupra lui nici un efect - văzuse o mulțime de scene chiar și mai oribile. Atunci de ce alegea memoria sa tocmai această scenă pentru a-i tulbura somnul?
Din acest motiv apăru într-o bună zi în cabinetul de consultații al lui Hogarth, obsedat nu numai de problema visului cu Bocklin, dar și de cealaltă - de acea preocupare care părea într-un fel legată de prima - acea Gleichgultigkeit care îl copleșea; acel sentiment de teribilă detașare morală și indiferență care reprezintă moștenirea specifică oricărui război. Pe vremea aceea i se părea puțin probabil că psihanaliza ar putea rezolva ceva în cazul său, dar îi plăcea Hogarth cu craniul lui mare ca al lui Bacon și mâinile boante. Și apoi avea senzația că măcar insomnia avea cauze de natură mecanică.
Pe atunci, Hogarth nu era ca acum mașina de tocat debutante cu nervi de palat; nu era, așa cum e azi, consultat în legătură cu nepotrivirile sexuale ale ducilor și bancherilor. Reputația sa, care era în formare, se sprijinea pe o îndelungată practică clinică și pe două volume despre natura subconștientului pe care revista „Medical Year" - le considerase „prea îndrăznețe prin ipotezele tranșante la care recurgeau". Totuși, ca prezență fizică, autorul disimula orice urmă de îndrăzneală; dacă mintea era reflectarea fizionomiei, atunci era o armă boantă și necizelată - în nici un caz un bisturiu.
Hogarth era imens ca statură și bine legat, cu o stângăcie de bizon indian în mișcare. Părul des și castaniu, retezat scurt și potrivit în jurul urechilor, cobora pe o frunte îngustă și albă, urmată de ciotul nasului necioplit și bărbia imatură a unui bust de Nero. Un ochi era albastru; celălalt avea o pată de culoarea mierii pe partea exterioară a irisului. Nici mâinile nu erau egale - semn de acromegalie greu de observat pentru că le ținea, de preferință, băgate adânc în buzunarele pantalonilor. Hainele erau lălâi și largi, cum poartă olandezii, și mirosea tare a tutun. Când s-a ridicat să-i dea mâna, Baird observă că urechile, proeminente și acoperite cu un puf des blond, erau îndepărtate de cap, dându-i o ușoară și stranie expresie comică. Și vocea contribuia oarecum la această impresie, pentru că era neplăcută și avea variații stranii în timbru. Dacă încerca să ridice tonul brusc, se spărgea în sunete cacofonice.
În acele zile, câmpul de luptă al lui Hogarth era o cămăruță nenorocită la intersecția dintre Harley Street și Marylebone Road. Avea însă o intrare separată care dădea într-o fundătură și împărțea parte din clădire cu alți medici. În fiecare zi făcea drumul din suburbia unde locuia până aici, cu prânzul la pachet și o canistră verde cu ceai rece.
Din clipa în care l-a văzut, Baird și-a dat seama că obiceiurile și dorințele sale au devenit obiectul unei analize atente, neplăcute și permanente. Încercă să spună ceva politicos, dar văzu că Hogarth nu-i răspunde la zâmbet; în plus, îi strică tot cheful întrebându-l brusc:
- De ce ai venit la mine?
Nu era ceva care să-l facă să se simtă în largul său; nici celelalte întrebări puse de Hogarth cu vocea sa cu inflexiuni ciudate nu fuseseră mai plăcute, deși simți cum trece de la enervare la relaxare în momentul când realiză că i se testau mijloacele de apărare sub toate aspectele esențiale. Mai mult decât atât. Era pentru prima dată când era examinat ca un specimen ciudat. Ochii lui Hogarth se opriseră pe degetele sale. Urmărindu-i privirea, Baird descoperi că-și privește mâinile pentru prima oară ca pe ceva aparținând unei alte persoane. La ce-ar putea folosi? Oare erau mâini de artist, scriitor, criminal?
Observă o pipă mare, rotunjită, pregătită pentru a fi aprinsă, care se afla pe birou, în fața psihiatrului. Pe biblioteca din colț, pe o grămadă de lucrări de medicină, văzu o pălărie de fetru tiroleză cu o pană de fazan frumos colorată înfiptă în panglica sa.
- Observ, spuse Hogarth măsurându-și cuvintele, o pată mică, mai decolorată decât restul hainei, unde mai mult ca sigur au fost niște medalii, - uite, acolo. Se vedea că savurează această descoperire a unei intenții involuntare. Le-ai scos înainte de a veni la mine? Într-adevăr, nu știa ce-l apucase în dimineața aceea, să-și pună tocmai haina aceea. Uitase de tot de medaliile din război și de Crucea Militară. Hogarth își dăduse capul pe spate și spuse sentențios:
- În meseria mea, porniri de felul ăsta pot avea o mare importanță. Spune-mi de ce ai făcut asta?
În timp ce Baird începu să vorbească cu vocea sa plăcută și gravă, bărbatul din fața sa se concentra să-l asculte. Cum făcea mereu, fiind ajutat de o îndelungată experiență clinică, încerca să-și concentreze atenția, grefând-o pe acea parte a minții sale, denumită în cărțile de psihiatrie ca fiind „în-sinele". Se concentra pentru a descoperi coordonatele personalității noului venit, înregistrându-i fizicul, textura și culoarea pielii, remarcând aspectul hotărât al buzei de sus, prea scurtă, și fruntea generoasă. A început cu aceleași întrebări de rutină cu care-și începea mereu atacul. Trebuia să se convingă că Baird era în stare să întrețină o discuție, să gândească despre sine și să-și obiectiveze gândurile prin cuvinte, în același timp, partea mai fragilă a minții sale constata resemnată cât de puțin - și asta în cel mai bun caz - poți cunoaște o altă ființă omenească. Hogarth era îmbibat de acea stare pe care o simte un tip rațional atunci când are un succes cât de mic. Lăsă acea voce cu modulații plăcute să continue, ca să poată descifra din propozițiile rostite mai mult decât simpla informație. Severitatea vocii era naturală nu reflecta nicicum o tulburare interioară.
- Visezi mult?
- Am un coșmar de care nu pot scăpa.
- Căsătorit?
- Divorțat.
- Militar de carieră?
- Nu, dar m-am hotărât să mai stau încă trei ani. Încetul cu încetul, prin aceste declarații introductive, avea impresia că tipul și coloratura anxietății lui Baird i se dezvăluie, deschizându-se ca o floare de hârtie aruncată în apă. Trase brusc sertarul biroului și introduse în el una din labe. Avea mereu acolo un pachet de caramele pe care le sugea în timp ce lucra. Cu o mișcare rapidă își puse una pe limbă și se afundă și mai tare în scaunul de stejar. Se gândi că are o meserie grea și dură: să stai să scotocești prin carapace de mândrie, orgoliu și apatie; să scoți ceea ce e îngropat și dat uitării din grămada de gunoaie care formează viața unui om. Și asta, mai ales atunci când el nu putea să ofere un tratament mecanic - adică o localizare exactă a traumatismului sau anxietății într-un incident sau fapt anume - ci doar o metodă și un punct de vedere, o înțelegere psihică. Și cum va putea face așa ceva? în nici un caz printr-un efort de voință - era ca și cum partea conștientă a minții se reducea la minim, ca o flacără de veghe. Nu. Totul se putea explica doar printr-o simplă întâmplare fericită - era ca și cum i se trezea o sensibilitate extrasenzorială, exact ca acum, care îl cuprinde, îl copleșește și izbucnește din el gata să penetreze și să înțeleagă... Pe măsură ce asculta, se simțea foarte ușor și detașat, lipsit de voință, ambiție sau dorință - sau măcar interes pentru bolnavul din fața lui.
După toate aparențele, Baird era un om cult și nu-i erau deloc străine teoriile generale ale lui Freud și Adler. Cu atât mai rău. În orice caz, văzu că totuși nu se poate exprima fără rețineri, fluent, părând suficient de onest. Era suficient oentru prima „amprentă" pe care o lăsase el ca persoană asupra tânărului.
- Ei, cam asta-i, te costă o guinee, spuse oftând Hogarth în timp ce se auzi pendula bătând. Ce zici, după ce ieși de aici, o să te mai gândești la mine? Dacă te hotărăști și vrei să te ajut, te aștept mâine la nouă. Astă-seară aș vrea să te duci undeva să te îmbeți, dacă poți. Mahmureala îți relaxează perfect mintea și te ajută să disociezi fără probleme. Crezi că vrei? Bine. Dacă renunți, sună-mă mâine la opt și jumătate.
Pe neașteptate, soarele pătrunse cu o sclipire prin fereastra întunecoasă și coloră în corai lobul urechilor lui Hogarth, pe când acesta se ridica stângaci, rămânând pe un singur picior. Avea deja pipa în gură și era în căutarea unei cutii de chibrituri. Baird nu pomenise încă nimic despre visul cu Bocklin. În fond, putea aștepta până mâine. Simți o strângere de inimă la ideea de a fi concediat la bătaia unui ceas.
- Ei bine, doctore Hogarth, spuse el. Mulțumesc foarte mult. Hogarth împături cecul și-l băgă în buzunar. Aprobă din cap și trase de câteva ori din pipă.
În sala de așteptare se afla Fearmax, măsurând camera dintr-un cap într-altul ca un metronom, cu mâinile la spate, în mână ținea niște ziare împăturite. Își lăsase pălăria și bastonul pe sofa. Părea obosit și bolnav. Baird ieși în ploaia de pe stradă, întrebându-se dacă exista vreo șansă ca Hogarth să-l ajute cu ceva și dacă visul cu Bocklin va reveni.

Tratamentul înainta și mai greu decât prietenia lor - pentru că Hogarth, acel negustor de sentimente, considera adesea că metoda cea mai bună de vindecare este aceea de a-ți face din bolnav un prieten. Baird îl socotea un tip impresionant, cu bagajul său imens de cunoștințe medicale, completat de o intuiție de-a dreptul feminină și amorală. Astfel, împreună, avansară ca să descopere fantoma lui Bocklin prin gunoiul răvășit al unei vieți asupra căreia Baird nu se aplecase niciodată într-o analiză serioasă. Tehnica analitică a lui Hogarth nu mergea pe ocolite; în timp ce elimina amănuntele faptice din viața lui, îl făcea să realizeze responsabilită-țile care le avea vizavi de ea. „De ce crezi că ești aici?" „Ce scop crezi că ai în viață?" „Simți că ai contribuit cu ceva la fericirea altei persoane?" Cam așa sunau întrebările care reușeau să se intercaleze printre altele pentru a obține date-cheie. „De ce ți-ai uitat cheia?" „La ce te gândești când vezi o călimară vărsată?" „Îți place durerea fizică?"
Tot împreună îl „dezgropară" pe Bocklin din mormântul său modest. Au retrăit, se pare, fiecare gând și acțiune legate de acest incident și de cele o mie și una de alte incidente care păreau, în mintea sa, legate de primul. Astfel au devenit prieteni apropiați, iar când analiza ajungea prea dureroasă ca să continue - când enormele scrumiere metalice debordau de tutun ars și mucuri de țigară - își puneau paltoanele și se plimbau ore în șir pe cheiurile Tamisei. Hogarth obișnuia atunci să-i explice teoriile lui despre structura psihicului, a sufletului, oferindu-i succinte exemplificări ale propriei sale situații, explicații care nu-i erau mereu clare. Și totuși, simțea că în spatele acestor discuții se ascunde un plan și se urmărește un scop; Hogarth încerca să descifreze o filosofie a bolii și chiar a vieții.
- Foarte bine. Îl omori pe Bocklin. E o crimă bestială și lipsită de sens; dar să nu uităm că ești prins într-un context ucigaș. În sens abstract, în toată lumea se comit crime în numele tău. Și totuși, numai acest act te zdruncină. Bine, deși faptul că l-ai omorât poate fi o sursă de vinovăție morală, aș vrea să știu dacă te simți vinovat numai pentru acest act sau e vorba de o vinovăție mult mai adâncă, legată de rolul tău în societate. Bocklin ar putea reprezenta, pur și simplu, un declanșator. Din punct de vedere practic, viața ta indică altceva, și anume - dacă-mi dai voie să spun asta - o tulburare mult mai pasionantă. După cum spui, nefericit ai fost și înainte de război. Era normal să fie așa, ca puritan care ai dus o viață nepuritană. Educația pe care ai primit-o, cu toate interdicțiile ei manierate, te-a învățat doar cum să reziști și nu cum să te bucuri. Uneori, - spunând acestea Hogarth își trecu cu afecțiune brațul în jurul umerilor tânărului - uneori, Baird, cred că singura soluție e să intri în politică - ca un ultim refugiu pentru ego-ul tău bolnav. Cred că vezi cum toți tinerii ard de nerăbdare să schimbe starea de lucruri? Și asta ca să scape de teribila senzație de ineficacitate, indiferență și vinovăție din ultimii șase ani. Acum totul trebuie să devină un bun național, inclusiv distracțiile, sexul și somnul. Toată lumea va avea acum tot ce-i trebuie numai pentru că Guvernul va controla totul. Cei care nu pot dormi vor fi băgați la închisoare.
Continuară drumul în tăcere, vreo patru sute de metri, de-a lungul cheiului pustiu, pașii răsunându-le lugubru în aerul rece al nopții.
- Cu toate astea, urmă Hogarth, cred că la tine se poate vorbi și de simptomele unei tulburări de ordin strict metafizic. Să știi că nu ești o excepție, doar că la tine s-a întâmplat ca un eveniment din viața ta să ilustreze un element comun întregii generații din care faci parte. Crede-mă că peste tot tinerii dorm cu lumina aprinsă. Îmi tot ceri să-ți spun că Bocklin e de vină pentru toate aceste necazuri ale tale, iar eu îți repet că toată povestea asta cu Bocklin este mai puțin interesantă decât celălalt sentiment pe care l-ai amintit - ceea ce bătrânul Abate numea „amorțeala sufletului", și Bocklin „Gleichgultigkeit". După mine, această focalizare, această ariditate de simțire, acest sentiment de frustrare intimă trebuie să ducă la un fel de maturizare interioară la capătul căreia se află trăirea mistică. Vezi, iar râzi de mine - își îndesă pe cap pălăria și făcu câțiva pași fără să mai spună nimic. - Mie mi se pare că în momentul în care ai epuizat ceea ce se cheamă acțiune (care e întotdeauna distructivă), când nu te mai interesează nici oamenii, nici lucrurile materiale, urmează un imens gol. Tu te afli în această situație - în fața acestui obstacol care îți barează calea spre viața cu bucurii adevărate ale eului tău interior. După care vine iluminarea - of, Doamne, Doamne. Știu că sună tâmpit, dar numai sărăcia limbii e de vină. Care crezi că ar fi din punct de vedere medical tipul în care ar putea fi încadrat William Blake? Euforic? Picnic? Isteric? Recunoaște că-i absurd. Următorii câțiva ani vor fi unii de criză nu numai pentru tine, ci și pentru toată generația ta. Te afli în pragul unei pubertăți spirituale - la fel se întâmplă peste tot în lume. Știu că e greu - dar din propria-mi experiență îți pot spune că greul de-abia acum începe. Și totuși, există o lege îndurătoare prin care nu ți se dă niciodată mai mult decât poți suporta. Þine minte! Nu povara este cauza durerii - povara unei sensibilități excesive - ci refuzul - în mai mare sau mai mică măsură - de a-ți asuma această răspundere. De aici apare încordarea și conflictul. Sună cretin, nu-i așa? Nu-i nimic, cred că și Sfântul Ioan al Crucii sună cam la fel.
S-au oprit la un local deschis noaptea și au comandat un platou cu cârnați și piure - punctul slab al lui Hogarth, pe care nu-l rata înainte de a prinde ultimul tramvai spre Balham. Își zâmbiră deasupra unei cești aburinde cu cafea, ciondănindu-se și dându-și peste mâini bine dispuși când a venit nota de plată, înghesuindu-se amândoi în același timp să plătească.
- Hai recunoaște, spuse Hogarth, nu înțelegi o iotă din tot ce-ți spun. Spanac, nu?
Baird protestă dând din cap:
- Ba mi se pare logic - cu o a patra dimensiune în plus. Mă duce cu gândul la profeții din California, Huxley, Maugham, et alia.
- Ah, spuse Hogarth, escadronul de propagandă.
- Gruparea sferei și buricului. Taoiștii Lumii Noi.
- Să știi că nu greșești prea mult pentru că, deși cred că unii dintre ei dețin secretul, aceasta e doar ceva mai mult decât cenzurarea pragmatismului inițial. Vorbind despre revelație, este clar că le lipsește adevărata iluminare. De ce? Pentru că dacă ar deține într-adevăr secretul, ar putea merge înainte cu doctrina creștină - nu ar mai avea nevoie de toate aiurelile astea de religii orientale la care recurg, indiferent de calitățile atletice pe care le dezvoltă. Interesul pentru Bhagavad-gita nu are drept urmare decât tipărirea unor capitole din acest poem în „Reader's-Digest". Dar cu ce scop? Nu este nimic altceva decât teorie goală. Dacă am putea pune Occidentul să studieze Karma Sutra ar fi mult mai bine. Dacă am putea extirpa setea animalică de sânge a omului obișnuit... Salut! Uite, tramvaiul.
Numai ideea de a pierde ultimul tramvai îl făcea pe Hogarth să ajungă într-o stare extremă de neliniște.
- Ba nu, nu-i al meu, spuse întorcându-se. Și pentru că tot vorbeam despre amorțire, aș vrea să te întreb doar ce ai tu de gând să faci cu viața ta.
Baird ridică din umeri.
- La un moment dat am vrut să scriu. M-am născut om liber, dar cred că am fost împins, prea crud fiind, spre viața cazonă. Ai dreptate când spui că sunt, pur și simplu, tipic. Toată generația mea nu crede în nimic altceva decât în meseria oarbă a morții. Am fost făcuți sclavi - acțiune - când eram încă prea cruzi. Acum suntem niște dezrădăcinați, nu mai ducem lipsa unei case, familii, rădăcini. Suntem ca tinerii lui Hitler, obișnuiți cu armata, atacurile și aventurile banale. M-a bătut gândul să mă înrolez în războiul civil din China când termin cu ăștia. Sigur, dacă va mai fi cazul.
- Nimic mai potrivit, spuse Hogarth ironic. Evadezi din propriul război civil pentru a-ți vârî nasul în războiul altora. De nu te sinucizi, ca să termini o dată?
- M-am gândit și la asta. Mai mult decât ai crede.
- Uite că-mi vine tramvaiul, spuse Hogarth pentru a zecea oară, și se repezi în spațiu ca o gâscă, cu gâtul aruncat înainte. Se întoarse cam tuflit, potrivindu-și pălăria care-i căzuse pe-o ureche și scuturându-și cu amândouă mâinile scrumul care îi căzuse pe reverele hainei. Am o idee, spuse. Pe ce pui preț cel mai tare în viața ta? Ești mândru de medaliile tale? De succesele la femei? Ai vrea să ai copii? Ai vrea să fii doctor ca să salvezi oameni? Ce te enervează cel mai tare la tine? Nu, nu-mi spune, adăugă grăbit, băgând de seamă că, de data asta, chiar venea tramvaiul spre Balham. De fapt, nici nu mă interesează. Încerc numai să te fac să-ți conturezi propriul portret.
Se agăță de balustradă, urcând în monstrul care gemea. Apoi, gândindu-se la ce mai voia să adauge, își răsuci corpul imens și, aplecându-se în afară, strigă:
- Sau e vorba de ceva care nu are nimic de-a face cu toate astea? Vocea i se pierdu în aer pe măsură ce distanța dintre ei creștea. Ceilalți pasageri de pe platforma tramvaiului îl priviră cu îngrijorare. Crezi că e vorba de ceva ce aparține acelei sfere pe care o numim Dumnezeu? Pune-ți această întrebare? Ei, ce părere ai? Măcar pune-ți întrebarea asta. Gesticulând, se pierdu în depărtare până nu se mai auzi deloc. Expresia de îngrijorare de pe fețele celorlalți a fost înlocuită cu una de ușurare. Era clar că era vorba de un maniac religios inofensiv.
Parcă asista la scrierea unui scenariu de film, un film lung și foarte plictisitor, gândi Baird întorcându-se acasă pe străzile Londrei. Niște bobine imense cu amintiri dispersate se derulau cu fiecare nouă ședință - în mare parte lipsite de importanță și fără legătură cu problema principală; chiar caraghios de lipsite de sens. Totuși, aceste ședințe îi serviseră la ceva; cel puțin putuse să se desfășoare complet, să spună tot ce se putea spune. Și cum principala funcție a analizei consta, după toate aparențele, în retrăirea și redigerarea propriilor experiențe, se simțea mai ușor, mai liniștit în sinea lui. Numai visul cu Bocklin nu dispărea.
Într-o miercuri, Hogarth, care era foarte interesat de pictură, îl duse la o galerie unde, printre altele, văzu câteva din pânzele tumultoase și frumoase ale lui Campion și o alta pe care o recunoscu ca fiind pictată de Alice; Hogarth le examina pe primele cu mare atenție și respect.
- Singurul pictor englez, spuse el. Baird a fost foarte amuzat să vadă uimirea lui Hogarth când i-a spus că-l cunoaște pe Campion.
- Încă un client pentru clinica ta, îi spuse Baird.
- Fără îndoială, spuse Hogarth încet, fără îndoială. Se dădu cu câțiva pași înapoi pentru a admira unul din peisaje, ce avea să devină celebru: Copac lângă Arles. Oricum, atâta vreme cât se poate refula în tablouri, n-am nici o șansă, adăugă el.
În schimb, tabloul lui Alice nu a fost comentat în nici un fel. Traversând Oxford Street, Baird îi spuse:
- Toate englezoaicele sărută cu gura închisă. În tine, dacă axioma ta psihologică ar fi adevărată...
- Ce axiomă?
- Identificarea gurii cu ceva mult mai intim - în fine e vorba de teoria ta...
- Ce teorie?
- Ei bine, prin asta se explică preocuparea sexuală excesivă a englezului, lucru vizibil prin felul în care se îmbracă - cravate demodate, melonul, pipele mari - la fel ca a ta, Hogarth, dacă îmi permiți - precum și pungile de tutun de forma unor saci amniotici.
- Tinere, spuse Hogarth, este foarte nedrept din partea ta să-ți ataci medicul curant astfel. Dacă e să ne luăm după ce scrie în cărți, eu ar trebui să fiu pentru tine un fel de Dumnezeu - mai presus de orice.
- În fine, cât despre Dumnezeu, nu prea am nici o părere. Totuși, te las să-mi fii ca un tată. Dacă tata mi-ar fi dat măcar jumătate din sfaturile pe care mi le-ai dat tu, aș fi devenit un tip mult mai moale. În orice caz, Hogarth, ai cam dat peste cap metoda analitică, acceptând să ne împrietenim. Acum te înțeleg într-un context. Ca tată de pildă, ești fermecător și emoționant.
Deodată, Hogarth se făcu roșu ca racul. Baird își aduse aminte că în fiecare miercuri, după ce mâncau împreună, Hogarth îl lua cu el la Balham unde locuia cu băiatul lui și o menajeră între două vârste. După ce mâncau, se plimbau în Parc ținând fiecare câte o mânuță murdară. Hogarth, când era cu copilul, era de o afecțiune extremă. Toată iarna s-au plimbat astfel prin micul parc cam amărât, cu copacii dezfrunziți și lacul cu apa maronie și rece, cu cele trei rațe triste trăncănind, văzându-și propriile imagini reflectate în apă. Băiatul lui Hogarth avea nouă ani și era fericit de barca de jucărie pe care i-o făcuse taică-său. Era un mic cuter solid care purta pe prova elegantă și albă însemnul „Europa". Cât despre Hogarth, se putea spune că îl pasiona tehnica navigației și nu rămânea mai prejos ca băiatul când era vorba să propună altă poziție a pânzei sau alt traseu de traversare a bazinului. Baird se uita la el cum, sprijinit într-un genunchi pe bordura de beton, nu scăpa din ochi vaporașul care tremura și se înclina într-o parte și alta prin cerculețele de apă stătută de sub salcie sau se răsturna pe o parte străbătând bazinul dintr-un colț într-altul fără șovăire.
- Tată, nu e fixată bine.
- Ba da, ai răbdare.
Într-o stare de maximă neliniște o urmăresc cum vine cu prova în vânt și se oprește clătinându-se. Hogarth începe să facă gesturi caraghioase spre barcă, ca și cum vrea să o convingă să vină la ei. A uitat să mai tragă din pipă și tutunul devine un bulgăre tare de jar roșu aprins. Pantalonii îi atârnă lălâi și-s murdari de praf la genunchi. Din când în când, cu un aer absent, băiatul îi bagă mâna în buzunarele imense pentru a scoate o caramea pe care apoi o suge. Este un moment de tensiune extremă pentru că mica ambarcațiune s-a lăsat pe o parte și e gata să se scufunde. Hogarth și copilul se lasă pe vine și încep să vâslească cu mâinile prin apă, încercând să facă niște vălurele concentrice care să le apropie barca. Hogarth geme. Încercările lor sunt în zadar. Copilul începe să se descalțe, dar tatăl, de teamă ca nu cumva băiatul să-și ude picioarele, intră cu un aer neajutorat, așa încălțat cum e, în bazin și se îndreaptă poticnindu-se spre bărcuța care se zbate din greu. Revine la mal, râzând și înjurând în același timp. Cu siguranță doamna Gregory îl va bodogăni iar că s-a udat la picioare.
- Este a treia operațiune de salvare pe care o face luna ista, spune băiatul scuturând apa de pe pânza bătută de vânt a „Europei".
Mai târziu, îndreptându-se spre casă pentru a bea un Lai, cu nasul și degetele învinețite de frig, tatăl și fiul discută aprins, la infinit, tot despre barcă, unul protestând că de vină era catargul care e prea înalt și pânza care e prea mare. iar celălalt susținând, cu voce stridentă, că totul s-ar aranja dacă s-ar mai pune ceva plumb în chila „Europei".
Hogarth locuiește într-o vilă tip duplex, din acelea pe care le întâlnești la tot pasul. În micul salon confortabil din față, în cămin, arde un foc de cărbuni de toată frumusețea, iar doamna Gregory a făcut un ceai minunat: miroase a brioșe calde cu unt care sunt puse pe grătarul care apără focul din cămin. Își scot hainele ude și își apropie niște scaune. Băiatul, cu un oftat de mulțumire, spune:
- Vai, ce minunat e totul. Ce bine că nu am o mamă, tăticule.
Hogarth îl privește indulgent. Se simte atât de apărat și fericit printre prietenii lui bărbați, în această lume a bărbaților unde apropierea dintre ei se explică prin succesul unor acțiuni scontate sau întâmplătoare.
- Femeile îți strică întotdeauna cheful, spune el. Sigur că în scurtă vreme va apărea doamna Gregory cu prostiile ei legate de spălatul mâinilor și șosetele ude. Hogarth zâmbește.
- Dar, tu, Baird, ce părere ai despre asta? întreabă el. Nevasta lui Hogarth, al cărei tablou se află pe cămin, era cu mult mai tânără decât acesta când s-au căsătorit. Are o față netedă și rotundă, de o inocență tipic nemțească: a fost studenta lui Hogarth.
Îl vede cum își ia ochelarii și-i pune pe nas. Fața îi radiază de mulțumire. Și-a pus în picioare niște papuci de pânză, vechi și nenorociți, din care unul are o gaură tocmai potrivită în talpă; potrivită, pentru că Hogarth adoră să-și țină la foc piciorul cu papucul în talpa căruia e înfiptă cu dexteritate o furculiță cu o felie de pâine.
Acestea sunt momentele în care Baird îl invidiază la culme pe bărbatul matur din fața sa, când îl vede cum se destinde, în timp ce, pe covor, la picioarele lor, băiatul scoate pânza „Europei" și o pune la uscat.
Pe întâi aprilie, ziua păcălelilor, Hogarth a depus armele.
- Baird, spuse el, am ajuns la faza la care despicăm firul în patru. Amândoi am ajuns să te răsfățăm și amândoi nu facem decât să codoșim acest vis nenorocit. Am toate datele efective de care am nevoie; ai trecut prin toate probele. Totuși, pe undeva, trebuie să fi încurcat borcanele pentru că soluția care ne-a rămas pare să fie aceea de a lăsa totul să decurgă de la sine, să-ți visezi visul mai departe până se întâmplă ceva - adică până te schimbi în interiorul tău. Vreau să spun că visul ăsta poate fi, pur și simplu, un fel de impuls pentru o schimbare intimă, se poate să-ți fie chiar necesar - până în momentul în care se va produce această schimbare. Nu mai are nici un rost să continuăm să întoarcem timpul înapoi. Oricum, metoda noastră nu este suficient de generală, cuprinzătoare. Mai vino să mă vezi peste o mie de ani, când psihologia va deveni o știință matură. Până atunci, vreau să-ți fac o propunere.
Baird își stinse țigara și se concentra să asculte ce avea să urmeze.
- Poți să pleci imediat în străinătate?
- N-ar fi imposibil. În concediu medical. De ce?
- În Creta?
Baird păru surprins și puțin mâhnit.
- Intră și asta în metodele tale de a propune călătorii lungi și costisitoare în special pacienților mai prăpădiți? spuse ironic.
Cu toate astea, Hogarth continuă serios.
- Nu fac nimic altceva decât să-ți sugerez ceva la care s-ar gândi orice hotentot inteligent. Și anume, că trebuie să te întorci, ca orice ucigaș cumsecade, la locul crimei. Mai scoate-l o dată pe Bocklin din mormânt, cu propriile tale mâini. E o simplă idee. Știu că sună cam șocant. Dar du-l și îngroapă-l într-un cimitir sau ceva în felul ăsta. Încearcă să faci ceva în mod responsabil. Merită osteneala: poți ajunge cu el la o învoială - cine știe? În plus, m-am săturat să-ți gâdil geniul literar mutilat. Mai gândește-te.
Baird nu scoase o vorbă pentru câteva clipe. Se priviră.
- Ce curios, spuse el, dar chiar cam acum o lună mi-a fost propusă o misiune pentru a face exact același lucru. Să merg în Creta și să încerc să descopăr ceva pentru cei de la spionaj.
Hogarth își desfăcu brațele mulțumit.
- Perfect, du-te. Ce mai vrei? Acceptă, dragul meu. Ușor de zis și greu de făcut. Ideea era destul de neașteptată și Baird simți că are nevoie de timp de gândire.
- Și, apropo, spuse Hogarth pe când își punea balonzaidul, anunță-mă când pleci și nu uita că îmi datorezi zece lire - ce vrei, puștiul trebuie să înceapă curând școala.
În vestibul, Baird îl întâlni pe Fearmax. Trecuse să lase un cec pentru Hogarth. Din când în când, în timpul ultimelor câteva luni, când se întâmpla ca unul să iasă și altul să intre în cabinet, își făcuseră un obicei de a-și adresa câteva vorbe politicoase. De data asta, Fearmax merse împreună cu Baird până la colțul străzii. Arăta palid și obosit. Pășea alături de tânăr cu o elasticitate exagerată, remarcând că primăvara se apropie, deși era clar că nici nu-i pasă de vreme. Spunea că pleacă în străinătate pentru o scurtă vacanță - se gândise la Egipt. Spera ca acolo să nu fie prea cald. Baird care știa cum poate fi vremea la Cairo în iunie și iulie, nu spuse nimic. Nu era momentul cel mai potrivit din an pentru a vizita Egiptul, și se întrebă dacă Hogarth era la curent cu această călătorie.
- Hogarth e un tip formidabil, spunea Fearmax cu convingere, un tip cu adevărat formidabil. M-a ajutat teribil - atât ca prieten cât și ca medic.
Baird gândi că era curios cum Hogarth nu le făcuse niciodată cunoștință.
- A venit la toate ședințele mele de spiritism din anul ăsta. Știi, am încercat să-l pun în legătură cu nevastă-sa care a murit. Uite ceva destul de interesant despre Hogarth, Fearmax își mișcă capul dintr-o parte într-alta și oftă, în timp ce-și urmărea cu privirea bombeurile lustruite care continuau dansul lor excentric pe trotuar.
Baird sugeră că Libanul sau Grecia ar fi mult mai potrivite pentru odihnă la sfârșit de primăvară și început de vară, și nu Egiptul, la care Fearmax aprobă din cap, cu convingere.
- Oricum vreau, spuse acesta, să fac câteva observații asupra piramidelor. În plus, m-am gândit că, pe mare, călătoria va fi mai plăcută. Am să călătoresc cu... Stai o clipă. Scormoni prin portmoneu și scoase un bilet albastru pe care i-l întinse lui Baird. Un vapor de croaziere estivale mare și confortabil, „Europa". Mi s-a spus că numai jumătate din locuri sunt ocupate.
Tocmai acest amănunt l-a făcut pe Baird să se hotărască, în lipsă de ceva mai bun, să ceară să i se rezerve un loc pe „Europa" înainte de a se mai duce să-l vadă pe Hogarth. Funcționarul din biroul cam soios aflat deasupra vacarmului din Whitehall fusese mai mult decât amabil. Da, era vorba de niște cercetări cu caracter confidențial, pe care Ministerul de Externe dorea să le facă în Creta. Se credea că fuseseră aduse în Creta cantități de arme de calibru mic provenite de la o organizație din Palestina. Fuseseră strânse la un loc și ascunse în peșteri - posibil și în labirintul menționat de curând în presă, ca fiind descoperit de Axelos. Ministerul de Externe dorea să afle despre ce e vorba. Putea să fie pusă în pericol monarhia din Grecia, pe care Anglia era hotărâtă să o mențină. Oare ar putea prelua Baird această anchetă și să raporteze în cel mai scurt timp asupra situației la fața locului?
Baird se gândi că poate bătrânul Abate John se plictisise iarăși de căutarea adevărurilor supreme și se apucase de politică în lipsa unui război interesant care să-i pună în valoare talentele de om de acțiune. Poate nici nu era vorba de o aventură atât de neinteresantă cum i se păruse la prima vedere. Va merge și va afla; cercetarea cazului Bocklin se potrivea destul de bine cu misiunea primită. În timp ce apăsa pe butonul soneriei cabinetului lui Hogarth, se întreba dacă Axelos își va reaminti de el după atâția ani de zile?
Găsi un bilet care îi era adresat. Hogarth nu era acolo, dar prin bilet îi propunea o întâlnire într-o cârciumă pe care o știau amândoi, pentru aceeași seară. Baird își petrecu restul zilei făcând bagaje și cutreierând librăriile ca să-și ia ceva bun de citit în timpul lungii călătorii. Nu-și făcea mari iluzii în privința companiei lui Fearmax, încât să se justifice plecarea la drum fără nimic de citit.
A fost o surpriză pentru el să facă cunoștință cu Graecen. Știa vag ce scria acesta și nu-l pasiona deloc. Totuși, ca om era plăcut și apropiat, iar, după toate aparențele, un vechi prieten al lui Hogarth. Psihiatrul se arătă mai mult decât bucuros când află că Baird se hotărâse să plece; fusese ținut la curent cu toate noutățile, prin telefon, și aflase deja toate detaliile.
- Graecen te va prezenta lui Axelos, spuse acesta, care sigur ți se va părea interesant. Este un adevărat personaj de film - un film german. Fără îndoială că vei putea locui la Cefalu.
Graecen se arătă suficient de mărinimos pentru a se face ecoul acestor sentimente. Invitația pe care o primise fusese destul de explicită; în plus, îi plăcea cum arată acest tânăr ofițer activ care - lucru rar întâlnit - părea destul de citit și ale cărui maniere nu fuseseră afectate de mediul cazon. În sinea lui, mai era bucuros pentru că cel puțin o persoană de pe „Europa" nu-i va fi străină. Perspectiva neașteptatei plecări din Anglia - care era în sine aproape ca o moarte - îl punea pe gânduri și-l tulbura. Londra, pe care, în mod normal, o detesta, i se părea acum, când mai avea doar câteva zile înainte de plecare, o capitală mult prea încântătoare ca s-o pierzi. Se plimba prin Green Park cu pălăria în mână, vorbind singur, în șoaptă, întrebându-se ce poate să-ți mai aducă un viitor care fusese atât de clar și brusc circumscris îl mâhnea și faptul că Hogarth nu-i arătase nici un fel de afecțiune și considerație. Bineînțeles, Hogarth se revoltase în mod convingător spunând că nu crede deloc că vechiul său prieten este condamnat. Când Graecen insistă și-i aduse probe, Hogarth, pur și simplu, râse, sforăind zgomotos.
- Ei, și tu Dicky, dacă trebuie să mori, asta e, spuse el. Nu faci decât să ne-o iei înainte, dar în final, te vom prinde din urmă. Fii sigur de asta.
O altă preocupare a lui Graecen fusese legată de statuile din Cefalu. Reușise să-l convingă pe expertul-chimist al Muzeului să-i dea niște reactivi, fără să trezească suspiciuni, spera el, asupra veridicității celor susținute de Axelos. Noul procedeu, care folosea oxid de azot, promitea stabilirea vârstei aproximative a pietrei precum și natura sculei folosite pentru cioplirea ei. Astfel spera să-și poată ține sub control excentricul prieten.
Totuși, starea sa de spirit era - pe când străbăteau în mașina sa încăpătoare strada Southampton - de un sentimentalism taciturn. Părăsea Anglia - poate, pentru totdeauna. Baird stătea în față, lângă șofer, iar în spate, Hogarth cu fiu-său începuseră o discuție interminabilă despre calitățile mașinii în care se aflau. Graecen vedea perindându-i-se prin fața ochilor, șirurile de garduri vii și simți un regret puternic, dar inutil. De fiecare intersecție a marelui bulevard era legat prin amintiri - amintirile unor case tradiționale, spațioase, ascunse de copaci, în care își petrecuse atâta vreme, lâncezind, făcând curte fetelor și cultivându-și cele cinci simțuri. Acolo, după Winchester, se afla Bolser unde trăise acea nefericită poveste de dragoste cu Anne Granchester. Ce pramatie! Cât de nefericit și de nepriceput fusese atunci. Drumul o coti spre nord printr-un imens bulevard cu stejari prăfuiți. În spatele acestora, ascunsă privirilor, se afla acea casă veche. Acum făcea parte din patrimoniul național. Ce s-o fi întâmplat cu Anne? Și ea era acum o piesă de patrimoniu, se trezi el gândind răzbunător. În ultimii ani Anne devenise un fel de atracție turistică invadată de adoratori; un fel de femeie-Cascada Niagara. Oare de ce nu-l lăsase niciodată să o iubească? Făcu o grimasă și își înfundă și mai adânc bărbia în gulerul hainei. Totuși fusese bună la ceva -cele două sonete destul de reușite. Ce viață, gândi el - sau, mai bine zis, ce moarte. Leopardi nu a fost la înălțime când s-a trezit față în față cu ea, în cele din urmă. Dar el, oare cum va reacționa? Își ținu suflarea pentru o clipă și închise ochii, imaginându-și ce poate simți cineva când renunță la propria identitate. Nimic. Nu simțea nimic, nu auzea nimic în afara ticăitului slab și monoton al inimii. Hogarth spunea acum ceva.
- Știi, Dicky, spunea acesta. Este foarte romantic felul în care dispari ca din senin - foarte romantic.
Graecen se simțea flatat. Dacă stătea să se gândească... așa și era. Un poet en route spre Câmpiile Elizee. Ce curios, nu scrisese nici o poezie despre moarte.
Baird se lăsă pe spate, din locul său de lângă șofer, propunând să se oprească să mănânce la un han. Coborâră toți în ploaie și se repeziră înăuntru. Tot mai era frig.
- Ah, spuse Hogarth. Ce norocoși sunteți, plecați în sud.
- Da, așa e, spuse Baird al cărui entuziasm creștea, gândindu-se la cerul permanent albastru și la brizele călduțe ale Mediteranei. Þi se părea că peste tot există o peliculă transparentă - asta era magia Greciei, a Egiptului, a Siriei. Baird simți, ca o premoniție, apropierea acelei fericiri pe care o trăise înainte de război.
După o masă excelentă, au pornit iar la drum. Graecen, care prefera de obicei mesele frugale, le oferi de data asta o masă regească. În plus îi servi cu generozitate și din trabucurile lui, așa că reveniră la mașină cu aerul unor milionari în pelerinaj la Karlsbad.
- Tipul ăsta, Fearmax, spuse deodată Baird. Cu ce se ocupă?
Hogarth îl privi pentru o clipă și, încet, închise un ochi.
- Aș vrea să-l cunoască și Dicky, spuse el. Este fondatorul unei Societăți de Psihiatrie - mai degrabă o congregație religioasă. Dicky, poate să-ți facă horoscopul, să-ți ghicească în palmă și să te bage în sperieți.
Graecen avu o expresie de neliniște. Era foarte superstițios
- Cred că ești răutăcios cu el, spuse Baird, iar Hogarth îl aprobă, dând din cap.
- Fearmax este deosebit de interesant, spuse el. A pus mâna pe unul din capetele cordonului magic al cunoașterii. Fără îndoială, e un tip foarte curios, dar și unul care suferă. Sper că cerul albastru îi va face bine și lui.
Se îndreptară spre docuri unde „Europa" aștepta, acostată la pontonul principal, semănând cu un bancher bogat care-și savurează trabucul. Băiatul lui Hogarth era fascinat de mărimea și opulența siluetei vasului. Era prea târziu pentru a mai continua conversația, și după ce Hogarth și băiatul făcură o inspecție în cabina lui Graecen, nu le mai rămase altceva de făcut decât să-și ia rămas-bun, să le facă cu mâna și să-i vadă apoi plecând în mașina cea mare. Nici picior de Fearmax. Baird observă o pereche - pe care mai târziu avea s-o cunoască drept familia Truman - care stătea la balustrada și făcea timid cu mâna unei bătrâne care rămăsese smiorcăindu-se pe chei.
Începuse iar o ploaie măruntă de primăvară. Mai departe, se întindeau spinările lucioase ale pietrelor caldarâmului. Pentru o vreme, Graecen rămase privind nemișcat peste punte, cu o senzație neașteptată de adâncă deprimare. Se coborâse podul de bărci după care o masă diformă de pasageri se îndreptă spre pasarela de acces a „Europei" urmați de bagajele care erau puse unele peste altele pe cărucioare.
- Sper că vom pleca la noapte, spuse el.
- Da, spuse Baird cu o tresărire de bucurie gândindu-se la asta. Își potrivi gâtul în gulerul ud al hainei și repetă încet, numai pentru el, aceleași cuvinte. Vor străpunge acea draperie întunecată a cețurilor de primăvară, populată cu tânguitoare păsări de mare, după care vor lansa nava pe vânt, în orizontul din ce în ce mai albastru unde stă ascunsă Spania și insulele Mallorca. Se întreba de ce oare trebuie să fie Graecen așa de deprimat.
- Cred că ești trist pentru că pleci din Anglia, spuse încet. Dorise să facă doar puțină conversație de conveniență. În realitate nu-l interesa câtuși de puțin, nici asta nici altceva, în afara acestei senzații de bucurie care creștea în el la ideea că lasă totul în urmă.
- Da și nu, spuse Graecen precaut.
Era trist pentru că nu avea pe nimeni care să fie tot așa de convins ca el că nu mai are nici o șansă de supraviețuire. Se simți deodată al naibii de singur. Se întrebă dacă există pe vas un doctor cu care să poată vorbi deschis - să creeze acea senzație de dependență fără de care fericirea sa nu ar putea învinge umbra care se așternuse peste el. Baird era destul de drăguț - totuși era prea închis în el și necomunicativ. Coborî de pe punte ca să supravegheze felul în care i se desfac bagajele.
În acest moment apăru pe punte domnișoara Dombey, clătinându-se foarte tare pentru că era târâtă de foxterierul ei care înainta într-o cavalcadă de salturi pe jumătate sugrumate urmărind pisica vaporului.
- John, strigă ea strident, recunoscându-l, și cu siguranță că ar fi fost târâtă mai departe de călăuza ei, dacă nu s-ar fi poticnit în ceva.
Era o neașteptată neplăcere. Domnișoara Dombey era aceeași fată de pastor pistruiată pe care o cunoscuse la țară cu atâta timp în urmă. Doar că devenise și mai stridentă, și mai nepieptănată și șleampătă și nepăsătoare față de cum se îmbracă pe măsură ce-i crescuse convingerea legată de imperativul Misiunii sale. A Doua Venire, își aminti Baird, fusese prorocită pentru anul următor. Domnișoara Dombey trudise cu disperare pentru a anunța apropierea acestui eveniment, în speranța pregătirii cât mai multor suflete pentru judecata la care vor fi supuse. Vocea îi era mai aspră, mai emfatică și mai spartă ca niciodată. Vorbea ca cineva cu febră foarte mare. Mergea în Egipt pentru a încerca să-i pregătească pe infideli pentru evenimentul așteptat. Baird își înghiți neplăcerea de a o vedea și pălăvrăgiră cam un sfert de ceas despre satul lor. Domnișoara Dombey îl văzuse pe taică-său; aminti acest lucru cu un vag reproș. Arăta mult maj bătrân și părea din ce în ce mai rupt de lume. Tobin căzuse la pat, iar nevastă-sa fusese împunsă de un taur. Domnișoara Tewksbury, poștărița, fusese condamnată la șase luni închisoare pentru că scrisese anonime nevestei vicarului: ce curios - avusese mereu o mare afecțiune pentru vicar.
Baird se scuză și coborî de pe punte plictisit la culme la gândul că va trebui să o suporte tot drumul. Printr-o ușă deschisă îl zări pe Fearmax luptându-se cu un cufăr din cabină. Deci, tot venise. Își despacheta cu ușurință lucrurile. Nu luase la plecare decât strictul necesar. Cele două antologii le puse, deocamdată, la o parte. Micul exemplar pe foiță din Fedon era exact una din acele cărți pe care le iei mereu cu tine la drum, dar nu le citești niciodată. Întins pe patul din cabină și întorcând alene paginile, adormi, iar când se trezi, simți acea vagă bucurie pe care ți-o dă senzația de nemișcare ce se află totuși în mișcare a unui vapor care plutește pe mare - astfel se convinse că ridicaseră ancora. Așa și era. O dungă de mare întunecată se ondula între ei și decoloratele faleze cenușii, cu micile pâlcuri de case care străluceau în lumina târzie de amurg, mohorâte și cenușii. „Europa" se mișca lin - ca și cum ar fi înaintat pe șine. Undeva se auzi o bătaie de clopot, iar ventilatoarele de pe coridoare începură brusc să scoată sunete toarse, mici și moi. Apoi, amuțiră și ele, după care simți, parcă descifrat din miezul preocupărilor sale, pulsul slab, dar regulat al motoarelor vaporului care-i ducea spre sud.
Baird intră în salon îngrozit de ideea că va da de domnișoara Dombey, cu toate că își dădea seama că, mai devreme sau mai târziu, va fi nevoit să i-o prezinte lui Graecen - inocentul Graecen care nu făcuse nimic pentru a merita o asemenea pedeapsă. Totuși, spre mirarea sa, avea să descopere că cei doi păreau să se înțeleagă de minune. Și asta, poate, pentru că imediat ce le făcuse cunoștință, domnișoara Dombey începu să-și prezinte scopurile misionare.
- Mii de oameni trăiesc sub amenințarea morții, o auzi spunându-i lui Graecen cu o plăcere ciudată. Eu mă ocup tocmai de pregătirea acestora pentru moarte, să-i trezesc la realitate și la nevoie chiar să-i spovedesc.
Aceste cuvinte au atins o coardă sensibilă în inima lui Graecen. Se tot gândise la condiția sa în timp ce-și desfăcea bagajele, iar aceste propuneri directe păreau că se potrivesc perfect stării sale interioare, atât mentale cât și sufletești. Oare se gândise suficient de mult la moarte? Era oare pregătit? Ca poet, ca hedonist, ideea i se păruse hidoasă.
Vehemența domnișoarei Dombey fusese ca un duș rece. I se părea că întâlnise un profet. Aceasta își dăduse hotărâtă părul de pe frunte, explicându-i în câteva cuvinte ce se va întâmpla în momentul în care va avea loc Judecata de Apoi. Graecen o urmărea cu o neîncredere amestecată cu o oarecare fiică plăcută. Își amintea de copilăria petrecută la Rickshaw Hali -poveștile cu focul iadului și pucioasă spuse de maică-sa și pe care el le crezuse. Domnișoara Dombey era copleșită de a fi convertit o persoană atât de importantă. Îl obligase să ia, nici mai mult, nici mai puțin cinci broșurele diferite, pe care el îi promisese că le va studia cu mare atenție. Baird urmărea curios această mică scenă, întrebându-se dacă Graecen era atât de indulgent numai datorită bunătății sale native; dar nu, spre surprinderea sa, când domnișoara Dombey plecă, acesta se întoarse spre el și spuse:
- Baird, ce femeie extraordinară. Îți mulțumesc că mi-ai prezentat-o.
Dintr-un motiv pe care nu și-l putea explica, era bucuros că dăduse peste cineva preocupat permanent de moarte - chiar dacă nu era vorba, în mod special, de propria lui moarte. Cu toate astea, cărțuliile primite erau îngrozitoare, încercase să le citească, dar depusese armele fără speranță de revenire. În primul rând, stilul era îngrozitor; nu poți fi captivat de basmele legate de A Doua Venire, când acestea sunt scrise într-un stil atât de brut. Și totuși, Graecen se crampona de domnișoara Dombey.
Cât despre Fearmax, acesta era preocupat de chestiuni de altă natură. Ore în șir stătea în cabina sa întins pe pat, cu ochii fixați în tavan. Þinea mereu ușa deschisă, așa că ori de câte ori trecea Baird îl putea zări acolo, cu mâinile încrucișate pe piept, cu gulerul descheiat la gât, cu privirea concentrată asupra peretelui din fața sa. În decursul primelor douăzeci și patru de ore nu apăru la nici una din mese, și Baird se întrebă, nu foarte îngrijorat, dacă nu era cumva vorba de o criză prelungită de rău de mare; dar nici vorba, ușa rămânea mereu deschisă și ori de câte ori trecea pe acolo Baird îl vedea în aceeași poziție. Rugat de ceilalți, preocupați de soarta acestuia dar și mânați de o curiozitate tot atât de mare, Baird bătu în cele din urmă la ușă și, băgând capul în cameră, îl întrebă amabil, cum îi era felul, dacă nu-i poate fi de folos cu ceva. O vreme celălalt nu dădu nici un semn că auzise vorbele sale - cu toate că, în cele din urmă, s-a răsucit în pat și s-a ridicat într-un cot. ,
- Drăguț din partea ta, spuse el răgușit. Foarte drăguț. Nu, nu am nevoie de nimic, mă odihnesc, atâta tot. Nu am avut niciodată rău de mare. Dar nu pot suferi călătoriile. Dar te rog, intră.
În cabină se simțea un miros greu de fum de trabuc. Lângă pat, se aflau câteva cărți voluminoase, un șirag de mătănii, și mai multe plicuri galbene pline cu hârtii. Fearmax era palid și plictisit.
- N-am mai fost plecat niciodată din Anglia, spuse el. Pentru mine este o aventură destul de mare, - e ca și cum încep un nou capitol din viața mea; și încerc să fac prevestiri. Ceea ce mă așteaptă este foarte straniu, foarte straniu.
Între perete și capul patului se afla un volum legat de Efemeride și un carnețel acoperite cu mâzgălituri dezlânate.
- Prevestiri? spuse Baird, („Prevestiri?" avea să spună și Graecen mai târziu, reacționând însă la remarca lui Fearmax ca unul care credea mult mai mult în superstiții, lăsându-se cuprins de o anxietate acută.)
- Probabil că nu crezi în astrologie? spuse Fearmax. Ce puteai răspunde la o asemenea întrebare? Cu mare greutate, Baird s-a abținut să nu-i spună ceea ce-i stătea pe limbă și anume: „Nu, de când s-a descoperit bomba atomică nu mai cred în astrologie" dar reuși să se controleze. Fearmax continuă cu aceeași voce răgușită.
- Era o vreme când nu credeam nici eu, totuși, chiar dacă este o știință inexactă, am descoperit că-mi poate explica unele lucruri: posibilitățile și limitele propriului meu caracter, de exemplu, ca niște forțe inseparabile de lumea care mă-nconjoară. În tot cazul, mi-am făcut astăzi horoscopul pentru următoarele câteva luni. Apar aici niște lucruri curioase. După câte îmi pot da seama există pericolul de a mă rătăci în unul din tunelurile Piramidei celei Mari.
Baird își ascunse cu greu amuzamentul. Fearmax avea în el ceva impresionant și straniu. Nu vorbea niciodată ca un șarlatan, dimpotrivă, ca unul care căuta de multă vreme în mod sincer ceva - un principiu al adevărului sau ordinea universală: ca cineva ale cărui căutări nu au fost răsplătite. Cu un deget descărnat, mediumul trasa cu atenție pe schema din față casele și planetele, vorbindu-i despre conjuncții și treimi de zodiac. Influența lui Saturn era, se pare, cauza neliniștii care pusese stăpânire pe el. Călătoria nu prezenta pentru el nici o primejdie atâta timp cât se aflau pe mare -aici influențele erau favorabile. Cu toate astea, undeva, pe pământ, fiind însoțit și de alte persoane, urma să aibă loc un accident. În momentul acesta, nu putea încă să ghicească natura acestui accident - și nici dacă urma să fie fatal. Nu Știa decât că, pur și simplu, accidentul îl va ajuta în descoperirea „Absolutului".
Era, într-adevăr, un cuvânt mult prea neobișnuit de a fi rostit în acest loc și într-un asemenea moment. Pe de altă parte, Fearmax, așa cum declarase și Hogarth, era în fond o persoană neobișnuită, ciudată și excentrică. În orice caz, să te preocupe și să te dedici căutării Absolutului reprezenta orice s-ar spune, însușirea unei mult lăudabile concepții me-dievale. Întrebarea pe care și-o punea Baird era una singură: Ce însemnătate ar putea avea un asemenea ideal?


ÎN LARG


Au mai trecut câteva zile înainte ca Fearmax să iasă din carapacea sa de singurătate; adevărul este că nu fu singurul pe care soarele strălucitor îl făcuse să părăsească intimitatea cabinei. Și totuși, când Greacen îl văzu măsurând puntea cu pașii, mereu în gardă, parcă ar fi așteptat producerea unei catastrofe la fiecare pas, cu obiceiul de a sta minute în șir cu capul prăbușit în piept și de a-și nota mereu câte ceva în carnețelul legat în piele, se simți puțin deprimat. Preocupările acestuia erau atât de diferite de ale celorlalți, încât chiar domnișoara Dombey se simțea stânjenită în prezența sa. Fearmax mărturisise că știe câte ceva despre chiromanție și, la un moment dat, a luat fără să scoată o vorbă mâna lui Graecen, studiindu-i liniile și semnele cu o atenție deosebită.
- Nu stai prea bine cu inima, îi spuse, la care Graecen simți brusc un fel de gheară care parcă i se înfipse în gât. Atât și nimic mai mult.
În ciuda impresiei proaste făcute la prima vedere, familia Truman se dovedi a fi o comoară. Nu numai că erau amuzanți în felul lor, dar și siguri pe ei și dornici să se bucure de călătoria pe care o făceau. Astfel descoperiră că domnul Truman cânta melodii comice acompaniindu-se la pianul din salon și îi plăcea la nebunie să aibă spectatori. După spusele sale, fusese la un moment dat într-o mică orchestră („un veritabil cântăreț negru de jaz"), iar repertoriul îi era inepuizabil. Lui Baird îi plăcea mai ales un scheci comic numit Un Martir al Castității, pe care Truman îl repeta ori de câte ori domnișoara Dombey se afla prin apropiere. Glumele decoltate o făceau întotdeauna să se refugieze în altă parte. Fără doar și poate, după cum și-au dat seama toți, singurul mijloc prin care puteai scăpa de domnișoara Dombey era să fii în compania familiei Truman. Nu-i putea suferi pe cei doi. Încercase și cu domnul Truman povestea cu A Doua Venire, dar fusese o catastrofa.
Totuși Fearmax părea că stabilise deja o oarecare legătură. Imediat ce acesta apăru pe punte, doamna Truman îi făcu semn bărbatului ei cu evidentă emoție, după care, împreună, se îndreptară spre el. Își mai amintea de el, așa, ca din întâmplare? Nu, deloc. Odată, cu mult timp în urmă, într-o ședință de spiritism, la Shrewsbury, Fearmax o chemase pe sora cea mare a domnului Truman. La asemenea cuvinte, mediumul își trecu mâna ca întotdeauna peste frunte, mormăind ceva în genul că el cunoscuse atâta lume; în orice caz, păru flatat. Doamna Truman citise chiar și o carte de-a lui despre eul astral.
În general, grupul nu ducea lipsa unor interese comune, gândi Graecen, pe când își aranja patul ca să-și facă somnul de după-amiază, așa cum prescriseseră cei mai mari doctori din Londra. Pentru prima oară în viața lui ținea un jurnal, iar acum, sprijinindu-se de trei perne, stătea cu stiloul pregătit în fața unei pagini pe care urma să dea socoteală pentru ce făcuse în ziua respectivă. „Să dea socoteală." Iar chestia asta. Acea nuanță care îți amintea de focul iadului, o neîndoioasă urmare a dăscălirii domnișoarei Dombey. Răsfoi încet paginile, citindu-și propriul scris, mare și efeminat, cu o plăcere tihnită.
„Am făcut cam puține, citi pe una din pagini, pentru a putea da o socoteală clară, dacă ar fi momentul să o fac, asupra slujirii mele pe acest pământ, înainte de a-mi lua rămas-bun de la el (de la pământ). Mă simt cuprins de un anume sentiment de nimicnicie, inutilitate. Ce sunt eu? Ce am fost? Nu prea găsesc nici un răspuns, nici într-o direcție, nici în cealaltă care să poată trezi interesul îngerului care mă va judeca. N-am fost nici bun, nici rău. Cele câteva păcate legate de natura vulgară a existenței mele (Anne, doamna Sanguinetti etc), sunt sigur că vor fi trecute cu vederea, reținându-se cele câteva virtuți ale vieții mele: o existență liniștită, servicii făcute prietenilor etc. Nu cred că există vreun motiv pentru care să fiu damnat..."
De deasupra se auzea, înfundat, pianul din salon strunit fără har de domnul Truman, în timp ce o voce inefabilă care, pe jumătate cântat, pe jumătate vorbit, rostea primele cuvinte din Un Martir al Castității:

Sunt martirul castității
Victima impurității
Damnat din frageda-mi pruncie.

Dus pe gânduri, Graecen își continua lectura. „Nu cred că există vreun motiv pentru care să fiu damnat, dar nici nu cred că merit să fiu ridicat în slăvi în vreun fel. Atunci care este soarta spirituală după moarte a unei ființe complet oarecare?" Chiar, care? I se părea că în ultimele câteva săptămâni se concentraseră în jurul său toate acele întrebări care obsedaseră dintotdeauna mințile oamenilor și care îi cereau lui acum o soluție; în orice caz, dacă nu chiar o soluție, atunci măcar o ratificare din partea sa, luându-le drept credințe. Credința în imortalitatea sufletului? În natura Sfintei Treimi? în faptul că progresul este o iluzie? Pur și simplu, nu avea nimic de zis despre toate aceste lucruri. Jurnalul continua așa: „În unele direcții mă simt foarte imatur, pentru că nu prea am nici o părere anume despre problemele care frământă lumea zi de zi. Sau poate că în poezia mea există o atitudine clară față de lucruri?"
(Închise ochii și începu să se gândească la poezia lui; tot ce se putea scoate din ea era un hedonism diluat în genul lui Omar Khayyam, filtrat prin influențe georgiene . „Cred", se conchidea în jurnal, „că sunt o persoană cam nesatisfăca-toare, zău că da."
Graecen mai dădu câteva foi înapoi, ajungând la perioada de o săptămână care precedase hotărârea de a-și da demisia și a pleca la Cefalu. Invitații la ceai, dineuri, dejunuri care s-au succedat cu o frecvență amețitoare. Aproape că nu descoperi nimic în acele pagini legate de persoana sa, nimic asupra propriilor sale frământări interioare. „Mă simt cam deprimat," văzu scris într-un loc. „Inima iar nu compensează." Mai jos, pe aceeași pagină văzu scris: „Daca Hogarth nu ar fi cel mai vechi prieten al meu, mă întreb dacă l-aș putea suporta măcar o clipă? N-are inimă, e ca de piatră. Și totuși, într-un fel mă stimulează."
Făcu o grimasă de nerăbdare. Nu prea vedea în ceea ce avea în fața ochilor o moștenire literară care să merite osteneala. Și mai cumpărase și un caiet așa de scump - douăzeci și unu de șilingi. Se imagină scriind cu înfrigurare în ultimele clipe ale vieții; cuvintele profetice ale unui Rimbaud englez, scrise pe marginea abisului. Rimbaud nu fusese însă decât un copil. Asta îi reaminti vârsta pe care o avea; trecuse deja destulă vreme de când începuse să-l preocupe faptul că îmbătrânește - pentru că în ultima vreme toate forțele se concentraseră în preocuparea de a supraviețui. Doamna Sanguinetti îi spusese că, pe la spate, părul începuse să i se rărească. Graecen se ridică și încercă să verifice această afirmație cu ajutorul oglinzii de bărbierit. Imposibil, așa că renunță și se reîntoarse în pat. Oftă și își luă iar stiloul în mână. Va încerca să scrie ceva simplu și sincer; va încredința timpului ceea ce scria acum, poate cu timpul interesul față de opera lui va crește. Între buze îi apăru un colț al limbii, în timp ce începea să scrie.
„Astăzi a fost prima zi frumoasă. Lăsăm în urmă coasta Spaniei." (După o clipă de gândire șterse al doilea verb, înlocuindu-l cu „am luat în piept”.) „Câteva culmi maronii și neclare apar din pâcla zorilor pentru a ne saluta: o capelă, un far și un omuleț tuciuriu cu un șirag de cepe în jurul gâtului, care ne-a făcut cu mâna răspunzând gesturilor noastre și care semăna cu o insectă. Aerul a devenit deodată mai cald, iar vremea mai senină, deși marea este încă agitată. Astăzi am văzut-o pe fata despre care vorbeam ieri că are aerul de a fi bolnavă: am văzut-o dormind la soare, întinsă pe un șezlong, pe punte, cu corpul înfășurat într-un pled. Vântul îi mișca șuvițele de păr moale și blond de pe frunte. Când am trecut pe lângă ea am observat că avea în poală o carte deschisă, și pentru că atunci când este vorba de cărți sunt mereu curios, m-am aplecat peste umărul ei să văd despre ce este vorba. Culmea coincidenței, era vorba tocmai de antologia lui Greville Poeții Moderni și, în plus, era deschisă chiar la o poezie de-a mea numită Boarea Nebuniei. Vă puteți închipui uimirea, mândria și plăcerea care m-au cuprins. Este un lucru atât de rar ca un scriitor necunoscut să aibă bucuria de a vedea că cineva îi citește creația. Aveam intenția ca la al doilea tur al punții să-i vorbesc ca să aflu ce părere are despre poezia cu pricina și despre altele din carte, dar, când m-am întors, coborâse. Nu face nimic, îmi voi rezerva această scurtă conversație pentru un moment mai prielnic."
Graecen își aprinse o țigară, închise jurnalul și se lăsă pe spate într-o poziție mai comodă, aranjând și netezind pernele. Era enervant să ți se prescrie să te odihnești în fiecare după-amiază, atunci când urăști dintotdeauna asta. Semăna cu interdicția de a fuma. Doctorul trebuie să fi Știut că nu poate trăi fără țigări. Bine, dar dacă ți se dă voie să faci una, atunci de ce nu și cealaltă? Dacă în privința fumatului nu asculta sfatul doctorului, de ce să nu renunțe și la siesta de după-amiază? Vremea era frumoasă. Ar fi mers să se plimbe pe punte. De ce nu? Se sculă, își puse iar haina și mormăi ceva neplăcut la adresa medicilor și a teoriilor acestora.
Pe punte era destul de plăcut; vântul se juca, făcând mici valuri pe marca sclipitoare în timp ce, spre est, se estompau contururile promontoriilor și gurilor râurilor și fluviilor Spaniei. Graecen descoperi cu plăcere că fata dormea și azi pe punte, într-un șezlong, în același loc. Iar în poală avea aceeași carte. Asemeni unui vânător, se apropie tiptil ca să se convingă. Da, Poeții Moderni a lui Greville. Se așeză pe un suport de gruie așteptând ca ea să se trezească, privind cu atenție dârele de fum, moi și negre care își luau zborul încet din coșurile vaporului, și șanțul alb și adânc secerat în mare de înaintarea „Europei". La un moment dat simți căe bucuros. Domnișoara Dale (îi căutase numele pe lista pasagerilor) dormea profund. Parcă nici nu răsufla. Vântul îi mângâia părul moale în care străluceau fire aurii și boabe de lumină. În genul ei cam șters, era drăguță: pielea palidă, trăsăturile delicate păreau că indică o stare de convalescență. Graecen o urmărea dormind, începând să țeasă în minte diferite povești caraghioase în legătură cu fata.
Poate, tocmai a plecat din Newnham unde studiase literatura. Probabil că scria poezii. Poate că tocmai își terminase teza de doctorat despre poezia lui. Cât ar fi de surprinsă dacă, trezindu-se, l-ar vedea aplecat asupra ei; adică chiar pe cel a cărui operă o admira atât de mult. Ei doi ar fi o pereche minunată. În Mallorca s-ar putea plimba ore în șir în acel peisaj perfect, iar ea îl va ruga s-o ajute să scrie o carte despre Keats. Vor rămâne nedespărțiți. El îi va spune că... (își imagină cu plăcere expresia ei dureroasă dacă ar fi fost să audă aceste gânduri ale sale într-o repetare demnă de Keats). În mod donquijotesc, necugetat, se vor căsători la Neapole și vor merge împreună la mormântul lui Keats. Apoi... Apoi... În acest punct totul se încețoșa. Magnificul vapor reduse din cârmă puțin. Sună un clopot. Pata de soare în care se aflaseră fu acum acoperită de marele coș al navei, cel din spate. La umbră, era destul de frig. Graecen își reveni din mirajul plăcut al speculațiilor în care se cufundase pentru că fata începuse să plângă în somn. Din genele coborâte se revărsau acum lacrimi, iar colțurile gurii se boțiseră. Din când în când scotea câte un suspin de durere. Oare ce putea visa? Înfricoșat că prezența sa ar fi putut s-o sperie, se depărta pe vârfuri și coborî pe tambuchi în salon unde cuplul Truman juca douăzeci și unu cu Baird, și Fearmax, lângă ei, îi urmărea calm. Seara târziu, Graecen mai scrise ceva în jurnal, relatând felul în care se comportase domnișoara Dale în după-amiaza aceea. Scena îi trezise interesul, dar îl și impresionase.
În cele din urmă se văzu totuși că lucrurile stau cu totul altfel. Baird le făcu cunoștință; iar domnișoara Dale nu avea nimic comun cu Newnham. Tristețea lui Graecen crescu când recunoscu în vocea fetei accentul aplatizat al suburbiilor sărace din Londra. Era în convalescență - era adevărat; acesta era singurul lucru care se potrivea cu fata pe care și-o imaginase el.
Virginia Dale era stenodactilografă la Ministerul Muncii. Locuia împreună cu o mătușă, la Golder's Green, într-o casă tip. Doctorul o obligase să plece în străinătate pentru că avusese unele simptome de tuberculoză. „Victimă a intenției inconștiente", va spune mai târziu Campion când va auzi puzderia necazurilor fetei. Poate că avea dreptate. Oricum, după ce Bob, logodnicul ei, murise într-un accident de avion în Grecia, Virginia Dale nu a mai vrut să lupte pentru viață, o viață în care el trebuia să joace rolul salvatorului. O înnebunea ideea de a trăi toată viața cu mătușa. De aceea i s-a și agravat boala.
Toate bune și frumoase, dar Graecen nu înțelegea un lucru: ce Dumnezeu face o fată ca ea cu Poeții Moderni a lui Greville, în care apăreau multe din poeziile lui? Pentru câteva zile nu a putut aborda subiectul, nereușind să rămână singur cu fata. La un moment dat, într-o după-amiază, a văzut-o întinsă iar pe șezlong, pe punte, așa că a deschis vorba despre subiectul cu pricina.
- Deunăzi, spuse el, stăteai întinsă acolo cu o carte de poezii (Domnișoara Dale s-a îmbujorat brusc ca și cum i s-ar fi adresat o obscenitate). Graecen continuă: Cartea era deschisă la o poezie pe care am scris-o chiar eu. Eram foarte curios să aflu dacă citești poezie de plăcere, sau la ce Dumnezeu îți servește cartea asta. Domnișoara Dale își trecu limba peste buza de sus și zâmbi.
- Încerc să-mi iau diploma de absolvire a școlii ca să pot intra la poștă. Știi, pentru meseria mea de acum nu există prevederi sociale pentru bătrânețe, nici pensii, nimic. În schimb la poștă, după o anumită vârsta, poți avea o pensie. Spuse toate acestea cu mândria demnă de admirație a celor din clasa mijlocie. Înțelegi ce vreau să spun, eu nu am nici o rezervă de bani.
- Bine, dar, Doamne Dumnezeule, spuse Graecen plictisit de ideea că poeziile lui erau învățate în școlile din suburbii, dar în același timp flatat că se vorbește de el măcar acolo. Doamne, Dumnezeul meu. Folosea adesea expresii pe care le auzise la maică-sa, când era copil. „Va să zică, poezia mea se învață ca să obții o slujbă la poștă", își spuse supărat. Domnișoara Dale părea încurcată.
- Sper din suflet pentru dumneata, o fată așa drăguță, să te măriți cu înțelepciune, și să nu-ți mai faci griji cu slujba de la poștă, spuse Graecen amabil. Spre mirarea sa descoperi că vorbele sale o predispun la lacrimi. Nu putea suferi femeile care plâng. Fata a reușit totuși, cu un oarecare efort, să se stăpânească. De câte ori îi vorbea cineva despre căsătorie nu putea să nu se gândească la Bob, după a cărui moarte simțise că atât frumusețea cât și bruma de curaj îi dispăruseră pentru totdeauna. În realitate își amintea că citise și recitise poezia de Graecen cu o senzație tot mai mare de confuzie și enervare. Cine știe, dat fiind că scrisese poezia aia....
- Presupun că nu te-ar supăra, spuse fata, să mă ajuți și pe mine la lucrarea de literatură? Poeziile din cartea asta mi se par așa grele.
Oare a existat vreodată un scriitor care să nu se simtă flatat când i se cere o explicație în legătură cu ce a scris? poate. Graecen însă nu se număra printre aceștia. Îi făcea o mare plăcere să-i citească domnișoarei Dale Boarea Nebuniei folosindu-și vocea cea mai radiogenică cu putință. Dar cel mai mult îi plăcea să disece poezia, să-i explice subtilitățile sintetice cerute de versificație, rima interioară, găselnițele metrice - în realitate, fiecare lucru care făcea ca poezia să fie una din cele mai anoste din antologiile zilelor noastre. Era flatat văzând ce auditoriu atent și modest are, drept care puse sechestru pe Virginia Dale. Nu se mărginea la explicarea operei proprii ci și la cea a contemporanilor săi - cu toate că pe unii nici el nu-i înțelegea. „N-am să fiu eu de vină", gândi el, „dacă nenorocita asta de fată o s-o scrântească la compunerea pentru literatura engleză".
Depășiseră stâncă brună și agresivă a Gibraltarului intrând în Mediterana.
Vremea se încălzea, aerul se îndulcea. Începeau zilele de azur.
La Marsilia, a apărut și Campion la bord, cu rucsacul și dalta binecunoscute; sosirea acestuia nu a fost o surpriză neplăcută pentru Baird, care remarcă îmbătrânirea celui dintâi.
- Ca să vezi, tocmai tu aici, spuse Campion întâlnindu-l în drum spre cabina pe care o obținuse cu ajutorul unui agent cam dubios.
- Ești ultimul om pe care speram să-l văd, spuse Baird, însoțindu-l spre cabină ca să-l ajute la despachetat.
- Le-am tras clapa, spuse Campion vioi, desfăcându-și rucsacul din care extrase o grămadă de lucruri murdare, un tub cu pastă de dinți și o periuță.
Începu să se spele pe dinți și să explice în pauzele scurte pe care le făcea, cum reușise să se îmbarce pe „Europa" fără să-l deranjeze pe cambuzier sau să se înregistreze cum face tot omul.
- Știi, eu nu merg decât până-n Creta, îi spuse. Apropo, Baird, o să te distrezi când o să afli că tot cu cei de la Mormintele de Război lucrez. Nu-i destul că mi-au dat de lucru în timpul războiului și m-au ajutat să nu-mi fie zburați creierii, dar și acum, în timp de pace, tot ei mă țin. Trebuie sâ pictez un șir de morminte, undeva în Creta, unde vreo zece idioți au fost îngropați în urma unei operațiuni elegante, ca să nu zic imprudente. Ce părere ai, să mori de râs nu alta. Dar acum pictez ca specialist. Regret că pun atâta suflet, fără nici un rost.
Se așeză pe marginea patului și își aprinse o țigară. Apoi își scoase bereta și începu, absent, să se pieptene.
- E ca și cum te-ai înstrăina din ce în ce mai mult de rasa umană - ca să te pierzi. Aiurită senzație.
Baird era curios să afle mai multe. Campion fluieră câteva măsuri dintr-un cântec popular și aruncă o privire la stiva de pânze pe rame care se afla în colțul cabinei.
- Plictisitoare viață ducem, zău așa, spuse în cele din urmă, ca și cum impulsul spre sinceritate ar fi fost urmat de o reticență mai potrivită interlocutorului său. Ce ai mai făcut? spuse el, zgâindu-se la medaliile lui Baird. Medalii de pe câmpul de bătaie, după câte văd. Și „Crucea Militară".
Dar să știi, dragul meu, că am și eu câteva medalii de pe câmpul de bătaie, ca și tine. Le-am pus pe turul pantalonilor cu ocazia recentei sărbătoriri a Zilei Armistițiului și am tușit puțin în pauze la cenotaf.
Antipatia pe care ar fi putut-o simți cineva pentru Campion, gândi Baird, era mereu stăvilită când îți aminteai de picturile sale atât de puternice și inocente. Dar poate că artistul nici nu trebuie iubit de ceilalți, ci doar suportat. Bine, dar e oare posibil ca fiind genial pe un plan, să fii total incompatibil cu canoanele general acceptate de ceilalți, pe alt plan? Sau, poate, s-ar putea spune mai degrabă că ceea ce facem, munca noastră, nu face parte din viață - este doar un fel de propagandă a vieții prin care înțelegi limitările teribile ale minții omenești? Nu-i plăcea Campion. Oare ce părere avea Campion despre el însuși?
- Sunt pe punctul de a face un lucru bun, spunea acum Campion. Ceva mai important decât ce-am făcut până azi. Așa ceva îți dă mereu o senzație de neplăcere și neliniște. Nu mi-a surâs deloc această călătorie - am un fel de premoniție că se va întâmpla ceva.
Se sculă brusc și își luă blocul cu schițe și un creion gros, chimic.
- Hai să urcăm, spuse. N-am văzut încă orașul dinspre mare.
O vagă neliniște îl cuprinse pe Graecen când i-a fost prezentat Campion. Omulețul părea atât de rece și plin de vitalitate, atât de sigur pe el în tot ce făcea și spunea; radia un fel de forță care te făcea să te simți în pericol. Chiar și privirea îi era critică și bănuitoare. În prezența lui nu te simțeai deloc în siguranță. Aveai impresia că mica creatură condensase și cristalizase în ea întreaga experiență esențială a umanității, ceea ce-i oferise posibilitatea de a ajunge la niște judecăți concise de care ceilalți trebuiau să țină seama. În orice caz s-a mai îmbunat când l-a auzit pe Campion zicând despre Conklin că e un imbecil. Mai simțea încă împunsăturile articolului despre Syrinx.
- Cred că-l știi pe individ, spuse Campion. Personal nu-l cunosc, dar la un moment dat strângeam într-un dosar recenziile lui - afirma unele lucruri de-a dreptul incredibile. De pildă mi-aduc aminte de una cu care și-a început odată un articol: „Dacă Dostoievski ar mai fi trăit, ar fi catalogat astăzi drept non-britanic și instabil. Curentul persistent de cruzime din opera sa te face să te gândești cu spaimă că era un tip în stare să tragă într-o vulpe." Graecen râse politicos. Era mulțumit să-l vadă pe Conklin catalogat de către Campion drept critic de mâna a treia. Se simți flatat văzând că interlocutorul său începuse să-i facă portretul în timp ce citea. Degetele mici și nervoase se mișcau cu agilitatea unui păianjen deasupra hârtiei, dibace și foarte atente. Ochii îi deveniseră niște simple crăpături. Graecen, al cărui gust pentru pictură și sculptură era mult mai demn de încredere decât cel pentru cărți sau oameni, cunoștea opera lui Campion și i-o admira. Se trezi că-și pune și el întrebarea cum poate un tip atât de violent și neortodox să creeze tablouri a căror inocență și forță de purificare păreau a le situa tocmai la antipodul acestei naturi tulburate, obscure și revoltate.
În seara aceea Campion s-a culcat devreme, după ce a luat trei aspirine. Așa i se întâmpla întotdeauna. Era tulburat de faptul că o părăsise pe Francesca. Totuși își făcuse o lege proprie din a rupe brusc și oricât de dureros legăturile cu femeile care se perindau prin viața sa. Imediat ce primise telegrama de la Londra a simțit cum i se ridică de pe frunte norul care-i împăienjenise mintea săptămâni în șir. Trebuia să plece imediat. Marsilia devenise insuportabilă. Din nou simțea că trebuie să distrugă rutina pentru a începe o viață nouă. Mai erau de rezolvat unele probleme. Creta reprezenta un admirabil câmp de acțiune. Luase hotărârea atât de ușor și rapid încât mai că se întreba la ce mai servise telegrama. I-ar fi venit și lui ideea? Nu, viața în sine este plină de obligații, o femeie sau un atelier undeva creează obligații: uneori ai nevoie de un impuls exterior. Cum să-i spună asta lui Francesca, amanta lui de un an de zile? Pentru a face ca hotărârea sa să devină convingere se plimbase de-a lungul și de-a latul caldarâmului pietruit și a liniilor de tramvai de pe Rue Pigalle în preajma locului unde era agenția de voiaj. „Europa" urma să intre în port în aceeași noapte. Era un vas de croazieră care circula numai vara, și avea o sumedenie de locuri libere. Pentru ceva în plus ar putea obține o cabină.
Francesca își făcea de lucru prin bucătărie cu niște cratițe soioase. Îi zări silueta zveltă, de mânz și picioarele frumoase, ceea ce-l făcu să trântească ușa și să-și azvârle bereta pe masă. Fără îndoială că toată dimineața nu făcuse altceva decât să-i cârpească hainele - pentru care îi făcuse scandal cu o zi înainte - și să se chinuiască să-i facă prăjiturelele cu susan pe care i le ceruse. Se așeză la masă întunecat la față și mic, citind cu mare atenție ziarul, de-a fir-a-păr, în care era povestită o crimă. Parcă nu-l intensa nimic altceva în viață, atât părea de concentrat stând acolo, mișcându-și încet buzele ca să pronunțe neobișnuitele cuvinte în franțuzește pentru a și le întipări în minte.
- Cest toi, Campyon?! strigă ea cu un ton muzical din bucătărie.
Iar el mormăi în chip de răspuns. Nimeni nu avea voie să-i spună altfel decât Campion. Puse ziarul pe masă privind cu un aer distrat, deliberat și grav, pictura de pe perete. Era unul din tablourile din Arles care îi plăcuse lui Francesca și pe care dorise să-l păstreze. O țărancă așezată la ușa unei colibe. Un copac. Un mesaj complet transmis cu maximă economie și extremă concentrare. Oare ce-i plăcuse ei la el? Închise ochii pe jumătate pentru a percepe mai bine albastrul peretelui în contrast cu tonul carnal, aproape sidefat al rochiei femeii. Rămas în aceeași poziție, își drese glasul și spuse cu o voce limpede și sigură.
- Francesca, je pars ce soir pour l’Angleterre.
Cu o farfurie în mână, intră în cameră îndreptându-se spre el, plină de îngrijorare. Acesta continua să privească tabloul concentrându-și asupra lui toată atenția. Ea puse pe masă farfuria și spuse:
- Mais, Campyon... Simți o undă de compasiune amestecată cu un dezgust copleșitor. De ce dracu' mai ai nevoie și de femei; sau, mă rog, dacă ai nevoie de ele, de ce dracu' îți faci niște obiceiuri de care nu te poți ține?
- Trebuie să plec, se auzi spunând neclintit. Ajută-mă să strâng.
Ea traversă camera, îi luă fața între mâini și întorcând-o spre ea privi cu ochii mari și disperați cele două pietre albastre care erau ochii lui.
- E adevărat? întrebă ea.
Nu puteai fi sigur niciodată. Campion o tot amenințat că o părăsește pentru totdeauna dacă se întâmpla să întârzie cu cina.
- A murit mama, spuse Campion - o afirmație care rostind-o i se păru de un haz aproape irezistibil, și totuși vocea își păstră un calm de gheață. Trebuie să plec la noapte. S-au privit un răstimp parcă nesfârșit fără să scoată o vorbă Apoi ea s-a aplecat și l-a sărutat pe gură ștergând cu grijă urma de ruj cu un colț al șorțului.
- Nu e adevărat, spuse ea încet și trist. Nu e adevărat. Chiar mă părăsești.
Campion avea impresia că toată viața nu făcuse decât să trăiască și să retrăiască această scenă în zeci de limbi diferite. Francesca era o ființă fermecătoare și frumoasă, dar la fel de crampon ca și fata din Siria, sau cea de la Paris. Sau poate se înșela. Francesca se așeză în fața lui sprijinindu-și bărbia în palme. El își reîntoarse privirea spre tablou și începu să-l studieze cu o concentrare maximă. Multă vreme rămaseră așa. La un moment dat ea izbucni în plâns, plâns pe care și-l ascunse repede în faldurile șorțului. Campion tresări. Deci urma atacul.
- De ce? spuse ea.
- A murit mama, spuse el, abținându-se cu greu să nu izbucnească în râs.
- Mama ta a murit de multă vreme. Așa mi-ai spus.
- Am mințit.

- De ce, pentru că am întârziat cu masa?
- Nu.
- Pentru că nu ți-am reparat sandalele?
- Nu.
- Pentru că te-ai săturat de mine?
- Motivul e că a murit mama, spuse Campion cu o demnitate care te îngheța. Scoase din buzunar telegrama primită de la Ministerul de Război și o puse pe masă. Poziția capului cu gâtul cel lung. În timp ce și-l apleca pentru a studia hârtia formau un tablou perfect. Francesca habar n-avea de engleză, așa că nu era nici cel mai mic pericol să înțeleagă ce e scris în telegramă. Nu se putu abține să nu-i studieze poziția corpului, cu aceeași concentrare cu care analizase tabloul de pe perete. Își desfăta privirea cu bărbia ei hotărât conturată, dar dulce, și cu liniile gurii generoase. La pat fusese extraordinară. Era și o gospodină excelentă. De ce nu o lua cu el? Se săturase de Francesca ca persoană? Nu, nici vorbă. Adevărul e că se săturase de femei în general - era sătul de întreaga rasă a femeilor, gândi el. Cât despre Francesca, dacă ar fi fost să o întâlnească la debarcare, la sfârșitul călătoriei, mai mult ca sigur că ar lua totul de la capăt. Era o creatură admirabilă. Dar el nu putea suferi ca cineva să-l sâcâie, ăsta era adevărul. Stând pe scaunul de răchită, foarte incomod, simțea cum literatura îi scapă printre degete cu fiecare clipă care trecea. Oare de ce nu puteau înțelege femeile că singurul lucru pe care îl cerea de la ele era prietenia - și, să zicem, gătitul? Destul de rezonabil. Dar nu, ele își închipuiau că împărțind cu tine același pat aveau dreptul să te proțăpească în meschinul orizont al vieții cazaniere. Deodată Campion simți un regret dureros că nu putea fi și el un „om de casă" - soț, tată, epitrop. Orice, numai să distrugă monotonia acestei vieți itinerante și zbuciumate, în orice caz, nu aici; nu acum; nu cu Francesca.
Pe neașteptate se ridică în picioare și începu să-și strângă lucrurile în timp ce ea, îmbujorată de căldura plitei, plângea abia auzit și repeta în șoaptă, doar pentru ea:
- J'comprends pas pourquoi. J'comprends pas pourquoi.
- Hai, taci o dată, spuse Campion în sinea lui, continuând să împacheteze cele câteva lucruri pe care le avea. Nu se mai gândea la nimic altceva decât cum să scape, să o șteargă în Creta, peste mare. Se abținu să nu fluiere. Francesca nici nu ftcea măcar o scenă așa grozavă după cum crezuse el. Dar dacă nu băga de seamă avea toate șansele să o facă să-și iasă din fire. Deci era mai bine să nu fluiere ori să cânte până nu se va vedea în stradă. Și totuși uite-o ce drăguță era; un animal superb cu pielea bronzată și ochii căprui.
Când termină cu toate, după ce-și pliase și șevaletul, cu rucsacul plin ochi, intră în camera unde se afla ea, la masă și se postă în fața ei.
- Francesca, spuse, draga mea.
Ea continua să suspine înfundat. Cu fața la perete, stătea nemișcată, având întipărită pe față o expresie de durere profundă. Era ca și cum durerea pe care și-o exprima doar prin acest scâncet o privea numai pe ea - nu avea nici o legătură cu Campion care se afla în fața ei. În mintea ei se cuibărise durerea ca o teribilă durere de măsele asupra căreia se concentrase atât de tare încât îi era aproape imposibil să mai răspundă la întrebări. Îi puse mâinile mici și reci pe ceafă frecând-o ușor în locul unde părul ei negru se termina într-un mic V. Așa îți trebuie dacă te lași pradă plăcerilor mâinii și ochiului - ca să nu mai vorbim de cele ale minții și trupului. Își întoarse ceasul în timp ce rostea slabe consolări:
- Hai, nu plânge, repeta întruna. Luna viitoare mă întorc. Doar știi că mă întorc.
Francesca nu-i dădea nici cea mai mică atenție. Continua să stea în aceeași poziție, clătinându-se încet și scâncind ca un copil alintat care și-a stricat jucăria. Campion își luă bereta, o scutură de praf, își strânse bareta de la sanda și își ridică rucsacul pe masă. Trecându-și brațele prin curele simți cum îl cuprind remușcările. Cam dur să o lase în starea în care se afla; în fond el fusese cel care o făcuse să-și lase familia, o lăsase însărcinată, o rupsese de viața pe care o dusese înainte. Ai ei nu o vor mai primi niciodată înapoi. Unde mai pui că fusese pentru el un partener ideal - nu ca fetele din Anglia ale căror reacții față de sex sunt - ca să folosim termeni medicali - numai nas, gât și urechi. Francesca era o nimfă inocentă față de majoritatea femeilor pe care le cunoscuse el. Zău, ar trebui s-o prețuiască. Și totuși, partea îndârătnică a minții sale îi tot repeta că „Europa" va intra în ooit peste jumătate de oră, iar prietenul lui, agentul, îl prevenise să nu întârzie. În cele din urmă reuși să se adune, cu rucsacul în spinare, cu boccelele în mână, continuând să o privească pe fata care nu se clintise de pe scaun, cu toate că, aparent, lacrimile dispăruseră. Stătea cu spatele la el, cu mâinile în poală și umerii încovoiați sub povara durerii. Ce-ar fi trebuit să-i spună? Campion își drese glasul, dar și-a dat imediat seama că nu putea să-i spună ceva care să sune convingător, îi promisese că se va întoarce. Era ceva fantastic cum își puteau da seama femeile când le minți și când nu. Avea ceva mărunțiș în buzunar - cam o mie de franci: foarte mult, dacă stai să te gândești. Îi puse pe masă spunând:
- Uite, îți las ceva bani să te descurci până mă întorc. Francesca, ascultă, am să-ți trimit o telegramă de la Londra.
Fata nu scoase o vorbă. Nu schiță nici cel mai mic gest. Părea căzută în transă. Atunci, împinse puțin ușa în speranța că scârțâitul o va scoate din amorțeală, dar nici vorbă.
- Atunci, la revedere, îi spuse, dar în voce i se putea citi atâta ușurare încât i se făcu rușine.
Coborî dintr-o răsuflare nenumăratele trepte și într-o clipită ajunse la colțul străzii. Luând-o în jos pe străzile dosnice, pietruite care duceau în port, începu să fluiere, sim-țindu-se cuprins treptat, treptat de o senzație copleșitoare de libertate și independență. Sorbea din ochi străzile, devorându-le culoarea și forma, ca și cum ar fi privit totul cu ochii unui nou-născut. În șoaptă începuse să cânte:

Aux bidets noirs
Gros comme des poires
Du Languedoc, du Languedoc
Les couillons d'un cocu cocu cocu
Tirra lirra lirra bim bim bim...


MEDIUMUL



- Domnule Fearmax?
Fearmax se smulse din gândurile în care era absorbit și care-l țintuiau în patul din cabină cea mai mare parte din zi, și întorcându-se încet îl descoperi pe Campion deja înăuntru.
- Da, spuse el.
- V-am aflat numele de la Baird. Mă întreb dacă sunteți același Fearmax care ținea ședințe de spiritism pe Euston Road, înainte de război?
Fearmax își fixă vizitatorul cu o privire ambiguă. Campion continuă extrem de politicos.
- Nu vă întreb pentru că aș fi fost la vreuna dintre ele, dar le-am văzut anunțate în ziarele săptămânale; pe urmă, am mai citit și niște articole într-un ziar numit „The Occult" și care mi s-au părut extraordinare, pur și simplu.
Fearmax făcu un gest din mână la care Campion se așeză.
- Sunteți aceeași persoană? spuse el.
Fearmax făcu o încercare de a se ridica în capul oaselor, dar slăbiciunea care era de fapt o lipsă de interes pentru ceea ce-l înconjura se dovedi de neînvins. Așa că se întoarse pe o parte și-și sprijini capul în palmă. Vocea îi era răgușită.
- Eu sunt acel Olaf Fearmax, spuse încet și rar. Negreșit, ai citit și că expunerea mea a fost socotită o înșelătorie ordinară. Eu am scris acele articole și am ținut ședințe de spiritism pe Euston Road.
Campion spuse cu hotărâre:
- Mă numesc Campion. Sunt pictor. Ani de zile nu m-am despărțit de articolele acelea. Ideea realității despre care vorbiți acolo este ceva pentru care vă sunt foarte îndatorat.
Fearmax se încruntă, după care zâmbi; un zâmbet înghețat, indiferent și apatic.
- Mă bucur, spuse el.
- Pe vremea când le-am citit, spuse Campion aprinzându-și o țigară, eram în stadiul pe care-l numiți ieșirea din prima Stare Astrală și intram în cea de-a doua. Am simțit atunci că știu foarte clar despre ce vorbiți și am vrut să vă cunosc. V-am scris o scrisoare.
Fearmax se încruntă iarăși.
- Primesc atâtea scrisori, spuse el. Îmi pare rău dacă s-a întâmplat să nu răspund.
Campion trecu fără a sta prea mult pe gânduri la altceva. Fața i se animase și ochii îi străluceau:
- Teoria polarității viață-moarte este ceva verificat în realitate în cazul meu - în propria mea viață. Vă mai aduceți aminte? Când principiul moarte ajunge să se afirme în viața noastră, realitatea în sine devine vizibilă, se deschide astfel încât, în loc să te detașezi de ea urmărindu-i evoluția ca pe ceva exterior, începi să o produci, așa cum viermele de mătase își face propria gogoașă?
Fearmax se sculă în capul oaselor și căscă.
- Pe atunci eram mult mai tânăr, spuse el. Credeam că sunt original. Nu-i citisem încă pe chinezi și nici pe cei cu Caballa din evul mediu. Ziceai că ești pictor?
- Da, spuse Campion. Tot ce am exprim prin pictură - și cu toate astea, pictura reprezintă cea mai neînsemnată parte din mine. Își așeză mâinile pe genunchi, cu grijă, atent, ca și cum și-ar fi căutat echilibrul de care avea nevoie când vorbea de asemenea lucruri amețitoare. Am parcurs ciclul de care vorbeați, spuse el, cu toate că încep să mă întreb dacă teoria dumneavoastră se referă la întreaga existență sau numai la o parte din ea. La început, spuneți dumneavoastră, realitatea este tot ce se află în afara noastră; în momentul germinării principiului morții, mai întâi ca o idee conștientă, apoi ca o premoniție subconștientă trecătoare și în cele din urmă, ca ceva dincolo de cele două: deci, în momentul acesta se produce schimbarea acelei fundamentale naturi a realității. Individul devine imuabil în propriul său destin și începe, în mod irezistibil, să-și producă propriul mit personal, adică realitatea sa. În jurul său se acumulează, treptat un fel de ectoplasmă mitologică care-i determină acțiunile și vorbele. Se formează gogoașa în care - nu știu cum sâ-i spun altfel - este îngropat eul său nemuritor. Între timp, atitudinea sa intelectuală vizavi de viață și societate se anchilozează iremediabil, ca un os atrofiat. Tot ce face este forțat să facă prin însăși natura rolului său „mitopaeic" ; cum spunea Luther: „Mă aflu aici. Nu pot face altcumva."
Spunând acestea Campion își deschise larg brațele și o expresie de durere păru că-i pune stăpânire pe față. Deodată, Fearmax se simți cu zece ani mai tânăr. Ochii i se luminară și un zâmbet îi apăru pe gura sa aspră și se extinse și în ochii cu orbitele lor cenușii.
- Ce bine, spuse el, cât de bine ai exprimat totul. Acum, Campion se revărsa ca un fluviu cu apele învolburate, aproape inconștient că-l ascultă cineva.
- De-abia după aceea începi să uiți de îndatoriri și obligații. Dacă ești soț sau amant sau bancher renunți la poziția respectivă pentru a te retrage în universul propriului mit personal. Condensezi și rafinezi. Iar când te întâlnești și dai mâna cu vreun cunoscut care-ți amintește de întâmplări petrecute cu zece ani în urmă, stai și te întrebi dacă aceștia își dau seama că de fapt se adresează unui cadavru.
Își linse buzele și își stinse chiștocul țigării pe jos.
- Ba chiar accepți îndatoritor și bucuros toate corvezile impuse, spuse Fearmax, fiind convins ca lumea ta îți aparține doar ție, chiar dacă este închisă într-o găoace, este circumscrisă prin monogamie sau calendar. Bucuros, domnule Campion, bucuros. Dar permite-mi să te întreb ce legătură au toate astea cu pictura.
- Tocmai asta e, spuse Campion. Nu au nimic de-a face cu ea - sau dimpotrivă. Pictura făcută prin mână și ochi în seamnă ceva. Pictura făcută cu plăcerea imensă a sufletului este cu totul altceva. Pe pânze îmi țes propriul mit. Totul apare atât de lucid și clar încât sunt îngrozit. Acum nu mă mai preocupă ceea ce n-aș putea exprima. Ceea ce mă preocupă este ceea ce voi dezvălui și care mie îmi este necunoscut. Cu toate astea, procesul este inevitabil. Sunt obligat să mă despart de oameni și obiceiuri pentru că, asemeni unui lepros, mi-e frică să nu le dau și lor propria mea boală închipuită.
Se ridică și începu să măsoare camera de la un cap la altul, lovindu-se din când în când peste genunchi cu un ziar făcut sul. Fearmax îl urmărea curios. Îi aducea aminte de propria sa perioadă de suferință și îndoieli din Exeter, înainte de a descoperi că ceea ce avea în minte va deveni adevărata lui metier . În felul direct, mândru și fără compromisuri al lui Campion găsea ceva foarte atrăgător.
- Așază-te, îi spuse încet. Și dacă nu te plictisesc, am să-ți istorisesc câte ceva despre viața mea. Poți compara senzațiile - nu și situațiile - cu ale tale. Poate că fiecare dintre noi vom putea înțelege totul mai bine.
Fearmax era un exemplu atipic de provincial scos din matcă prin lecturi foarte bogate. Orfan, își petrecuse lungii ani ai unei tinereți singuratice, lucrând ca ajutor al unui librar din Exeter. Copilăria, petrecută în spatele porților ruginite și a tufelor decolorate ale unui orfelinat de provincie, fusese și ea atipică, dacă nu pentru alt motiv măcar pentru repetarea unor crize care fuseseră diagnosticate drept epileptice. Copil debil, fusese o fericire pentru îngrijitorii de acolo să scape de el când avea treisprezece ani; mâncarea și tratamentul special recomandate de un doctor plin de suflet nu se potriveau nicicum condițiilor binecunoscute dintr-un asemenea lăcaș. Suferința lui nu era provocată de cruzimea celor de acolo, ci de lipsa de interes, afecțiune proprie tuturor acestor instituții. În copilărie nu zâmbise niciodată; își dăduse seama de asta când, într-o zi, se zărise în oglinda lungă din Hotelul Hastings după unul din primele succese în calitate de medium. Își văzuse fața - scorojită și palidă după atâția ani de lecturi concentrate - schimonosită într-un rânjet ca de lup. Un zâmbet - un simulacru de fericire -care se zbătea să se smulgă și să iasă prin încrengătura de piele și oase ale feței sale.
La treisprezece ani, librăria i s-a părut un loc pasionant. Singura carte de care știa era Biblia din orfelinat care stătea prinsă cu un lanț de un vultur de lemn, în capelă, și din care, pătimaș, preotul Dohgerty le citea copiilor duminica pasaje înspăimântătoare. Vocea acestuia îi lovea ca o durere de dinți cu imagini ale Sfântului Ioan sau cu nesfârșite și îngrozitoare porunci de care e plin Leviticul. Nu înțelegeau nimic, dar tremurau de groază.
Librăria era altceva. Acolo erau cărți pline cu poze și gravuri, cărți de istorie și știință, topografie; cărți de copii și romane în coperți strălucitoare. Librarul era un om bun, grăsuț, care își ascundea senzația de ratare și tristețe depresivă sub o mască de bunăvoință și locvacitate care-ți amintea de domnul Pickwick al lui Dickens. Era bun cu băiatul, i-a făcut rost de casă, l-a învățat meseria și din când în când, îi aranja ceva ca să poată pleca și el undeva în vacanțe sau de Crăciun. Fearmax era în al nouălea cer. Cu toate că era așa amărât că din leafă nu-și putea plăti decât masa și casa, totuși libertatea acestei vieți noi îl stimula. Nu avea prieteni, dar putea bate străzile orașului și avea la îndemână orice carte ar fi vrut să citească. Cinci ani a fost mulțumit de viață dar înainte cu puțin de a face optsprezece ani a simțit neliniștea unei adolescente întârziate. Oare avea să rămână toată viața ajutor de librar într-un oraș de provincie? Cu toate acestea nu avea nici speranțe, nici planuri, și nici cele mai vagi intenții de a începe o viață nouă, care să ia locul celei prezente ce-i oferea, ce-i drept, foarte puține plictiseli de ordin material. În mare măsură lectura a fost cea care l-a făcut să se gândească la o schimbare; mintea începuse să-i devieze pe straniile căi ocolite ale literaturii, pe ciudatele căi dosnice ale gândirii și speculațiilor. S-a plictisit repede de romane și povești romanțioase și a început să devoreze neobișnuitul, speculativul, ocultul. Și într-adevăr, înainte de a împlini douăzeci și unu de ani citise imens, dar aiurea. Crease în jurul său un fel de junglă cu plante sălbăticite - filosofii, cu miresmele lor neobișnuite și sistemele lor excentrice, cum ar fi știința creștină sau teosofia. Simțea o foame dezinteresată de a găsi un text care să-l ilumineze, care să-i explice nu numai misterul lumii care-l înconjoară, dar și rostul lui în ea. Ce rost avea el pe pământ? Neavând prieteni cărora să le pună asemenea întrebări, se mulțumea cu podul prăfuit al magazinului, convins că între miile de cărți va găsi o combinație între rațiune și iluminare care să-l facă să se descopere. Tot cam atunci și-a dat seama că suferă din pricina singurătății. În toți acei ani nu-și dăduse seama de acest sentiment neclar, ca un fel de anestezie, și care îi umplea în mare măsură viața cu o suferință ascunsă - imposibil de exprimat. Cea mai mare parte a nopților obișnuia să se plimbe pe străzile ude de ploaie ale orașului, înfășurat în vechea pelerină cu glugă de polițai, încercând absent automatele cu țigări de la ușile prăvăliilor sau analizându-și fața reflectată în vitrinele magazinelor. Singularitatea minții sale era așa de mare, încât nu s-a gândit niciodată că ar putea dori bani sau o femeie. Locuința sa plină de cărți prăfuite nu se deosebea de biroul prăfuit plin de cărți decât prin aceea că mai avea o cădită de fier, o oală de noapte și o noptieră tot de fier. Se scula la cinci dimineața, își stropea corpm costeliv cu apă înghețată dintr-o cană și înainte de ora șapte cobora obloanele prăvăliei, fie iarnă sau vară. La treabă era meticulos, harnic și necomunicativ. În plus, orice clipă liberă și-o petrecea citind în biroul cel mic care se afla sub vitrina cea întunecată. Călătorea prin Tibet cu Huc și Gabec încerca să rezolve enigma alfabetului gravat pe piatra incașă, alături de Fedor; Froebenius îl fascina prin povestirea atâtor obiceiuri și parabole; imaginile neclare ale lui Nostradamus îl făceau să sufere, dar îl înnebuneau prin frumusețea și promisiunile învăluite; incunabulele, cărțile profetice, cărțile rituale - îi promiteau totul și îl disperau în aceeași măsură. Nemișcat, pe taburetul cu trei picioare, cocoșat, cu capul sprijinit pe încheietura mâinii cu manșete zdrențuite, citea până i se împăienjenea privirea.
- Ascultă, îi spuse librarul într-o bună zi, pentru ce citești așa mult? Nu pare că-ți face plăcere ceea ce citești. Parcă ai învăța pentru examen. Să știi, cărțile sunt făcute ca să-ți facă plăcere.
Această remarcă l-a șocat. Plăcere! Să fi fost vorba de plăcere, în sensul propriu al cuvântului, ceea ce simțea când citea? Oare înțelegea el exact ce înseamnă acest cuvânt dacă tot venise vorba despre el? Ce însemna plăcere? Citea ca un animal flămând. Înainte de a împlini treizeci de ani devenise un fel de abator în care se sacrificau speranțe și ceea ce scriseseră alții înaintea lui. Oare ce voia să descopere? Nu era vorba nici de plăcere, nici de erudiție, nici măcar de iluminare, nimic din toate astea nu părea că poate explica această foame - era vorba de ceva care le combina, le sintetiza pe cele trei; nu era vorba nici de adevăr, nici de frumusețe, ci de un Ceva care să-i ofere un punct de sprijin. Ceva care ar putea face o legătură, ca o punte peste prăpastia dintre universul luminii și materiei și minusculul univers circumscris în care se mișca el - două camere pline cu cărți legate între ele de străzi înfricoșătoare, cețoase și ude de ploaie.
Tocmai în perioada aceea începuse și bătrânul misionar metodist să vină pe la prăvălia lor pentru cărți. Fearmax ajunsese să recunoască geamătul scărilor sub greutatea acestuia și țăcănitul piciorului de lemn pe linoleumul de la ultimul palier. Când îl auzea, lăsa cartea din mână aștepând să se deschidă ușa în cadrul căreia să apară silueta impunătoare și încărunțită a acestuia. Snowden era un bătrân ciudat, coleric, dar un client excelent. După ce intra, rămânea sprijinit de baston, măsurându-l pentru o clipă pe Fearmax în tăcere în timp ce scotea din buzunar o cutiuță de prizat tutun din care lua puțin, atât cât putea apuca între degetul mare și celelalte degete noduroase și îndoite de reumatism. „Vreau tot despre următoarele subiecte", obișnuia să te anunțe în timp ce consulta o listă scoasă din buzunarul vestei. Părea că e plin de bani, pentru că putea cumpăra serii întregi din cărțile pe care și le dorea, fără să clipească. Și el părea cuprins de o nemulțumire greu de definit care-l impresiona pe Fearmax pentru că semăna cu ceea ce simțea și el.
- Tinere, spuse acesta într-o zi, fără îndoială crezi că sunt nebun. Dar să știi că nu cumpăr toate cărțile astea pentru a-mi face o bibliotecă. Le citesc. Da, chiar și Creanga de Aur și alte lucruri plictisitoare de acest fel. Cititul este pentru mine ca un vierme în măduva spinării. Se apropie câțiva pași, scrutându-l pe tânărul din fața sa cu niște ochi bătrâni și inocenți de un albastru spălăcit. Ca un vierme în măduvă, repetă în șoaptă.
Fearmax îi aduse un scaun și luându-i lista din mână se sui pe o scară și începu să caute concentrat. Ca de obicei, era vorba de lucruri neobișnuite. Cartea Egipteană a Morților de Budge, Evans-Wentz, pamfletul lui Ferier despre Cultul Eroului, Despre Rugăciuni a lui Pamfrey, Predicile lui Donne. Apoi, deodată, de acolo de unde stătea, bătrânul a început să vorbească.
- Vei gândi poate, spuse acesta, că mi-am pierdut credința pentru că scotocesc prin toate cărțile astea. Da, chiar așa și este, nu vei greși deloc. Și asta se întâmplă după ce l-am slujit pe Dumnezeu cincizeci de ani și mă aflu, negreșit, în pragul morții.
Fearmax se răsuci pe scara unde era cocoțat și-l privi cu gura căscată. Snowden părea pe jumătate adormit. Părul îi strălucea cu niște steluțe arginti sub razele slabe ale luminii de primăvară. Zâmbi.
- Uite, am ajuns la bătrânețe și, deodată, am simțit că ceva nu e în regulă. Dintr-o dată mi s-a părut că un întreg drum al cunoașterii mi-a fost ascuns: este vorba de cunoașterea vieții obișnuite, de fiecare zi a oamenilor. La urma urmei, ce sunt eu? Ce am propovăduit în toți acești ani? Sunt mântuitor de suflete, nu-i așa? Deci un specialist în păcate? Dar știu eu oare ce înseamnă păcatul? Am cunoscut eu păcatul, l-am căutat și studiat? Am intrat eu vreodată în lumea adevărată și am transformat-o pentru a fi în stare să spun că ceea ce am este câștigat prin ceea ce am făcut eu, și nu prin incantații algebrice pe care le-am învățat când eram copil? Astea sunt întrebările pe care ți le vei pune și tu într-o bună zi - și sper că asta se va întâmplă, înainte de a ajunge la vârsta mea. Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre capătul scării, bătând podeaua cu piciorul de lemn: Ai văzut vreodată un trimis al lui Dumnezeu pe pământ care a descoperit într-o bună zi că rugăciunile nu servesc la nimic? întrebă cu o voce uimitor de blândă și naivă. Uite, îl ai în fața ta. Nu servesc la nimic. La absolut nimic
Fearmax coborî încet de pe scară, cu cărțile sub braț. Era prea uimit ca să poată spune ceva.
Snowden luă cărțile, le examina fără grabă și cu mare grijă titlurile. Apoi, făcând același zgomot bocănit, coborî scările ca să le plătească, fără să-și mai ia rămas-bun. Câteva săptămâni mai târziu, ziarele anunțau moartea acestuia. Din ferpar, Fearmax află doar că nevasta îi murise cu un an în urmă și că acesta locuise, izolat de lume, într-o casă în afara orașului.
Tocmai in acea perioadă viața sa a luat o cotitură fericită, într-o noapte de vară, în timpul unei insomnii, când avea treizeci și opt de ani, a luat un creion și a început să scrie habar nu avea ce anume pe marginea unei cărți. Dimineața următoare când s-a trezit a simțit pe neașteptate că i se oferea, după toți acei ani de căutări, o scăpare, un dar, un talent numai al său.
Era vorba de fenomenul scrisului automat despre care citise, dar în care nu crezuse decât în măsura în care acesta izvora dintr-o autointoxicare voită. Totuși în noaptea aceea descoperi uimit și speriat că mâna, Iară nici o dictare, începuse să scrie pe prima pagină, albă și pe marginile paginilor din cartea Librarul de Isaac, o serie de cuvinte și gânduri fără nici o legătură între ele. Era după o zi teribil de obositoare, după ce făcuse o călătorie cu autobuzul la țară ca să cumpere colecția de cărți a unui avocat care murise. A doua zi și cea care urmă, părea că mâna revenise la funcțiile sale normale, scriind doar după dictare. Totuși își pregăti lângă pat un creion și un carnet și descoperi că a treia zi fenomenul se repetă. Începuse să scrie abundent și curgător pe caiet; iar ceea ce scria era coerent. Era vorba de un mesaj cam dezlânat din partea unei femei către soțul ei. Întâmplarea îi dădu de furcă toată ziua, încercând să înțeleagă despre ce este vorba. Nu scrisese în felul lui obișnuit de a scrie, și totuși scrisul era deosebit de cursiv și bine trasat.
Timp de câteva săptămâni, Fearmax experimentă întâmplarea, înainte de a merge la un librar din apropiere care era un medium recunoscut, având de gând să-i ceară sfatul. A fost încurajat să repete experiența, lucru pe care Fearmax l-a făcut cu plăcere, având sentimentul extraordinar al celui care și-a descoperit adevărata vocație în viață. Rezultatul acestor luni este descris în broșurică, devenită astăzi o raritate bibliografică, numită Noi Eseuri de Goldsmith. Se simțea mai împăcat cu sine și inteligența i se ascuțise. Începu să meargă la întâlnirile lunare ale societății de psihiatrie ai cărei membri se ocupau de scrierea automată, planchette-messages , și să participe la ședințele de spiritism organizate de mediumuri în trecere prin oraș. Tocmai în cursul uneia din ultimele ședințe, Fearmax și-a uimit gazdele când, căzând într-un somn adânc precedat de un fel de transă, a început să transmită mesaje fervente din partea unui spirit numit „French Marie". Da, numele era cunoscut. Era chiar cea care - cititorul își va aduce aminte -, a prezis nu numai ziua abdicării regelui Edward dar și data exactă și cauza izbucnirii războiului, și astea printre multe altele.
Primul mesaj transmis de ea nu a fost prea important, în afara faptului că l-a transpus pe Fearmax într-o stare de maximă concentrare necesară întregii sale energii nervoase. Mintea începuse să speculeze asupra unor asemenea studii cu o claritate și focalizare ca și cum ar fi privit printr-o lupă. Astfel descoperi că singurătatea și puterea de concentrare îi dădeau o extraordinară stăpânire de sine, fapt pentru care, nu după multă vreme, a putut să-și controleze intrarea în transă pentru a contacta vocea din eter ale cărei mesaje aveau să devină mai târziu atât de pasionante pentru publicul larg.
Nu a trecut mult timp și renumele său tot mai mare a făcut posibilă eliberarea sa de obligațiile neplăcute ale librăriei. A început să călătorească prin Anglia, să țină conferințe și ședințe de spiritism la invitația mai multor orașe. Oriunde mergea, „French Marie" îl însoțea ascultătoare, răspunzând docilă întrebărilor sale, indiferent cât de banale ar fi fost acestea. A avut un singur eșec inexplicabil, care s-a produs la Hastings. „French Marie" a refuzat să apară cu toate că a trimis în loc un reprezentant al său, deși cam nepotrivit, numit „Raja Patma", și care i-a spus că „French Marie" nu mai putea suferi acest oraș de când își petrecuse aici lâna de miere în timpul vieții pământești. Totuși Fearmax devenise un propovăduitor impresionant. În mod conștient își modelase accentul după cel al crainicilor de la BBC. Își cumpărase o pelerină de catifea care avea la gât o bordură de un roșu aprins și își pieptăna părul, care începuse să încărunțească, peste cap. Încrederea în sine, (un lucru practic de a cărui absență nu își dăduse seama până atunci) creștea cu fiecare succes. O dată pentru totdeauna simțea cum întreaga sa energie părăsește universul acelor lecturi stătute și aiurea și a speculațiilor care nu duc nicăieri. Pentru a fi cinstiți trebuie să adăugăm că pentru prima dată, simțea că descoperise sensul crizelor sale de o viață de epilepsie. Cu siguranță că fusese întotdeauna vorba de fluxul magnetic al darului său excepțional care i se adresa dincolo de barajul de cărți pe care îl ridicase singur tocmai pentru a-l zăgăzui? Pe măsură ce creștea încrederea în forțele sale, sănătatea i se îndrepta.
,.Domnul Olaf Fearmax, Mediumul din Exeter." Presa îl sprijinea tipărind aproape fără greș toate profețiile lui „French Marie" legate de câștigătorii derbiurilor, conflagrațiile mondiale, căderile de bursă. Fearmax era consultat de Societatea Regală pentru Științe Oculte care a trecut cu vederea nervozitatea sa legată de un eventual eșec al apariției lui „French Marie". Totuși pe atunci ghidul său spiritual era în mare formă. „French Marie" nu se mulțumea să transmită mesaje de la Edward Gibbon și Ramon Novarro adresate urmașilor acestora, câți or mai fi fost în viață, dar lăsa în urmă, cu o acuratețe de netăgăduit, și dovezi materiale ale mâinilor sale durdulii în clăbucii parafinei lichide.
Mai târziu, plimbându-se prin Londra, spre Gray's Inn Road unde locuia (închiriase de curând un mic apartament unde locuia singur), Fearmax simți că își împlinise toate ambițiile. Nu mai avea pentru ce să se zbată - poate doar să-și păstreze echilibrul nervos solicitat de ședințele de spiritism repetate. Dar mai avea o misiune.
Era înainte ca implicațiile activității sale să capete vreun înțeles pentru el; această înțelegere a prins contur treptat, treptat: și anume că atât „French Marie" cât și condițiile în care aceasta înțelegea să apară în fața lumii reprezentau un comentariu privind însăși natura realității. Ce era în realitate o materializare? Dacă avea suficientă consistență - carne - ca să poată lăsa urme în parafină, atunci oare de ce mâna pe care o simțea atât de des pe umăr nu dădea semne că ar avea oase ori mușchi pe care să-i poți atinge sau prinde cu mâna? Care era explicația că putea apărea uneori în întregime, în lumina roșie difuză a camerei unde avea loc ședința de spiritism sub chipul unei femei tinere, plinuțe, atrăgătoare, îmbrăcată în rochii vaporoase de seară, cu mâinile împreunate sub inimă așa cum obișnuiesc cântărețele de operă? Cum se explica asta? De ce oare nu putea, măcar o dată, să coboare din dimensiunea sa, ea care cunoștea atât de bine ambele lumi, pentru a fi partenera sa în tot ceea ce făcea? Zâmbi amar pentru că începuse să se abată de la alte amănunte esențiale pe care voia să le sublinieze. Era pe vremea turneului său în America. Toți se întrebau dacă „French Marie" va binevoi să traverseze Atlanticul de dragul cetățenilor din Chicago sau Detroit. Sau, poate, cum se întâmplă cu unele vinuri franțuzești, ea „nu circula"? Cu o seară înainte, la o oră târzie, cu un pahar de lapte fierbinte în față, îi veni o idee.
A doua zi urma să facă niște investigații personale pentru un tânăr doctor, Edward Grew, care se arătase foarte interesat de modificările fiziologice și psihologice care au loc în timpul unei transe. Îi va cere lui „French Marie" să-i trimită pisoiul ei cel negru - pisoi fără de care, după toate aparențele, aceasta cu greu putea trece prin marele ciclu de dezvoltare al lumii spiritelor. Fearmax nu a fost surprins când a simțit pe genunchi blana caldă a pisoiului în timpul ședinței din ziua următoare, dar a fost uimit când, după cum conveniseră, Grew i-a întrerupt transa și i-a dovedit că e vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de un pisoi negru adevărat. Din toți porii craniului său cu păr rar și cărunt simți cum țâșnesc picături de sudoare. Ceva nu era în regulă, cu toate că nu putea spune dacă de vină era reaua lui intenție sau neglijența lui „French Marie". Timp de câteva zile după această întâmplare Fearmax a fost deranjat de un fenomen pe care nu-l mai simțise până atunci; era vorba de un zgomot ca al unei ferestre care i se deschide brusc deasupra capului și de o voce care începe să vorbească, după care se sufocă devenind o șoaptă; nu auzise nici o vorbă clar articulată, dar sunetul care ieșea dintr-un gât invizibil era sigur produs de aerul ce face să vibreze un laringe. Întâmplarea s-a repetat de câteva ori, adesea în locuri publice. După toate aparențele era singura persoană care putea distinge aceste zgomote. În plus, în aceste momente era aproape imposibil să mai intri în contact cu ghidul spiritului, între timp, pisoiul „materializat" a fost luat în laboratorul lui Grew, care după ce l-a consultat, a declarat că este un pisoi în carne și oase. Ce puteau însemna toate astea?
Duminica următoare „French Marie" a restabilit contactul, dar era într-o stare emoțională excesivă. Pisoiul ei, afirmă aceasta, a „alunecat". Nu putea trăi fără el. Trebuia să-l capete înapoi. De durere, era incoerentă. În aceeași noapte Fearmax și Grew au anesteziat pisoiul cu cloroform și l-au îngropat în grădină, fapt pentru care lucrurile și-au reluat cursul obișnuit. Astfel, „French Marie" nu numai că a traversat oceanul, dar și-a trimis și publicul să o aștepte pe celălalt mal.
Dar nu era un lucru care să poată dura la infinit. După câțiva ani de practică Fearmax a observat că ghidul spiritului devenea din ce în ce mai nesigur, greu de contactat. De câteva ori nici măcar nu a mai apărut și s-a văzut pus în situația de a se zbate printr-o mulțime de transmițători neînsemnați, în plus, îl neliniștea soarta ei, deoarece în mesajele pe care le transmitea apăruse o anumită notă de rămas-bun. La un moment dat spusese: „Nu voi mai sta mult", și: „Când vei veni eu nu voi mai fi aici", și: „Nu mai pot vorbi". Era un lucru mai mult decât alarmant pentru că „French Marie" reprezenta pentru el mult mai mult decât o sursa de venituri: îi devenise la fel de apropiată ca o nevastă sau un copil. El se potrivea pe aceeași lungime de undă cu ea (dacă putem folosi limbajul transmisiilor radio), ca un ascultător fidel aceluiași post de radio. Astfel, traversa în goană îmbulzeala și vârtejurile vocilor neînsemnate care se buluceau să li se acorde atenție, ca un tren expres care traversează orașe neînsemnate pentru a ajunge mai repede la ea. Fără ea, se simțea pierdut.
La Maidstone contactul a fost întrerupt de două ori, la Leeds, o dată, iar la Londra, o dată. A urmat apoi ziua în care „French Marie" și-a luat înlăcrimată ultimul adio și s-a stins ca o lumină. Totul s-a petrecut în timpul unei ședințe intime, organizată pentru câțiva prieteni buni, când mediumul, căzând în genunchi, și-a prins palmele una într-alta și i-a strigat disperat să nu-l părăsească. Era prima femeie din viața lui căreia îi făcea o declarație de dragoste, și care a rămas fără răspuns. Era teribil de umilit. În plus a descoperit că în afara faptului că spiritul dispăruse, pierduse și talentul de a intra în starea letargică care precede transa. Acest dar natural, după cum se vedea, dispăruse.
S-a retras în casa unui admirator din Cornwall pentru a se odihni și a se reface în vederea unui alt experiment. Simțea lipsa lui „French Marie" așa cum simți lipsa unei amante; sentimentul era atât de profund încât, într-o bună zi, când a deschis ziarul și a citit că un alt medium, pe nume Carpenter, susținea că a transmis mesaje de la „French Marie", a fost cuprins de o criză de gelozie atât de teribilă încât nu a mai fost în stare să vorbească. Era ca un sălbatic. Prietenilor săi le-a fost frică că-și va pierde mințile. În furtunile iernii, mergea ca năuc pe dealurile din Cornwall, târându-și după el faldurile pelerinei de vrăjitor ude leoarcă, vorbind de unul singur. Ce era oare de făcut?
L-a căutat pe Carpenter în East End. Acesta, un bătrân deșirat și chel, avea o expresie de extremă bunăvoință, un fel de a vorbi unsuros și un dosar de poliție încărcat. Fusese închis de trei ori pentru fraudă. Astfel, închizând un ochi, îl privi pe Fearmax cu celălalt, ca și cum ar fi ochit prin cătata unei puști, fără să clipească. Ce urmărea cu toate întrebările lui despre „French Marie"? După ce mai primi unele asigurări, scoase la iveală niște înregistrări ale unei ședințe în care „French Marie" venise cu mesaje. Cu o gelozie din ce în ce mai mare, Fearmax a citit notițele stenografiate; era ca și cum ar recunoaște un stil familiar. Semnătura lui „French Marie" apărea în mesaj la tot pasul. Se întoarse acasă ca în transă - nu o transă profesională, ci complet absent la tot ce se petrecea în jurul său, întrebându-se ce sens pot avea toate acele întâmplări. O săptămână mai târziu, Carpenter a fost omorât într-un accident de mașină.
Fearmax a continuat să citească cu atenție întreaga presă de psihiatrie, în speranța că va da peste ceva în legătură cu „French Marie", dar, cu excepția acestui transfer imund al afecțiunii ei, trecuse, fără doar și poate, într-un nou ciclu de dezvoltare. Printre ghizii de spirite menționați de unul din mediumurile din Edinburgh, pe nume Alastair, se număra și „Bonny Mary" care însă era un transmițător sporadic și inferior. Alastair nu obișnuia să păstreze notițe stenografiate ale ședințelor de spiritism, dar într-un caiet cu tăieturi din ziare exista o notă din care reieșea că „Bonny Mary" apăruse prima oară în aceeași perioadă cu „French Marie". Dar și ea dispăruse, așa că lui Fearmax nu-i mai rămânea decât să-și continue existența într-o meditație concentrată. Suferind teribil de insomnie, s-a întâmplat ca într-o noapte să audă acel zgomot neplăcut al ferestrelor invizibile deschise brusc deasupra capului său. Totuși nu se auzi nici o voce, nici măcar urma unei voci pe care să o fi putut identifica ca fiind a lui „French Marie". În orice caz simți că într-un fel se făcuse o încercare disperată de a se intra în contact cu el înainte ca eul ei astral să fie propulsat dincolo de orice putință de atingere pe uriașa scară de dezvoltare. Ce se hotărâse oare în legătură cu soarta sa?
În vara care urmă a avut loc o criză din cele care preced de obicei starea de transă. Dar acum venise pe neașteptate, nu se datorase concentrării din partea lui și nu promitea prea mult pentru viitor. În plus, ghizii spiritelor pe care-i întâlnise erau cât se poate de oarecare - impreciși, agitați sau pur și simplu, analfabeți. Era umilitor pentru un medium de valoarea lui să se afle într-un asemenea impas; în ciuda acestui fapt, continuă totuși toate lunile cât dură această situație să citească și să scrie, să înceapă un schimb de scrisori cu specialiști din diverse domenii și să scrie în presa de psihiatrie despre implicațiile de ordin general care se află dincolo de studiul ocultismului. Unele dintre aceste teorii erau cu mult deasupra celor obișnuite și acelea destul de greu de digerat, fiind total diferite de cele la care s-ar fi așteptat teoreticienii obișnuiți. Lecturile sale extrem de bogate îi ofereau posibilitatea unor comparații într-o gamă și varietate de expresie care nu erau la îndemâna colegilor săi de breaslă. Acum publicase acea scurtă serie de articole care-l impresionase atât de puternic pe Campion. Eseul despre Lully și monografia privind teoria vindecării așa cum este descrisă ea de Paracelsus sunt, fără îndoială, cunoscute cititorilor interesați de asemenea probleme. Pe bună dreptate, Fearmax era pe cale să devină un filosof natural de primă mână; cu toate acestea, problema de a avea o meserie începuse să-l supere. Cât își practicase meseria avusese succese deosebite. Acum trăia din beneficii.
Nu ne putem da seama foarte clar cum a intrat în scenă Hogarth. Se prea poate ca Grew să-i fi sugerat lui Fearmax într-o bună zi să consulte un psihanalist. În orice caz, un lucru era sigur, că s-a trezit în aceeași cămăruță în care Baird descoperise atâtea lucruri care să-l pună pe gânduri și atâtea lucruri de povestit. Cât despre Fearmax, el habar n-avea ce i se va cere să facă.
- Sunt un medium care și-a pierdut talentul, îi spuse simplu lui Hogarth, ca și cum s-ar fi așteptat ca doctorul să scoată un pachețel cu pilule cu care lucrurile s-ar fi aranjat. Hogarth, care mai știa câte ceva despre scrierea automată și alte asemenea treburi, îl aduse ușor pe un teren cunoscut.
Ceea ce urmă a fost mai degrabă o confruntare dialectică, și nu o analiză psihiatrică. Era pentru prima oară că întâlnise pe cineva tot atât de citit ca și el; conversațiile s-au lărgit treptat ca volum și conținut încât aveai impresia (ascultând redarea acestor discuții la dictafonul lui Hogarth) că ai de-a face chiar cu furtunoasele replici de culise ale teoriilor lui fvfietzsche. Hogarth își înregistra mereu cazurile pe disc, dacă, bineînțeles, acestea prezentau motive de interes. Fearmax s-a simțit chiar onorat. Conversațiile cu Hogarth au însemnat o răscruce în viața sa. Prin ele a aflat lucruri prețioase. Poate cel mai prețios dintre toate a fost teoria lui Hogarth despre tensiunea nervoasă și preceptele sale privind activitatea ca formă a repausului automat - „ipoteze docte", „generalizări vagi", cum declarau ziarele de duminică ale timpului. Hogarth a fost acela care l-a învățat cum să suporte ideea că poate nu va mai fi medium niciodată. Totuși, mai era un secret pe care nu-l divulgase - sau încerca să-l păstreze. Dar și în treaba asta ar fi trebuit să-și dea seama că Hogarth îl va ține sigur sub observație. Puțin timp după moartea lui Carpenter și analizarea mesajelor transmise de gregarul Alastair, Fearmax s-a lăsat pradă tentației și a făcut o fraudă. Deși nu fusese niciodată un cabotin, fiind interesat numai de polemica în jurul capacității de a fi medium pentru exercitarea unei profesiuni frauduloase, s-a implicat de bunăvoie în ceea ce pentru el reprezenta un experiment. Împreună cu alte trei mediumuri a convenit să susțină o ședință publică de spiritism. La o privire retrospectivă, dacă ne luăm după logica lui Hogarth, totul poate fi socotit ca un act disperat. Cine poate ști? Exista posibilitatea ca talentul său să poată fi recuperat. Poate că nu ar fi trebuit să recurgă la mănuși de cauciuc, mese mișcătoare, discuri de gramofon și alte asemenea treburi. În plus, a fost o idee nefericită să aleagă tocmai orașul Edinburgh, pentru că poliția făcea deja cercetări în viața particulară a unui anume Pons, medium și el, care își dovedea și el talentele în aceeași seară. Toată povestea a fost foarte tristă. Poliția a fost de față, iar un aparat de fotografiat cu infraroșii a înregistrat cu o fidelitate explozivă jocul de mâini al lui Fearmax. Așa s-a trezit la pârnaie împreună cu ceilalți sub incidența Actului pentru Vrăjitorie din anul 1735. Numai antecedentele sale l-au scăpat de închisoare în schimbul unei amenzi substanțiale.... Într-o zi, Hogarth i-a pus sub nas chiar exemplarul din ziarul „Psychic News" în care se dădeau toate detaliile acestui proces. De ce, îl întrebă aspru de ce nu i-a amintit Fearmax niciodată de această întâmplare rușinoasă? Pe bună dreptate, oare de ce nu o făcuse?
Cu toate că Hogarth îl pregătea pe Fearmax ca să poată renunța mai ușor la talentul pierdut, totuși se arăta foarte curios să știe ceva despre natura acestei condiții de transă, încurajându-l chiar să țină două-trei ședințe de spiritism într-un cerc restrâns de prieteni în ciuda rezultatului care era nesigur. Hogarth a ascultat cu seriozitate toate flecărelile spiritelor neînsemnate și a cerut cu hotărâre să fie pus în legătură cu nevasta lui - dar fără nici un rezultat. Se pare că Fearmax decâzuse deja la rangul de medium de gradul trei. Prin voință, nu putea să atingă acea stare de transpunere preliminară; ghizii cunoscuți ai spiritelor erau fie tăcuți, fie își băteau joc de el; de fapt, nu mai putea garanta nicicum succesul unei ședințe de spiritism. Era, ca să vorbim în termeni de specialitate, incurabil.
„French Marie" - singura femeie pe care o iubise cu adevărat - dispăruse, și cu ea dispăruse și stima de care se bucurase în public. Nu-i mai rămăsese ca obiect de studiu decât jungla virgină a ocultismului.
În timpul războiului, Fearmax împreună cu câțiva prieteni au hotărât să ducă o existență de pocăință pentru păcatul războiului. În Cornwall, unde au petrecut o bucată de vreme, au sabotat toate acțiunile impuse de război, răspunzând întrebărilor stupide ale consiliului ofițerilor superiori, muncind fără tragere de inimă la câmp, spre marea nemulțumire a celor ce-i angajaseră. În această perioadă a înființat acel grup, care avea să fie cunoscut mai târziu sub numele de Apologeții Astrofizicii. Nu putem intra aici în detalii legate de filosofia propovăduită de fondatorul acestei mișcări, iar ea a înflorit și a continuat să se răspândească neîncetat. Pe Euston Road avea săli de conferințe și o editură proprie prin care se făcea propagandă oficială acestei organizații. În perioada în care urmă tratamentul cu Hogarth, Fearmax se dedicase cu totul mișcării, folosindu-și aproape tot timpul liber pentru a-și elabora propriul sistem swedenborgian și căutând explicația lucrurilor neclare într-o serie de pamflete extrem de bine scrise. Cel puțin făcea ceva. Sistemul cerea un volum mare de muncă și o analiză deosebit de atentă; urmărea să alinieze întreaga gândire ocultă (chiar și ramuri precum chiromanția, alchimia și astrologia) la cele mai noi idei metafizice ale epocii. Simpla existență a mișcării era un motiv permanent de iritare pentru profesorul Joad. Mișcarea era atacată și de Uspenski, Hotchkiss, Eustace Pfoff și Joseph G. Sthyker, exponentul Mesajului Dinamic, ca și de Societalea Rudolf Steiner. A cunoscut o asemenea înflorire încât chiar și Societatea Baconiană a atacat-o. Fearmax simțea cum recuperează anii pierduți. Poate că el era acela sortit să devină noul Blavatsky sau Krisnamurti.
- Hai, serios vorbind, ca între doi nebuni ce suntem, îi spuse Hogarth într-o bună zi, de ce nu pleci pe undeva de parte, să lași lucrurile să mai dospească?
Ideea și-a aflat ecou în cercul cel mai restrâns al Apologeților. Singura explicație metafizică care mai rămăsese de rezolvat era cu Societatea Marii Piramide. Publicațiile acesteia începuseră să-i deranjeze pe Apologeți prin diverse aluzii. Cineva trebuia să viziteze piramidele, să facă observații personale și să le includă în mod logic în schema generală.
- N-are nici cea mai mică importanță faptul că zici că pământul are forma unui ou sau a unei cepe, spuse Hogarth. Important este numai că ești extenuat, și dacă nu faci o pauză vei începe să o iei razna.
Fearmax îmbătrânise foarte mult.
- Hogarth, îi spuse acesta, dacă nu mă mai întorc... Hogarth sforăi.
- Nu, vorbesc serios, spuse Fearmax, foarte serios. Am văzut aici ceva. Îi întinse palma plină de riduri. Hogarth o privi prin imensa sa lupă.
- Probabil e vorba de o aventură amoroasă. Poate o vei întâlni pe vapor pe „French Marie" și vei fugi cu ea în lume.
Fearmax clipi și își băgă mâna la loc în buzunar. Nu a mai adus vorba de acest subiect, iar la sfârșitul săptămânii l-a anunțat pe Hogarth că își aranjase plecarea spre sfârșitul lunii. Hogarth îl felicitase. Ce-i drept, se cam plictisise de Fearmax. Fusese un caz deosebit de util de urmărit din considerente profesionale. Dar în timp, numai Fearmax era cel care putea să-și organizeze propria viață.
Campion ascultase extrem de concentrat acest recital al vieții lui Fearmax. Nu scăpase nici un moment din ochi figura celui din fața sa și nici nu încercase să zâmbească, indiferent despre ce secrete ușor caraghioase adusese vorba mediumul la un moment sau altul. Aparent considera povestea deosebit de captivantă. Într-un fel părea că seamănă cu propria sa existență, dar nu spuse nici cum, nici în ce măsură. Stătea pur și simplu și fuma în tăcere, și când Fearmax termină, rămase cu privirea ațintită pe podea, oarecum absent.
Fearmax se simțea obosit și totuși mândru de el, pentru că fusese în stare, în fața unui necunoscut, să scoată la lumină atât de cursiv și fluent toate acele susceptibilități zdrențuite și amintiri uitate. Și asta în fața unui necunoscut care nu avea nimic de-a face cu preocupările lui.
Adevărul este că numai Hogarth făcuse posibil acest lucru - o estimare a vieții și îndeletnicirii sale prezentată în mod obiectiv. Brusc se simți cuprins de recunoștință pentru Hogarth, care lipsea acum și care rezistase eroic frământărilor sale tot mai dureroase, greșelilor și eșecurilor lui tot mai dese.
- Și sperați ca Marea Piramidă să ofere un punct suplimentar de explicare a realității? spuse Campion cu o urmă slabă de cinism.
- Hai să-i spunem așa, încuviință Fearmax. Să încerci să reduci universul la un sistem este un lucru. Dar să susții că acest sistem reprezintă totul și nu doar un punct de vedere personal, asta este cu totul altceva. Dacă îți par susceptibil sau oarecum jenat de unele lucruri pe care le spun, asta nu înseamnă că nu cred în ele. Pentru mine sunt valabile; dar am certitudinea înfricoșătoare că mai multe sute de bărbați și femei au devenit discipolii mei și îmi acceptă punctul de vedere asupra lumii fără să se obosească să-și pună mintea la contribuție plecând de la alte principii. La urma urmei, Marea Piramidă îmi va oferi exact ceea ce vreau eu să aflu de la ea. Puține șanse există ca ea să contrazică teoriile generale pe care le-am constituit într-o filosofie; dacă acest lucru se va întâmpla totuși, în mod inconștient, voi trece cu vederea acele elemente și voi alege în schimb altele. De aceea mă preocupă discipolii mei. Spune-mi, dumneata ca pictor ai influențat suficient de mulți oameni încât să vezi formându-se o școală care pictează în stilul dumitale?
- Da, spuse Campion.
- E oribil, nu-i așa?
- Da.
- O totală nepăsare pentru trăirea proprie, pentru luptă, pentru orice altceva care se află dincolo de orice nou pas câștigat în tehnica de a face un lucru, în exprimare. În fine, ceea ce mă doare pe mine este faptul că eu, cel inițial, partea din mine care suferă este împiedicată să se dezvolte din cauza balastului discipolismului.
- De ce nu renunțați la asta? De ce nu vă debarasați de el?
- De ce? Mă întreb și eu. Dar uite că nu o fac.
- Există lucruri pe care nu le poți face.
Campion se gândea acum la Francesca. Sigur că se uita pe geam și plângea. Dacă ar putea șterge femeile din schema vieții sale, ce simplu ar fi totul. Fearmax spuse încet:
- Nu sunt sigur dacă slăbiciunea, falsificarea propriei doctrine, dacă vrei să-i spui astfel, nu este ceva necesar. La urma urmei tot ceea ce descoperi trebuie făcut public – un imperativ de neocolit.
Într-adevăr, aici era miezul problemei. „Nu pot face altcumva". Campion își mai aprinse o țigară și luându-și rămas-bun de la Fearmax ieși cu un pas greoi pe punte. Acolo era în toi un concurs de inele . Câștigătoarea era doamna Truman. La adăpostul unui ventilator, Graecen își făcea datoria în sprijinul carierei de la poștă a domnișoarei Dale.
- Nu este vorba numai de melodie, spunea acesta. Importantă este și forma. Uite, compară poezia asta cu una de John Gilpin.
Baird, întins pe spate și cu pipa între buze, dormea.
- Hai, mătușico, îi spuse Campion doamnei Truman. E rândul tău.
De la început le fusese simpatic celor doi Truman, drept pentru care împrumutase imediat ceva din atitudinea binevoitoare pe care o avea domnul Truman față de ea. O remarcase aproape imediat după îmbarcarea pe „Europa”, o femeie atrăgătoare, cu un cap cu o expresie gravă, de resemnare nobilă. O remarcase pe când stătea sprijinită de balustradă, cu o țigară în gură - părul îi fusese ridicat de vânt într-o parte, lăsând să se vadă două urechi mici și frumoase. La masă, mai târziu, privirile li se întâlniseră schimbând între ele acele semne de recunoaștere spontană și tacită, pe care se clădește acea lume erotică intimă a fiecăruia dintre noi. Elsie Truman era frumoasă. Mai târziu se alăturase și el micului grup de jucători de cărți și așa i-a cunoscut și bărbatul. Truman era apropiat și prietenos. Amândoi l-au declarat pe Campion drept un companion minunat, și când marea s-a calmat, acesta și-a scos pe punte micul șevalet pliant și vopselele, declarând că-i va face portretul doamnei Truman.
- Stai, spuse doamna Truman. Trebuie să-mi aranjez părul.
- Ba nu-ți mai aranja deloc părul, spuse Campion. Vino și așază-te aici.
La pupă era un lădoi plin ochi cu colaci de frânghie. Era un joc destul de comod, iar lumina orbitoare era dispersată de apărătoarea de soare în pete de culoare galben-verzui, verzi și mov. Campion o urmărea în timp ce se mișca, cu o privire detașată, dar destul de lacomă. Capul era magnific. Regreta că nu-l poate rupe pentru a pleca cu el sub braț. Îi luă bărbia între degete și i-o ridică oblic până ce linia clară a obrazului cu pomeții ieșiți în afară intră în umbră.
- Așa, spuse el, strângând sever din buze. Stai așa.
- Ai grijă să semene cu mine, spuse doamna Truman. Nu cumva ești unul din pictorii ăia moderni?
Campion mormăi nemulțumit. Își puse niște vopsea dintr-un tub pe paletă și își fixă pânza întinsă pe șevalet.
- Și să mă faci tânără, spuse doamna Truman.
- Ești destul de tânără, spuse el, preocupat de felul în care se va apuca de lucru, ce vopsele va folosi. Semăna cu un dentist care-și sterilizează instrumentele.
- O Hecubă, spuse în cele din urmă și se ridică în picioare. Acum o privea ca și cum în fața lui s-ar fi aflat o bucată de materie lipsită de viață; era o privire în care se întrevedea ceva din desfătarea minții sale admirând conturul dulce al bărbiei și gurii.
- Deci vrei să semene cu tine? spuse cu severitate cu o voce care venea parcă de foarte departe. Mă întreb dacă te-ai văzut vreodată cum arăți?
Pentru o dată doamna Truman a fost luată prin surprindere. Se înroși.
- Fața unei mari curtezane, spuse Campion mai mult pentru sine. Își pusese între dinți o pensulă și desena cu un creion moale.
- Cred că știi tot despre ele, spuse doamna Truman, dându-și seama jenată că în gluma lui s-ar putea ascunde semne ale unui oarecare interes în ceea ce-o privește.
Campion părea că-i rupe fața în bucățele mici. Nu mai era acum o sinteză - ceva întreg care se numea fața doamnei Truman - ceea ce se afla în fața ochilor lui, ci o serie de forme plastice și planuri. Era neplăcut să fii analizat astfel își aminti că uitase să-și pudreze nasul.
- Nu te mai uita cruciș, spuse Campion autoritar. Era sigură că și pata de pe buze arăta oribil.
- O curtezană, repetă Campion. Ei, dacă ai fi trăit în sud poate ți-ai fi descoperit talentele.
Doamna Truman își umezi buzele, dar nu spuse nimic. Campion amesteca pe paletă pete de culoare, își aprinse o țigară pe care o lăsă în echilibru pe un stâlp mic de pe punte și spuse:
- Am avut, când eram la școală, o iubită care semăna cu tine. Era veselă și violentă - ca o rafală de aer cald dintr-o stație de metrou. Dar nu putea face dragoste.
- Trebuie că era din Scoția, spuse ea.
- Era din Leeds.
- Ce calomnie, spuse doamna Truman scărpinându-se la gleznă cu talpa pantofului.
- N-am înțeles asta decât la Paris, când am cunoscut o româncă, recunoscu Campion. Continua să vorbească ca să observe schimbarea expresiilor de interes și amuzament pe fața modelului său. O chema Lola.
- Exotic nume, sugeră doamna Truman.
- De fapt era teribil de stricată. Toată ziua stătea numai în pat, mânca ciocolată umplută și citea romane; în schimb seara scotea aburi ca un ceainic.
- Vrei să zici că fetele din Leeds nu scot aburi, nu? spuse doamna Truman cu o veselie tonică. Ai face mai bine să-l întrebi pe bărbatu-meu. El cunoaște orașul ăsta.
- Te miști, oftă Campion, trezindu-se din visare și privind-o supărat.
Ea se scuză și încercă să-și reia poziția și să stea nemișcată. Campion îi împinse capul mai spre spate, ținând-o de nas.
- Așa, spuse el.
- Sper, spuse doamna Truman, că nu o să mă faci să semăn cu Lola. Știi, bărbatu-meu e cam demodat.
- Cum, nu vrei să semeni cu tine? spuse ironic Campion, după care se cufundă iarăși în starea lui de concentrare.
Începuse să construiască portretul dintr-o serie de pete de culoare. Degetele lui scurte se agățaseră strâns de pensulele lungi, cu o nervozitate de parcă i-ar fi fost frică să nu le scape din mână. Doamna Truman se gândi că semănau cu niște gheare de pasăre. Din când în când fluiera încet, ca pentru sine, sau făcea o pauză ca să mai tragă din țigară.
După o jumătate de oră o lăsă să se odihnească, timp în care au fumat privind îngrămădeala de pete nedeslușite de pe pânză.
- Seamănă cu o scenă de pe o stradă din Barcelona, spuse ea. Uite pompierii, uite și strada principală.
- Asta, cumătră, este începutul nasului matale.
- Maron roșcat?
- Semn de predispoziție spre scorbut, pentru că nu poți sta o clipă locului fără să te miști.
- Asta cam așa e, spuse doamna Truman. Dispăru pentru scurtă vreme ca să-și pudreze nasul.
Când reapăru pe punte, Campion se apucase deja de lucru și fără ea. Atunci își aruncă țigara aprinsă și se reașeză în poziția care trebuia.
- Spune-mi, îi zise ea, cum apar pictorii? Era o întrebare care-i venise privindu-se în oglinda fumurie din cabină.
Ca de obicei, Campion era foarte departe.
- Chiar vrei să știi? Sau vrei să-mi bat gura, doar așa? Ea strânse din buze și dădu din cap într-o parte și-n alta.
Campion continua să picteze.
- Ușor, spuse el în cele din urmă. Când sunt mici de tot îți scapă din mână sau nici nu te uiți la ei, așa că sunt obligați să recupereze câte ceva; astfel capătă îndemânare; pe urmă cei care devin pictori proști se mulțumesc să copieze Natura, iar cei buni - lor li se întâmplă ceva caraghios.
- Ce? spuse ea. Dincolo de aerul ușuratec al vorbelor lui simțea că se ascunde ceva, poate ceva profund.
- Încep să facă dragoste cu ceea ce pictează, cu pictura.
- Cum?
- Pictând. Fața asta a ta este așa de frumoasă. Într-un fel foarte intim, cu fiecare trăsătură de pensulă, fac dragoste cu ea. Nu poate exista o dragoste mai curată, nu-i așa? Poate de aia și sunt atât de lipsit de principii în viața mea particulară. Dar ce fac acum este ceva mult mai profund decât dacă m-aș culca cu tine.
Doamna Truman se înroși ca un rac. Campion continua să picteze, inconștient că ceea ce spusese o tulburase. Mâinile i se mișcau rapid, amestecând vopsele, punând pe pânza groasă pete subțiri de culoare. Deodată, ea simți un sentiment insuportabil de timiditate, ca și cum, de-adevă-ratelea, fiecare trăsătură de penel era un sărut cald, un gest de afecțiune. După terminarea ședinței, coborî în cabină și se examina iarăși în oglindă. Cu greu își putea recunoaște pe față acele calități cu care se obișnuise - bună dispoziție, cinste, sinceritate. Oare și frumusețea se număra printre ele - dacă da, atunci în ce se putea vedea?
Bărbatul ei, care stătea întins pe pat cu un ziar în mână, o privi întrebător.
- Înțeleg, spuse acesta, începi să devii înfumurată, nu? Mâine o să vrei să ajungi la Hollywood.
Doamna Truman se așeză lângă el și-l întrebă pe un ton cât se poate de serios:
- După tine, sunt frumoasă? Vreau să zic frumoasă.
Continuându-și lectura, bărbatul o bătu absent pe umăr.
- Da, spuse acesta vag. Sigur că da. Doamna Truman se ridică demnă.
- Nu are rost să-mi spui minciuni, zău așa, spuse ea și ieși pe punte.
Campion și Graecen fumau uitându-se la tablou.
- Sigur, spunea Campion, dacă scoți nasul butucănos, mai bine zis rădăcina nasului care se îngroașă la intrarea în osul frontal, fața este perfectă.
Ea se întoarse dezamăgită și se îndreptă spre locul care-i olăcea cel mai mult, pe puntea A. Cei doi vorbeau ca și cum fata era ceva cu totul separat de ea, ceva care era complet flipt de ea; nu-l priveau ca pe un instrument personal care-i trăda starea sufletească și grația. Elsie Truman rămase cu privirea pierdută pe marea calmă, dincolo de care munții cu vârfurile ninse ale Peloponesului străluceau rece pe cerul azuriu. Pești zburători explodau parcă la suprafață ca niște mărgele strălucitoare de lumină o dată cu trecerea „Europei", forfecând liniștea apei; mai departe un delfin făcea salturi prin aer după care dispărea din nou, lăsând în spate o pată neagră ca de cerneală. La noapte vor ajunge la Pireu. Mâine în Creta.
Nu știau încă nimic despre labirint.


LABIRINTUL



Vizita orașului Atena, atât de orgolios anunțată în programul agenției de turism, a fost o mare păcăleală. Nici nu aveai timp într-un voiaj să vezi Grecia cum trebuie; cu toate acestea biroul de reclamă socotise că menționând numele orașului, atât în program cât și în descrierea călătoriei, era un lucru pe deplin justificat. Astfel „Europa" a făcut înconjurul Peloponesului până la Pireu, ajungând acolo la apusul soarelui, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineață, să o pornească iarăși spre Creta. Contrazicând orice logică și rezistență nervoasă a pasagerilor, se socotise că aceștia vor putea vizita Acropole, cu toate că foarte puțini au și făcut-o.
Totuși oprirea la Pireu s-a concretizat în ceva. Unul din frații Jannadis a apărut pe bordul „Europei", aducând cu el un anunț pe care l-a pus pe panoul acoperit cu pânză verde din sala de mese.
„Labirintul din Creta", a citit Graecen curios când a coborât la masă în aceeași seară. „Labirintul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, dar descoperirile făcute recent de către un binecunoscut arheolog sunt puse din nou la dispoziția publicului larg datorită organizației Jannadis Brothers din Atena. De la chei pasagerii vor fi preluați de mașini puse la dispoziție de Sucursala Jannadis din Creta care îi vor duce însoțiți de un ghid profesionist până la acest labirint. Costul total al vizitei este de 780 de drahme. Cine dorește să participe este rugat să-și noteze numele sub acest anunț."
Cei din organizația Jannadis Brothers studiaseră mai ales în America. Pe același afiș, mai jos, era scris cu litere mari, de tipar: EXTRAORDINAR. LEGENDAR. PALPITANT. SURPRINZÃTOR. BRAVOOO.
- Cred că asta spune cam tot, remarcă Baird, care citise și el anunțul peste umărul lui Graecen. Ce zici, mergem?
Graecen se gândi o clipă. În acest fel ajungeau chiar la Cefalu, destinația lor. Ar avea astfel și ocazia de a vedea „Orașul din Stâncă” înainte de a da ochii cu descoperitorul acestuia. Poate era o idee bună.
- Cine știe, spuse Baird, poate Axelos ar vrea să ne arate
chiar el descoperirea. Ar putea fi o gafă să mergem fără el.
Graecen își țuguie buzele și clătină din cap. Nu credea asta deloc. Scoțându-și stiloul își scrise numele cu grijă, primul pe listă.
- Să te scriu și pe tine? întrebă el. Baird îi mulțumi.
- Și pe mine, te rog, spuse Campion care se chinuia să vadă ceva peste umărul lui Baird. Fir-aș să fiu, adăugă el, după ce văzu și cuvintele scrise cu litere de tipar.
Dintre ceilalți, destul de puțini s-au arătat interesați, în afara familiei Truman, care timp de cinci minute au calculat febril prețul la rata de schimb, întrebându-se dacă ce vor vedea va merita cheltuiala. În final și-au pus și ei numele pe listă. Grav, Fearmax a analizat problema în tot timpul mesei de seară și și-a pus și el numele pe listă numai după ce cambuzierul a anunțat că lista trebuie încheiată până la ora zece în aceeași seară pentru că înainte de a ajunge la Creta căpitanul trebuia să anunțe numărul estimat al excursioniștilor pentru a se putea reține mașinile necesare.
Domnișoara Dale și domnișoara Dombey au închis lista; prima, pentru că simțea vag că vizita ar putea s-o ajute la examen, cealaltă, pentru că era o turistă înveterată și pentru că rațiuni umanitare cereau ca Spot, cățelul ei, să poată face și o excursie pe uscat după atâtea zile petrecute pe mare. Mai fuseseră și alte nume pe listă, dar care au fost șterse mai târziu, dovedindu-se, după solicitarea unor detalii suplimentare, că excursia urma să dureze aproape toată ziua. Numele colonelului Sinclair fusese, într-adevăr, pe listă, dar cel în cauză suferea atât de cumplit de rău de mare încât nu a putut profita de ocazia oferită de Jannadis Brothers. Acesta își petrecea toată ziua în patul din cabină gemând după Cheltenham. Bineînțeles, mai târziu avea să spună că avusese o presimțire care îl împiedicase să meargă și nicidecum rău de mare. Așa s-a și întâmplat, pentru că la întoarcerea sa în Anglia ziarul local a publicat acest mit sub titlul „Presimțirea Colonelului".
În canalul din fața insulei Creta marea a început iarăși să fie agitată și câțiva, printre care și domnișoara Dombey, au avut rău de mare, dar nu pentru că „Europa" s-ar fi clătinat prea tare. Dimpotrivă, de data asta răul de mare era produs pentru că „Europa" înainta foarte sigur, fără nici o ezitare, prin valurile dezlănțuite, strângând în jurul ei manșete albe de spumă din ce în ce mai groase, ca gulerul unei cafe vien nois . Oricum, înainte de a se crăpa de ziuă furtuna se calmase și vasul impunător a intrat, cu prora înainte, în minunatul golf Suda (portul Canea era prea îngust), și a aruncat ancora lângă resturile contorsionate ale bătrânei nave de război „York" care zăcea pe burtă, lăsată pradă ruginei în apele puțin adânci de la mal, o relicvă a campaniei din Creta.
Baird se sculase în zori pentru a prinde răsăritul soarelui deasupra peisajului grec atât de bine cunoscut. Simțea o neînțeleasă bucurie, a cărei cauză nu o putea desluși. Soarele se ridica încet dintre vârfurile înzăpezite ale Munților Albi. Era foarte frig și descoperise că locul cel mai bun de observație este pe puntea cu bărci, care te apăra de soare, dar nu și de vântul care-ți pătrundea în oase. De acolo, privind în jos spre port, vedea imensa reflectare a vasului desfășurându-se la picioarele lui într-o imagine imobilă, cu excepția conului negru de fum gros care ieșea din coșurile albe. Cercetă insula plin de curiozitate, uimit să descopere cât de extraordinar de familiar i se părea tot ce vedea.
În prim-plan măslini și pământ roșu afânat: câteva case ca niște cutiuțe; rafinăria de petrol; drumul plin de praf care șerpuia puțin mai departe - pe drum vedea în mintea sa coloane prăfuite de neo-zeelandezi și englezi îndreptându-se obosiți spre Sfakia. Cunoștea atât de bine insula încât putea merge oriunde pe ea cu ochii închiși.
Pe când se afla cufundat în asemenea gânduri apăru o mașină de după coama dealului, apucând-o pe drumul vălurit, străjuit de pini, care ducea la debarcader. S-a oprit la marginea apei și din ea a ieșit un bărbat. Oare era Axelos care venise să-l aștepte pe Graecen? Dar imediat observă că era cineva mult mai mic de statură decât Axelos. Un pescar în pulover albastru îl luă pe noul venit în barca sa și-l aduse până în umbra „Europei". Bărbatul părea englez după grija cu care era îmbrăcat. Putea fi consulul, cu toate că Baird nu prea vedea ce l-ar fi putut aduce pe vas la o asemenea oră.
- Prosechete, kirie , îl auzi spunând pe barcagiu.
Erau primele cuvinte grecești pe care le auzea după atâta amar de vreme; se simți cuprins de un fel de nostalgie dureroasă. Scrută atent fața barcagiului să vadă dacă nu-l știe de undeva. (În Grecia se obișnuiește să faci așa ceva.) Caracatițe, ocheane, scoici zăceau într-un coș pe fundul bărcii. Era clar că pescuise toată noaptea.
Consulul britanic (pentru că era chiar el) se urcă fără grabă pe punte. Era obosit și enervat; se îndreptă spre pasarelă cu ținuta unui om important, întrebând energic unde-l poate găsi pe ofițerul de cart.
- Am înțeles că sunt niște pasageri care vor să viziteze labirintul. Am venit să vă informez că această excursie este pur și simplu periculoasă.
A fost condus jos pentru a vorbi cu căpitanul, căruia îi explică totul ceva mai clar, fiind calmat de cafeaua excelentă și biscuiții serviți pe vas.
- Este vorba de o agenție de turism condusă de doi greci tineri, spuse el. Ei anunță excursii în labirint. Uitați ce este dacă vreți să-mi urmați sfatul, spuneți-le să nu riște. Labirintul este pur și simplu periculos. Nu vreau ca cetățeni britanici să se piardă pe insula asta pentru că s-ar crea probleme la ambasadă; sunt sigur că nici compania dumneavoastră nu ar dori să riște viața pasagerilor acestui vapor.
Căpitanul îl ascultă cu atenție și socoti că felul în care acesta vorbea era cam prea autoritar pentru un vice-consul. Așa că îi explică faptul că, în ceea ce o privește, compania de navigație era scutită de orice responsabilități în legătură cu această problemă. Agenția Jannadis nu făcuse altceva decât să formeze un grup de vizitatori dornici să viziteze labirintul. Nu stătea în atribuțiile sale să le interzică oamenilor să se distreze. În orice caz va pune pe panou o notiță în care va scrie că locul este considerat periculos de către consul, sfătuind pasagerii să nu-și pună viața în pericol.
- Ia să văd, spuse el, cred că de data asta sunt doar câțiva. La micul dejun numai șase au citit cu interes anunțul căpitanului, care le-a trezit un anume sentiment de curiozitate. Simțeau cât sunt de curajoși dacă se duc într-un loc socotit periculos de către consul. Chiar și domnișoara Dombey, care nu prea era în apele ei, s-a simțit datoare să arate că nu e lașă.
- Pe cinstea mea că ești curajoasă, îi spuse Campion cu accentul său londonez de mahala, foarte afectat, în timp ce-și ungea cu unt o felie de pâine prăjită. Dar te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă vine Judecata de Apoi și te găsește înăuntru. Ai putea pierde toată distracția.
Domnișoara Dombey descoperise, nu de mult, că singura cale de a o scoate la capăt cu Campion era să nu-l bagi în seamă. Nu îi mai adresase nici o vorbă din momentul în care îi spusese: „Domnișoară Dombey, dacă Spot îmi mai folosește șevaletul drept stâlp îi tai picioarele și-l arunc în mare".
Pur și simplu revoltător; chiar și Graecen fusese șocat de brutalitatea lui. Acum, realmente, îl ignora. Aparent nu era ceva care să-l deranjeze pe Campion, cu toate că ori de câte ori se întâlneau găsea de cuviință să-i spună ceva agresiv sau ironic.
Truman îl zări pe Graecen târându-și de mâner valiza pe scări și se grăbi să-l ajute.
- Mulțumesc, spuse Graecen gâfâind. Își pierduse suflul și se așezară pe cufăr să fumeze o țigară. Veniți în labirint?
Truman dădu afirmativ din cap.
- Văd că aici ne părăsiți de tot, spuse el cu un regret sincer. Până acum călătoria fusese plăcută.
- Bine, dar nu se opresc toți aici, spuse Graecen. Baird, Campion și cu mine vom rămâne la un prieten de-al meu. Dar vom merge, mai întâi, împreună să vizităm labirintul.
Familia Truman ș-a furișat pe mal puțin mai devreme decât ceilalți. Văzând-o pe domnișoara Dombey coborând cu cățelul din șalupă, s-au hotărât și ei să facă o mică plimbare singuri. Au mers pe pajiște, ținându-se de mână, spunându-și glume și tachinându-se bine dispuși.
- Doamne, spuse ea, ce loc frumos. Nici n-ai spune că e doar o insulă, nu-i așa?
Truman se prinse cu mâinile de ramurile unui măslin și se legănă o clipă, după care reveni din nou pe pământ.
- Mă simt minunat, spuse el. Iar tu arăți minunat. Purta o fustă în culori vii, dintr-un material ușor de vară, o pălărie de paie cu boruri mari și pantofi cu talpa groasă de sfoară, cum se găsesc în Spania - espadrile. Luase cu ea un rucsac și un pardesiu în caz că le va fi frig.
- Mă simt minunat, spuse ea, zâmbind cu acel zâmbet inocent și prietenos, atât de personal.
De peste celălalt deal se auzea lătratul ascuțit al domnișoarei Dombey și al cățelului. Ca să nu dea cu ochii de aceasta, au luat-o pe mal de-a lungul debarcaderului. Aerul proaspăt, cerul albastru, pajiștile care se ondulau spre poalele dealurilor presărate cu pomi fructiferi - era copleșitor
- De ce nu rămânem aici? Să stai aici pentru totdeauna și chiar mai mult? Ea se gândea la Campion, pe care-l vedea stând sub un măslin, bând un pahar de vin și pictând cu mâinile lui mici. Bărbatul ei adulmeca aerul.
- N-am nimic împotrivă, spuse el. Dacă tu înveți limba asta și te ocupi de casă.
Au trecut pe lângă câteva colibe mici, de unde fețe îmbătrânite, ridate i-au privit, apărând ca din pământ. Erau salutați cu voci politicoase pentru că Grecia este țara unde străinul este respectat ca Dumnezeu și unde ospitalitatea este o artă sfântă în fiecare familie.
- Îmi pare rău că nu știu cum se spune bună ziua, spuse ea fără a se opri din mers.
Mai departe au dat de niște șiruri de bărci de pescuit, colorate, care erau trase pe plajă, o plajă maronie din cauza covorului de iarbă de mare. Pescari zdrențuiți stăteau cu picioarele încrucișate sub ei într-o încurcătură de plase de pescuit pe care le cârpeau și le aranjau cu mare grijă. Un băiețaș le oferi flori împreună cu urările unchiului. Domnul Truman le luă în felul lui englezesc, stângaci, înroșindu-se: se simți efeminat cum stătea acolo, ținând în felul acela stupid al nordicului buchetul multicolor de anemone.
- Hai, spuse el ursuz dându-i-le nevesti-sii.
- Cât face, Whitby? spuse nevastă-sa aiurea, întrebându-se dacă ar putea face o plimbare cu barca. I-au dat puștiului un pachet de bomboane primit pe vas.
Sub un măslin, ea își dădu jos rucsacul din spinare ca să-și caute o batistă. Negăsind-o, își suflă nasul într-o scrisoare, văzând că bărbatul o privește dojenitor.
- Știam eu, spuse el, ți-ai uitat batista.
Uite, ăsta era unul din lucrurile cele mai enervante. Acum găsise o soluție, dar mai târziu, cu siguranță că-i va cere batista cea curată și frumoasă căreia i se vedea un colț ieșind din buzunarul de la piept al costumului său elegant de vară. Așa-s femeile.
S-au așezat sub un măslin, ținându-se de braț și s-au cufundat în liniște. Albinele bâzâiau. La o oarecare distanță, o turmă de căluți de munte se îndrepta spre pădure, ducând în spinare saci cu cărbune, mânați de bărbați în pantaloni albaștri, cu cizme și bonete cu ciucuri. În spatele acestora, munții străluceau cenușiu sub linia de demarcație a zăpezii, iar colinele de la poalele munților își înălțau spre ei livezile sclipind verde intens.
Brusc, Elsie Truman simți apăsarea acelei liniști. I se revărsase în minte ca printr-un robinet deschis, iar acum simțea cum este inundată - simțea nevoia unei pauze. Oftă, își privi fața în oglinda de buzunar pe care o luase cu ea.
- Ia uită-te acolo, spuse Truman mestecând încet un fir de iarbă și încercând să-și amintească numele vreunui zeu sau zeițe din mitologia greacă. E chiar venerabilul Baird.
Baird stătea într-un scaun de rafie, sub un copac, adâncit într-o discuție cu unul din șoferi. Dincolo de creasta dealului apăru un taxi rablagit, condus de un fel de funcționar sau ce Dumnezeu o fi fost. În sfârșit, găsise și Baird pe cineva care-l recunoscuse. Cerea noutăți despre camarazii lui de gherilă: brusc parcă timpul ar fi fost privit printr-un telescop, i se părea că nu lipsise decât câteva momente. Se simți foarte apropiat de Bocklin, mult mai apropiat decât fusese vreodată; foarte aproape era și acel vis de neînțeles care-l chinuise atâta vreme. Punea cu frenezie întrebări, interesându-se unde locuiește acum cutare, dacă rana cutăruia s-a vindecat. Pe insulă mai rămăseseră foarte puțini din grupul inițial. Totuși Abatele John mai era, se pare, sus la mănăstire. Baird stătea ca pe ace, așteptându-i pe ceilalți ca să pornească la drum, atât de aproape simțea că se află de cheia misterului. I se părea că enigma care-l făcuse să sufere atât era pe cale de a fi dezvăluită.
Din pupa „Europei" se desprinse un punct alb care se îndrepta acum în grabă spre mal. Era șalupa cu Fearmax, Campion, domnișoara Dale și Graecen - ultimul își luase rămas-bun, cu o politețe excesivă, puțin forțată, de la toată lumea, inclusiv de la căpitan. Întorcându-se spre interlocutorul său, Baird îi observă acum pe soții Truman stând sub un copac. Le făcu cu mâna, iar cei doi se ridicară în picioare Domnișoara Dombey apăruse și ea de pe undeva, scoțând niște lătrături stridente adresate lui Spot. Cățelul, un animal limfatic, deloc recunoscător că i se oferise șansa de a stropi niște copaci adevărați în locul stâlpișorilor de pe punte, nu dădea semne că se dă în vânt după Creta. Galopa fără chef lângă stăpâna sa care, printre lătrături, exclama gâfâind:
- Hai, fugi. Bravo, Spot. Ia-te după el, băiete. Prinde-l. Ham, ham, ham, ham.
Abia trăgându-și sufletul, ajunse în cele din urmă și acceptă scaunul oferit de Baird, mulțumindu-i cu bruma de energie care-i mai rămăsese.
- Extraordinar, ce-și iubesc englezoaicele favoriții cu patru picioare, spuse Campion admirativ, în timp ce restul grupului începea să se adune.
Pe o movilă, sub un măslin pe care era atârnată o tăbliță cu inscripția Kaphencion, erau oprite taxiurile. Nu se știe din ce motiv erau în număr de șase, dar la sugestia lui Graecen s-a hotărât că trei erau arhisuficiente atât pentru ei opt, cât și pentru bagaje. Hotărându-se toate astea după interminabile discuții cu șoferii, apăru și ghidul din adâncurile unei vinării, ștergându-și cu dosul mâinii mustățile lungi și pleoștite.
- Vă rog să așteptați pe mine un minut, spuse răgușit.
Pe cap avea o pălărie germană de mareșal cam prăpădită, în jurul căreia Jannadis Brothers prinseseră o panglică cu numele firmei. În spate se vedea puțin dintr-o uniformă britanică peste care își trăsese un pulover de lână albastră care avea scris pe piept „Paza Plajei", iar pe spate „Proprietatea Cantinei UNRRA. A nu se înstrăina". Era clar că ar fi vrut să spună multe lucruri palpitante, dar nu o prea scotea la capăt cu engleza. Deci a fost mai mult decât mulțumit când Baird îi veni în ajutor, oferindu-se să facă traducerea. Urmă o lungă conversație între ei, timp în care bărbatul îi luase lui Baird ambele mâini într-ale lui, conversație care pentru ceilalți părea - așa cum par toate conversațiile pașnice grecești - o ceartă violentă. Baird părea interesat.
Ceilalți stăteau în semicerc, privindu-i. În cele din urmă Baird se întoarse spre ei cu ochii strălucind și cu un zâmbet neîncrezător pe față:
- Am aflat o veste care mă privește personal. (Era clar nehotărât dacă merita să traducă această parte a discuției pe care o avusese cu ghidul.) Mai spune că în labirint este un fel de animal. Nimeni nu l-a văzut până acum. Dar se poate auzi cum rage - probabil că-l vom auzi și noi.
- Un minotaur, spuse Graecen încântat.
- Extraordinar, spuse Fearmax, apropiindu-se și mai mult pentru a prinde fiecare cuvânt spus de Baird. Dar cei de-aici cum îi zic?
- Omul ăsta îi spune „", spuse Baird. Asta înseamnă „monstru" sau „animal sălbatic". Probabil că este vorba de un urs.
Nu mai adăugă nimic din cele auzite. Ghidul îi spusese că la un moment dat fusese găsit la gura labirintului un păstor îngrozitor de brutal maltratat. Acesta intrase în peștera principală ca să-și caute o oaie rătăcită când a dat de animalul ăsta pe întuneric. De aceea nici n-a fost în stare să spună clar cum era animalul cu pricina.
Toți făcuseră rost de câte o lanternă, drept care ghidul socoti că grupul era suficient de bine echipat pentru a porni la drum.
- Un minotaur, spuse Graecen adulmecând aerul cel rece de munte. Dacă l-am putea duce la British Museum, ce mulțumiți ar fi cei de acolo.
Mai degrabă, după toate avertizările primite, ne putem aștepta să fim mâncați de vii sau să rămânem îngropați înăuntru din cauza unei avalanșe de stânci. Simte careva că-l lasă curajul? Dacă da, să spună acum, pentru că mai târziu va trebui să-și țină gura. Spunând aceste cuvinte, Campion sări în cel mai apropiat taxi cărând cu el toate bagajele pe care le avea. Ceilalți îl urmară.


DRUMUL SPRE CEFALU



Ideea care persista în capul lui Graecen era relativ simplă; voia să profite de ocazie pentru a vedea „Orașul din Stâncă", să folosească acolo sticluța cu acid înainte de a da ochii cu Axelos. Stătea lângă Baird în primul taxi pe bancheta din spate, cufundat în gânduri legate de gâtul trandafiriu și ars de soare al domnișoarei Dale, care stătea lângă șofer. Ca să se apere de praf își pusese pe cap o băsmăluță ale cărei culori vii îi scoteau în evidență pomeții obrajilor, ceea ce-i dădea o expresie tristă, dar îi sublinia și gura mică, de copil, ori de câte ori se întorcea spre ei ca să-i întrebe câte ceva sau să se extazieze în fața peisajului. Graecen remarcase în ultima vreme o creștere a vulnerabilității sale sentimentale când era vorba de femei blonde: deși necultivată, fusese un companion fermecător, fără doar și poate. În plus îi era așa de recunoscătoare pentru ajutorul la compunerea literară. Petrecuseră după-amieze în șir, stând unul lângă celălalt, învățând împreună. Virginia adora ca cineva să-i citească, iar pentru el sunetul propriei voci era o delectare. Însă acum, pe neașteptate, revenise cu picioarele pe pământ, reluându-și vechea preocupare legată de diagnosticul doctorului. Ce frumoasă era viața la lumina soarelui - cum să renunți la toate, așa dintr-o dată, ca și cum ai închide un oblon? Fata se întoarse din nou și-i zâmbi, încrețindu-și nasul. Văzuse niște țărani în costume viu colorate.
- Ce s-a întâmplat, Richard? spuse ea.
Îi folosea numele cu o timiditate fermecătoare. Nu, nu se întâmplase nimic. Totul era în ordine. Dar pentru câtă vreme? Aceasta era întrebarea.
În plus, avea impresia că și Virginia era oarecum înclinată sentimental spre el. „Deci de poimâine," îi spusese „n-am să te mai văd?" I se păruse că buza îi tremură puțin - cât despre el, se înroșise până la rădăcina părului - ei, nu tocmai -, poate doar până la mica zonă fără păr din vârful capului. Acum, în mașina asta care zdruncina groaznic, se simți deodată copleșit de tristețea gândurilor sale și de nevoia teribilă de a fi cu cineva în care să aibă încredere. Brusc și-a amintit de bolile pe care le avusese când fusese mic - ce mai distracție. Fericirea acelor lungi crize de pojar și oreion. Aruncă o privire spre Baird, aproape speriat că i s-ar putea citi pe față gândurile; dar nici vorbă, Baird, ghemuit în colțul său, era cu privirea ațintită pe povârnișurile din fața lui, gândindu-se - cine poate ști la ce oare? - la timpuri trecute.
Graecen reveni cu plăcere la obsesia morții. Închise ochii și văzu o casă mare, albă, retrasă după o perdea de oleandri înfloriți și mirtul delicat și verde din Cefalu. Acele camere mari și liniștite cu balcoane. Zarva pescarilor pe dâmbul de dincolo de păduricea de chiparoși. Oare va fi în stare să-i spună lui Axelos? Simți o senzație dureroasă de disperare și neputință la ideea păstrării secretului. Avea nevoie de compasiune, avea nevoie de încurajare în preajma apropierii întunericului. Ce prost fusese, își spuse, că nu se însurase; sacrificase totul pentru confortul egoist de celibatar. Virginia îi zâmbi iar. La bal dansase minunat - corpul ei i se păruse atât de plin de viață, atât de cald, atât de supus, aproape ademenitor. Simțise acea subtilă sincronizare a picioarelor atunci când o strânsese ușor la piept. La ce se gândise ea în clipele acelea? Acum, sub impulsul neclar al dorinței de a recrea imaginea mamei sale sub chipul altei persoane, simți că viața îi fusese inutilă, nu făcuse decât sâ fie sclavul indiferenței, lăcomiei, puterii. Simți o pornire nestăpânită să se dedice unui lucru sau unei persoane -pentru a împlini cu răbdare și indulgență tot ce rămăsese neîmplinit în el, o sămânță fără floare. În fond, de ce să nu se însoare cu Virginia?
Gândul îl readuse la realitate, făcându-l să tresară. Ideea îl luase complet prin surprindere. Virginia, micuța orfană palidă și incultă - da, de ce să nu se însoare cu ea? Să-i fie devotat; să încerce să dea vieții ei un sens cât de neînsemnat, o formă cât de slabă, prin experiența pe care o avea el! Să se bucure împreună de calitățile lui! Dar mai presus de orice să se poată bizui pe ea, să aibă încredere în ea, să aibă grijă de ea, până în momentul în care... Dar imediat își strămută gândurile de la acel oblon care îi va refuza pe neașteptate lumea însorită și se concentra asupra conturului copilăresc al chipului pe care-l avea înaintea ochilor și care prin fiecare trăsătură trăda bucuria. „Biet copil", își spuse, iar și iar, gândindu-se la accentul de mahala al fetei. Ajunsese să-i placă chiar și un asemenea accent. Descoperise că toate greșelile și defectele ei făceau parcă să-i crească farmecul. De ce să nu se însoare cu Virginia?
Oricum, ideea era total absurdă. Graecen făcea parte din acea categorie de oameni iremediabil nehotărâți, care adesea devin victimele propriilor capricii. Din lipsă de ocupație își va crea o iluzie, va fabula în jurul ei din același motiv, pentru ca apoi pe neașteptate să se trezească ancorat de această iluzie, în ciuda voinței sale. Recunoștea că această nouă fabulație de moment îl va copleși cu adevărat dacă nu va reacționa la timp.
Fir-ar să fie, fata îi zâmbea iar. Parcă vrând să se scuze, se aplecă și o bătu ușor pe braț. Fața Virginiei căpătă treptat o expresie înțelegătoare, zâmbind trist. Graecen începu să se ponegrească în fel și chip, dar dincolo de toate auzea ecoul neîntrerupt al iluziei vibrând în hăurile minții sale. „De ce să nu se însoare cu Virginia?"
- Nu fi tâmpit, spuse cu voce tare.
- Cum? făcu Baird trezindu-se din visare.
- Iartă-mă, spuse Graecen încurcat. Mă gândeam la ceva. Eram foarte departe.
Pe neașteptate, Baird arăta obosit, dar vesel. Mâna îi tremură, când își aprinse o țigară.
- Cred, spuse acesta, că nu o să vin imediat în labirint acum cu voi. Înainte de asta mai am ceva de făcut.
Efortul pe care-l făcuse pentru ca aceste vorbe să sune detașat, ca și cum ar fi vorbit de o tranzacție comercială nu-l păcălise pe celălalt. Îi ocoli privirea și adăugă:
- Știu unde e casa. Fii te rog amabil și ia-mi și mie sacul, Graecen, până la cină am venit și eu. Văzând expresia de maximă uimire pe fața celuilalt adăugă: Zău că nu-i nimic serios. Poate am să-ți pot explică ceva mai târziu.
Graecen îl aprobă dând din cap și schimonosindu-și buzele într-o expresie de politețe discretă. Baird făcuse deja aluzie la o misiune oficială. Cu siguranță că și acum tot de așa ceva era vorba.
Canea se pierduse în depărtare spre sud, cu portocalii și casele sale pudrate, roșii cu alb. Pictată în cadrul albastru viu al orizontului, se întindea marea cu atotcuprinzătorul ei calm de cobalt, cu petele galbene și verzi în locurile atinse de țărm. Cele trei taxiuri huruiau traversând văile de un verde proaspăt, ridicând în urma lor nori mari de praf moale. Zgomotul ciudat al claxoanelor trezea înălțimile spre care înaintau, iar gaițe cu pete ca de cerneală, moarte de curiozitate, izbucneau din copaci în fața lor pentru a le urmări evoluția.
Elsie Truman nu visase în viața ei să vadă un asemenea spectacol; fără cusur prin puritatea lor, văile erau alese de soare a cărui lumină le culegea parcă sub forma unor dreptunghiuri și pătrate colorate. Era mai frumos, îi spuse ea bărbatului ei, decât cel mai bun film în culori. Coborând drumurile șerpuitoare, strânse mâna acestuia în intimitatea pledului pe care stăteau și îi dădu niște bomboane.
Domnișoara Dombey se afla lângă ei, plictisită la culme de praf. Se plânsese de câteva ori de acest neajuns pentru a-și arăta nemulțumirea față de lumea în care era obligată să facă lungi călătorii într-un asemenea praf și într-o asemenea companie. Aluzia fusese remarcată de doamna Truman. Zâmbi când o văzu pe domnișoara Dombey că-și acoperă fața cu un voal lăsându-se resemnată cu ochii închiși pe spătarul ros de molii. Cățelul zăcea întins, liniștit la picioarele lor.
Ceva din enervarea acesteia s-a transmis poate și ghidului care se afla pe scaunul din față lângă șofer. El își retrase brațul de după gâtul șoferului și se lăsă pe spate ca să întrebe ceva. Din cauza vântului nu se auzea nimic, drept care începu să strige până ce domnișoara Dombey avu o expresie de durere. „Era bolnavă?" întrebase acesta. „Nu?" Atunci o imită pe domnișoara Dombey cum stătea cu voalul peste față, lucru care păru nemaipomenit de comic soților Truman. La zâmbetul lor ghidul hohoti de râs. „Dacă nu era bolnavă atunci ce avea?" - și făcu iar gestul că-și trage un văl peste față. Domnișoara Dombey era atât de revoltată de acest circ încât îi spuse să înceteze și să se întoarcă la locul său. Sentimentele rănite ale ghidului nu au fost decât în parte alinate de dropsul oferit de doamna Truman. Îl supse o clipă cu o expresie tristă și bosumflată, cu aerul unuia rănit în amour-propre. Mai târziu, pentru a fi la fel de amabil ca aceștia, își scoase pălăria și scoțând din interiorul acesteia un chiștoc de țigară, i-o întinse în mod solemn doamnei Truman care se văzu obligată să accepte obiectul cu pricina și să-i mulțumească. Buzele domnișoarei Dombey se țuguiaseră în semn de dezaprobare. Domnul Truman mormăi supărat către nevastă-sa:
- Iar începi. Lasă lumea în pace.
Atunci ea începu să râdă atât de tare încât își înghiți aproape bomboana din gură, după care se înecă, trebuind să fie bătută pe spate ca să-și revină.
În taxiul din spate Campion și Fearmax, adânciți în discuție, erau înghesuiți de cuferele și valizele și pachetele celor care urmau să doarmă la Cefalu.
- Dar bineînțeles, spunea Campion aferat, treaba artistului este de a prezenta descoperirile concrete ale necunoscutului din el și din ceilalți. Altfel arta n-ar avea nici o justificare. Pictura unuia ca Picasso reprezintă descoperiri tot așa de importante ca bomba atomică. De aceea ai o senzație atât de copleșitoare și oribilă a inutilității, dându-ți seama că un nou război este inevitabil, inevitabil.
Se lovi cu mâna peste genunchi. Fearmax își cufundă și mai adânc fața în gulerul hainei.
- Foarte probabil, spuse și el.
- Inevitabil, declară Campion vehement. Nici măcar nu mai trebuie să citești ce scrie în declarațiile de pace ca să-ți dai seama de asta, și nici să mai citești despre bomba numită „Fragmentarea X" ca să înțelegi că stupida farsă se va repeta cu siguranță. De data asta națiunea va fi condusă spre victorie cu toate torțele aprinse, în mare pompă. Nici un sacrificiu nu va fi suficient de mare. Cumpără ca să economisești, cheltuind ca să dai împrumuturi, sfârșind prin a cumpăra, robind pentru a distruge. Eliot va fi surghiunit în Islanda; misticii au acum dosare verzi; sunt binecunoscuți ca EPC-iști - adică „elemente potențial controversate". Industria va fi angrenată pentru a face față dezlănțuirii războiului, în câteva ore. Papa nu va ști dacă e mai bine să intervină și să facă pacea care binecuvântează și stinge toate neînțelegerile sau nu... zău, ar trebui să-l facem pe Graecen să pună asta pe muzică:

A idealistului voce
Aud cum declară:
„La Pol dacă îe-ai duce
Tot n-oi scăpa
De-onor, de mituire
De titluri, datorii!
Doar când dosarul verde vor închide
Și scormonite bălțile vor fi!"

Fearmax zâmbi sec.
- Am atâtea de făcut, spuse acesta. Atâtea de făcut.
Campion își mai aprinse o țigară de la chiștocul celei dinainte.
- Și eu, spuse el, mă aflu pe punctul de a ajunge un artist adevărat, un membru întru suferință al lumii noi: adică acum mă simt în stare să dau ceea ce este bun în mine, după 0 viață de revoltă în care mi-am irosit energiile. Dar nu asta este important. Dacă nu ar exista altă soluție pentru starea actuală de lucruri aș accepta. Dar această soluție există. Tot acest arsenal există în sufletul fiecăruia dintre noi, ca un comutator pe care n-ai apăsat încă. La naiba, impotent nenorocit, aruncă odată lumea în aer!
Chiar când spunea toate acestea îi trecu prin minte că nu stăteau lucrurile chiar așa - nu făcuse decât să redea o aproximare exagerată a adevărului pe care dorea să-l întruchipeze. De fapt, ce era el? Văzu privirea lui Fearmax ațintită asupra sa, măsură expresia acelor ochi care văzuseră atâtea și întoarse capul. Uite, acum, brusc îi vine în minte Francesca, cu o strângere de inimă; Francesca, o tovarășă și o prietenă desăvârșită. O părăsise cum arunci rufele murdare la spălat. Oare această căutare a sa putea justifica în accepția generală a respectului față de tine însuți și față de ceilalți o trădare atât de brutală și nemeritată? Se auzi spunând iar: „A murit mama", cu același ton plat, lipsit de orice urmă de sentiment.
- Am impresia, spuse Fearmax, că exagerezi. Sigur, ai dreptate că toți ne zbatem în diverse stări ale ființării, în negativele noastre, în carapacele noastre pe care le aruncăm ca pe ceva care nu ne mai trebuie. Dar oare putem noi, la un moment dat, să ne dăm seama dacă am ajuns sau nu la capătul drumului, la sfârșitul căutării noastre? Desigur, recunoașterea propriei iluminări, de care îmi vorbești, nu ne spune că am și atins - cum i-aș putea spune oare - „Absolutul", pe „Dumnezeu", pe „Tao". Dimpotrivă, este vorba tocmai de acea trezire, conștientizare tot mai mare care domină acțiunea de căutare. Eu cred că cel în care vrei tu să te transformi prin devenire va avea, sunt sigur, o atitudine mult mai umilă, o atitudine nedeclarativă, o pasivitate față de întregul proces - și asta chiar dacă am fi așezați acum pe o bombă atomică înțeleptul nu are nimic de spus, știi asta. Și tocmai prin tăcerea lui ne dăm seama că există acest înțelept.
Mașinile care până acum înotaseră prin praf începuseră să ronțăie sub roți bolovanii drumului pietruit pe care trecu, seră. Urcaseră primele trei gradene care te conduceau lent de-a lungul primelor pante abrupte ale Munților Albi. Drumul șerpuia intrând și ieșind din ravene, unde țâșneau din pereții de stâncă torente albe, iar aerul tremura de țipetele lăstunilor. Totul era mai pur și transparent, iar atmosfera devenise mai rece. Avuseseră o bună idee să-și ia cu ei hainele, în spatele lor, străvechea mare cretană se pietrificase într-un albastru ireal.
- În curând vom fi la Namia, spuse Baird, rupând crusta de liniște în care se refugiaseră, și se uită la ceas. Am să cobor acolo și am s-o iau pe scurtătură peste culme. N-aveți idee cât de aproape sunteți acum de Cefalu - uite, chiar peste stânca de acolo, dar jos de tot, aproape de buza mării. De aici se poate vedea vârful stâncii.
Trecuseră deja două ore, iar micul convoi ajunse hurducându-se pe platoul străjuit de chiparoși unde satul Namia își întorcea spre soare toate casele care semănau cu niște cutiuțe spoite alb. Cefalu era pe același drum spre vest, la un sfert de oră de mers cu mașina. La Namia și nu altundeva, ghidul a ținut morțiș să se oprească și să bea ceva ca să-și refacă forțele înainte de a porni în excursia prin labirint. Baird a profitat de ocazie să coboare și la fel au făcut și ceilalți. Pentru o clipă au privit zborul învăluitor al vulturilor în vale și câmpia ca o tablă de șah care se întindea spre mare cu petele negre și mustoase de umbră ale norilor ce se luau la întrecere de-a lungul și de-a latul ei.
- Asta-i, spuse Baird. La gândul reîntoarcerii la gura labirintului, în locul unde era îngropat Bocklin, inima începu să-i bată nebunește. Aici îmi voi lua rămas bun de la unii dintre voi. Pe tine, Campion, te văd diseară. La revedere, Fearmax, domnișoară Dombey..., spuse uitându-se la fiecare, strângându-le mâna, având rucsacul deja în spate. Toți erau stingheriți pentru că într-un fel, aici în ținutul piscurilor pierdute în nori, în această varietate muntoasă ireală, a-ți lua rămas bun căpăta parcă un alt înțeles. Luându-și rămas bun toți au simțit fiorul unui regret neașteptat. Cât despre Virginia, căldura strângerii ei de mână, ca și blândețea privirii care o însoți, îl surprinse; cu intuiția sa nativă înțelese că fata transferase către el sentimentele nutrite pentru Graecen și că în mintea ei de la Graecen își lua acum rămas bun și nu de la el.
- Dar la ce-ți trebuie rucsacul? întrebă deodată Campion. Lasă-l că ți-l aducem noi la Cefalu.
Baird mormăi ceva în legătură cu pachetul de mâncare pentru prânz. De fapt, în sac se afla o mică unealtă de săpat tranșee folosită în armată, de care nu se despărțise de multă vreme, refuzând cu încăpățânare s-o arunce (lucru care trezise interesul absent al lui Hogarth).
- Deci, atunci pe mai târziu, spuse el, pornind-o pe povârnișul potecii de catâri, care cobora traversând ravena. Ceilalți, în semicerc, îl urmăriră cum pleacă, după care, tăcuți, reveniră la mașini.
- Hei, spuse Campion, ce se mai aude cu labirintul, mai mergem sau nu?
Ghidul rămăsese priponit în crama unei bodegi și ținea amabil discursuri, fiind deja la al treilea coniac. Campion a reușit să-i adune și pe șoferi și astfel au pornit iar la drum.
Locurile în mașini suferiseră mici modificări în urma acestei opriri, drept care Campion se trezi acum în compania familiei Truman în loc de Fearmax. Între acesta și doamna Truman se produsese o animozitate din cauza tabloului pe care el, într-un acces de furie, îl aruncase peste bord. În ziua cu pricina ea se purtase cam aiurea, continuând să vorbească cu bărbatul ei prin hubloul care dădea în salonul vasului.
Dintr-un motiv oarecare acest lucru l-a enervat pe Campion.
- Hei, gata, spusese acesta cu o ferocitate care o speriase vorbește până o să-ți pocnească capul și cară-te de aici. Nu știu dacă ți-ai dat sau nu seama, dar eu sunt pictor, și nu un aparat de fotografiat automat.
Spunând acestea, cu o mișcare bruscă a azvârlit tabloul peste bord. Acesta a rămas un moment plutind pe coamele spumoase rămase în urma „Europei", pentru ca treptat, treptat, fața doamnei Truman să se îndepărteze și să dispară. Aceasta scoase un țipăt și se repezi la balustradă.
- Ce porcărie, Campion, spusese ea. Ce porcărie.
Spre surprinderea sa, văzu că acesta zâmbea, toată furia îi dispăruse la vederea mâniei și disperării ei atât de convingătoare. Fără să spună o vorbă își adună lucrurile, coborî în cabină, unde fumase o vreme stând pe un scaun și fumând. Apoi luă un carnet și începu să refacă în cărbune capul exact așa cum fusese în tablou. În orice caz, tabloul tot nu era o reușită; fusese mulțumit să i se ofere o scuză de a-l distruge și în același timp să o poată face să se simtă prost. Ea însă nu-l iertase încă și respingea și acum cu o politețe rece orice eforturi făcute de el pentru a drege situația. Campion era un tip interesant, își spuse, dar nu-i va permite să-și bată joc de ea; într-un moment de luciditate își dăduse pe neașteptate seama ce a vrut să spună când afirmase că e frumoasă; încercase să o prindă pe ea, cea adevărată, adevărata Elsie Truman, de care până atunci nimeni nu se sinchisise, nimeni în afara acestui omuleț excentric și violent cu bereta soioasă. I se părea că tabloul ar fi putut dezvălui ceva prețios; i se părea că distrugerea tabloului nu era decât un capriciu și un refuz gratuit pentru a o împiedica să afle adevărul despre ea.
Mașinile zdrăngăneau acum coborând dealul care ducea spre satul Cefalu și labirint.


ORAȘUL DIN STÂNCÃ



În cele din urmă au ajuns la baza acelui fantastic con din conglomerate pe pantele căruia era agățat ciorchinele de case viu colorate care formau satul Cefalu. Drumul era acum pietruit, cotind pe neașteptate pentru a urca o pantă abruptă, bordată cu copaci, care îi aduse chiar în fața satului sprijinit de munte, fiecare casă privind peste acoperișul celeilalte, semănând cu locuințele unor pitici sau păpuși. Conul se continua apoi în jos cu o pantă abruptă care plonja vertiginos în marea albastră, fiind punctată cu ascunzișuri de pomișori verzi printre cicatrice de stâncă roșii și gri. De sus puteau îmbrățișa dintr-o privire acoperișul strălucitor al casei numite Cefalu, cuibărită în grădina sa liniștită, și vedeau și bărcuțele cele galbene, legate de zidul șanțului cu apă din afara grădinii.
În sat totul era cufundat în tăcere în momentul în care își făcu apariția convoiul zornăitor ce o luă pe poteca pietruită care după alți cincizeci de metri ajungea la locul în care trei chiparoși pitici marcau intrarea în labirint. Clopotul bisericii sună spart. Un lucrător în pantaloni albaștri stătea cu un pahar de uzo în față dinaintea ușii unei taverne. Acestuia i se încredințară bagajele celor care urmau să locuiască la Axelos.
- Este momentul, spuse Graecen, să înceapă marea aventură.
Își îndesă în buzunarele pardesiului pachetul cu mâncare după care verifică bateriile lanternei. Sticluța cu substanțele chimice de la Firbank era pusă bine in buzunarul vestei. „Era vorba de un nou procedeu chimic", îi explicase acesta, „cam mirositor, dar infailibil"; Graecen nu avea decât să dea cu substanțe pe o bucată de stâncă spartă ca să poață spune cu certitudine dacă uneltele folosite pentru cioplire fuseseră din fier sau nu. Mai avea și lentilele cele albastre si subțiri prin care putea vedea dacă în compoziția pietrei apăreau sau nu pete slabe negre. Spera ca Axelos să nu fie acasă la Cefalu în dimineața aceea.
Ceilalți coborâseră din mașini cu bagaje cu tot, iar acum la sugestia lui Fearmax își puneau pe ei pardesiele pentru că, după cum spunea acesta, pe coridoarele labirintului putea fi extrem de rece. Chiar și ghidul își pusese un pardesiu cam ponosit ce-i drept și dăduse la iveală o lanternă de vânt pe care o și aprinsese.
- Eu n-am nimic de luminat, spuse Campion, la care un cor de voci se uniră asigurându-l că lanternele celorlalți erau suficiente pentru luminarea drumului; ghidul zâmbi împăciuitor și se sculă în picioare.
- Haideți, spuse acesta cu aerul unuia care urma să conducă o investigație sau să facă o experiență foarte delicată, o pornim, vă rog, veniți după mine.
La început au șovăit, atât de îngustă și puțin primitoare era intrarea - un singur coridor cu pereții din stâncă roșie-portocalie care după cinci pași o cotea brusc și nu mai vedeai nimic.
- Este doar o idee mai mare decât un mormânt egiptean săpat în stâncă, spuse Graecen nemulțumit, ridicându-și gulerul hainei și strângând lanterna în mână.
Ghidul se întoarse și le făcu un semn cu mâna.
- Multă lumină înăuntru, strigă acesta încurajator, după care dispăru.
Îl urmară unul după altul.
- Nu așa repede, spuse Campion pe când intrau în peștera de piatră, auzind iarăși clopotul bisericii din Cefalu, dar de data asta brusc, bătând foarte departe, pentru ca în cele din urmă să fie înăbușit de zgomotul asurzitor al unui izvor subteran care izbea stânca asemeni unor lovituri de ciocan.
Se aflau acum pe alt coridor, care nu era mai lung decât cel dintâi și se termina cu un fel de punte ce traversa un izvor.
- Vai de mine, spuse Graecen.
Era imposibil ca un izvor atât de firav să producă un ecou de o asemenea rezonanță; chiar și vocea sa, rostind aceste cuvinte, suna atât de diferită și amplificată încât îți era imposibil să o recunoști. Campion îi împingea pe ceilalți de la spate.
- Înainte, spuse ghidul, mișcându-și lanterna dintr-o parte într-alta în timp ce înainta cu Virginia Dale care, timid, îl ținea de un colț al pardesiului. Se strecurară în șir indian pe poteca pietruită, apoi repede printr-un alt coridor, după care traversară prima cameră, medie ca mărime, înainte de intrarea în peșteră.
Doamna Truman își luase bărbatul de braț. Din când în când îl strângea emoționată de braț nu ca să-l facă atent la ceva anume, ci doar să-i arate ce mult îi place.
- Ce loc formidabil, spuse Truman luminând cu lanterna când într-o parte, când într-alta. Fearmax privea atent în jur, cu privirea încordată la maxim, având pe față o expresie de neliniște.
- După zgomot trebuie să fie pe undeva un râu, spuse Virginia Dale, iar ghidul care tocmai își legase șireturile de la pantofi o privi aprobator, repetându-și chemarea: „înainte".
Acesta se afla acum în întuneric, îndreptându-și lampa înainte, cu slaba revărsare de lumină galbenă balansându-se anemic în timp ce mult în spate era baia orbitoare de lumină a lanternelor. Ceilalți îl urmau încet, înaintând cu grijă, ocolind în penumbră grămezile de pietriș și bolovani care în lumina neclară îți dădeau impresia că ar purta însemnele mâinii omului. Raza slabă dată de lanterna lui Truman era prea firavă pentru a străpunge întunecimea aproape de nepătruns a locului; nu putea decât să dea la iveală câteva lespezi acoperite cu un strat gros de excremente de lilieci, iar când o îndreptă în sus spre tavan, lumina se dilua pur și simplu pentru ca apoi să se evapore, nereușind să deslușească nimic.
- Pe aici te pierzi singur, spuse soția sa, care în umbră în spatele lui îl trase încet de pulpana hainei.
Fearmax era foarte atent, analizând o grămadă de pietre mari și mici aduse în urma unei alunecări de teren de odinioară. Campion, lângă el, tot aprindea chibrituri, privind cu mare atenție. Amândoi ridicară una sau două pietre întorcându-le pe cealaltă parte.
- Nu, nu cred că sunt cioplite, spuse Campion, fiind în același moment întrerupt de strigătul celorlalți;
- Atenție! Un scorpion imens privea fără să clipească în lumina orbitoare a lanternei, cu coada fixată parcă într-un resort gata de a lovi. Fearmax râse trist după care reluară drumul anevoios pe urmele celorlalți:
- Noroc că nu m-am așezat pe el, spuse Campion. După ce trecură de cele două camere mici, întregul grup coborî în șir indian o galerie de piatră care se deschidea la un moment dat.
- Cred că am mers suficient de departe, spuse Virginia Dale. Voi ce părere aveți? E așa de straniu și misterios. În ciuda aerului rece, Graecen era lac de apă. Își stinse lanterna și își tampona fruntea. Biata fată, îi era frică. O înțelegea foarte bine. Dar iată că Truman, reușind să fluiere câteva măsuri din Văduva Veselă, aduse o rezonanță umană și mângâietoare în întuneric, în aerul rece și nemișcat al peșterii.
Galeria cobora cu o pantă tot mai abruptă până ce ajunseră în fața unei deschizături naturale în stâncă. Femeile au început să se plângă că le dor picioarele în pantofii cu toc; toate, cu excepția doamnei Truman, ai cărei pantofi cu talpă de sfoară se dovedeau ideali pentru asemenea schimbări bruște de suprafață și direcție. Odată adunați, ghidul îi numără ca pe niște pui.
- Acum, vă rog, împreună, spuse acesta serios, și cu grijă. Elsie Truman îl trase emoționată de braț pe bărbatul ei, iar acesta, ca răspuns, o pișcă încurajator de braț; în micul cerc de lumină al lanternei îi văzu fața cu trăsături tinere, prietenoase întoarsă spre tunelul scurt care urma să-i ducă și mai adânc în labirint.
- Râul subteran, spuse ghidul cu mândria ridicolă a unui proprietar.
Din felul său de a vorbi era foarte clar că numai Fraților Jannadis trebuiau să le mulțumească pentru toate minunile pe care le vedeau. Îi oferi iar Virginiei un colț al pulpanei hainei pe care aceasta îl acceptă fără tragere de inimă, spunându-le autoritar celorlalți să-l urmeze. Cu lanterna în mână își conduse crocodilul foșnitor prin tunel și de aici într-o peșteră care avea un coș de aerisire vizibil prin care se filtra o slabă părere de lumină venind din lumea de afară; deși slabă, lumina se reflecta suficient ca să le contureze cursul unei ape care curgea la capătul peșterii, făcând zgomotul unui trenuleț electric de jucărie. Pârâul curgea negru-verzui nefăcând nici o cută decât atunci când, dispărând iarăși, se arcuia străpungând gura de aerisire naturală, boltită. Truman îngenunche lângă acesta, dar lumina lanternei era prea slabă pentru a străpunge întunecimea apei. De data asta grupul nu și-a mai exprimat cu atâta putere interesul și bucuria. Toți amuțiseră; fuseseră copleșiți de o senzație tăcută de oboseală și sufocare ca după o absență îndelungată a aerului. Totuși uitându-se la ceas, Graecen descoperi că nu trecuse nici măcar o jumătate de ceas de când se aflau în labirint. Și încă ceva, aerul pe care-l respirau era rece și curat.
- Putem să-l traversăm? spuse doamna Truman.
- Da, chiar vă rog, spuse ghidul prompt, conducându-i pe un fel de mal abrupt de unde puteau vedea un șir de pietre așezate la rând, punctând suprafața strălucitoare a apei. În ciuda vitezei cu care curgea, Fearmax observă că apa nu se izbește de pietre, ci curge învăluindu-le, neagră Și mătăsoasă. Își muie degetele în pârâu pentru a și le retrage imediat, scoțând o exclamație de surpriză când simți răceala apei.
- Ce este ciudat, îi spuse el lui Campion, este acest zgomot ca de frecare; cu toate acestea fundul apei este rotunjit și curat, fără pietre, și totuși parcă se aude un zgomot de pietriș antrenat de apă sau cam așa ceva.
O clipă priviră în jos spre acea suprafață netulburată a apei, în timp ce ghidul demonstra domnului Truman cât este de ușor de traversat pârâul, pentru că acesta din urmă avansase ideea izvorâtă dintr-un simț nativ de prevedere că pietrele se pot scufunda sub picioarele lor. În orice caz, ghidul păși cu atâta siguranță încât toți ceilalți se arătară satisfăcuți de dovada că traversarea nu implică un pericol prea mare. Virginia Dale, după mai multe ezitări și porniri la care renunțase, ascultă de încurajarea lui Graecen și trecu dincolo ținându-l strâns de mână. Toți ceilalți îi urmară, rând pe rând.
Tocmai în momentul în care Fearmax se afla chiar în mijlocul apei auziră pentru prima dată acel muget lung și surd venit de departe, care acoperea zgomotul făcut de curgerea pârâului și care își prelingea ecoul în jungla de galerii dimprejur. Ghidul își scutură vesel lanterna și râse.
- Dumnezeule mare, spuse Fearmax, pășind pe ultima piatră, ce mai poate fi și asta?
Rămaseră nemișcați, ascultând sunetul care devenise din ce în ce mai slab și se pierdu apoi în depărtare.
- Nu a fost un muget, spuse Graecen, nu-i așa? Doamna Truman zicea că seamănă cu zgomotul făcut de vecinii care locuiau deasupra lor când își mutau mobila prin casă cu ocazia curățeniei de primăvară. Sunetul devenise acum atât de distorsionat și amplificat de coridoarele din jur, încât putea semăna cu orice, gândi Fearmax, simțind un fior neplăcut.
- Minotaurul, spuse Campion, fără a se adresa cuiva anume.
- Oricum, un sunet foarte ciudat, spuse Fearmax, foarte ciudat.
Sunetul se stinse încet undeva departe cu o serie de reverberații slabe și tremurătoare care își croiau drum prin străfunduri, izbind și pocnind. Semăna cu zgomotul egal făcut de o locomotivă cu vagoanele care se lovesc în infinit unele de altele. În fiecare nouă cameră în care intrau ecoul era și mai schimonosit și mai amplificat pe măsură ce îl depășeau. Oare despre ce putea fi vorba?
Se opriră pentru o clipă să asculte, formând un tablou clar în lumină, reflectându-se răsturnat în apele negre ale pârâului. Mâna Virginiei era strânsă cu putere de cea a lui Graecen; în timpul acesta soții Truman stăteau cuminți pe o piatră, unul lângă celălalt.
- Pun pariu că dacă ai rostogoli o ghiulea de tun prin aceste coridoare ai obține exact același efect sonor, spuse în cele din urmă Fearmax.
Campion îi făcu un semn enervat să tacă.
- Ascultați, spuse acesta.
Toți ascultară concentrați până ce doamna Truman simți nevoia să chicotească - era aceeași senzație pe care o simțise și în timpul momentului de reculegere de două minute din Ziua Armistițiului. Fearmax era așa caraghios cu maxilarul lui împins în afară, iar Campion stând într-un singur picior... Graecen strânse ușor, în semn de încurajare, brațul Virginiei, dar se certă apoi simțind strânsoarea ei caldă de răspuns. În șoaptă își adresă toate epitetele infamante care-i veniră în minte. Devenise o conspirație - slăbiciunea care-l caracteriza alături de situația în speță - pentru a fi prins în cursă. În mod invizibil simțea cum alunecă cu o viteză tot mai mare pe panta unui donquijotism idiot până când... până când...
Acum se opriseră să asculte frecarea apei de picioarele lor, semănând cu zgomotul făcut de un malaxor de beton, cu scârțâieli sporadice și aspre ale apei care undeva se scurgea printr-o spărtură într-un rezervor.
Ghidul, dintr-un motiv știut doar de el, nu scotea o vorbă. Avea o expresie serioasă și preocupată. Se scobea între dinți cu un băț de chibrit. Nu încerca să comenteze asupra zgomotului și nici nu dădea semne că vrea să-l explice. Când în cele din urmă întâlni privirea doamnei Truman, pur și simplu ridică dm sprâncene, își înălță mâinile la cer și își făcu cruce. Campion începu să se întrebe dacă să meargă sau nu mai departe.
- Hai să ne întoarcem, spuse el. Mie mi-a cam ajuns locul ăsta. Dar, apropo, cât ar mai fi până la vestigiile alea? Era și timpul să-și pună întrebarea.
În cele din urmă au reușit să se relaxeze, încetând să mai ciulească urechea pentru a prinde sunetul. Nu se mai repetase acea bufnitură reverberată și chinuitoare. Fearmax își recapătă controlul, scuturând din umeri.
- Putea fi orice, spuse el. Stânci care se prăbușesc într-o peșteră plină cu apă. Am mai auzit un asemenea zgomot când se făceau odată lucrări într-o mină dezafectată.
În realitate nu fusese niciodată în apropierea unei mine dezafectate, dar simțea dorința nedeslușită să le ridice moralul, oferindu-le o explicație a sunetului care să poată fi înțeleasă de oricine.
Se strânseră ca să delibereze dacă să mai continue drumul sau nu, când ghidul, care stătuse până atunci deoparte odihnindu-se, se ridică și bătu din palme ca să se facă liniște.
- Înainte, strigă acesta din nou și o porni iar spre tunel, un nou tunel. Virginia dădu semne că nu vrea să-l urmeze, dar Fearmax strigă:
- Ei, hai, vino. Nu mai poate fi departe, mult mai departe. Chiar așa și era.
Lăsându-se puțin în jos ca să poată trece printr-un fel de ușă de serviciu îl urmară într-un târziu pe ghid, intrând în ceea ce părea la prima vedere o catedrală gotică. În orice caz era cam tot așa de mare - o peșteră grandioasă și înfricoșătoare prin al cărei acoperiș străluceau razele pure ale soarelui care cădeau ca un reflector străpungând atmosfera și praful dens. Uitându-se atent în sus, cu ochii strânși din cauza luminii, văzură iar o bucată de cer, o priveliște care le alungă nemulțumirea într-o secundă.
- Ei, ce ziceți, ce priveliște! spuse Graecen bucuros că dezvăluirea luminii făceau imposibile alte avansuri adresate Virginiei. Dar acolo ce-o fi? Cred că disting cella .
Pe măsură ce înaintau prin cercul alb de lumină care strălucea pe pardoseala de piatră, auziră iarăși înfricoșătorul muget al minotaurului, dar de data asta mai îndepărtat, mai puțin înspăimântător. Se opriră să-l asculte pe măsură ce se pierdea zgomotos pentru ca apoi, totuși, să dispară.
- Pare mai departe, spuse Fearmax cu o evidentă ușurare.
Ghidul nu dădea nici cea mai mică importanță sunetului, continuându-și drumul spre nava principală, pașii răsunându-i ca cei ai unui paracliser în capela Catedralei Sf. Paul. Sus de tot, în albastrul greu de perceput care învăluia contururile contraforților, auziră fâlfâitul și țipătul liliecilor.
Graecen era aproape sigur că într-unui din colțuri descoperise o cella, și, slavă Domnului, tot acolo, în partea de jos, se aflau cioplite în piatră camerele descrise de Axelos. Fiecare dintre ele cam de mărimea unei capele, cu câte patru, cinci tuneluri care dădeau în labirint. Primele două erau goale; în a treia se afla o plintă tăiată adânc în piatră, căzută pe o parte și foarte lustruită. În cea de a patra trebuiau deci să se afle basorelieful și statuile. Graecen era atât de emoționat încât uită de tot de Virginia. În această ultimă capelă pătrundea și lumina printr-un ochi din tavan.
Ghidul demonstra acum fenomenul ecoului. Își dădu capul pe spate și scoase un strigăt. Era ca și cum și-ar fi dat în repetate rânduri cu palma peste gura care hohotea de râs; ecoul a fost înapoiat și retransmis înainte și înapoi din ieșindurile și ascunzișurile tavanului imens și boltit până ce se stinse încetul cu încetul devenind o șoaptă, doar cu un ton poate mai înalt decât sunetul inițial. Se așternuse liniștea. Dincolo de tunelul vertical, fremătând cu o lumină care părea încărcată de polen prin care (ca în ilustrațiile Bibliei) te-ai putea aștepta să coboare Duhul Sfânt, strălucea ochiul senin, fără nori, al cerului. Fiecare verifică producerea ecoului după pofta inimii. Graecen îi auzi în timp ce-și căuta sticluța cu substanțe chimice. Vorbele și râsetele celorlalți constituiau un cadru perfect pentru ca experimentul care urma să-l facă să treacă neobservat. Înainta câțiva pași în micuța capelă, fiind de-a dreptul uimit de puritatea și degajarea perfectă a statuilor, de felul primitiv și totuși sensibil în care era cioplită piatra basoreliefului.
Nu, nu se înșelase ca expert. Nu era nici cea mai mică îndoială că nu avea de-a face cu niște falsuri; erau prea patinate și acoperite de licheni din cauza atmosferei umede; prea izbitor de primitive și inocente ca să te poți înșela. Tipologia era total satisfăcută, ca și ochiul expertului. Rămăsese cu gura căscată, permițând privirii să savureze formele de o masivitate arhaică, grația cu care te priveau uriașe și grele ca piatra din care erau cioplite; și totuși aveau ceva aerian, ca niște bolovani care învață să zboare. Una era un bărbat cu aripi, cu brațele ridicate, cu stomacul supt în efortul zborului. Alta era un băiat. Campion se afla lângă ei fumând furios și mișcându-se dintr-un loc într-altul pentru a le privi din unghiuri diferite; sau aplecându-se ca să vadă mai de-aproape cum fusese cioplită piatra.
- Ce părere ai? spuse Graecen.
Deodată i se păru că ar fi o insultă să folosești aici, într-un asemenea loc, toată treaba asta cu substanțele chimice. La urma urmei, dacă exista cineva care se îndoia cumva, n-avea decât să dovedească acela contrariul. În ceea ce-l privea, ca expert era gata să garanteze în situația de față, punându-și în joc întreaga experiență pe care o avea.
- Ce părere am? spuse Campion absent. O lucrare unică, nu-i așa?
Degetele lui Graecen apăsau dopul de cauciuc al sticluței date de Firbank. Ducă-se dracului și Firbank cu nenorocitele lui de teste chimice. Se întoarse și intră iarăși în sala cea mare prin unul din tunelurile laterale. Locul semăna cu un fagure, numai tuneluri. Începu iar să traseze poziția gliei, analizându-i calitățile artistice. Mai rămânea să găsească inscripția.
Ceilalți rămăseseră în capela laterală, examinând statuia și acolo îi regăsi Graecen. Inscripțiile? Sigur, ghidul se oferi să i le arate imediat. Se auzi un murmur general când oflară că asta presupunea un ocol, deoarece era vorba de un tunel care nu intra în program. Ghidul își desfăcu brațele resemnat. N-avea încotro.
Tunelul cu pricina era foarte îngust, cu pereții din conglomerate moi cu șisturi argiloase. Graecen și-a dat seama cât de ușor se surpau în momentul când s-a sprijinit cu o mână ca să-și păstreze echilibrul. Nu părea un loc sigur, deloc, în orice caz au reușit să intre în mica peșteră în care se afla chiar inscripția în marmură, cam ciobită ce-i drept. Graecen văzu cu satisfacție că era scrisă parte în hieroglife, parte în semne grafice - litere. Însă aerul în acel spațiu mic era atât de închis, încât nu au putut rămâne multă vreme.
Totul s-a petrecut pe drumul de întoarcere; intraseră într-una din capelele laterale mai mari și tocmai se pregăteau să intre în șir indian într-un tunel când, cu un zgomot semănând cu niște rafale de vânt puternic care bate rufele ude puse la uscat pe o frânghie, o potârniche imensă s-a înălțat dintr-un ungher întunecos și a dispărut plutind ca o cometă prin acoperiș. Imediat ghidul s-a arătat foarte interesat; dacă exista și un cuib? Dacă exista vreunul, trebuie că era ascuns cu dibăcie pentru că, deși au căutat cu mare grijă prin toate cotloanele stâncilor din direcția de unde apăruse pasărea, nu au dat de nici o urmă de cuib. Nemulțumit de această aventură, ghidul s-a cățărat pe un bolovan și a început să escaladeze peretele. Era ceva mai mult decât stupid și periculos, după cum declară Campion pe un ton acru, nu de altceva, dar dacă își rupea un picior, singuri nu ar fi găsit niciodată drumul de ieșire. La dojana lui Fearmax, ghidul a catadicsit totuși să le facă cu mâna întorcând spre ei o față rânjită și implorându-i să aibă răbdare și încredere în putere sale. Dispăru la un moment dat dincolo de una din cornișe, revenind apoi la vedere pentru a le arăta descoperita - ouă; la această mișcare stânca pe care se sprijinea și care se proiecta în afară începu să se miște.
Graecen, care se afla foarte în spate în interiorul intrării în peștera cea mare, a văzut cum se întâmplă totul, exact ca într-un film dat cu încetinitorul, cu imagini ale unui dezastru magnific; pentru o clipă ghidul a rămas în picioare cu brațele ridicate făcând un efort disperat de a-și păstra echilibrul. Piatra cea imensă, dislocată, se mișca cu încetineala unei uși de seif; cercul de lumină de dedesubt se deschise ca o floare și în același moment izbucni spre înălțimi un strigăt înspăimântat:
- Atenție!
Auzi vocea domnișoarei Dombey acoperind-o pe a celorlalți și la lumina uneia din laterne distinse pentru o clipă figura lui Fearmax. Și bubuitura care urmă păru receptată într-o frecvență descompusă a sunetului. A fost îngrozitor. Piatră după piatră, totul răsuna ca o teribilă lovitură de ciocan în aerul stătut. Dintr-o parte a peșterii țâșniră ca o grindină alți bolovani, pentru a completa parcă spectacolul, și o revărsare de noroi și grohotiș. A avut impresia că ecoul îi va sparge timpanul. În interval de câteva secunde se trezi aruncat pe spate pe un strat de noroi și pietre în mișcare ce blocase de tot intrarea în peșteră, izolându-l astfel complet de restul grupului. Zgomotul era în plină desfășurare, deși nu putea spune dacă era vorba de ecou sau de zgomotul inițial. Undeva în mijlocul acestui vacarm a crezut că aude pentru o clipă voci omenești care țipau, dar nu putea fi sigur. Acum din toate părțile labirintului se auzea cum cad bolovani, cum se desprind pereți de stâncă pentru ca mai apoi să se prăbușească ca niște semne anormale de compasiune puse în mișcare de această grozavă surpare ale cărei trepidații mai umpleau încă aerul cu valuri sonore. Graecen descoperi că se tăiase la încheietura mâinii; îl lovise o piatră în ceafă, dar, în afară de asta, era teafăr - oare pentru câtă vreme? Din acoperișul peșterii continuau să cadă pietre mici. Ce se întâmplase cu ceilalți? În spațiul care se închisese în jurul lor ca o cursă își găsiseră moartea din cauza loviturilor sau se sufocaseră. Sau poate prin coridoarele acelea laterale...
Ghidul nu scăpase cu viață. Corpul i se afla strivit sub o piatră mare, îngropat sub un strat de grohotiș de trei metri; totuși ceilalți avuseseră timp să fugă din calea avalanșei care se pornise, ajungând fiecare într-un loc ferit (sau care li se părea ferit în acel moment) al intrărilor joase în tuneluri. Fuseseră propulsați în sus pe aceste canale de aerisire de aerul scos cu forța din peșteră, fiind înghesuiți ca niște cartușe pe țeava unei puști. Familia Truman se trezi respirând anevoie într-un tunel îngust, sub o ploaie de bețe și pietre care se prăvăliseră peste ei; Fearmax se trezi întins pe jos în timp ce domnișoara Dombey aplecată asupra lui gemea frângându-și mâinile. Partea de jos a pantalonilor îi era udă leoarcă. Era întins într-o băltoacă cu apă stătută auzind reverberația zgomotului în spatele lor. Primise o lovitură serioasă peste umeri care îl făcuse să-și piardă cunoștința. Gemând se ridică în capul oaselor, pipăind înjur ca să-și găsească lanterna. În acest timp Campion încerca cu greu să urce ceea ce părea a fi o scară fără sfârșit susținând anevoie silueta Virginiei care leșinase. Nu avuseseră încă timp să-și dea seama de întreaga gravitate a dezastrului; se aflau încă sub șocul caracterului neașteptat și teribil al întâmplării și în plus nici unul dintre ei nu îndrăznea să se gândească că, pe neașteptate, s-au trezit îngropați de vii, pierduți, înmormântați în labirintul pe care în aceeași dimineață porniseră să-l exploreze.
Între timp, Graecen se ridicase în picioare la nu mai mult de șase metri de vizuinile unde se aflau ceilalți, iar acum își învârtea printre degete monezile reci pe care le găsise în buzunar, mormăind blesteme incoerente cu o voce isterică. Cel puțin el vedea cu claritate tragedia în toată amploarea sa, pentru că numai el părea să aibă o Șansă de a găsi drumul spre ieșire. Acum, așezat pe o stâncă Și frecându-și fața cu batista, își muncea creierii cu iuțeala luminii - și nu fusese niciodată prea agil - pentru a putea să-și aducă aminte de toate întortochelile drumului pe care veniseră. Dar degeaba. Pe undeva, cu mult timp în urma trecuseră cu piciorul un râu. Se uită la ceas, dar descoperi că se oprise. Ce putea face? Graecen simți cum îi îngheață sângele în vine, dar se ridică în picioare și începu să se plimbe în jurul peșterii examinând nenumăratele tuneluri care se ofereau ochilor lui înfricoșați ca niște guri deschise gata să-l înghită.
Alese metoda pe care o cunoștea cel mai bine, încercând să puncteze printr-o argumentare logică fiecare detaliu. Pe neașteptate îi veni în minte una din expresiile lui Hogarth și se simți încurajat: „Dickie, la urma urmei, dacă privești moartea ca fiind continuarea unui proces care se desfășoară deja de o bună bucată de vreme, nici nu mai este ceva chiar atât de grav cum pare în realitate."
Așa să fie? Să mori în patul tău e una; să mori având-o lângă tine pe mama care să-ți netezească perna și să te țină de mână, bine. Dar să mori, sufocându-te încetul cu încetul în puțul ăsta unde-i întuneric beznă - este cu totul altceva. Și ce se întâmplase cu ceilalți? Brusc se opri. Ar fi trebuit să strige, ar fi trebuit să încerce să dea de ei. Cu toate că a face asta fusese de-a dreptul imposibil. Își ridică fruntea și-i strigă pe nume, speriat de sunetul ecoului pe care-l provoca. Apoi ascultă atent liniștea de gheață care coborâse peste rețeaua de camere și tuneluri. Chiar și pașii lui se auzeau slab și îndepărtați ca zgâriatul unei cârtițe la o mie de mile sub lume. Numai o dată a crezut că aude o tânguire slabă a unei voci care putea fi cea a domnișoarei Dombey, cu toate că, oprindu-se să asculte, numai liniștea a fost aceea care s-a prelins înfricoșătoare din labirint.
Parcă trăia un coșmar - unul din acele coșmaruri în care te simți prins într-o capcană: dar coșmarul se sfârși pe neașteptate când se izbi din întâmplare de o dungă îngustă de lumină, descoperind că ieșise pe bâjbâite în spatele satului Cefalu, având întreagă sub ochi casa în care dorise să vină ca să moară. Graecen tremura din toate încheieturile gândindu-se la șansa unică pe care o avusese să scape. Se așezase pe o stâncă, înghițind cu lăcomie aerul albastru, gustând mireasma cimbrului, urmărind cu privirea mai jos, dincolo de casă, curentul albastru al mării. Nu i se păruse niciodată că lumea poate fi un lucru atât de râvnit. Ridicându-se în cele din urmă, cam nesigur pe picioare, o porni spre casă.
Axelos stătea în mijlocul peluzei la umbră, numărând cu mare atenție banii aflați pe masa pliantă dejucat cărți, acoperită cu postav verde. Înaintea sa erau înșiruiți servitorii care așteptau să-și primească lefurile. Ridicându-și ochii îl văzu pe Graecen care înainta împleticindu-se pe aleea cu pietriș, îndreptându-se spre pajiște cuprins de o frenezie care-l făcea să se împiedice ca un bețiv.
- Dickie, spuse Axelos, recunoscându-l și ridicându-se în picioare. Ce bine-mi pare.
Graecen rămase prostit cu gura căscată, apăsându-și cu o mână inima care bătea nebunește și încercând să vorbească. Prietenul său se îndreptă încet traversând pajiștea în direcția sa cu mersul lui legănat ca de rață pe care-l cunoștea atât de bine. Era îmbrăcat într-o pijama cu dungi verzi și albastre, cu o pălărie veche de pai pe cap. Sub nas i se micșora încet un trabuc care ardea mocnit.
- Un accident, spuse Graecen în cele din urmă, prăvălindu-se într-un scaun. Toți ceilalți au rămas închiși în labirint.
Încercă apoi să-i explice cât mai exact posibil în situația în care se afla, felul în care se produsese accidentul. Însoțit de doi dintre servitorii săi, Axelos o porni spre gura labirintului, lăsându-l așa cum se găsea în șezlong, cu capul dat pe spate și cu ochii închiși. Aștepta să i se potolească bătăile inimii - sau să se oprească de tot. Palpitațiile îi dăduseră o senzație de frig și greață. Imediat ce îi va sosi geamantanul își va face o injecție. Acum își goli mintea, trase adânc aer în piept, răsuflă regulat, urmărind umbra pestriță a luminii soarelui care se juca prin frunzele platanului sclipindu-i pe pleoape. Un fel de ulii treceau razant pe suprafața apei, ate rizând apoi pe imensul con de calcar numit Cefalu. Le putea auzi țipetele subțiri care se curmau brusc - parcă ar fi fost tăiate cu foarfecă - atunci când se aruncau plonjând în mare. Din direcția casei veneau voci, parcă s-ar fi certat -un sunet familiar; vestea accidentului se răspândea. Graecen oftă și tresări mișcându-se pe scaun. Uitase să le spună că Baird nu pățise nimic. Unicul, în afară de el. Gândurile îi zburară din nou la micul grup ascuns și dispărut în stânca în interiorul pământului când explodase acel antrum de piatră; erau cu toții acolo, lipiți ca bulele de aer pe pereții unui pahar, fără speranța de a fi salvați. Se ridică încet și urcă treptele care duceau în casă.


MORMÂNTUL DUȘMANULUI



După ce termină să-și ia rămas bun de la toată lumea, Baird își îndreptă spatele sub greutatea vechiului sac de campanie, pornind-o pe jos pe drumul cel stâncos; simțea cum cei rămași îl urmăresc în tăcere până ce ajunse la liziera crângului de cireși și traversă micul cerc cultivat pentru ca să dispară apoi pe una din binecunoscutele poteci stâncoase. Nu se întoarse ca să le facă cu mâna - era complet absorbit de misiunea pe care o avea și care făcea un fel de vid în jurul său. În orice caz, inima îi bătea cam tare și simțea cum își pierde suflul înaintând pe culmea muntelui cu o stăruință încăpățânată și taciturnă. I se părea destul de curios, dar senzația pe care o încerca acum nu era o asociere între pericol și moartea neașteptată, cum fusese odinioară, și care îl cuprinsese ori de câte ori se aflase în aceste locuri atât de familiare și unde se petrecuseră atâtea acțiuni de luptă; era, mai degrabă, vorba de amintiri care însumau zile în șir pline de plictiseală, apatie și așteptare. Aici, chiar lângă acest boschet de mirt așteptaseră, Abatele și cu el, ca să apară catârii; organizaseră o ambuscadă și nu erau prea siguri de reușită, își aducea aminte cu o claritate extraordinară fața Abatelui, tocând mărunt un pachet de țigări, udând bine tutunul și transformându-l într-o pastă de mestecat - fumatul fusese interzis în timpul unei operațiuni. Își mai aducea aminte și fiecare cuvânt al acelei ultime discuții. Vorbiseră despre boala lui Koax și despre eventuala lui moarte. Puțin mai sus, acolo unde panta dealului era mai proeminentă, va simți cu siguranță mirosul familiar de migdale și portocale care venea de la micul crâng ce încorona vârful Penthali.
Traversă un torent ce izvora din stâncă, pășind pe un pod de piatră foarte prăpădit peste care își trecuseră cândva toate proviziile; da, apa tot mai clipocea exact la fel atunci când sarea prin stăvilar pentru a ajunge în albia de piatră pe care și-o săpase singură de cealaltă parte. La ultimul cot, înainte de-a o lua spre vest, repetă gesturile de rutină care în timpul războiului deveniseră un reflex pentru toți - se opri zece minute sub stejar, verificând dacă nu-l urmărește cineva pe drum după care își aprinse o țigară. Putea să-și audă bătăile slabe ale inimii în aerul proaspăt de munte - un zgomot obositor și slab al unor andrele care-i tricotează pieptul.
De aici încolo trebuia să urmărească coroana vârfului Nanolithos; drumul o cotea contorsionându-se la baza încruntatelor stânci de calcar. Le străbătu cu o siguranță forțată, refăcând în minte cele o mie și una de curse pe care le făcuse odinioară pe același traseu. Da, uite, chiar aici e mica troiță trandafirie închinată Sfântului Nicolae cu icoana ei uluită și candela spartă; iar alături, pe culmea cu vârful stâncos, molozul rămas de la ruinele turnului venețian.
Le ocoli pe amândouă și trecu hotărât mai departe până ce peretele masiv de rocă întunecată la culoare se împărți, formând o ravenă, cu o potecă singuratică care cobora prin mijlocul ei. Ajunsese acum la intrarea în cartierul lor general din timpul operațiunilor militare și se opri pentru o clipă să privească umbrele jucându-se pe suprafața stâncii. Simți cum tresare neliniștit în sinea sa ceva mai profund decât boala sa psihică, ceva ca un fel de alarmă - ca și cum undeva, în unul din balcoanele din stâncă, se afla un paznic care-l urmărea cu ochi invizibili. În orice caz, oriunde își îndreptă privirea, nu văzu nimic de felul ăsta. La un moment dat un tufiș foșni în vânt pentru o clipă și se sperie pentru că semăna cu felul în care se camuflau trăgătorii de elită. Își aruncă sacul pe unul din umeri și își șterse fruntea cu batista.
În sacul kaki era vechea unealtă încovoiată de săpat tranșee de care, nu se știe exact din ce motiv, nu se despărțise în toți acești ani. Își aminti motivul pe care i-l dăduse Hogarth în legătură cu asta și zâmbi. Oare o păstrase special pentru această clipă, pentru acest loc, pentru această ocazie, pe o culme de munte din Creta?
Coborî cu pas sigur parapetul, trecând prin arcadă. Simți un fel de surpriză neînțeleasă când revăzu locul exact unde fusese omorât Bocklin; se așteptase, într-un fel, ca să nu-l mai găsească, să fi dispărut, să fie altceva, poate chiar șters cu totul de pe suprafața pământului, printr-o alunecare de teren. Totuși, iată-l complet neschimbat; binecunoscutele straturi cicatrizate de stâncă portocalie, nodul în care trăseseră la țintă cu pistolul, chiar și resturile îmbibate cu apă din vechea ladă cu muniții pe care stătuse Bocklin în momentul în care murise. Sudoarea începuse să-i acopere fruntea; îi simțea răcoarea în suflarea vântului care se juca în jurul ravenei. Stătea cu privirea ațintită prostește asupra stâncii care în acel loc era străpunsă de multe peșteri și vizuini de vulpi. Prin ele vântul șuiera ascuțit. Resturi binecunoscute se aflau peste tot în jur, cutii rupte de chibrituri, bandaje, o șosetă ruptă, câteva cartușe de pistol. Se opri ca să ridice un cartuș gol întorcându-l pe toate părțile între degetele reci. Acum iarăși avu impresia că este urmărit de cineva și își ridică privirea spre pervazele amenințătoare de piatră de deasupra capului, dar totul era nemișcat ca moartea. Vântul gemea în peștera centrală care era dispusă ca un fel de sinus sub stâncă. Urmele focurilor de odinioară se mai aflau încă, pătând pereții. Afară nu era nimic. Sus, în albastrul fără nori, un vultur își porni carul de război pe cerul grec; iarba foșnea liniștit în jurul cizmelor sale. Uite, exact aici era locul, la umbra stâncii, chiar aici fusese mormântul lui Bocklin; ploile de iarnă spălaseră orice denivelare de pe suprafața terenului.
Aproape fără să-și dea seama, Baird începu să sape; nu înainte, însă, de a se așeza lângă mormânt pentru a mânca cu lăcomie. Într-un fel, toată agitația se transformase într-o foame animalică. Pâinea și brânza erau delicioase în aerul rece din jur. Își umplu la izvorul din stâncă o sticlă goală de bere. Acum, după ce mâncase și băuse, își puse întrebarea ce avea să facă cu corpul lui Bocklin după ce-l va dezgropa. Mănăstirea era la o jumătate de oră pe drum; va trebui să-l anunțe pe Abate și pe paracliser că dorește să fie îngropat în pământ sfințit. Dar ce va face dacă aceștia nu vor fi de acord?
Lăsând la o parte toate aceste gânduri neplăcute, își luă hârlețul și se apucă de lucru. Undeva, fără să o vadă, o pasăre cânta dulce, trist în aerul rece. Săpa cu atenție și neîncredere, ca un arheolog căruia îi este teamă să nu strice un trofeu. Pământul nu era tare pentru că locul se afla la umbra stâncii unde rouă rămânea multă vreme. Se opri pentru o clipă ca să-și suflece mânecile, după care își reluă lucrul. Oare cum arăta Bocklin acum?
Doar după o oră de lucru realiză ca o străfulgerare că Bocklin nu era acolo. Ideea s-a conturat anevoie, după acumularea unui șir de probe, dar, pentru o bună bucată de vreme, a refuzat să o accepte. Totuși, cu puțin înainte ca soarele să fi trecut de zenit, groapa săpată era suficient de mare ca să dovedească fără tăgadă această realitate. La început a simțit cum spinarea și umerii îi sunt cuprinși de un tremur convulsiv - ca și cum, deodată, răcoarea aerului de munte l-ar fi copleșit. Cu toate astea, a continuat să sape multă vreme după ce probabilitatea se transformase în certitudine. Era ca și cum găsirea cadavrului devenise ceva imperativ; și totuși nu a putut găsi nici cea mai mică urmă a acestuia. Începu să meargă încoace și încolo pe marginea gropii făcute, fumând și muncindu-și creierii cuprins de furie. Să fi fost oare posibil ca o unitate de la Mormintele de Război să fi venit și să fi dus corpul într-un cimitir militar? Puțin probabil pentru că aceste unități acționau pe fostele câmpuri de bătaie pe baza unei dispoziții oficiale - cum era la Canea și Retimo. Mai mult, cine ar fi putut raporta moartea lui pocklin? Sau poate cadavrul se descompusese de tot?
Se mai învârti o vreme în interiorul gropii lovind cu cizmele pământul, trecându-și printre degete, ca printr-o sită, pământul gras și argilos în căutarea unor indicii care să-i ofere niște explicații: nasturi de haină militară, zdrențe, medalii. Dar, nu, nu găsea nici cea mai mică urmă a victimei sale, fapt pentru care, după o vreme, se așeză pe o piatră mai mare și cu un gest de resemnare începu să râdă. Agitația și ușurarea se amestecau acum cu o uimire confuză. Se gândi, la un moment dat, că poate Hogarth, pentru a-și încorona teoria simbolistă, i-o luase înainte făcându-l pe Bocklin să dispară în mod deliberat.
- Asta este situația, spuse ca pentru sine, continuând să râdă, nenorocitul ăla de Hogarth a pus la cale totul.
Luă un gât mare de apă și rămase o vreme serios, fumând pe aceeași piatră, cu ochii ațintiți asupra mormântului. Privirea i se mută apoi rătăcind printre rămășițele mucegăite ale lăzii de muniții. Undeva în străfundurile minții sale simțea că avusese loc o cotitură de drum; și totuși, după un timp se simți atât de copleșit de gânduri și de liniștea apăsătoare care se așternuse în acel loc, încât se sculă brusc și o pomi la drum aruncând hârlețul în groapa pe care o săpase.
Curând se trezi în mijlocul unui crâng de ilex și fragi, pe panta din fața muntelui, cuprins de o senzație de fericire, ușurare și ispășire - ca și cum ar fi scăpat de sub amenințarea unui pericol iminent sau ar fi scăpat de amenințarea morții. Prin frunzișul unduitor distingea, în răstimpuri, marea. Albastrul ei nemărginit și blând îi potoli neliniștea. Inspiră cu aviditate aerul, simțind o plăcere înzecită.
Umbrele începuseră deja să se lungească când se ridică apucând-o la vale pe panta stancoasă. Se hotărâse să coboare direct la mănăstirea Sf. Gheorghe să vadă dacă venerabilul Abate se mai află încă acolo. Cei din Canea credeau că da. Poate că acesta ar putea arunca o lumină în chestiunea ci Bocklin. Dar mai presus de toate mai era de răspuns și la întrebarea de unde avea oare bunul Abate muniția cu care făcea contrabandă, întrebare care îi neliniștea foarte tare pe cei din Whitehall. Cea mai bună mișcare ar fi să meargă mai întâi direct la Abate. Înainte ca acesta să afle de la alții de sosirea sa; din câte îi cunoștea pe greci, învățase că îndrăzneala este singura metodă de a-ți atinge scopul.
Nu după multă vreme se întâlni cu un bărbat în pantaloni albaștri care mâna cu un băț un măgar-de-munte împovărat, dojenindu-l amar în același timp. După obișnuitele schimburi de vorbe fără importanță reuși să-l întrebe ceea ce-l preocupa cu adevărat:
- Sus, la mănăstire - mai e acolo Abatele John? Þăranul avea o frunte lată dar îndărătnică cu un smoc de păr în vârful capului. Scuipă cu evlavie.
- Acolo-s de când lumea, spuse acesta. Niște hoți, șantajiști, popii. Baird zâmbi.
- Grecia, spuse omul, își duce popa-n sân ca un câine puricii.
- Greciei i-ar prinde mai bine ceva mai mulți patrioți la fel de buni ca preoții pe care-i are, spuse Baird sec, gândindu-se la minunatele acțiuni de luptă ale venerabilului Abate, la veselie și insouciance inconștiență și umor, lucruri de-a dreptul copilărești, și la hotărâre; tot acest caleidoscop de emoții care frământă în permanență mintea unui grec sfidând logica. Omul îl privi cu o plăcere posacă, cu pică. Nu avusese decât intenția de a se văicări, pur și simplu - o formă de conversație obișnuită printre greci.
- Ei, bine, spuse acesta, acest Abate John e un escroc.
Baird nu se îndoise nici o clipă de asta. Schimbă subiectul, alegând un teren mai potrivit schimbului de informații. Omul avea doi copii. Era pescar (care în înțelesul dat de Baird era sinonim cu pirat). Era din satul Nesboli - la doua ore de drum de unde se aflau. Baird nu s-a putut abține să nu-i spună că fusese de față când nemții le arseseră satul din temelie.
- Abatele John ți-a salvat rudele, familia, în momentele alea, spuse el. Ce ți-a făcut ca să vorbești așa despre el?
Din discuția care urmă apăru clar că omul se ocupa cu descărcarea bărcilor la mal, după care ducea marfa pe măgari până la mănăstire. Baird nu-l întrebă ce cărau acele bărci. Se arătă chiar foarte indiferent în legătură cu acest detaliu, iar la următoarea curbă a drumului s-au despărțit.
Aproape că ajunsese iar la linia orizontului mării, ocolind poteca de munte care mergea deasupra mănăstirii Sf. Gheorghe. Dedesubt, agățate de panta neregulată a muntelui, vedea clopotnița roșie și zidul alb al mănăstirii strălucind în lumina târzie a soarelui. Fusese construită chiar în locul unde un pârâiaș firav ieșea din stâncă pentru a se îndrepta apoi spre mare. Astfel, în tot acest peisaj sălbatec, locul părea o oază de verdeață, pentru că apa proaspătă adunase ciorchine în jurul ei cireși și nuci. Văzută de sus, mica clădire părea că plutește deasupra acestei pojghițe verzi și dese de frunziș. O potecă îngustă, adumbrită și pavată cu bolovani ducea la marea poartă de stejar; Baird pipăi lemnul cu degetele, redescoperind părțile arse cunoscute, amintindu-și că la un moment dat nemții recurseseră aici la represalii împotriva gherilelor prizoniere. Apoi prinse cu amândouă mâinile inelul masiv și bătu de două ori.
Nu primi nici un răspuns. Ușa nu a opus rezistență când a împins-o ușor cu umărul, se deschise lăsându-l să intre. Se afla acum, din nou, în mica curte albă, pavată cu pietricele de mare, colorate. Lumina soarelui strălucea albă și rece pe stâncă. În ghivece, așezate unul lângă altul de-a lungul zidului dinspre mare, erau flori și observă că în unele creștea busuioc dulce, planta favorită a Abatelui. Rămase nemișcat Și privi de jur-împrejur. De undeva, din spatele clădirii venea un zgomot ca atunci când freci cu nisip o cratiță. Ușa micii capele era deschisă. Înăuntru, întunericul era adânc ca într-o peșteră. Baird intră, își făcu cruce și așteptă ca ochii să înregistreze tabloul cunoscut. Încetul cu încetul începură să apară porțiuni din el ca atunci când developezi o fotografie - icoanele primitive cu halourile lor aurii, lămpile mișcându-se încoace și încolo, lucrătura în metal prea încărcată, obiectele de aur și argint. Aproape imediat înotă spre lumină și Sf. Dimitrie cu ochii ca două puncte sfredelitoare de negură. Baird văzu o sticlă cu ulei de măsline pe pervaz și luând-o, așa cum se obișnuia, turnă un strop în fiecare lampă pentru a completa uleiul ars.
Acum traversa curtea orbitor luminată și privi dincolo de zidul dinspre mare. Nuiele de salcie pentru năvod se bronzau uscându-se pe o stâncă. O mică barcă din lemn și paie era trasă sub treptele care coborau la apă. Lângă ea se aflau câteva oale pentru homari care semănau cu niște ulcioare de culoare cafenie. Nici o suflare nu tulbura marea care se întindea limpede de la zidul cel alb până la coastele Africii. O urmări cum se umflă ușor pentru a se retrage apoi tot așa de lin, cum se umflă în transa ei de un albastru magnific. Umflându-se la un moment dat, a înghițit câțiva centimetri pentru ca apoi să aducă cu ea cochilii de scoici aruncate de vreun pescar obișnuit cu pescuitul în ape stâncoase.
Baird ocoli clădirea cea mare; îi venise o idee. Zidul dinspre mare se termina cu un mic balcon și o pergola de viță-de-vie. Aici îl găsi pe Abate, dormind buștean într-un vechi șezlong, cu barba sa nobilă răsfirată peste piept, cu mâinile zbârcite și bătute de soare, cu unghiile tăiate scurt împreunate în poală. Pălăria asemeni unui burlan se afla lângă el pe jos, iar picioarele în cizme grele cu ținte erau întinse și depărtate unul de celălalt, de o parte și de alta a pălăriei. Baird se apropie ușor și se așeză pe zidul cel alb cu fața la bătrân, sorbind din ochi acel chip venerabil și inocent. Continuă să stea așa, așteptându-l pe Abate să se trezească, simțind cum e și el cuprins, treptat, treptat de un fel de moțăiala; se cufundă traversând diferite paliere ale gândirii până ajunse să se confunde cu acea stare pasivă, primind doar mare și aer. Era ca și cum toate contradicțiile și întrebările care îi umpluseră mintea s-ar fi vărsat pe neașteptate într-o liniște atotcuprinzătoare și benefică. Simți cum i se închid ochii și cum îi cade capul pe piept.
O dată sau de două ori Abatele tresări prin somn, dând semne de fiecare dată că se va trezi, dar se cufundase și mai adânc parcă în liniștea aurie ca mierea a după-amiezii, în picoteala lui mulțumită. În cele din urmă, când Baird aproape adormise, bătrânul începu să vorbească fără a deschide ochii:
- Ei, bine, dragul meu Baird, spuse acesta; și ridică privirea. Știam cu toții că te vei întoarce. Nu știam însă când se va întâmpla asta, doar atât.
Se ridică gemând din scaun și se îmbrățișară cu dragoste. Se așeză apoi la loc și pentru o clipă Abatele închise iar ochii, după care scoase din faldurile sutanei plină de pete un pachet de țigări ieftine și își aprinse una. Căscă de-i trosniră fălcile și spuse:
- Simțeam că se află cineva în fața mea care nu face nici o mișcare. M-am mai gândit că poate sunt amenințat cu un pistol. Vezi, încă nu ne-am dezbărat de vechile obiceiuri. Am aruncat o privire printre gene tară să deschid ochii ca să văd despre ce este vorba. Þi-ai dat seama că este aproape imposibil să omori pe cineva care doarme?
- Știam că m-ai văzut, spuse Baird.
- Deci, dragul meu, spuse Abatele, cu fața încrețindu-i-se iscusit într-un zâmbet, în sfârșit te-ai întors ca să revezi locul atâtor întâmplări neașteptate. Se ridică și îl îmbrățișa pe Baird strângându-l la piept cu puterea unui urs. Apoi își scutură scrumul din barbă și se întinse căscând iar. Foarte bine ai făcut, cum nu se poate mai bine, spuse el. Ei, și ce se mai întâmpla în lumea cea mare? Întrebă el cu acea pasiune tipic grecească pentru veștile din alte țări.
- Totul este exact așa cum ai profețit.
- Popoarele se ceartă între ele?
- Da.
- Știam eu. În legătură cu posesiunile ce se cuvin fiecăreia?
- Conducte de petrol, sfere de influență, comerț...
- Și ce, vrei să spui că te așteptai la altceva?
Baird observă iar conturul feței Abatelui semănând cu cea a unui șoim dibace, cu inelele cârlionțate ale bărbii adunându-se în jurul gurii strâmbate în semn de nemulțumire aducându-și aminte de acele interminabile discuții în care își omorau timpul și-și alungau singurătatea în Munții Albi.
- Da, recunoscu acesta în cele din urmă. Am crezut că totul se va schimba pentru că se făcuse revoluția de bază legată de proprietate. M-am înșelat.
- Ipoteze false, concluzii false, spuse Abatele John, trecându-și încet mâna prin barbă, scuturând iar scrumul de țigară care își făcuse un obicei să se agate în ea. Dar consolează-te. Nu ești singurul care te-ai înșelat vreodată. Așteaptă să-l cunoști pe fratele Mark. Fratele Mark este și el aici la mănăstire - poate este cel mai serios dintre noi toți. El zice că noi, cei de aici, construim lumea cea nouă-noul rai pe pământ; aici la mănăstire. Crede că propaganda invizibilă a vieții noastre petrecute aici este înregistrată, cumva, în favoarea noastră - în favoarea întregii omeniri. Trebuie să recunoști că este un raționament de negustor. Asta arată că fratele Mark nu își cunoaște încă meseria. Virtute și trăire în virtute, asta trebuie urmărit.
- Tocmai de aceea, spuse Baird, îți mai iei și tu câte o pauză ca să te ocupi de afaceri? Acum trebuie că ești bogat, atât spiritual cât și financiar.
Abatele păru ușor descumpănit. Tuși și privi pentru o clipă, atent, cerul.
- Așa e, spuse el cu o voce absentă, privindu-l pieziș pe Baird, am intrat acum într-o afacere foarte rentabilă.
- Cei din Londra sunt cam alarmați.
- Cum? spuse Abatele. Și la Londra se vorbește despre asta? A devenit atât de bine cunoscută?
Baird își dădea seama că celălalt încerca acum să vadă ochii minții cum arăta Londra - un oraș ceva mai mare decât Megara - în care oamenii nu fac altceva decât să stea pe un scaun în fața porții și să bârfească; mai trece, din când în când, câte un păstor cu capra și vinde, cui poftește, lapte pe care-l mulge direct de la uger în orice vas la îndemână, pentru care își primește banii pe loc; din când în când mai trece și câte un lord cu țilindru pe cap, într-o mașină.
- Deci, la Londra, se vorbește de mine, repetă Abatele, cu un ton în care se citea ceva între mândrie și neliniște. Și ce se vorbește?
- Că puștile sunt pentru revoluții.
Abatele chicoti și-și ascunse fața în mânecă.
- Þi-e foame? spuse el, și fără să mai aștepte vreun răspuns, bătu de două ori din palme și strigă: Calypso!
De după colțul casei apăru o fetișcană firavă, cu pași repezi și sprinteni.
- Adu orice găsești de mâncare. A venit nașul tău, spuse bătrânul. Fata îl îmbrățișa pe Baird destul de sfioasă și le aduse de mâncare; niște pâine, măsline negre, ceapă și vin.
- Stai mai multă vreme? întrebă Abatele John, muncindu-și clar mintea pentru a calcula data aproximativă când urma să sosească un transport de mărfuri de contrabandă.
- Locuiesc la Cefalu, spuse celălalt, la Axelos. Poate mai rămân o vreme. Sunt așa bucuros să revin aici. S-a abținut cu greu să nu adauge ceva despre Bocklin, să amintească ceva despre vizita făcută la ascunzătoarea din munți, dar Abatele se lansase într-o altă direcție.
- Toată lumea, spuse acesta, vine la Cefalu. Se pare că este ceva extraordinar cu statuile și lucrurile alea pe care le-am descoperit noi în peșteră. Uite ceva care îmi este foarte greu să înțeleg. Făcu o pauză.
- Ce anume? întrebă Baird.
- Bătrânul Axelos, spuse Abatele, crezi că-i întreg la minte? Vrea să declar, deși nu este adevărat, că l-am ajutat să cioplească unele din chestiile alea. Tu ce înțelegi din asta? Mi-a dat o sută de lire sterline ca să jur și să nu spun nimănui că noi am descoperit statuile alea. Bătu din picior. Ei, drace, spuse el, iar am sfeclit-o. Trebuia să fie un secret. Uite, pe de o parte iau banii, iar pe de alta spun cuiva secretul. Se lovi de două ori peste frunte cu pumnul său uriaș și noduros. Blestemată să fie limbuția asta a noastră, a călugărilor - e un păcat. Fie ca Atotputernicul să ne pedepsească pe noi toți. Îl puse pe Baird să promită că nu va mai spune nimănui toată tărășenia. Abatele se destinse și spuse: Dar la urma urmei de ce să nu-ți spun totul, doar ești unul din cei mai vechi prieteni ai mei? De ce să nu-ți spun și de țăranca aceea, Katina - e căsătorit cu ea. Eu i-am cununat. Atunci de ce se poartă cu ea cum te porți cu o servitoare și nu o respectă cum se cuvine, ca pe o nevastă? Nu, zău așa, crede-mă, ceva nu este în regulă cu el.
Se plimbau de-a lungul și de-a latul micii curți liniștite. Baird admiră noua lampă din capelă, ghivecele cu busuioc și petecul unde cultivau legume. Ceilalți trei călugări, cu care bătrânul împărțea singurătatea monastică, dormeau.
- Sunt foarte fericit, îi spuse bătrânul. Sunt așa de fericit. Niciodată nu am făcut ceva mai interesant ca acum. Nu văd pe nimeni. Nu mă gândesc la nimic. Mă rog, din când în când, și dorm, mai tot timpul. Cât despre puștile de care vorbeai, am să-ți explic despre ce-i vorba ca să-i poți liniști pe cetățenii Londrei. Nici vorbă de revoluție pe aici. Este vorba doar de câștig. Le cumpăr ieftin de la evreii din Palestina și le vând la un preț mai mare evreilor din Tripoli. În mod fericit ne aflăm la o intersecție de drumuri și recent unii din cei mai de treabă marinari s-au întors pe la casele lor. Câștigul nu e prea mare, dar este totuși ceva și trebuie să-ți mai spun că e mereu o plăcere să câștigi ceva de pe urma evreilor. Ești mulțumit?
Baird era mulțumit că întregul subiect fusese abordat direct; avea astfel prilejul să-l felicite pe Abate pentru cinstea sa, deși bătrânul știa foarte bine că pentru zece lire sterline oricare țăran i-ar fi dat toate informațiile cerute. Se plimbau braț la braț bine dispuși și din nou, Baird se trezi că admiră acele trăsături vulturești din care dispăruse, parcă, orice urmă de grosolănie pământească, ascultându-i în același timp vocea voit melodioasă. Abatele era un filosof a cărui judecată logică se topea, uneori, în cupiditate.
Apăru fata bătrânului care îi oferi un buchet de anemone de primăvară și-l sărută.
- Hai, spuse Abatele. Trebuie să rămâi la noi măcar noaptea asta. Avem multe să ne spunem. O să stai în cămăruța lui Niko.
Împreună urcară lunga scară albă de lemn care ducea pe terasă. Baird putea auzi sforăituri din spatele unei uși închise. Libelulele strălucitoare făceau inspecția florilor. Marea tresări și se cufundă iar în somn.
Mica chilie albă era imaculată. Un pat, două oleolitografii în culori vii, o masă și un scaun. Fereastra dădea direct spre mare.
- Am să-i spun să-ți aducă câteva pături. Trebuie să ți se pară foarte primitiv față de ceea ce ți se oferă de obicei, dar asta este tot ce putem.
Baird se întinse pe pat și spuse:
- Slavă Domnului, Abate, pentru acest bazin mediteranean. Tot acolo faci baie în mare, gol-goluț? Aș mai încerca să mă bronzez iar peste tot.
- După ce dormi puțin, spuse bătrânul afectuos, dând iar mâna cu el și zâmbind.
Fetișcana intră cu un vas cu apă proaspătă și un lighean.
- Ah, Calypso, spuse Baird, ești o adevărată gospodină. Ea zâmbi și dispăru din nou, nu înainte ca Abatele să o tragă de cozi și să-i spună că e un vârcolac.
- În zece ani, spuse mândru, nu o să fie alta mai frumoasă ca ea în toată Creta.
- Până atunci vom lupta cu rușii și chinezii.
Bătrânul se așeză pe scaun și își puse un picior peste celălalt, îl privi atent pe Baird, fără să scoată o vorbă, o bună bucată de vreme.
- Ar mai fi și altceva, spuse, în cele, dm urmă, cu binecunoscuta sa viclenie. Ceva ce te frământă și vrei să afli de la mine? Ceva ce ai vrea să descoperi și care te-a adus până aici?
- Da, spuse Baird, dar nu este ceva important.
- În miezul fagurelui se află dulceața, spuse Abatele ca un oracol. Despre ce să fie vorba?
Ascultă cu atenție tot ce-i povesti Baird despre visul său; despre reapariția lui Bocklin în mintea sa; despre vizitele la Hogarth. Într-un fel i se părea foarte simplu să-i explice bătrânului bazele teoriei lui Hogarth. Acesta îl aproba mereu dând din cap. Era, fără îndoială, prima persoană pe care o cunoștea, gândi Baird, pentru care doctrinele atât de speciale ale lui Hogarth nu erau ceva necunoscut sau pur și simplu anormale. Când îi pomeni de propunerea lui Hogarth de a veni ca să-l dezgroape pe Bocklin pentru a-l reîngropa într-un loc sfințit, Abatele John se lovi cu putere peste genunchi și spuse:
- Omul ăsta este foarte înțelept. Un om cu adevărat înțelept, în chipul acesta, conștiința ți se va curăța cu siguranță, iar visul se va evapora.
- Bine, dar uite că a și dispărut, spuse Baird emoționat. În realitate s-a evaporat ca printr-o minune. Și știi de ce, pentru că Bocklin nu mai e acolo - nu mai este nicăieri, doar dacă nu l-ai mutat tu undeva.
Abatele negă dând din cap.
- Doar dacă, urmă Baird, acest neașteptat sentimentele eliberare nu este fals. Doar dacă nu îl mai visez iarăși. Cu toate astea, mă simt ca și cum s-ar fi întâmplat o minune, este ca și cum Bocklin nici n-ar fi existat vreodată.
Abatele se aplecă spre el și-l bătu pe braț în semn de încurajare și îmbărbătare.
- Cu timpul vei înțelege singur, spuse el. Acum te las să dormi o oră. Pe urmă vom coborî împreună la mare ca în timpurile bune.
Baird adormi pe când se apleca să-și desfacă șireturile de la ghete.


ÎN ÎNTUNERIC



O vreme a rămas pe întuneric, încercând să-l trezească pe Fearmax, pe care îl tot scutura, dar după un timp s-a convins că este cu siguranță mort. Umezeala hainelor lui i-a sugerat oribila senzație că sunt îmbibate în sângele care curgea, în mod sigur, șiroaie din niște răni adânci. Avea mâinile reci și încleștate una într-alta. In aiureala generală domnișoara Dombey își pierduse lanterna și încerca acum să pipăie pe întuneric fața cea osoasă, scoțând scâncete slabe de teroare și implorare.
- Domnule Fearmax, striga ea. Domnule Fearmax. Dar nu primi nici un răspuns.
În cele din urmă se ridică și se îndreptă cu pași rari spre coridorul îngust; începuse să simtă lipsa de aer și se întreba dacă nu se aflau cumva blocați într-un tunel din care nu mai aveau nici o scăpare. Continua să se tânguie în șoaptă. Cu mâinile întinse înainte, merse pas cu pas ca o somnambulă. După vreo douăzeci de pași făcuți cu mare grijă, mintea-i amorțită se trezi la realitate și astfel își aduse aminte că avea în haină o cutie cu chibrituri. Cu degete tremurânde își dădu la o parte pardesiul ca să scoată cutia cu chibrituri. Primul chibrit lumină pentru o clipă coridorul de trecere, gol și întunecos, înainte de a se stinge. Al doilea arse ceva mai bine. Coridorul părea că se lărgește, iar plafonul că se înalță. De-a lungul și de-a latul fagurelui de piatră tot se mai făceau simțite zguduituri și zgomote ciudate; în aerul stat praful plutea parcă suspendat. Apoi luminița se stinse.
Mintea domnișoarei Dombey era străbătută de imagini confuze, pline de panică, între care nu exista nici cea mai mică legătură: trecutul și prezentul se învălmășeau la întâmplare. Poate că acesta era Sfârșitul Lumii despre care propovăduise atâta vreme? Zări și fața Paznicului, cu trăsăturile estompate și palide, care se contura în întunericul din fața ochilor săi; îl văzu și pe domnul Sowerby, la Wigmore Hall, privind miop prin ochelarii cu rame metalice. Aprinse încă un chibrit cu degetele amorțite și inerte și apoi încă unul. Se concentrase atât de profund asupra morții universale și a judecății succinte pe care o implica încât era incapabilă de a-și limita deschiderea cercului de gânduri pentru a-și analiza propria moarte. Amorțită, cu dinții clănțănind, continuă să înainteze la întâmplare, aprinzând un chibrit după altul până ce cutia se goli. Apoi se așeză în întuneric și începu să plângă cu suspine. Ce va spune Andrew, fratele ei? Nu-l văzuse de ani de zile. Fusese în armată, la Quetta.
Încet i se contura în minte senzația că din acest accident căruia îi căzuse victimă putea ghici concluziile care să arunce oarecare lumină asupra strădaniei vieții sale. Și totuși la ce se putea aștepta? Își vedea viața perindându-i-seîn fața ochilor, dispărând în depărtare tot atât de lipsită de înțeles pentru ea ca ideogramele chinezești. Acum se vedea în casa misionară de la Hwang-Tu. Tatăl ei vorbea despre misterul Crucii în fața unui grup de copii chinezi. „Pentru a vă împăca cu voi înșivă", le spunea el cu vocea sa gravă și expresivă de bariton. Hainele îi miroseau a țigări de foi ieftine, iar părul argintiu îi cădea pe grumaz. Apucă absentă între degete mica sticluță cu somnifere pe care o avea în buzunar și își aminti de doctorul Andrews privind-o pe deasupra ochelarilor și avertizând-o să nu ia mai mult de...
Auzi mugetul înfundat al minotaurului răsunând în adâncurile din față. Zgomotul trecu dincolo de locul unde se afla ea, străbătând aerul greu și umed, aproape ca un obiect cu greutate și consistență proprie. Deschise sticluța și-și vărsă în palmă micile tablete. Ceva, la celălalt capăt al coridorului, se mișcă, o formă nedefinită de întuneric suprapusă - întuneric. Strigă.
- Hei! E cineva acolo? dar vocea ei spartă îi fu aruncată înapoi în față, venind din gâtlejul de piatră al tunelului în ecouri frânte și indiferente.
Le înghiți una după alta, aducându-și aminte cât de talentata devenise la înghițit pastilele fără apă. Învățase asta din cauza malariei, în timpul ultimei vizite în Egipt. Apoi, cu o senzație care semăna oarecum cu un sentiment de ușurare și împăcare, se întinse pe piatra rece din coridor învelindu-se cu haina.
Acum se plimba iar prin câmpurile de orez, de mână cu tatăl ei. Deasupra râului, făcuți parcă din puf de scaieți, pluteau mici norișori pe cer. La ușa templului era așezat un bătrânel care încrusta cu mare grijă ceva pe un sâmbure de piersică; era chiar broșa pe care i-o dăduse tata. O pierduse într-o zi mergând pe câmpia umedă de lângă Horsham. Deși a căutat-o mult, nu a mai găsit-o niciodată. Era ca și cum, în timp. se rupsese o legătură; fusese ruptă de tatăl ei prin această întâmplare mult mai definitiv decât se întâmplase cu ani în urmă, la moartea acestuia în China. Era o ruptură de propria sa copilărie, acel cuvânt care înseamnă fericire și căldură, pe care nu le va mai cunoaște niciodată după traversarea canalului și ajungerea la Dover. Își amintea liniștea ecluzelor de la râu, convoiul de lebede navigând contra curentului, galbenele flori numite pintenul-cocoșului care o priveau cu atenție pe când ea tot mergea, încoace și încolo, căutând și plângând.
Pentru o clipă domnișoara Dombey s-a ridicat în capul oaselor și a deschis ochii. Acum știa pentru întâia oară cu o exactitate perfectă că este pe moarte. Binecunoscuta bătaie slabă a inimii, ritmul ciudat al acestor bătăi datorat pastilelor i-a transmis informația. Într-un fel, nici nu-i mai era frică de labirint, pentru că nu murea din cauza lui. Oh, dar nici nu putea fi vorba de acea moarte de martir pe care și-o dorise; era ceva neînsemnat și iremediabil căruia nu i se putea atribui nici cea mai simplă logică legată de credința ri convingerile sale.
Nu dorea să se gândească la Dumnezeu, cu toate că socotea că cineva care se ocupase de ceea ce se ocupase ea ar fi trebuit să se roage.
-Of, Doamne, începu deci, repetând formule care îi apăreau nechemate ca niște cărări foarte binecunoscute. De ce oare nu am crezut niciodată cu adevărat în Tine?
Chiar și în somnolența pe care o simțea acum recunoscu că ceea ce spunea era, cu adevărat, un început remarcabil pentru o rugăciune; totuși persista senzația că lipsește ceva chiar din această spovedanie. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh - ce sens aveau toate astea? Îi zornăiră în minte ca niște nuci într-o cutie de metal. Totuși, mai presus de toate, simțea convingerile tatălui ei; tata care-i citea dintr-o carte mare neagră; tata care se ruga; ea care i se urca pe genunchi pentru ca să fie mângâiată și să-și frece palmele calde de ceafa ei mică. În mod nedeslușit, această a Doua Venire fusese numai o conspirație pentru a-l face să revină. În cele din urmă, copleșită de acest imagon , domnișoara Dombey adormi.
În ceea ce-l privește pe Fearmax, se trezi cu un cucui mare pe creștetul capului și cu sentimentul că trecuse printr-un cutremur. Multă vreme a stat fără a încerca să facă nici cea mai mică mișcare, în afară de brațele pe care și le mișcă cu grijă ca să se convingă că erau intacte. În afara loviturii de la cap și de senzația de greață, nu mai dădea semne ale unei alte infirmități datorate acestei aventuri. Căzuse pe o parte, deci se afla întins pe impermeabil, în buzunarele căruia putea simți colțurile tari ale cutiei în care era pachetul cu mâncare pentru prânz. Rămase multă vreme fixând cu privirea întunericul, cu fiecare nerv relaxat, întrebându-se ce va face. Ultima amintire coerentă pe care o mai avea era imaginea ghidului planând prin aer, îndreptând-se spre el călare pe un bolovan enorm. Ce se întâmplase după aceea? Poate grohotișul care se revărsa pe acest tobogan de piatră l-a aruncat într-o parte. Încet, se ridică pe jumătate, gemând mai mult de frica unor oase rupte decât din cauza loviturii; aparent nu sângera. Avea picioarele înghețate până în măduva oaselor, udate de apa din băltoaca în care zăcuse. Își ridică balonzaidul ud leoarcă și căută cutia de chibrituri pe care știa că o luase cu el. În slaba limbă galbenă de lumină observă ceva sclipind pe jos la trei pași mai încolo. Era lanterna; ridicând-o cu degete tremurânde, apăsă pe buton, încântat să descopere iarăși revărsarea puternică a luminii galbene fără de care ar fi rămas neajutorat ca un orb.
Îndreptă mai întâi lumina spre trecerea blocată din spate, examinând marea grămadă de pietre și noroi îndesate cu putere ca dopul în gâtul unei sticle; totuși, în fața sa coridorul părea că se continuă la infinit. Oare ce era de făcut? Fearmax simți cum îl cuprinde o senzație de calm suveran, o senzație de mulțumire și relaxare. Era ca și cum nu-și mai putea dori nimic altceva, nu-l mai amenința nici un pericol - destinul luase o hotărâre. Trebuia să meargă cât de repede și cât mai departe, în speranța că va găsi o ieșire. Dar, mai întâi, se așeză și mancă, ținând pe genunchi lanterna care-și arunca lumina tremurătoare. Era o pauză binevenită pentru că încă nu-și venise complet în fire. Observă cu surprindere urmele ude ale pantofilor care veneau din direcția băltoacei; deci mai fusese și altcineva în afara lui. Dar cine putea fi acela care îl lăsase în starea în care se afla, fără să scoată o vorbă, coborând coridorul? Urma era destul de mică, putând fi a unei femei.
Fearmax își împacheta la loc restul de mâncare și, cuprins de neliniște, o porni pe coridor, oprindu-se din când în când ca să strige: „Hei!" Speranța i se revărsă în suflet gândindu-se că nu este singur în labirint. Dar pe măsură ce coridoarele se înmulțeau și se ramificau întinzându-se la infinit în toate direcțiile, începu să fie descumpănit. Cum puteai să dai de cineva în această încrengătură ca un rebus? Se mai putea întâmpla să se învârtă în cerc.
Trecu printr-o peșteră în care cerul albastru și orbitor intra cu greu și arunca pete uimitoare, albastre, aurii și verzi pe rocile vulcanice care acopereau pereții ca niște pecete din ceară roșie, uscate. Fearmax privi cu aviditate cerul ridicându-și brațele firave și strigând până ce ecourile se rostogoliră peste el ca un stol de păsări extenuate. Numai de trei metri de frânghie avea nevoie ca să-și recapete libertatea, în ciuda acestei tentații, era periculos să mai rămână acolo multă vreme.
O porni iar la drum cu pas alert. Dacă cel puțin ar putea ajunge la râul pe care-l traversaseră tot ar fi ceva, dar trecu dintr-un tunel în alt tunel până ce simți că amețește de-a binelea, atât de uimire cât și de dezorientare. De câteva ori se mai și împiedicase, julindu-se pe la încheieturi, pentru că înaintarea era anevoioasă și terenul accidentat.
Acum, treptat, treptat, ajunsese la un ritm de mers mai puțin alert, simțindu-se mai stăpân pe sine. În buzunarul hainei a descoperit un trabuc scofâlcit și fumul aromat i-a calmat nervii. S-a trezit că formulează în gând fraze care dacă i-ar fi fost sortit să iasă din labirint și-ar fi aflat locul în cartea pe care intenționa să o scrie. Subiectul era simplu și în mare parte i se datora lui Hogarth; era vorba de un tratat privind psihicul - și anume înclinația acestuia spre epilepsie și schizofrenie. Era menit să fie un fel de ghid pentru mediumurile viitoare. Urma să abordeze subiecte pe baza unor probe care nu pot fi verificate de teoriile și canoanele științifice generale, probe care constituiseră preocuparea primordială a minților revoltate de la începutul istoriei. Acest lucru trebuie să constituie și preocuparea, individului în existența căruia apar în mod inevitabil emoții și gânduri care nu sunt nici raționale, nici obișnuite. Era vorba de lucrările lui Blake și Nostradamus care au ajuns până la noi... În acel moment se lovi cu capul de o cornișă, drept care se opri să blesteme. „Prin urmare, nebunia trebuie să reprezinte un termen de referință în judecarea acestora." Lanterna lumina arc după arc, coridor după coridor. Labirintul părea că se continuă la nesfârșit.
Pe neașteptate Fearmax se gândi la „French Marie". Gândul îi produse o neașteptată strângere de inimă, făcându-l să se oprească din drum. Dacă urmele de pași pe care îi zărise lângă locul în care fusese aruncat...? Sau își pierdea mințile, dacă să-i treacă prin minte o idee atât de fantastică. Totuși, deși încerca din răsputeri, nu se putea smulge farmecului acestui gând. Poate că în unul din coridoare va da cu ochii de adevărata „French Marie", prietena și soția în căutarea căreia se afla de atâta amar de vreme. Stătea acum pe o piatră urmărind indiferent traseul fumului trabucului care se pierdea pe coridor. O idee neașteptată îi veni în minte. Încotro se îndrepta fumul? Cu siguranță că era aspirat în mod natural de către un curent de aer? Iar curentul de aer putea indica direcția unei ieșiri? Râse răgușit. Oare fumul îl călăuzea, așa cum părea logic, la suprafață; sau poate undeva în față îl aștepta „French Marie", dorind să fie căutată și recunoscută.
Fearmax o porni iar la drum, urmărind fumul trabucului, făcând o pauză la fiecare câțiva pași pentru a mai pufăi în aerul închis al tunelului; fumul se mișca alene dar vizibil, înaintând de-a lungul tunelului care părea să coboare, traversând galerii cu bolți arcuite săpate în stâncă, încât puteai jura că au fost desenate de arhitecți adevărați. Fearmax urmărea fumul fiind încă preocupat de problemele legate de compoziție. „Deci, lucrarea unui arhitect, ca și ceea ce face un medium, reprezintă o probă deliberată a unor stări de ființare care sunt imposibil de comunicat în termeni lingvistici."
Era oare posibil ca ea să se afle acolo, așteptându-l? Ideea îl entuziasma în tot atât de mare măsură pe cât îl înfricoșa. Ce își vor spune în momentul în care se vor întâlni? Fumul continua să înainteze fără milă; la un moment dat l-a condus printr-o peșteră în care stalactitele clipoceau zgomotos, lucru care îl făcuse să spere că a ajuns la râu. Dar a fost dezamăgit iarăși. Doamne, dacă ar mai da de râul acela gândi el, ar putea pluti pe el ajungând în mare; în orice caz ar fi fost oribil să rămâi înțepenit într-o spărtură de zid mult prea mică pentru un om - să rămână blocat așa cum îți rămâne printre dinți un fir de ceai care nu mai vrea să iasă; să nu se mai poate mișca și să se sufoce. Încercă să-și aducă aminte un citat mai lung din Mysers cu care dorea să-și încheie cartea. Se referea la materializare; își aminti brusc de picăturile de parafină care se usucă - păstrând în interiorul lor urma invizibilelor mâini, frumoase și plinuțe, ale lui „French Marie". Oare de ce îl părăsise atât de brutal? Și de ce venise tocmai aici în Creta ca să se rătăcească în acest labirint hidos? Oare era ceva gândit dinainte, exista un program, un proiect gândit și acum urmărit să se aplice?
Hogarth cu siguranță că l-ar fi pus mai întâi să se întrebe care putea fi justificarea dramatică a acestei situații, își aminti vorbele acestuia: „Ne îndreptăm simbolismul interior spre exterior, în lumea din jur. Într-un înțeles deosebit de real noi creăm lumea din jur pentru că o facem să reflecte chiar simbolismul nostru interior, valabil numai pentru noi. Fiecare dintre noi duce cu sine, are în el o mașinuță de făcut mituri care de multe ori începe să funcționeze fără ca noi să ne dăm seama de asta. Astfel s-ar putea spune că ne conducem existența folosind o logică poetică extraordinar de exigentă - obținem exact ceea ce cerem, nici mai mult nici mai puțin."
Fearmax stătea acum și se întreba dacă era adevărat că el „ceruse" acest crepuscul umed, aceste peșteri și acel melancolic sunet al unei căderi de apă, acea liniște oarbă și nemărginită care ajungea în cele din urmă să înghită totul - până la fund?
Înainte de a apuca să-și răspundă îl auzi - auzi acel muget diform în cascade de ecouri, pe care și-l reamintea acum atât de bine ca fiind glasul minotaurului. Se opri nehotărât. Părea că vine de la oarecare distanță. Lanterna care luminase până atunci atât de bine își pierdu pe neașteptate puterea aproape de tot - poate umezeala nu le tăcuse bine bateriilor. O apucă pe coridorul indicat de turnul care continua să înainteze agale, tăcând grăbit vreo zece pași. Ce animal putea fi acela care scotea un asemenea sunet?
Coridoarele coborau ușor formând la capăt un fel de round point natural, din care porneau alte coridoare împrăștiindu-se la întâmplare în toate direcțiile. Aici aerul continua să vibreze după trecerea mugetului monstrului.
- Ce este realitatea? spuse Fearmax cu voce tare, recunoscând în această întrebare una din acele enigme a căror importanță și semnificație îl frământa dintotdeauna. Picioarele - aceleași picioare cu care străbătuse în lung și-n lat străzile din Exeter - ce căutau ele aici? Sau poate locul în care se afla acum reprezenta în totalitatea sa simpla exteriorizare dementă a confuziei sale interioare - picioarele îl duceau încet, prin coridoarele metaforice ale subconștientului - în care doar mugetul monstrului adormit îi oferea un indiciu al păcatului originar? Era o poveste destul de interesantă, dar greu de crezut. Dacă îi va fi dat să scape s-ar bucura să discute cu Hogarth chestia asta. Teoria lui Rank despre semnificația simbolică a labirintului și legătura acestuia cu proorocirea, cu ghicitul. Pe urmă concluziile lui Olaf despre coridoarele Piramidei Mari; era oare posibil ca locul pe care-l străbătea acum să fi fost săpat de mâna omului pentru a servi unor scopuri oculte? Oare venise aici pentru că fusese trimis anume pentru a trage propriile concluzii, prin observație și deducție, asupra unor credințe și științe dispărute de multă vreme - sau care se mai păstrau numai în niște forme ezoterice prin alchimie sau ghicitul în cărți? Era o simplă presupunere. Începuseră să-l doară picioarele. Se porni să vorbească singur, cu voce tare, fără a mai avea nici cea mai mică reținere; era ca și cum ultima barieră intre el ca individ și el ca personalitate se evaporase. Își putea auzi inflexiunile înfundate ale vocii aruncându-i ecouri din arcadele care-l înconjurau. Scoase o dâră lungă de fum și îi ascultă chemarea domoală, ca un ac indicator care, descoperind coridorul indicat, dispăru în interiorul acestuia. Se supuse încet chemării, precaut, vorbind cu voce tare.
- Deci să presupunem că toate astea nu au fost decât o inițiere.
- Dar care, cu ce scop?
- Un noviciat care să-ți ofere atingerea unui grad superior de autocunoaștere.
- Săracul de tine, aiurezi.
Mugetul minotaurului se auzi din nou.
- Nu, strigă el deodată având o presimțire. Lumina lanternei aproape dispăruse într-un cerc slab de paloare gălbuie, incapabilă să străpungă întunericul până la capătul coridorului. Fearmax se așeză pe o piatră și mai trase un fum din trabuc; dintre cele două coridoare care se deschideau în fața lui, era clar cel ales. Fumul se repezi în el, fiind supt fără zgomot. Undeva, în mod nedefinit, simțea un miros, ceva ce semăna cu un parfum. Și totuși nu era vorba de un miros adevărat, pentru că atunci când se concentra nu simți nimic altceva decât umezeala și fumul trabucului. Undeva, dincolo de umbre, poate „French Marie" aștepta. Se sculă și se îndreptă spre cele două coridoare din fața sa; fumul se tărăgăna încet în fața lui. Și totuși, din cel de-al doilea coridor în care fumul nu intrase auzi vibrațiile metalice ale vocii minotaurului - o zdrăngăneală nedeslușită produsă parcă de niște coarde dezacordate, ca niște valuri de praf spălate și cărate înainte și înapoi într-un spațiu închis.
Nu a fost vorba de o alegere conștientă, ci mai degrabă tot ce putea însemna acțiune rămăsese cumva în suspensie, fiind devorat și copleșit de curiozitate. Părăsi drumul fumului și pătrunse în celălalt coridor; chiar acum urma să se întâmple un lucru ciudat. Începu să simtă că totul este doar un vis - ca și cum se pierduse în unul din acele vise care ne tulbură copilăria. Simțea frică, da, o simțea, dar pe undeva departe, prin aburii unei injecții cu morfină. Ceea ce-l susține acum era flacăra clară și netulburată a acestei curiozități copleșitoare de a ști cum poate arăta exact acest minotaur. Poate era vorba numai de unul din chipurile sub care apărea „French Marie", una din vocile sau înfățișările sale?
O miasmă slabă părea că se răspândise pe coridorul pe care îl traversa: era un miros oarecum neplăcut, și totuși familiar. Picioarele dădeau acum peste diverse obiecte răspândite pe pardoseala din piatră dură; le ridică examinându-le în ultimele pâlpâiri ale lanternei care în cele din urmă își dădu duhul de tot. Erau ramurele . Foarte uscate, i se sfărâmau între două degete. Se îndrepta, oare, spre vizuina unui animal care își căra în adâncuri ramurele pentru a-și căptuși culcușul?
Se opri pentru o clipă pentru a-și trage sufletul, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să facă stânga-mprejur și să se întoarcă de unde a venit; și totuși se trezi că înaintează în aceeași direcție ca până atunci, sfărâmând sub picioare crenguțe și ramuri, cu nările îmbibate acum de un miros pe care începuse deja să-I recunoască ca fiind de putreziciune. Despre ce putea fi vorba? Trase în piept de câteva ori din acel aer infect și brusc memoria îi oferi un indiciu. Odată, copil fiind, descoperise vizuina unui bâtlan pe când colinda prin baltă. Pasărea stătea pe un fel de construcție făcută din ramurele noroioase și scârboase, înconjurată de rămășițele în descompunere - pe jumătate mâncate - ale praznicelor sale: bucăți de pește alături de bucăți de carne din șoareci de câmp. Și acum simțea același miros de descompunere dar mult, mult mai puternic. Cum o fi arătând acel animal cu o vizuină atât de adânc ascunsă sub pământ, care se hrănește cu stârvuri? Imaginația sa nu putea, pur și simplu, să-i dea un răspuns.
Se așeză pe pardoseala de piatră, odihnindu-și fața în mâini, storcându-și creierii cu înverșunare. Pe undeva, un gând tot mai căuta să afle, ca pe o prezicere încăpățânată, prezența lui „French Marie" în spatele tuturor acestor lucruri; un fel de sânge rece chinuit și neliniștit care doar sperând în ea ar fi putut fi calmat. Și totuși, acest miros înfricoșător de carne putredă îmbiba aerul închis din coridor, iar el tremura atât de tare încât cu greu își mai putea controla picioarele. Frica părea că se răspândește, că se revarsă din el în toate direcțiile umplând sinusurile goale ale stâncilor dând apoi pe dinafară. Acum începuse să răsufle zgomotos și sforăit. Oare urma să intre în starea de transă care îi fusese refuzată de atâta vreme? Oare urma să audă acea fereastră deschizându-se brusc în aerul de deasupra lui, iar vocea care îl terorizase de atâta amar de vreme printr-un cuvânt rostit pe jumătate să vorbească?
Chiar pe când depăna acest gând, auzi la capătul opus al coridorului un zgomot slab - ca târșâitul picioarelor unui om foarte bătrân și paralitic. În aducea aminte de fâsâitul nevinovat al papucilor de pânză pe pardoseala de lemn a bibliotecii muzeului. În același timp simți o rafală de aer călduț care parcă ar fi fost deplasată în direcția lui prin mișcarea unui corp foarte mare, acolo la capătul coridorului, îl strigă și pe când făcea asta simți cum îi intră în gură răsuflarea puturoasă și scârboasă a acestui Lucru. Acesta se mișca încet, cu viteza cristalelor de gheață care se depun pe stalactite, cu viteza scrumului care crește la capătul trabucului, a unghiilor care cresc la cele zece degete - venea spre el atât de încet încât chinul era insuportabil. Și totuși nu vedea nimic, doar promisiunea vagă și buhăită a întunericului din fața ochilor. Lanterna își dădea sufletul jos la picioarele lui.
Apoi, în cele din urmă, imensitatea întunericului a părut că se îngroașă, că se coace, că se umflă și că se îndreaptă spre el și atunci văzu ceea ce pentru el era o pereche de ochi mici sângeroși, care se apropie. Fearmax își acoperi fața cu mâinile și renunță în acel moment la opunerea oricărei rezistențe mentale, se predă. Buzele i se mișcară, dar nu se auzi nici cel mai mic sunet. Simți cum într-un târziu este apucat și ridicat de o gură moale și umedă de dimensiuni enorme și cărat pe jumătate leșinat de-a lungul coridoarelor lungi și umede și reci ale labirintului.


LA MÃNÃSTIRE



Cînd Baird s-a trezit era încă plină zi. S-a spălat pe față din vasul emailat umplut cu apă rece de izvor. Abatele tundea vița.
- Bravo, strigă acesta, mă bucur că te-ai trezit la timp ca să ne ducem să facem o baie în mare.
Au traversat împreună potecile care șerpuiau printre copacii acelei regiuni împădurite și care duceau la un pinten mic din șisturi argiloase care forma capătul promontoriului. Îi însoți și credinciosul Mark, ducând prosoapele și un coș cu fructe dacă li s-ar fi făcut sete. Marea era de un albastra inefabil; e ca și cum, gândi Baird, corpurile noastre s-ar colora cu siguranță în acel albastru puternic dacă ne-am muia în ea. Un delfin sări spre soare la vreo șapte sute cincizeci de metri mai departe, lovind apa cu zgomotul unei mingi de fotbal nimerite în plin. Baird se dezbrăcă repede, de parcă ar fi vrut să se lepede de zdrențele murdare și ferfenițite ale vieții de toate zilele și se întinse pe pietricelele fierbinți.
- Vino, spuse el, știu că voi, grecii, nu găsiți că apa este destul de caldă până târziu în august. Dar fă o excepție. Abatele încercă să dea vina pe vârsta înaintată cu toate plictiselile ei, controlând temperatura apei cu un deget.
- E teribil de rece, spuse el, albindu-se la față. În viața mea n-aș putea face baie în așa ceva. Totuși, din cauza tachinărilor nepotolite ale lui Baird, sfârși prin a se dezbrăca de sutană, scoțându-și și cizmele cu ținte, își ridică părul, făcându-și un coc, la spate. Fratele Mark îi luă cu pioșenie pălăria de forma unui burlan și se așeză pe un colț al falezei ca să privească spectacolul. Bătrânul intră în apă gemând și mormăind furios. Corpul lui mare și fleșcăit semăna cu trunchiul unui stejar. Baird văzu urmele de gloanțe în umăr și șold - cicatrici care semănau cu nodurile din lemnul vechi.
- Hai, uite că am venit și eu, spuse el și, împreună, începură să înoate încet, spre larg, în albastrul înghețat.
- Mark, spală strugurii, strigă Abatele, iar micul călugăr ascultă supus. Contribuția lui Mark la studiile noastre teologice și morale este deosebită, spuse bătrânul, înaintând în mare cu plescăiturile lui neregulate, înotând câinește. Trece de la o prejudecată la alta ca un logician de la premise la concluzii.
Baird se răsuci pe spate, văzându-l pe micul călugăr care spăla strugurii cu afecțiune, uscându-i apoi pe prosopul mentorului său.
Drumul de întoarcere îl făcură toți trei braț la braț până în grădina mănăstirii unde Baird și Abatele se cufundară în șezlonguri, cu marea la picioare, petrecându-și restul după-amiezii în tihnă nevinovată, mâncând și făcând filosofie de două parale. Fratele Mark stătea discret mai la o parte, dar atât cât să audă ce se vorbește, sorbind fiecare cuvânt.
- Mark, spuse Abatele pe neașteptate, ce este bunătatea? Încrețindu-și nasul, îi făcu semn pe ascuns lui Baird dându-i a înțelege că se vor distra pe socoteala lui Mark. Fratele Mark își mișcă spre ei cârlionțul din frunte care îi dădea un aer răutăcios și-și ridică mâna din care o grenadă cu fitilul prost pus îi smulsese două degete.
- Bunătatea, spuse el, este să faci bine. Să faci ce scrie la carte.
- Care carte? spuse Abatele.
- Cartea cea bună, spuse Mark întunecat.
Își dădea seama că cei doi își bat joc de el; își mișca fălcile într-un fel ciudat, parcă rumega.
- Dar dacă nu știi să citești? insistă Abatele.
- Abatele John este lumina ochilor mei, răspunse călugărul cu aerul unuia care a lovit drept în țintă.
Abatele izbucni în hohote de râs, lovindu-se cu palma peste genunchi.
- Oare mai există cineva atât de concentrat asupra bunătații? întrebă el. Ar omorî-o și pe maică-sa dacă i-aș cere-o. Nu cred că e grec pur sânge - nu-și susține ideile în felul zgomotos, dezlânat și însorit al grecilor; dimpotrivă, întunecat, ca un englez sau ca unul măcinat de neliniști interioare
Baird închise ochii și își întinse picioarele spre mare, în rigolă, doi scorpioni erau împreunați ca resorturile unui ceas. Albinele zumzăiau alăturându-se conversației lor și valuri de căldură aproape palpabile se revărsau dinspre zidul de piatră al terasei. Abatele văzu că fratele Mark rămăsese așezat, cu o expresie nefericită, pe marginea parapetului, examinându-și degetele; își aminti că nu e frumos să-ți bați joc de unul de-ai tăi în fața unui străin.
- Hai, frate Mark, spuse el. Ești un sfânt care ar desfăta inima lui Ioan Botezătorul dacă te-ar vedea. Omulețul își ridică privirea plină de recunoștință. Zâmbetul îi era ca al unei fetițe, a unui copil - o transfigurare.
- Idolatrizare, spuse Abatele John, dând din cap. Pur și simplu, idolatrizare. Te face să-ți iei câmpii.
În seara aceea au mâncat pe marea masă de stejar din curte, sub platan. Cu vin roșu din belșug, în lumina caldă a lumânărilor, fața Abatelui radia retrăind întâmplări pe care și le povesteau. În cele din urmă a urcat în camera sa, de unde a coborât cu micul lui registru de socoteli, explicându-i lui Baird câteva din secretele conținute acolo. Erau trecute cu grijă toate transporturile de arme aduse din Palestina și care luaseră drumul prin contrabandă la Tripoli.
- Vezi, spuse el, arătându-i cantitățile, nu e mare lucru. Iar eu servesc cauza voastră, dragul meu Baird, pentru că scot arme din teritoriul britanic și le expediez pe teritoriu francez; și-ntr-un caz și-ntr-altul în paguba evreilor; nu-i așa că-i extraordinar? Adevărat patriotism, și unde mai pui că aduce și un profit bun. Am cumpărat în sud o fermă întinsă ca să i-o las zestre lui Calypso când se va face mare. Poate va veni un englez de la Londra și se va însura cu ea.
Vestea dezastrului din labirint le-a fost adusă după ce terminaseră cina de către un păstor în trecere pe la mănăstire. Asta le-a cam stricat cheful. Fusese trimisă o echipă de salvare care a pătruns în tunelul care ducea la „Orașul din Stâncă" și la întoarcere a declarat că în mai multe locuri se produseseră avalanșe și surpări periculoase. Abatele se arătă pesimist în legătură cu șansele de scăpare ale celorlalți.
- E un loc îngrozitor, spuse acesta. Chiar și colțul acela în care ne făcuserăm noi cartierul general, și acolo e periculos. În plus, locul acela cu treburile lui Axelos... Își flutură mâinile în mod expresiv.
Rămaseră pentru o vreme fără să scoată o vorbă, urmărind nașterea lunii din Africa, frumoasă și brună ca bronzul. Undeva, nevăzut, se putea auzi sunetul pur, asemenea unui foșnet de papirus, al unui flaut alături de zgomotul sacadat al tălăngilor oilor.
- Să te culci devreme în seara asta, spuse bătrânul. Sunt sigur că visul care te-a tulburat înainte a dispărut de-a binelea.
Baird zâmbi și spuse:
- Noapte bună. Ajuns în mica chilie, suflă în lumânare și se urcă în patul îngust, ciulind pentru o clipă urechea pentru a auzi foșnetul delicat al mării la întâlnirea cu zidul mănăstirii și sporovăială pescarilor care își scoteau din apă vasele cu homari. Oftând, căzu apoi într-un somn care îl cuprinse încet ca binecuvântarea zilei de mâine, cu o senzație de liniște, împăcare și bucurie.
Doar Abatele John nu putea închide ochii. Se răsuci multă vreme pe toate părțile în patul cel îngust de lemn, după care se dădu bătut. Puricii pișcau prea tare noaptea asta. Mâine trebuia neapărat să-i spună lui Spiro, novicele, să frece pardoselile cu parafină și să astupe rosturile din lemn. Absolut peste tot în mănăstire lemnul era putred și mâncat de carii. Chiar și în dormitorul lui erau câteva noduri de care se împiedica mereu pe întuneric. Aprinse lampa de la capul patului și luă o carte de predici medievale. Lumina desluși raftul îngust de cărți, hainele lui preoțești care atârnau într-un cârlig, în colț impresionanta Biblie care se afla pe o strană - o Biblie englezească. Era din ce în ce maj slab; ajunsese la acea vârstă la care trupul parcă începe să dea semne de slăbiciune - o inimă care bate mult prea tare sau un plămân care șuieră - iar în tăcerea nopții, acea așteptare, întins pe pat, când se asculta cum moare „bucățică cu bucățică", după cum singur spunea. În seara aceasta era cuprins de o nedeslușită melancolie. Se sculă din pat și-și puse papucii brodați. Din fundul bufetului scoase o sticlă de mastică și își turnă un degetar, remarcând pe când făcea asta cât de uscată și flască îi devenise pielea de pe mâini. În curând făcea șaptezeci de ani. „Și am făcut așa de puțin", fu gândul care însoți prima reflecție - cu toate acestea nu ar fi putut spune precis în ce sens s-ar fi putut materializa alte realizări. Oare își irosise viața? Toți acei ani din Asia Mică, de la Muntele Athos - au avut oare vreun rezultat? S-a apropiat oare de deplina sfințenie slujind Biserica Ortodoxă? Un miros slab de tămâie veni dinspre bufet. Era de la Atena. Ce n-ar da să aibă puțină tămâie ca cea de la Damasc, din cea făcută înainte de război, atât de înmiresmată și pătrunzătoare. Oftă pe când își sorbea mastica.
Aprinzându-și o țigară, spuse pentru sine: „Dacă i-ai fi spus adevărul ar fi fost oare mai fericit sau mai puțin fericit? Oare dispariția miraculoasă a lui Bocklin ar avea asupra lui un efect mai puternic decât o explicație pur științifică? Greu de spus."
În viața sa miracolul era singurul care avea vreo importanță; cu cât persoana în cauză era mai luminată, cu atât mai mare era puterea miracolului. Trase adânc aer în piept și își trecu degetele prin barbă. Undeva deasupra lui, Baird dormea - somnul liniștit al acestuia fiind acompaniat de prodigioasele sforăituri ale novicelui. Abatele se hotărî să se ducă să chibzuiască asupra tuturor acestor lucruri la zidul dinspre mare. Stinse lumânarea și ieși din cameră închizând încetișor ușa după el. În curte totul era nemișcat. O lumină strălucitoare, albăstruie, de la luna care trona pe mijlocul bolții adâncea umbrele, făcându-le de culoarea cernelei; din când în când marea ofta ca cineva care se răsucește într-un somn adânc. Întunericul era înmiresmat de parfumul puternic al micșunelelor galbene. Se așeză pe parapet în apropierea ghivecelor dragi cu busuioc dulce și privi cu atenție vârful sclipitor al țigării. Desigur, era absurd, se trezi gândind, să-și facă mustrări de conștiință pentru ceea ce nu era altceva decât un simplu act de bunăvoință față de un prieten. La urma urmei îl iubise pe Bocklin în adevăratul sens al cuvântului. Oare era nevoie să se readucă în discuție întreaga întâmplare cu moartea acestuia și cât era fiecare vinovat de această moarte? „Se poate spune tot atât de bine", își spuse, „că într-un fel și eu am apăsat pe trăgaci."
Stinse țigara și se furișă traversând curtea spre șopron, unde Spiro își ținea oalele cu smoală și ulei de in și toate uneltele de pescuit. Aprinse o lanternă oarbă mormăind ceva pentru sine pe când se pregătea, la lumina acesteia, să dezgroape o oală cu smoală uscată. La un mic foc de talaș topi smoala, traversând apoi din nou curtea, dar de data asta îndreptându-sc spre capelă.
Aici întunericul era absolut. Închise cu cheia cea mare ușa după el, punându-și lanterna și oala cu smoală pe pământ. Nimbul auriu al Sfântului Dimitrie îl privi sclipind din umbra altarului. Șoarecii parcă ciripiră din lemnul putred al stranelor. Alte fețe de icoane, mai puțin clare, plutiră spre el străpungând întunericul absolut.
Oftă adânc pentru că ceea ce avea acum de gând să facă îl va costa mulți bani ca să repare. Apucând oala cu smoală fierbinte, se îndreptă spre un colț, oprindu-se în fața unei plăci de gresie care se afla deasupra unei dale a pardoselii. Prin talpa papucilor simțea cum lespezile umede transpiră glaciare și indiferente. Apucă bățul, care avea niște zdrențe prinse la unul din capete și care de obicei servea ca perie, și începu să șteargă o inscripție în grecește care suna astfel:

SUB ACEASTÃ DALÃ SE ODIHNESC
RÃMÃȘIÞELE PÃMÂNTEȘTI ALE LUI G. BOCKLlN
UN OFIÞER DEOSEBIT DE VITEAZ AL ARMATEI
GERMANE, UCIS LA DATORIE, l944

Mai zăbovi o vreme după ce reuși să șteargă inscripția, reflectând cu ironie că acest efort al unui om bătrân venea din partea cuiva care nu crezuse niciodată în miracole. În orice caz, acum Baird nu va mai putea afla niciodată adevărul!
Abatele adormi aproape imediat ce ajunse înapoi în camera sa și nu se trezi decât când fratele Mark intră în zori, în vârful picioarelor, în chilia sa ca să-i aducă o coajă de pâine și un pahar cu lapte de capră. Dormise minunat, așa că nu avea nici un motiv de a fi somnoros a doua zi dimineață, deși Baird îl găsi picotind pe parapetul alb cu o undiță în mână. Soarele strălucea orbitor. Baird se apropie în vârful picioarelor și își cufundă privirea orbită spre albastrul de sub ei.
- Nu mai ai momeală, spuse el vesel.
Abatele mormăi nemulțumit. În cealaltă mână ținea o carte încercând să citească câte ceva între două ațipeli.
- Nu pot suferi pescuitul, spuse acesta. Zău, dacă știu ce m-a apucat. Disciplină auto-impusă, da, cred că despre asta este vorba. Întorcând capul răcni: Calypso. Vino și pune altă momeală.
Fetișcana apăru și cu degete agile sparse cochilia unor crabi numiți și pustnici, înfigându-le corpurile schilodite care se zvârcoleau în cârligele undițelor pe când Abatele se uita scârbit în altă parte. Nu suporta să-i vadă cum se zbat.
- Uite-i cum se mișcă, spuse fătuca cu vocea ei obișnuită, care părea că vine de departe...
- Te rog, te rog, încetează, spuse Abatele. Nu pot să sufăr să fac pe cineva să sufere. Ea făcu un semn la care el aruncă iar undița la întâmplare.
Baird se așeză pe zid și începu să arunce absent în apă pietricele, așteptând ca prietenul său să prindă ceva.
- În jumătate de oră, spuse acesta, trebuie să o pornesc spre Cefalu. Vrei să vii și tu?
Abatele John spuse că da.
- Dar promite-mi, îi spuse el, că nu o să începi iar să spui că „Orașul din Stâncă" este o adevărată descoperire.
Baird îi promise.


CAMPION



Campion și Virginia Dale erau împinși cu putere prin ceva ce nu se deosebea foarte mult de un canal de fum cum vezi la coșurile caselor vechi din Franța; fata leșinase, iar Campion își trecuse brațele în jurul ei, reușind să se proptească la câteva zeci de centimetri în interiorul găurii în timp ce pietre și pământ continuau să se prăvale cu nemiluita în deschiderea din spatele lor. Fețele le erau cenușii de praf, observă el, în timp ce se cățăra pe ceva ce semăna cu o scară, având treptele cioplite neregulat și care ducea spre o fâșie lată inundată de lumina zilei. Fata era mai grea decât ai fi crezut la prima vedere; o căra pe umeri așa cum fac pompierii când salvează oameni de la etajul trei. Campion nu era măcinat de neliniștea ce o cuprinsese pe domnișoara Dombey - nu îl preocupa nimic în mod special în afara dorinței de a scăpa teferi pentru că văzuse din prima clipă albul încurajator al luminii zilei la celălalt capăt al temniței în care fuseseră catapultați. Urca încetișor, oprindu-se din când în când pentru a o mai pune pe Virginia pe picioare și a o zgudui puțin; nu credea să fie rănită pentru că se aflase mereu lângă el și în cel mai rău caz fusese poate atinsă numai de bucăți de piatră care zburaseră în jurul lor, dintre care una îi intrase și lui în ochi, făcându-l ca o vreme să nu mai poată vedea nimic. Cât de minunată era lumina zilei revărsându-se blând prin intrarea de deasupra lor.
- Virginia, strigă el, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Virginia.
Fata dădea semne că-și revine. Îi suflă prin nări și observă cum pleoapele încep să se zbată.
- Ești întreagă? - spuse el, la care ea se pierdu iarăși în ceea ce părea mai degrabă un somn neliniștit decât un leșin.
Campion o târî câteva zeci de centimetri mai sus și se opri. La stânga observă o gaură în stâncă, un fel de nișă de mărimea unei oglinzi mici de baie. Gaura intra câteva zeci de centimetri în stâncă lăsând să se vadă o imagine tulbure, ca și cum ai fi privit într-un acvariu, prin care vedeai o peșteră în care, spre surprinderea sa, văzu siluetele din ce în ce mai mici ale domnului și doamnei Truman; îi văzu pentru scurtă vreme, poate o secundă, - pentru că, Dumnezeule, aveai impresia că te uiți printr-un telescop întors invers. Strigă răgușit, lipindu-și gura de gura deschiderii, dar nu primi nici un răspuns. Lumina subacvatică, gri-verzuie, se răsfrângea neîncetat într-un mic grup de pietre. Cei doi fuseseră (dacă nu era vorba cumva de o iluzie optică) la vreo cincizeci de metri. Ochii începeau să-l doară iarăși; când îi închidea simțea că ceva se prinsese în cornee și nu mai vroia să iasă. Virginia tresări și gemu. Oprindu-se din când în când ca să o mai scuture, Campion urcă ultimii douăzeci de pași prăbușindu-se împreună cu ea pe o cornișă, aproape orbit de lumina soarelui. Rămaseră așa o vreme care i se păru o eternitate, respirând parfumurile binevenite ale salviei în aerul rarefiat de munte și ascultând zgomotul îndepărtat al mării. Imediat Virginia se sculă în picioare și privi în jur. Era tot palidă și părea gata să-i vină rău. Campion își scoase haina rostogolindu-și corpul așa cum se afla întins pe jos pentru a-și elibera mai întâi un braț și pe urmă pe celălalt. Slavă Domnului că nu pierduse pachetul cu mâncare.
- Virginia, spuse el, ești teafără?
Fata scoase un țipăt și arătă cu degetul spre fața lui.
- Ochiul, spuse ea. Vino aici.
În cornee se afla fixată o mică bucățică de piatră - ca vârful unei mine de creion. El stătu răbdător până ce ea reuși să i-o scoată apucând-o între două degete. Nu l-a durut.
Chiar și când o avea în ochi mai vedea câte ceva. Campion îi mulțumi și se întinse iar la soare.
- Ce salvare nesperată, spuse el cu o pietate care nu-i stătea în fire.
Își aprinse o țigară trăgând adânc fumul în piept, lăsându-l apoi să i se reverse prin nări; îi mai tremura încă mâna din cauza încordării și spaimei ultimelor momente. Se gândi la ceilalți, blocați acolo jos, și în același moment observă că fata plânge. Poate că același gând îi trecuse și ei prin minte. Campion nu putea suferi femeile care plâng. Se lăsă iar pe spate și închise ochii. Nu peste mult timp. după ce vor mânca ce aveau în pachet, vor coborî încet panta spre Cefalu pentru a aduce primele noutăți ale dezastrului - în afara cazului în care absența atât de îndelungată a ghidului nu produsese deja îngrijorare. Se așeză mai confortabil pe stânca cea tare, simțind cum vântul îi suflă prin păr și îi răscolește paginile caietului de schițe care se vedea ieșind din buzunarul hainei sale nenorocite. Fără grabă își scoase cutia cea mică cu creioane colorate: erau toate strivite în învelitorile lor de carton.
- Virginia, spuse el, te simți mai bine?
Cu o mișcare bruscă își dădu la o parte părul din ochi și își trase nasul.
- Da, spuse cu un ton rece.
Îi venise în minte imaginea lui Graecen, atât de blând și atent, întins pe jos, acoperit de pământ și bolovani. Cine poate ști ce i-ar mai fi spus dacă ar mai fi avut timp; sau măcar acum să fie aici cu el, nu cu Campion. Se șterse la ochi și se dădu înapoi până se lipi cu umerii de zidul acelui balcon natural din piatră pe care se aflau.
- Uite un loc unde am putea mânca, îl auzi spunând pe Campion, cu vocea încă sugrumată de oboseală, după care ne vom croi drum coborând stânca până la Cefalu ca să povestim ce s-a întâmplat.
Nu pomeni nimic despre imaginea neașteptată ca o străfulgerare a soților Truman traversând o galerie șubredă de piatră; la ce bun să-i mai spună și asta? Tot nu-i putea el salva. În plus, era ușurat să vadă că fata se oprise în cele din urmă din plâns.
- Despachetează mâncarea, îi spuse ei, nerăbdător să-i dea ceva practic de făcut, care să-i alunge gândurile în timp ce el va merge în recunoaștere.
Mergând spre marginea cornișei se trezi că privește suprafața întinsă și înălțată la orizont a mării, care se afla la câteva zeci de metri sub ei. Balconul pe care se aflau era pur și simplu o nacelă proiectată de la fața stâncii, deasupra apei. Fața îi căpătă o expresie de neliniște pentru ca apoi să devină foarte palidă. Stânca se continua printr-o imensă ruptură de calcar plonjând direct în mare; scrutând cu disperare suprafața de piatră înainte și înapoi, nu putu distinge nici cel mai mic locșor în care să-ți pui piciorul, nici cea mai mică crăpătură. Campion se ridică pe muchie și încercă să urce mai sus; găsi un punct de sprijin și se mai ridică câteva zeci de centimetri și se convinse că nu exista nici o speranță. Netedă și fără nici cea mai mică crăpătură în afara unor falii enorme, stânca străpungea neclintită cerul.
Se mai întoarse o dată privind fix marea, mișcându-se dintr-o parte într-alta, frământându-și furios mintea cu această problemă neașteptată. În spatele lui fata desfăcuse pachetele cu sandvișurile storcite și acum îl chema la masă. Fără să scoată o vorbă, îi făcu semn să vină lângă el, împingând-o de umeri în jos până se așeză, după care multă vreme rămase întins lângă ea privind neclintit în jos, vrând parcă să străpungă albastrul insolent al apei de sub ei. Ea scoase un țipăt slab în momentul în care înțelese.
- Până jos sunt cam vreo sută de metri, îi spuse el. Oare ar putea sări? O pasăre semănând cu un uliu șuieră și plonja de pe cornișă chiar de sub ei, desfăcându-și aripile ca un planor înainte de a atinge suprafața mării. Simțea cum vântul uscat al insulei îi atinge fruntea. Slab, foarte slab, parcă venind din altă lume, auzea muzica crângurilor și cântecul păsărilor. O mică fâșie zdrențuită de coastă era singura speranță care le mai rămăsese. Marea părea adâncă. În apropierea țărmului devenea mai puțin adâncă; distingea pistruii galbeni de lumină punctând fâșia de nisip. Dacă ar sări, ar trebui să se ferească de colții de stâncă de dedesubt. Oare cât de departe se aflau de apă? Campion știa că orice calcul exact era cu neputință. Închise ochii și încercă să-și amintească înălțimea trambulinei de sărituri de la opt metri de la Villars. Un aviator îi spusese odată că rezistența apei devine egală cu cea a betonului dacă încerci să sari de la o înălțime mai mare decât o anumită valoare. Oare cât spusese că e? Îi era cu neputință să-și amintească. Au rămas întinși acolo unul lângă altul, aproape nemișcați, mult timp. Marea se legăna sub ei, zgomotul ei sălbatic ajungând până sus de pe uscat, în răstimpurile de acalmie a vântului. Campion îsi deschise larg ochii și își aprinse atent și meticulos o țigară. Iar îi tremurau degetele. Fata nu spunea nimic. S-au reîntors la locul unde ea desfăcuse sandvișurile. Lui Campion îi era sete, dar nu-și luaseră cu ei apă. În mod normal s-ar fi oprit să mănânce lângă un izvor cu apă proaspătă, sub un măslin... Făcu o strâmbătură și spuse:
- Cred că și ție ți-e sete.
Virginia se așeză și-și strânse picioarele sub ea. Era îmbujorată ca și cum ar fi alergat până atunci. Campion gândi că probabil era pe punctul de a da drumul la lacrimi.
- Ca să ajungem la apă va trebui să sărim de aici, spuse desfăcându-și cutiuța cu creioane, ținând un sandviș în cealaltă mână. Simțea că se calmează dacă va mâzgăli ceva pe piatra cea netedă.
O vreme rămaseră tăcuți, el desenând, iar ea privindu-l ce face, în timp ce mânca meticulos și calm ca o pisică. După ce desenă o serie de bărbați cu melon, un vultur, un tren, vasul „Europa", își curăță degetele de praf și spuse cu un ton care mai păstra ceva din vechea sa agresivitate mușcătoare:
- Mi-e totuna, zău că da. Nici nu sunt sigur dacă vreau să mă reîntorc.
Fata își lăsă capul într-o parte, analizând vorbele lui cu o expresie de sinceră imparțialitate.
- Vreau să spun, în cazul în care ai putea trăi așa cum dorești, continuă Campion, și nu doar să te afli la cheremul unei lumi cretine care dă atenție numai celor efemere și neglijează tot ce este esențial. Când tăcea, totul înflorea, începuse să schițeze un mic peisaj, o casă, niște măslini.
- La douăzeci de ani, spuse el încet, credeam că știu ce e rău. Eram marxist. Reîmpărțirea proprietății era singurul lucru care ne despărțea de paradis. Ultimii câțiva ani mi-au deschis ochii. La douăzeci de ani, fumiste ; la douăzeci și unu, pointiliste , și la douăzeci și cinci, tomist ; la treizeci, un potențial trappist .
Campion continua să mâzgălească în timp ce se adresa în parte lui însuși, în parte Virginiei Dale. Tot vorbind îi reveni în minte mare parte din viața lui - în chip deformat și dezordonat, dar cu o nouă coerență evidentă. Fata pe care o cunoscuse pe Strada Balbi din Genova; camera sordidă de la etajul magazinului cu vinuri, cu cherubinii crăpați și scorojiți de pe tavan și patul cu baldachin și draperii roșii; o oglindă spartă și o savonieră în care plutea un bilet de loterie. Se prea poate că dacă nu ar fi fost accidentul ăsta el, Campion, să-și fi petrecut tot restul vieții cu ea, în cearșafurile alea murdare - prins în mrejele unui păr negru lung și parfumat? Sau la Nanteaux unde se trezise la un moment dat într-o dimineață ca să descopere cum strălucea Mediterana cea albastră precum o fereastră pictată în albastru, realizând că nu mai avea chef să încerce nimic altceva, că nu mai avea chef să meargă nicăieri? Ce îl catapultase oare din toate aceste situații dacă nu eul său fără astâmpăr și lacom, cu fricile lui neîntemeiate și fanteziile sale despre fericire și ordine? Poate că acum, dacă i-ar fi dat să iasă din acea încurcătură, oare ce mod de viață și-ar alege, care să corp pundă posibilităților sale reale - pe care le simțea acum pe un fel de gură căscată gata să-l înșface și care nu exista seră până acum ca parte din concepția sa morală.
- Stai așa, nu te mișca, strigă el. Soarele lumina fața fetei din ambele părți. Cu degete agile începu să o deseneze
- Cred, spuse Virginia Dale, că ești evreu.
Aceste vorbe îl luară prin surprindere pe Campion, o acuzație pe care nu se simțise niciodată în stare s-o recunoască.
- Ce te face să spui asta? îi răspunse pe un ton care se dorea cât mai degajat.
- Nu ceva anume, spuse ea. Chiar ieri vorbeam cu Richard despre dumneata. El zice că ești un pictor mare.
- Þi-a spus el că sunt evreu? spuse Campion tăios.
- Nu, eu am spus asta. El credea că nu ești.
Campion își puse jos creionul și își frecă degetele de piatră.
- Și ce te face să crezi că sunt? spuse el.
- Cunosc o mulțime de evrei în oraș, spuse fata. Și absolut toți privesc lumea cam la fel cu dumneata.
- Adică cum? Campion începuse să-și cam piardă răbdarea scoțându-i vorbele cu cleștele.
- Ca și cum lumea nu este destul de bună pentru ei.
El zâmbi trist și luă iarăși în mână ciotul de creion. Începu să umbrească acele trăsături cabaline anemice și totuși grațioase. Ea stătea docilă cu fața întoarsă de la el pentru ca soarele după-amiezii să-i scoată în relief gâtul și pomeții înalți.
- Da, spuse Campion, sunt evreu. Își stinse țigara și adăugă: Dacă chiar crezi că evreii au o psihologie aparte care le este comună.
Virginia Dale își reținu un căscat.
- Când sărim? întrebă ea.
În mare măsură, părea că și-a revenit. Campion spuse brutal:
- Poți sări când poftești. Tocmai mă chinuiam să descopăr dacă vreau să sar ca să mă întorc iar în lume sau nu.
Ea rămase o vreme pe gânduri înainte de a răspunde.
- Cred că ți-e frică, spuse fata, după care adăugă grăbită: Nu mă refer la frica de sărit, ci la frica de lume. Dar n-ar trebui să-ți fie frică. Un mare artist trebuie să poată într-o oarecare măsură să controleze lumea, să aibă un ascendent asupra ei. Nu trebuie să fie măcinat de griji mărunte, meschine. Campion asculta fascinat cum acest mic produs de suburbie îl dăscălește cu accentul acela aplatizat din cartierul Golder's Green; și tocmai ipoteza ei îl făcea să simtă cum i se face părul măciucă; totuși nu putea găsi nici un argument în favoarea sa. Continuă deci să deseneze, concentrându-se mai mult decât ar fi fost nevoie. Tocmai când fetei i se permisese să se odihnească câteva minute pentru a fuma o țigară, un mic obiect plin de noroi ieși din tunelul din spatele lor, chelălăind slab:
- Spot, strigă fata. Cum de-ai ajuns până aici, sus? Câinele domnișoarei Dombey arăta de parcă i s-ar fi dat foc, într-atât de neagră de praf îi era blana. Se târî scheunând în brațele Virginiei și își îngropa capul în poala acesteia.
- Tremură tot, spuse ea, devenind blândă, înțelegătoare și maternă.
Campion urmărea fascinat această scenă de afecțiune, alintare și îmbrățișare. Englezoaicele, reflectă acesta generalizând, nu cedează cu adevărat decât în fața unui animal favorit - mai precis a câinilor. Fata asta n-ar putea simți niciodată o afecțiune atât de înduioșătoare dacă s-ar afla în brațele unui bărbat. Gândurile îi zburară cu regret la Francesca cea sanguină și fermecătoare, cu fundul ei grăsuț și bine făcut, cu sânii ca niște curmale. Când săruta ți se părea că ardea de nerăbdare să întipărească niște mesaje de neșters pe gura celuilalt; întreaga ei ființă suferea atunci când te săruta. Sărutările o făceau să sufere atât când le dădea, cât și atunci când le primea. Campion oftă și mușcă dintr-o bucată de pâine, simțindu-se mai sigur pe el.
Și fata era încântată să aibă ocazia să se ocupe de acel surogat de copil; bucuros. Spot acceptă niște mâncare dând din coadă. În sfârșit, probabil că simțea că este în afara ori cărui pericol. Nici unul din cei doi nu a făcut nici un fel H speculație cu voce tare în legătură cu posibila soartă a dom nișoarei Dombey, cu toate că amândoi se întrebau dacă m.a trăiește sau nu.
Campion s-a mai agățat o dată de marginea cuibului ca de vultur în care se aflau și a privit în jos spre mare, încercând să măsoare distanța din ochi. Inutil. Aruncă apoi un bolovan mare, dar i se păru o veșnicie până-l auzi ajungând la apă și adăpostindu-se încet în albastrul vâscos printr-o împroșcare banală. Deodată îi veni o idee.
Se întoarse și chemă câinele amăgindu-l cu ceva de mâncare. Îl luă apoi în brațe, se ridică în picioare și pe când se pregătea să-l arunce în mare, fata se repezi la el.
- Ce Dumnezeu faci? strigă ea trăgându-l pe jumătate înapoi cu tot cu câine. Campion se eliberă, furios, din mâinile ei.
- Tâmpito, spuse el. În încăierare nu lipsise mult să fie chiar el împins în apă. Nu pricepi că trebuie să aflăm?
Fata protestă indignată la ideea ca Spot să fie folosit drept cobai într-o asemenea experiență.
- Nu fi caraghioasă, spuse iar Campion și, apucând câinele care acum se zbătea disperat, se îndreptă iar spre parapet. Spot lătra ascuțit continuând să se zbată.
- Taci, îi strigă Campion după care scoase un țipăt ascuțit simțind că e mușcat de câine.
Spot țâșni în spațiu și pentru o clipă păru că rămâne atârnat în aer înainte de a-și începe zborul lin spre mare, semănând cu un colet; Campion zăcea sugându-și rana de la mână și privindu-l. Cățelul se răsucea la infinit pentru ca în cele din urmă să se piardă în albastrul mării, ca o cicatrice mică cu pene albe. Campion rămăsese cu ochii pironiți pe acea pată un timp care i se păruse că durase o veșnicie. Imediat, la suprafața apei apăru încet ceva, și după ce rămase nemișcat câteva momente începu să țeasă încet o dâră care ducea spre țărm. Campion scoase un chiot.
Fata stătea în același loc în care se așezase la început, cu spatele lipit de peretele de piatră, uitându-se cu atenție la unghiile de la mână.
- N-a pățit nimic, repetă Campion, la care ea se ridică și veni lângă el.
Acum Spot nu se mai vedea pentru că trecuse de marginea promontoriului înaintând rapid. Campion se întinse din nou și scoase un oftat.
- Vezi, spuse acesta, asta indică ceva.
Brusc Virginia se simți entuziasmată. Bătu din palme și spuse:
- Ce șansă formidabilă.
Campion rămăsese gânditor, nemișcat, culcat pe spate, suflând impasibil fumul deasupra capului său. Fără îndoială, nu exista nici cea mai mică certitudine că un om cu o greutate de douăzeci de ori mai mare decât a unui animal ar putea scăpa la fel de ușor.
- La ce te gândești? spuse fata observându-i expresia preocupată.
- Mai e doar o oră de lumină. Cred că ar trebui să așteptăm până mâine dimineață. Chiar dacă ajungem teferi până acolo jos și ajungem cumva la mal s-ar putea să descoperim că suntem la kilometri depărtare de o așezare omenească și că trebuie să rătăcim pe întuneric, cu hainele ude.
- Da, spuse ea slab, părând foarte puțin convinsă.
Stăteau unul lângă altul, urmărind cu privirea soarele care, greoi și masiv, cobora în mare. Într-un fel, chiar și simplul fapt că se aflau acolo fără a face vreo speculație și nedorind să facă nimic îi liniștea și le calma nervii. Pescărușii dădeau ocol cu țipete chinuite, ceva mai jos, sub ei, deasupra întinderii imense, unice, de culoare mov, a apei. Vântul se furișase pentru a creiona hieroglife stranii în jumătatea de sud a golfului. Încet, foarte încet marea picătură aurie atinse orizontul și meniscul albastru al serii se instala dintr-o parte într-alta a cerului străbătut de o vână de roșu sidefiu. Nu aveau altceva de luminat în afara cutiei de chibrituri din buzunarul lui Campion; țigări aveau, în schimb, din belșug. Vântul nu sufla direct în balconul de piatră. Noaptea era blândă. Se aciuară cum putură mai bine lângă piatră, el trecându-și brațele în jurul umerilor fetei. Întunericul cel albastru și dens coborî asupra lor, iar stelele își aprinseră făcliile semețe și neprietenoase clipind ca ochii tot atâtor ace de cusut.
- Campion, spuse fata somnoroasă, să știi că-mi pare rău dacă te-am necăjit în asemenea clipe.
Campion se prefăcu că habar n-are despre ce e vorba, cu toate că știa perfect de bine.
- Vreau să zic, cu faptul că ești evreu, adăugă ea. O vreme Campion continuă să fumeze în tăcere.
- Cred că ești nedreaptă cu mine, spuse în cele din urmă, socotind că idiosincrasiile mele sunt rasiale, adică țin de faptul că sunt evreu; e adevărat, aparțin unei rase - dar rasei artiștilor: partea care ține de personalitatea mea ca individ se explică prin faptul că sunt evreu, dar mai există și alte necazuri de care mă izbesc și care țin de cealaltă moștenire rasială. În realitate, continuă el scoțând un chicotit, nici măcar nu sunt evreu. Sunt pur și simplu unul din ceilalți, diferiți de alții. Începu acum să vorbească blând și fără nici un fel de afectare despre ce este cu adevărat un artist, care sunt nevoile acestuia, nevoile sale speciale, care sunt fricile lui, care sunt ambițiile acestuia. Se opri numai după ce își dădu seama că fata adormise.
În acea noapte au moțăit cu întreruperi sub haina lui, trezindu-se la prima geamă a zorilor. Aerul era rece și amândoi erau înțepeniți. O rouă deasă și abundentă se așternuse peste tot. Mâncară rămășițele lăsate de la masa din ziua precedentă și fumară ultimele două țigări rămase în portțigaretul lui Campion, așteptând ca soarele să încălzească stânca pe care se aflau.
- Deci, vrei neapărat tot ce te așteaptă acolo? spuse în cele din urmă Campion. Adică, Golder's Green? Ploaia? Metrourile pline de umezeală? Ultimul autobuz? Fata își astupă urechile, prefăcându-se că este îngrozită.
- Te rog, spuse ea. Nu strica totul. Sigur că nu vreau toate astea. Vreau cu totul alte lucruri, nu-ți dai seama, nu înțelegi ce vreau să spun?
Își scoase pieptănul din buzunar și fixându-și o bucățică de oglindă într-o crăpătură a stâncii se aranja cât mai atent, se pieptănă și-și netezi sprâncenele cu degetele.
- Gata, spuse ea liniștită...
Campion se ridică în picioare cu un oftat. Și-au scos toate hainele de pe ei, în afara pantofilor, strângându-le pe toate împreună într-un fel de boccea. Apoi, ținându-se de mână, pășiră pe proeminența cea mai mare a balconului, așa goi cum erau.
- Aștepți până dau semnalul, spuse Campion.
Vocea îi devenise plată și calmă, lipsită de orice urmă de afectare. Fata se aplecă în față strângând marginea de piatră cu degetele picioarelor.
- Stai, spuse ea pe neașteptate și se aplecă înainte pentru a-l săruta pe gură.
Campion zâmbi și strigă:
- Unu, doi...
Rafalele vântului i-au smuls ultimele cuvinte de pe buze și s-a trezit rostogolindu-se la infinit în timp ce corpul îi aluneca pe scara albastrului. Strigăte roșii păreau că inundă orizontul. Înfricoșate, păsări care semănau cu niște ulii îi însoțeau în cădere câțiva metri, decolând de pe cornișele întâlnite, după care planau șuierându-și curiozitatea și teroarea. Marea își întoarse spre ei suprafața cea strălucitoare și atotcuprinzătoare, așteptându-i.


CUPOLA LUMII



Truman își trase cu greu soția de pe toboganul pe care erau îngrămădite stânci și pământ, o scutură furios de praf acoperind-o de un puhoi de blesteme, făcându-i cu greu apoi plăcerea de a o lăsa să se agate de brațul lui, rămânând priponiți unul lângă celălalt și urmărind neputincioși cura coridorul se umplea treptat cu o grămadă de mizerii care le blocară în cele din urmă ieșirea. Și sunetul și furia avalanșei se estompau treptat, de cealaltă parte continuând însă să se audă izbituri și bubuituri înfundate, ei aflându-se acum ca într-un fel de celulă capitonată. Sunetul devenise slab și se extinsese, încât ceea ce știau că trebuie să fie bolovani care se prăbușesc de cealaltă parte a zidului păreau pur și simplu sunetele îndepărtate ale unui fel de bătăi cu perne celeste care avea loc undeva pe cer. Continua să gâfâie, după ce o târâse atâta după el, pentru că îi fusese greu să o scoată din zona surpării și s-o aducă într-un loc mai sigur.
- Ascultă, îi spuse ea tremurând, îndepărtându-se și întorcându-se cu spatele, așezându-se apoi pe o piatră.
Truman ascultă întunecat la față, cu mâinile în buzunare, pipăind umflătura plăcută făcută de cutia de carton în care era masa de prânz și colțurile reci ale micii lanterne.
Se aflau acum într-un coridor luminat de raza slabă și sumbră care venea de la o crăpătură din tavanul unei grote învecinate. Gura tunelului din care veniseră, care era acum-complet blocată, mai tremura din cauza alunecării de teren, iar ecourile se pierdeau zburând în toate direcțiile, revenind apoi din toate colțurile și punctele cardinale. Truman ciuli urechea, sperând că poate va descoperi în zgomot ceva care le-ar fi putut fi de folos. Capul tot îi mai vâjâia, dar încet și înăbușit ca un puls; ca atunci când te bați cu un deget de osul sinusului frontal sau de mastoid.
- Ce-i? întrebă ea neliniștită, urmărindu-l cu privirea.
El oftă întorcându-se cu fața spre ea.
- Din păcate, au fost prinși, spuse întunecat. Nu dau nici un semn de viață.
Se așeză alături de ea și își tampona fruntea. Își analiză cu atenție tabachera și punga șifonată în care își ținea tutunul de pipă de calitate cam proastă.
- Tot e bine, spuse el, ne-au mai rămas unul sau două fumuri de tras.
Aprinse o țigară și i-o întinse. O vreme, fumară fără a scoate o vorbă, cu fețele îndreptate spre tavan, urmărind raza densă care venea de sus cu firele de praf care se roteau în vârtejuri rapide. Truman își scormonea creierii fumând cu bărbia scoasă cu îndărătnicie în afară, în semn de extraordinară hotărâre. Soția lui scosese de undeva un pieptene mic și începuse să se pieptene pe-ndelete. Își recăpătase, în mare măsură, dispoziția obișnuită.
- La ce te gândești? îl întrebă în șoaptă; întunecimea mohorâtă o ducea cu gândul la o biserică și de aceea vorbea în șoaptă. La ce te gândești? repetă, cu tonul obișnuit.
Truman se gândea, într-un fel cam confuz, că trebuie să mai existe pe undeva vreo ieșire, o intrare în alte coridoare care să-i ajute să iasă la lumină. O privi liniștit și gânditor pentru o clipă, fără să scoată o vorbă. Ea continua să se pieptene, după care cu un zâmbet scurt se sculă îndreptându-se spre capătul tunelului, unde zăbovi o clipă. El o privi cum se lasă pe vine și-și ridică fusta.
- Ei, nu mai spune, spuse el absent.
Încerca să calculeze cât de adânc intraseră în interiorul labirintului, dar era ceva imposibil. Pe întuneric, un drum de câteva minute ți se pare că durează ore în șir - chiar zile. Părea inutil să faci speculații sau planuri. Nu aveau altceva de făcut decât să o apuce la întâmplare și să tot meargă până ce vor rămâne fără mâncare. Soția lui revenise acum și își șterse o pânză de păianjen de pe gură. Se urcă iar pe bolovanul de lângă el și spuse:
- Ei, ce părere ai, e vreo speranță să scăpăm de-aici? Întrebarea era mai mult retorică, mult mai retorică decât ce se întâmpla în jurul lor și, totuși, Truman se simți tentat să răspundă. Tuși stingându-și țigara de piatra cea rece. Își ridici pentru o clipă capul pentru a asculta sunetul unor bufnituri slabe, în lanț, care arătau că se produc alunecări de teren și în alte colțuri ale labirintului, după care spuse:
- Uite cum stau lucrurile, spuse cu hotărâre în cele din urmă, punându-și cu un gest ferm degetul arătător al unei mâini în mijlocul palmei celeilalte mâini. Dacă suntem cumpătați ne ajunge mâncarea pentru încă o zi, sau chiar o zi jumătate. Asta înseamnă că ar trebui să facem vreo douăzeci de mile înainte de a fi obligați să o tragem pe dreapta. În orice caz văgăuna asta nu cred că are mai mult de câteva mile lungime. Eu zic că nu se poate să nu reușim cu un dram de noroc.
Fusese o lovitura de maestru, pentru că la aceste vorbe ea zâmbi și, punându-și mâna pe brațul său, îl strânse ară-tându-și bucuria.
- Atunci, hai să mergem mai departe, spuse el mulțumit că putuse să transforme o situație disperată într-o posibilă reușită. E ca și cum ne-am plimba... prin Devonshire.
Iată, găsise o comparație extraordinară, pentru că o dată chiar se pierduseră prin mărăcinișurile de sus de Tyre Basin, rătăcind o zi întreagă, dar își reaminteau mereu cu plăcere de acea aventură neașteptată.
Se ridicară în picioare privindu-se câteva clipe, ea zâmbindu-i afectuos și scuturându-i praful de pe revere.
- În orice caz, îi spuse el, nu te grăbi. Vom face o pauză de odihnă, de cincisprezece minute pe oră. Azi nu mai mâncăm nimic până la trei. S-a înțeles?
Deși Elsie Truman îi era recunoscătoare pentru acea prestare magistrală a situației, atât de departe de realitate, și era bucuroasă să știe că există un plan de acțiune atât de inteligent pus la punct, nu s-a putut abține să nu-l necăjească așa, în glumă - dacă nu pentru altceva măcar ca să-i arate că optimismul lui nu o păcălise chiar de tot.
- Ar mai fi ceva important, spuse ea serios. Bătrânul minotaur. Se pare că de el ai uitat.
Truman o mângâie pe fund când ea se întoarse.
- Știi ce, hai mai bine să lăsăm gândurile astea; vom vedea ce facem când vom da cu ochii de el, îi spuse pe un ton egal.
Traversară zona luminată a peșterii ținându-se de mână, începându-și lunga plimbare care urma - fără ca ei să știe - să-i ducă și să-i scoată sub Cupola Lumii. Încet, și-au croit cu greutate drum, trecând din cavernă în cavernă, din încăpere în încăpere, ridicându-și moralul cu glume cam deocheate, ca să alunge senzația tot mai apăsătoare de ireal care îi cuprinde pe cei care-și petrec prea multă vreme în întuneric. Și totuși, rutina marșului prin însăși rigurozitatea ei părea că are un scop, un sens. Înaintatul era dificil pentru că Truman făcea economie cât putea de lanternă, iar suprafețele pe care pășeau erau foarte diferite ca structură, întâlnind la tot pasul crăpături și goluri în stâncă. Din când în când mai căpătau ceva speranțe când intrau pe neașteptate în câte o peșteră slab luminată prin înalte unduiri de raze, în care soarele distilat și diluat în acel aer verde se transforma languros în spirale sau era cuprins de o frenezie aiurea o dată cu trecerea celor doi care îi întrerupeau strălucirea.
Elsie Truman era sincer recunoscătoare atât pantofilor ei rezistenți cât și hainei pe care și-o luase. Vorbea aproape necontenit, în parte pentru că nu putea trăi dacă nu-și auzea propria voce, dar în parte și ca să-i arate bărbatului ei că avea un moral care nu se dădea bătut cu una cu două. Cât despre el, nu se prea sinchisea să-i răspundă decât în răstimpuri printr-un mormăit. Își concentrase întreaga energie asupra drumului având mintea, dacă se poate spune așa, în avanpost, pentru a nu fi luat prin surprindere de eventual capcane sau necazuri, de pericole și dezastre care i-ar fi putut amenința la fiecare pas. Și ori de câte ori cărarea deve nea mai largă venea lângă soția lui apucând-o de braț, recre ând în mod inconștient senzația acelor o mie și una de pljm bări pe care le tăcuseră împreună, braț la braț, într-o atmosferă de înțelegere plăcută; prin asta aducea și el la optimismul și curajul ei un plus de posibilă continuitate, o speranță în viitor. Totuși, în mintea sa, Truman retrăia acele filme pline de neprevăzut pe care le văzuse în copilărie și care se terminau mereu cu o urmărire prin catacombele Parisului sau pe acoperișurile accidentate ale Londrei. Aceste filme reprezentau singura poezie pe care o cunoscuse în viață, iar acum, pe când își croiau drum dintr-o peșteră într-alta, dintr-o galerie în altă galerie care se afla pe punctul de a se prăbuși, nu se putea abține să nu-și închipuie că e un personaj din filmul Prizonierul lui Zenda sau Oamenii Mării care se zbate pentru a găsi calea spre lumina zilei. În mintea sa, frica nu-și găsea locul pentru că era convins că nu-i sunase încă ceasul - era aceeași convingere pe care o simțise și în ultimul război în timpul bombardamentelor. Această convingere părea să aștearnă un văl binefăcător între el și realitatea aceasta nouă în care intrase. Undeva foarte aproape de el se afla lumea cea adevărată, unde creșteau flori și înmugureau copaci; acolo unde se aflau oameni obișnuiți, așa ca el, care se frământau cu probleme neînsemnate, având răspunderi mărunte. Truman era de-a dreptul hotărât să nu renunțe la acea lume pe care, asta era impresia sa, nu prea avusese timp să o înțeleagă. Și această convingere îi era atât de înrădăcinată în minte încât în zadar se căznea soția lui să-l pună la încercare prin remarci de felul: „M-am săturat de toată povestea asta. Hai să mai stăm și jos un pic!" sau „Ce-ai zice să mâncăm ceva? Doar nu vrei să mor de foame, nu-i așa?" El privea toate aceste poticneli și îndoieli legate de hotărârea pe care o luaseră împreună ca fiind niște întreruperi gratuite pe parcursul unui plan pe care era hotărât să-l urmeze. Privindu-l, văzându-i trăsăturile nete și hotărâte - o expresie de atenție încordată și concentrare cu care un boxer își privește adversarul - ea se simți plină de viață, recăpătându-și încrederea și hotărârea specific feminină.
Astfel străbătură, împleticindu-se și târându-se, păienjenișul de peșteri și galerii inundate de acea lumină cernută și ireală care îi aducea aminte, după spusele ei, de Acvariul de la Brighton; nu s-ar fi mirat deloc dacă ar fi apărut și aici acele imense și întunecate forme de pești dormitând în crăpăturile și coridoarele care-i împresurau. În centrul unuia dintre acestea, săpat chiar în stânca cea rece se afla ceva care la prima vedere părea un lac în miniatură - cu suprafața cea neagră netulburată de nici o reflexie sau mișcare. Cu un strigăt de interes și plăcere se îndreptă spre el, vrând să se spele pe față; dar când se opri ca să-și scoată pălăria bărbatu-său o prinse de braț. Acesta privea concentrat suprafața lustruită de la picioarele sale. Simțeau amândoi un miros puțin acru ca de lapte puțin afumat.
- Zău, chiar vrei să te speli pe față în chestia asta? spuse Truman încet, mai mult pentru sine decât pentru ea și aplecându-se ridică de pe jos o crenguță uscată. Ia, uită-te. Muie bețigașul în lichid, după care îl scoase afară lăsând smoala să curgă prelingându-se încet de la capătul acestuia, fumegând ca atunci când lipești scrisorile cu ceară neagră.
- Doamne, niciodată n-aș fi crezut, spuse ea, e smoală. Cum de-a ajuns până aici jos?
Și astfel îi oferi prilejul bărbatului ei să înceapă s-o dăscălească despre iresponsabilitatea femeilor și necazurile pe care le ai din cauza asta. Nu o menaja deloc, iar ea aparent îl asculta foarte spășită, zâmbind însă în sinea ei cu o plăcere plină de afecțiune în fața acestui atât de binecunoscut și repetat spectacol. Grija pe care i-o purta o flata chiar dacă părerea pe care o avea în legătură cu inteligența ei nu o flata deloc.
Astfel ajunseră acum la o cotitură a drumului înaintând de-a lungul unei galerii care cobora ușor spre o încrengătură de peșteri în care ca într-o scoică se puteau distinge suspinele distorsionate ale mării.
- Ce aproape pare să fie, tot spunea ea tânguitor, zău, așa de aproape; dar stânga nu oferea nici o ieșire cu excepția unui loc de unde puteau privi în jos, printr-un fel de chepeng îngust de piatră prin care se vedea o pată întunecată străpunsă din când în când de o slabă irizație, un tremur ca de paiete într-o sală de bal cufundată în întuneric.
- Marea, spuse bărbatul cu un dor care-i străpunse pe neașteptate carapacea în care se închisese. Doamne, dacă am putea ajunge până la ea.
O vreme au rămas în acel loc fumând. Din când în când bărbatul privea în jos prin hornul cel strâmt, la apa care se încolăcea și descolăcea, dând impresia că încearcă să găsească o metodă prin care să coboare până jos. Soția lui îl urmărea atentă, scoțând fumul țigării pe nări.
- Pun rămășag, spuse ea, că ceilalți au reușit să coboare. Truman o privea în tăcere.
- În mare? spuse acesta în cele din urmă cu o ironie amabilă.
- Da, și de ce nu? spuse ea.
De fapt, ea nici nu se prea gândise la chestia asta, dar dacă vedea că i se oferă un subiect despre care să discute în contradictoriu nu vedea de ce să nu profite ca să mai stea puțin de vorbă.
- Parcă-l și văd pe Campion intrând în grabă într-un tunel ca ăla și aruncându-se în mare cât ai zice pește.
Campion însemna pentru amândoi un simbol al agilității și istețimii. Bărbatul își stinse țigara și spuse:
- Da, într-adevăr, dar la ce bun dacă habar n-are să înoate, își amintea de o discuție pe care o avusese cu Campion în legătură cu cât poate pluti cineva dacă se întâmplă să cadă peste bord. Atunci Campion declarase că nu știe să înoate. Doamna Truman părea nimicită, cu toate că sentimentul pe care-l încerca era un amuzament plin de afecțiune observând imensa nepăsare, superioritatea bărbătească cunoscută care se citea in vocea lui. Acum chiar că i se făcuse foame, dar celălalt nici nu vroia să audă de așa ceva, susținând că încă nu venise ora de masă.
Acum tunelurile începuseră să urce formând niște bolți care stăteau să se prăbușească, traversând puțuri și fisuri, îndepărtându-se de sunetul cel plăcut dar zăgăzuit al mării care se zbătea la poalele stâncii. S-au depărtat cu strângere de inimă de acel sunet atât de apropiat de alte sunete din viața de fiecare zi, de care i se părea acum că s-au despărțit de o veșnicie. Un vag sentiment de tristețe și ireal puse stăpânire pe ei. În cele din urmă ajunseră la un alt punct în care se întâlneau mai multe coridoare - un punct „terminus" cum îi spusese ea. Ea se așeză pe o piatră și începu să-și maseze gleznele în timp ce el o porni să examineze metodic diversele tuneluri, căutând indicii care să-i ajute să ajungă iar înapoi în lume. Trei dintre ele, după câteva zeci de centimetri, se îngustau devenind impracticabile. Al patrulea părea mai interesant. Acesta, cu o pantă ascendentă foarte serioasă, avea o pardoseală de calcar, cum se dovedi la strălucirea galbenă a lanternei. În locul acela aveai impresia că sunt niște urme de pământ brun, lucru care îl intrigă foarte tare pentru că până atunci nu dăduseră decât de stânca masivă, și asta în cea mai mare parte a drumului. Mai înainta câțiva pași și la un moment dat privirea i se opri pe câteva crenguțe de la picioarele sale. Le ridică. Erau uscate și castanii. Semănau cu firele care cad dintr-o mătură făcută din mesteacăn. Truman se șterse la nas cu grijă și metodă, stingând lanterna în timpul acestei operațiuni. Simțea cum îl cuprinde un fel de nerăbdare. Zece pași mai încolo coridorul se îngusta foarte tare; acolo se și opri pentru a examina cu mare atenție și concentrare suprafața zidului. Răbdarea i-a fost răsplătită în cele din urmă. Scoase un mormăit interesat și mulțumit și culese de pe zid câteva mici smocuri de păr măsurându-le lungimea de la pământ cu palma, așa cum fac zidarii. Soția lui rămăsese să-l aștepte. Găsise un creion în poșetă și acum se apucase să mâzgălească pe piatră. Truman se așeză lângă ea și începu să analizeze smocul de păr în lumina care se filtra prin tavanul peșterii. Absorbită de joaca ei, femeia nici măcar nu ridică privirea. Se concentra să deseneze niște inimi străpunse de săgeți iar peste fiecare dintre ele scria cu trudă și atenție numele ei și al bărbatului ei.
- Am să fac de-astea pe tot drumul, spuse ea, poate că vor mai trece și alții pe aici.
El rămăsese nemișcat, fluierând încet printre dinți, zdrobindu-și creierii cu diverse variante.
- În orice caz, spuse el, în cele din urmă, urs nu poate fi. Doar dacă urșii pot avea păr cărunt. Dar în orice caz este cam mare.
Nevastă-sa se întoarse să vadă ce face și chiar în acel moment se auzi vocea cavernoasă a minotaurului, dar de data asta chiar foarte aproape. Rezonanța zgomotului în acel spațiu închis era asurzitoare. Era însoțit de un fel de fâsâit ca de frunze uscate care sunt zburătăcite înainte de furtună prin peșterile goale. Din balcoanele de piatră începuse să plouă cu praf. Săriră speriați înpicioare, întorcându-și capul când într-o parte când în cealaltă, răspunzând astfel la ecourile îngrozitoare care multiplicau sunetul pentru ca apoi să-l arunce înapoi din diferitele colțuri ale acelui loc.
- Hristoase, spuse Truman. Uite-l colo.
Stătea cu ochii căscați și strălucitori și ea își dădea seama cât de greu îi este să-și transforme acum frica în hotărâre. Ecourile trecură pe lângă ei spărgându-se departe în tuneluri. El se aplecă în față și-i spuse repede:
- Dă-mi cuțitul, te rog.
Era bucuros să simtă mânerul neted al vechiului său cuțit de vânătoare, strâns în mână. Scoțându-și haina, și-o aruncă pe braț așa cum fac toreadorii explicând în același timp:
- Elsie, vizuina nu poate fi departe de vârf. Dacă dăm peste ea s-ar putea să ne ducă la drumul spre ieșire.
Prea speriată ca să-i răspundă, rămăsese cu spatele sprijinit de piatra rece, așteptându-l să-și termine pregătirile.
- Hai, acum, spuse acesta in cele din urmă, oprindu-se pentru a asculta exploziile slabe ale sunetului care se cufundau în depărtare, prin țesătura de piatră din spatele lor. Hai, uite așa. Încetișor, vezi? Vino după mine.
Ea auzi sunetul slab al lamei care ieșise din lăcaș cu un țăcănit. Își luă lanterna și se îndreptă spre tunel cu pas alert, dar precaut.
Printre pietre pașii lor păreau că fac un zgomot îngrozitor. Traversară peste zece coridoare cu tavanele foarte joase fără nici un ghinion. În aerul umed din jur nu mișca nimic în afara mersului lor care scotea un sunet slab, egal, lipsit de elan și sens, ca scurmatul și scârțâitul cârtițelor sub pământ. Truman continua să cruțe lanterna care dădea semne de oboseală, folosind-o numai sporadic și pentru scurt timp, numai ca să vadă pe unde o ia drumul. Astfel puteau să-și facă o imagine, cum s-ar spune, pe etape, care în momentul în care lumina se întrerupea brusc era continuată pe întuneric. Mâna îi strângea afectuos cuțitul, mulțumind lui Dumnezeu pentru lama lungă și tăioasă a acestuia. Avusese mereu o pasiune pentru bricege și nu pleca niciodată la drum fără să ia unul. Acest cuțit de vânătoare era un cadou primit când își făcea armata în timpul ultimului război, un obiect rezistent și lucrat cu meșteșug uimitor, pe care-l ascuțise chiar el înainte de plecarea din Anglia. Acum, înaintând în întâmpinarea unei realități necunoscute și care putea lua diverse forme după cum le fusese hărăzit pe acel drum al himerelor, sau obstacole mai greu de trecut, bărbatul își simțea gâtul ca de taur și umerii vânjoși străbătuți de fluxurile calde ale vieții.
Pe o porțiune coridoarele au devenit pe neașteptate foarte umede. Își dădură seama că ceea ce aveau acum sub tălpi nu mai era piatră, ci pământ și pietriș. Aerul mustea, iar umezeala din aer se amesteca cu transpirația rece de pe frunțile lor. Ultima porțiune fusese un urcuș de-a lungul unor coridoare care înaintau în plan înclinat, tăind diagonal fagurele de peșteri și galerii. Simțiră cum înmugurește o speranță când văzură că ici-colo străpunseseră piatra rădăcini de copaci, rădăcini care așa albe și ajurate semănau cu niște ciorchini de viermi. Truman simți cum respirația devin mai rară, cum respiră mai ușor ca și cum aerul proaspăt pătrunsese deja în întâmpinarea lor pentru a le revigora plămânii obosiți.
Împiedicându-se intrară în cele din urmă într-un mic amfiteatru natural, săpat în stâncă, și pe când se hotărâră să-l traverseze ca să intre în coridorul din cealaltă parte au fost opriți îngroziți de un sunet ca al unui corp greu care dărâmă la întâmplare tot ce-i iese în cale și care venea din bezna din fața lor. O rafală a unei răsuflări dulcege păru că învăluie mica încăpere făcută din piatră și pământ. Truman se retrase și stinse lanterna. Rămaseră nemișcați, ținându-se de mână, tremurând și așteptând să apară minotaurul; și stând așa în penumbră tăcerea lor încărcată de gânduri a fost întreruptă de un mormăit aspru și de un zgomot de salivă care îi duse fără să vrea cu gândul la zgomotul făcut de cai în staul. Acum ochii li se obișnuiseră cu lumina egală și crepusculară și privind fix tunelul din fața lor văzură ceva mișcându-se în umbră, în spatele unui promontoriu de piatră - un fel de parapet care semăna oarecum cu un staul de vaci. Truman făcu zece pași înainte, rapid dar fără a scoate nici cel mai mic zgomot și se lipi de stâncă. Apoi, aprinzându-și lanterna, își întinse gâtul peste colțul stâncii și rămase cu privirea ațintită în ochii speriați la culme ai unei vaci, incapabil să scoată nici cel mai mic sunet. Rămase astfel nemișcat în același loc, lipit de peretele de stâncă, cu inima înghețată și cât un purice un timp care lui i se păru o veșnicie. Stând așa, recăpătându-și încetul cu încetul suflul, mintea îi trecea în revistă cuvintele din limba engleză care ar fi putut explica cât de cât sentimentul lui de ușurare - măcar o fărâmă din acel sentiment de ușurare atât de copleșitor și apăsător încât îi pierise și glasul și puterea de a mai face ceva.
Văzându-l cum stă acolo și gândindu-se că poate ceea ce văzuse în spatele stâncii era așa de hidos încât îl făcuse să piardă cu firea, soția lui apucă un bolovan și veni repede lângă el. Acum și ea rămase privind fix în ochii injectați ai vacii. Scăpă piatra din mână. Simțea cum tremură din toate încheieturile, dar de data asta de râs și pe când deschidea gura ca să vorbească, vaca își dădu coada la o parte lăsând să-i cadă o balegă moale și, panicată, o luă la goană prin tunel.
- Repede, strigară într-un glas, fără noimă, luând-o la goană după ea, strâmbându-se de râs. Coborâră bâjbâind printr-o serie de arcade care păreau formate din rădăcini de copaci pentru ca apoi, pe neașteptate și absurd, să se trezească la lumina zilei.
Râzând și plângând în același timp se așezară pe jos, acoperindu-și ochii de radierea orbitoare a soarelui și rămaseră astfel cel puțin două minute, timp în care printre degetele răsfirate li s-au conturat frânturi dintr-o lume binecunoscută: o pantă de deal presărată cu măsline de culoare gri verzuie și mate. Ieșiseră la lumina zilei printre rădăcinile unui imens platan. Undeva se auzea apa clipocind. Ridicându-și mâinile de la ochi încetul cu încetul, priviră uimiți albastrul cer al Egeei și rezistară la privirea albastră și clară, directă și sinceră a acestuia. Copacii foșneau ușor, parcă erau cuprinși de curiozitate. Albinele agățate de flori se prăjeau încet la soare. Astfel i se dezvăluia, în toată splendoarea sa dintotdeauna, Cupola Lumii ca printr-o mișcare de brici. Nici o exagerare cât de mare a mișcării sau cuvântului nu putea egala frumusețea acesteia. Elsie Truman își aruncă cât colo pantofii ca să-și dezmorțească degetele de la picioare și se întinse încet pe iarbă. „Parcă te-ai naște a doua oară", își spuse ea în gând. fără a scoate o vorbă, simțind cum i se umplu ochii de lacrimi care încep să i se prelingă pe obraji. Și bărbatul ei se întinsese pe pământ cu capul sprijinit pe un braț; fumul tare al țigării pe care-l inhala trâgându-l în piept i se părea extraordinar. Viața care păruse la un moment dat că nu le mai poate oferi nimic altceva decât să moară de foame în labirint îi copleșea acum pe amândoi nu numai cu binecuvântarea mișcării și simțirii, dar și cu atâtea sute de amintiri și planuri pe care și le alungaseră din minte fiindcă deveniseră imposibil de atins. În răstimpuri buzele bărbatului se mișcau, dar nu pentru ca să se roage. Vorbea singur.
- Și acum, spuse ea, hai să mâncăm.
- Las-o încolo de mâncare, spuse el, rămânând nemișcat și prinzându-și între două degete pielea păroasă de pe obraz
Ea se ridică încet, încă sub povara acelui minunat sentiment convalescent de oboseală și desfăcu sandvișurile storcite, scoțând scârbită hârtia umedă care le învelea.
- Hai, uite, spuse ea, mănâncă și tu ceva. Bărbatul se ridică în capul oaselor și se întinse luând pâinea din mâna ei,
- Să fie într-un ceas bun, spuse el, luând prima îmbucătură și uitându-se peste tot înjur să vadă de unde venea sunetul atotclipocitor al apei care-i acompania ca o muzică gândurile urmând un drum paralel.
- Știi, e cam răcoare, spuse femeia simțind pe buze și în gât aerul. Se așeză lângă el. Stau și mă întreb unde suntem?
Locul în care se aflau era uimitor de sălbatic și arid, gândi Truman, uitându-se în jur printre îmbucături. În fiecare din cele patru puncte cardinale vedea gâtlejurile și umerii munților descărnați, fără copaci, împungând hăul cerului în lumina după-amiezii. Vârfurile lor încoronate de zăpadă prindeau razele sclipitoare de lumină și le reflectau de la unul la altul - mii de sclipiri de diamant în amurgul golaș și cenușiu care se ridica pentru a le învălui din pantele de la poale. Și totuși, în ciuda ostilității peisajului din al doilea plan, locul în care se aflau era panta unui bazin - care avea cam un sfert de milă de jur-împrejur - și în care fructele, pomii, florile, totul părea prosper. Simțiră slab în nări mirosul răcoros și totuși stătut al vegetației ce crește de obicei în zona de graniță cu zăpada care nu se topește niciodată; cu toate astea micul bazin nu se putea lăuda decât cu un pâlc de brazi la marginea opusă locului unde se aflau. Era clar că mănunchiul de munți din spate era despărțit cumva de acest mic teritoriu cu elemente familiare, munți care coborau atât de abrupt și dispăreau în spațiu.
- Munții aceia sunt foarte departe, mormăi Truman cu o voce în care se citea uimirea. De asemenea nu suntem la o înălțime prea mare. Mă întreb unde o fi oare marea?
Continuau să mănânce fără grabă și mulțumiți, vorbind foarte puțin, iar când terminară Truman făcu metodic o gropiță sub platan în care îngropa toate resturile rămase de la masă.
- În locul tău n-aș fi, spuse Truman calm, continuând să privească de jur-împrejur, n-aș fi prea optimist, Elsie. Să știi că putem muri de foame la fel de bine pe un munte ca și într-o peșteră. După câte văd nu e nici un drum și nici urmă de case prin împrejurimi.
Ea își scutură fărâmiturile de pe rochie și spuse:
- Trebuie să fie vreo fermă pe undeva prin apropiere. Și în plus, uite, spuse ea cu privirea luminată de bucurie pe când privea o stâncă cu suprafața netedă și lustruită care părea dată cu rășină.
- Ce-i acolo? întrebă bărbatul. Ea se ridică și se apropie de piatră.
- Uite, e un „gresor", spuse ea folosind vechiul cuvânt din Devonshire, care-i aduse în minte vacanțele petrecute în copilărie la țară. Asta înseamnă că există prin apropiere niște oi sau capre.
Þinându-se de mână coborâră mica vale privind curios în jur. Ceea ce aveau acum în fața ochilor semăna cu un parc mare, bine îngrijit, al unui conac - rezultat al muncii bine gândite și făcute după un plan, nefiind vorba de meșteșugul întâmplător al naturii. Un pârâu alerga în albia sa cu pietriș. Cântau păsărele. Un nuc își apleca ușor ramurile bifurcate la adierea vântului. Mult mai jos, dincolo de ultima faleză abruptă a stâncii, erau pudrate pete de culoare care se revărsau pe fundalul dealurilor cenușii - piersici în floare. Calde, înverzite și nepăsătoare, crângurile păreau îngrijite și cosite, odihnindu-se în umbra munților arși de soare. Se simțeau tot mai tare cuprinși de un sentiment de neîncredere față de tot ce vedeau dar in același timp uimiți, comparau bogăția amfiteatrului în care se aflau cu volumele amenințătoare din piatră care se înălțau din toate părțile străpungând aerul. Acum pășeau pe iarbă. Totuși, oriunde și-ar fi îndreptat privirile, acestea culegeau imaginea formidabilelor creste ale munților afundate în zăpadă.
- Nu pot să înțeleg, spuse el încet, mi se pare că e ceva foarte bizar. Și căldura asta teribilă. Soția lui mergea lângă el fără să spună o vorbă, savurând puritatea aerului care-i inunda plămânii pentru ca apoi să-l simtă cum face calea întoarsă. Munții păreau grandioși și minunați, nicidecum amenințători. Se simțea îmbibată de acea liniște sufletească pe care o simte oricine străbate munții Greciei, simțea aroma cimbrului amestecându-se cu aerul curat și rece. Nori imenși acoperiți parcă de perle atârnau într-un colț de cer ca niște baldachine de mătase. Toate gesturile și manevrele pe care le încercaseră se transformaseră, degenerând în această liniște imobilă. Din când în când unul dintre ei mai încerca să arunce o palmă umedă de umbră pe panta muntelui.
- E minunat, spuse ea, foarte departe de problemele care frământau mintea celuilalt, negăsindu-și răspuns. Pur și simplu minunat.
Un copac îngenunchease deasupra unui bazin stâncos în care apa de munte torcea și se încolăcea - un copac plin ochi cu cireșe. Printre ramuri mișunau păsărele.
- Mi s-a părut sau parc-ai zis c-o să murim de foame? întrebă ea în râs, întinzându-se ca să culeagă cireșele coapte de pe codițe.
- Hai, spuse el și, prinzând-o cu brațele în jurul coapselor, o săltă ca să ajungă la ciorchinele cel mai copt.
Stând așa cu capul lipit de coapsele ei, îi veni în minte fără să vrea un cântec vechi, ale cărui cuvinte îi răsunară în subconștient: Dacă n-ar exista altă fată pe pământ. Cântecul îl știa de atâta vreme încât nu-și mai putea aduce aminte cu ce ocazie și când îl auzise. Nevastă-sa chicoti, încercând să ajungă cât mai sus.
- Stai liniștită, îi spuse, pe când ea se aplecă să-i închidă buzele cu fructele cele reci. Unde te trezești? În Grădina Paradisului?
Stăteau acum unul lângă celălalt pe marginea bazinului bâlâcindu-și picioarele în apa înghețată, mâncând cireșe și fumând una din ultimele țigări, trăgând fiecare pe rând câte un fum. Umbrele pinilor se lungeau tot mai mult.
- Știi ceva, îi spuse el, n-ar trebui să ne pierdem prea multă vreme aici. Ar fi mai bine să vedem cam pe unde ne aflăm înainte de a ne bucura prea tare. Ea se ridică în picioare și își scutură rochia de praf. Simțea că i-au înghețat picioarele de la apa cea rece a torentului și începu să sară de pe un picior pe altul ca să se dezmorțească și să pună sângele în mișcare.
- Să știi, spuse ea, după minotaur nu mă mai tem de nimic pe lume.
Spuse aceste cuvinte pe când el își împăturea balonzaidul.
- Doar nu crezi că ce-am văzut a fost el? spuse el neîncrezător.
- Ce altceva? veni întrebarea.
Truman dădu din cap cu neîncredere și analiză enigma pentru o clipă; era ca și cum nu se simțea în largul lui să admită că ei îmblânziseră, ca să zicem așa, acest minotaur; își îmblânziseră propria groază, care luase forma unei vaci și ale cărei mugete puteau fi preluate și amplificate în măruntaiele pământului.
- Nu mai știu nici eu, spuse în cele din urmă, după care se sculă și veni lângă ea.
- Cred că ar trebui să ne urcăm în pomii de acolo, spuse lei, ca să vedem ce e la vale. Poate suntem pe un deal deasupra satului ăla, cum îi zice? Cefalu? Da, exact, Cefalu.
Traversară câteva albii mici și secate de apă unde iarna curgeau probabil torente și se afundară într-o pădurice deasă de mirt. Urcând văzură în spatele unui deal din apropiere niște oi păscând.
- Vezi? spuse ea. Þi-am spus eu că trebuie să fie vreo fermă pe aici pe undeva.
Totuși pe pământ nu se vedea nici cea mai mică urmă de cărare sau alt semn al trecerii omului în afara imaginii îngrijite a copacilor și pădurilor. Doar când au început să urce ultima pantă și au ajuns în vârf, înspre pâlcul de pini au observat ceva mai jos - un necunoscut. Stătea pe marginea malului, acolo unde apa râului devenea brusc adâncă și tulbure săpând mici bazine și bălți în calcar. Þinea în mână o undiță. Sătea sprijinit de trunchiul unui măslin. Avea pe cap o batistă viu colorată și părea că doarme.
- În sfârșit, spuse Truman ușurat. Necazurile noastre au luat sfârșit, și făcându-și palmele pâlnie la gură strigă: Hei! începând în același timp să coboare îndreptându-se spre acel solitar.
- Mai bine ai încerca să repeți în grecește, îi spuse nevastă-sa ironic. Nu dă semne că ne-ar auzi.
Într-adevăr străinul continua să stea cu spatele la ei, fără să le dea nici cea mai mică atenție. Doar când Truman strigă a doua oară se întoarse, iar cei doi văzură că era vorba de o femeie. Aceasta se ridică scăpând undița din mână și rămase așa, parcă neștiind ce să facă: să o ia la fugă sau să-i aștepte să se apropie. Truman și nevastă-sa coborâră fericiți panta ținându-se de braț, dar văzând expresia femeii s-au simțit obligați să-i explice cum ajunseseră acolo și de ce strigau așa.
- Ne-am rătăcit. Femeia nu reacționa nicicum, în afara pornirii pe jumătate ascunsă de a o lua la goană, lucru care se putea vedea din atitudinea sa. Purta pantaloni maron și un tricou vechi și peticit din lână. Sub bărbie avea legată o eșarfă. Pe când se apropiau de ea Elsie spuse în șoaptă:
- Nu prea merge. Nu înțelege ce-i spunem. Nici nu prea seamănă a fi grecoaică, deși într-un fel, tu ce zici?
Numai când au ajuns mult mai aproape și-au dat seama că este vorba de o femeie bătrână cu o siluetă ca de băiat, slabă, cu părul argintiu tuns scurt. Doi ochi căprui priveau dintr-o față boțită și acoperită de un păienjeniș de riduri fine, semănând cu urmele ciorilor pe zăpadă. Acești ochi îi priveau cu neîncredere și oarecare neliniște. Stătea în picioare, privind dincolo de pârâu, cu fața la ei, căutând cu o mână nervoasă trunchiul măslinului din spate, dorind parcă să-și afle un sprijin. Elsie avea impresia că are în față un copil care, sfios, se ține de poalele maică-sii. Elsie îi făcu semn cu cotul bărbatului ei.
- Hai, dă-i drumul. Vorbește, îi spuse.
O expresie comică de nehotărâre apăru pe fața domnului Truman. Din tăcerea bătrânei înțelese că nu pricepe cuvintele englezești pe care le rostise. Cât despre greacă nu știa o iotă. În orice caz, îndreptându-se de spate și deschizând gura, spuse șovăind:
- Englezi. Noi, englezi. Ingleses , arătând cu degetul mai întâi spre el și apoi spre nevastă-sa.
Pentru prima dată femeia zâmbi auzind aceste cuvinte - un zâmbet de ușurare amestecat cu un fel de înțelegere supremă.
- Slavă Domnului, spuse femeia cu o voce care era aspră, dar care avea în ea o oarecare distincție și stăpânire de sine care-i aminti brusc lui Truman de Graecen. Slavă Domnului. Am crezut că v-a trimis Evan - că ați venit să mă luați de aici. Apoi, pe neașteptate, se relaxă și aplecându-se în față pentru a avea o poziție mai comodă pentru râs, începu să râdă tare lovindu-se cu mâinile peste coapse.
- Va să zică, vorbiți englezește? spuse Truman, destul de supărat că fusese făcut să-și nedreptățească propria limbă, scâlciind-o.
- În fine, spuse femeia ridicând undița și trecându-și peste braț mânerul unui pannier din paie. De fapt sunt americană. Numele meu este Adams, Ruth Adams.
Cobora acum în josul râului pentru a se opri după douăzeci de pași, unde, pășind pe niște pietre puse anume, îl putea traversa. În tot acest timp continua să vorbească.
- N-am mai văzut picior de om străin de ani de zile, spuse cu o mică iritare în voce, dar în același timp cu acea notă de siguranță și autoritate care o făcea atât de plăcută și muzicală pentru ureche. Trebuie să mă iertați. Când nu vezi pe nimeni uiți cum să te porți. Elsie Truman observă că în loc de pantofi purta mai multe perechi de ciorapi kaki care aveau un fel de talpă făcută cumva, ca o căptușeală. Dacă te uitai la ea de aproape părea și mai bătrână; și totuși, foarte curios, trăsăturile feței păstrau o puritate a conturului aproape copilărească. Dar ridurile erau atât de adânci. Acum ajunsese chiar în fața lor, în pantalonii ei maro din catifea reiată foarte peticiți, și le întindea timid o mână în timp ce se prezentau. Încheieturile mâinilor erau delicate și fine, dar unghiile erau neîngrijite și rupte, iar palma când i-o strângeai o simțeai tare și bătătorită ca a unui plugar.
- Ruth Adams, murmură aceasta fiecăruia, pe rând. Probabil că, spuse ea, ați ieșit prin labirint.
Acest cuvânt readuse în mintea lui Truman senzația de panică și pericol, pe care ultimele câteva minute petrecute în acest loc le șterseseră ca prin minune.
- Da, spuse el repede, și mai sunt încă câțiva acolo jos. Vrem să le venim în ajutor cât putem mai repede.
Necunoscuta se întoarse și începu să meargă alături de ei spunând:
- Cred că sunteți epuizați. Haideți cu mine să văd dacă vă pot oferi ceva de mâncare.
Elsie Truman mergea lângă ea cu o senzație că ceva nu este în regulă; femeia nu reacționase nicicum, parcă nici nu auzise ce spusese bărbatu-său când pomenise de ceilalți.
- Sunt, spuse ea, îngrijorată, având o pronunție aproape academică (se gândea că poate diferența dintre idiomul englez și cel american crease o neînțelegere), sunt încă cel puțin patru, cinci oameni pierduți în peșterile acelea.
Necunoscuta ridică pentru o clipă privirea spre ea, zâmbi și spuse:
- Îmi pare rău. Am auzit ce-a spus bărbatul dumitale. Dar nu putem face nimic, înțelegeți ce vreau să spun. Nu mai există nici un alt drum până aici decât prin labirint.
- Nici un alt drum, repetă Truman, dorind parcă să-l contrazică cineva, dar fiind contrazis chiar de propria sa convingere cu care exclamase aceste cuvinte - apoi se controla, se opri în fața femeii de parcă voia să-și măsoare forțele cu ea. Ce ați spus?
- Nici un alt drum, repetă femeia, băgându-și mâinile în buzunare după ce mai întâi pusese cu grijă pe jos pannier-ul, ca și cum nu voia să-i deranjeze pe cei trei peștișori care se uitau la ei printre frunzele de smochin. Femeia făcu un gest vag în direcția orizontului, continuându-l de jur-împrejur până ce ajunse să circumscrie tot ce se putea vedea cu ochii. Totul este închis, spuse aceasta fără să se adreseze parcă nimănui, cu o voce oarecum dezacordată; după aceea, observând neîncrederea întipărită pe fețele celor doi, neîncredere îmbinată cu consternare, adăugă: Vă rog să mă credeți.
Spusese aceste cuvinte cu hotărâre, cu o foarte slabă notă de aroganță, care însă le făcea să sune aproape ca un ordin: Ascultați-mă pe mine.
- Nici un alt drum, repetă Truman furios, ca și cum cele spuse fuseseră o insultă la adresa sa, la adresa acelei concentrări de energie și hotărâre care-l ajutaseră să scape din labirint.
- Ãsta-i adevărul, spuse femeia cu încăpățânare.
- Bine, dar acolo ce e?
Spunând aceste cuvinte arătă vag cu degetul în fața lor, acolo unde se înălțau munții care căpătaseră o culoare roșiatică și negricioasă în lumina adormită a soarelui.
- Stânci, spuse aceasta. De jur-împrejur. Știu că nu vă vine ușor să credeți așa ceva. Nici eu n-am putut crede când am pășit aici pentru prima oară. De câte ori n-am încercat să găsim un drum spre vale.
Mai merse câțiva pași după ce își luase coșul, strigându-le peste umăr:
- Veniți după mine ca să vă arăt casa.
Cei doi se priviră fără să spună nimic. Aveau din nou acea senzație de ireal, de a fi încurcați în mrejele unei plase de păianjen, de a fi manevrați.
- Crezi că e-n toate mințile? îl întrebă nevastă-sa făcând un gest vag cu degetul ca și cum și-ar fi înșurubat ceva în tâmplă. Nu primi răspuns.
- În tot cazul există o casă, spuse el. Hai să mergem. Își continuară drumul cu senzația că visează, prinzând-o din urmă pe femeie tocmai când aceasta ajunsese la marginea unei pajiști.
Dincolo de sprânceana dealului au văzut pentru prima dată semnele unei cultivări conștiincioase a pământului -o minusculă vie într-o depresiune apărată la nord de un parapet de piatră nu prea înalt.
- Da, e adevărat, spuse femeia întâlnind privirea lui Elsie Truman, această vie este pasiunea noastră. Vinul nu este cine știe ce, dar numai pentru că nu știm încă să-l facem cum trebuie.
Truman se apropie în spatele ei și spuse:
- Care „noi", doamnă Adams?
Femeia își întoarse spre el fața atât de grotesc marcată și totuși atât de copilăroasă și îi zâmbi încurcată.
- Noi, era vorba de fratele meu și de mine. Dar acum sunt singură. N-am mai vorbit englezește de când... Se întoarse brusc și-și reluă drumul fără să mai spună nimic altceva.
Câteva garduri vii destul de rudimentare din cactuși își făcură acum apariția, mărginind un drum accidentat. Spre surprinderea lor, intrând într-un crâng de măslini pitici și stejari veșnic verzi, observară o căsuță improvizată, construită din piatră, care se înălța într-un fel de parc de unde răzbătea slab zumzăitul leneș al albinelor.
- Uite-o acolo, spuse doamna Truman al cărei sentiment de ușurare la vederea unui semn evident de arhitectură domestică era întărit de zâmbetul care îi acoperise fața. Aveți albine, adăugă ea.
- Da, pentru miere. Îmi pare rău, dar pâinea nu mi-a mai reușit deloc de când s-a dus Godfrey. Știți, este greu să macini grăunțele destul de bine, și eu am început să îmbătrânesc. Vorbind dădea din cap aprobator și zâmbea.
Pe fața lui Truman se mai putea vedea încă acea expresie de neîncredere amestecată cu mâhnire. Pur și simplu nu putea să creadă așa ceva. Se apropiară de casă luând-o direct, ca să scurteze drumul, și el începu să examineze felul în care fusese construită casa cu un ochi atent de expert; fusese făcută din piatră brută așezată în blocuri unul peste altul. Colțurile erau ascuțite, iar rosturile dintre pietre nu erau umplute cu mortar, după câte își dădea seama. Intrarea era susținută de trunchiul unor pomișori peste care se făcuse un fel de îmbrăcăminte de scânduri din vechi lăzi de muniții de culoare gri. Pe ici pe colo se mai vedeau seriile și descrierea conținutului. Femeia îi invită în casă luând-o înainte.
- A durat șase ani până să terminăm casa asta. Și bineînțeles, Godfrey a lucrat enorm și mai târziu ca să o aranjeze. Era formidabil de inventiv. A fost o muncă titanică. Până atunci locuisem într-o peșteră sus pe deal. Uitați-vă ce solidă este și cât de frumos a finisat interiorul.
Deschise pe neașteptate o ușă de stejar arătându-le o cameră lungă și scundă pardosită cu șipci neșlefuite de pin și chiparos. Pereții fuseseră spoiți cu un fel de pigment natural de culoare gri, zgrunțuros, pe care cineva desenase câteva caricaturi ale unor fețe omenești de dimensiuni mari.
- Nu-i așa că-i frumos?
Femeia traversă încăperea îndreptându-se spre vatra de piatră în care fumega un foc de bușteni pe care-l ațâță punând și alte lemne. Pe plita căminului se afla o canistră metalică în care fusese benzină. Își cam pierduse luciul, dar era pe jumătate plină cu apă caldă.
- Vă rog, intrați, spuse întorcându-se spre ei cu o față care radia de plăcere, încât se simțiră obligați să se poarte cum se cuvine. N-am crezut niciodată că voi avea ocazia să pot arăta cuiva opera lui Godfrey. Godfrey este fratele meu.
Arătă spre una din fețele desenate pe perete, o față neliniștită, frumoasă, cu o chică de păr cârlionțat; femeia zâmbi iar.
Ochii lui Truman erau larg deschiși, plini de admirație, în cameră nu era nici un scaun, dar răspândite ici-colo, erau niște perne simple umplute cu niște iarbă cam aspră. Fața pernelor era făcută din ceva care, dacă își dădea el bine seama, era mătase fină de parașută. Două mese de lemn, netede, se aflau în apropiere și aveau picioarele făcute din bușteni de lemn curățați de coajă.
La lumina focului care se întețea trei pături ca de piei roșii străluceau în culori vii cu un aer primitor. Întreaga atmosferă din casă era simplă și curată - cu toate că aveai impresia că-ți oferă strictul necesar, dar că este în același timp nelocuită.
- Înainte de a vă spăla, spuse femeia blând, cred că v-ar prinde bine un ceai - nu este ceai adevărat dar aproape tot atât de bun. Ceai din Creta - salepi - probabil că ați auzit vorbindu-se de el. Vin într-o clipă.
Îi lăsă stând în picioare, nehotărâți, în mijlocul camerei, în timp ce ea trebăluia în camera de alături. Elsie Truman se așeză pe una din perne și își întinse picioarele spre foc.
- Ei bine, spuse ea, ce părere ai despre toate astea? Truman nu știa ce părere avea. Era reținut, nu se pricepea să dea verdicte. Aproape imediat femeia a revenit cu o expresie plină de speranță neliniștită care i se citea pe față.
- Minunat, spuse ea, văzând-o pe Elsie Truman pe jos în fața focului. Ce bine-mi pare.
Spunea toate astea ca și cum i-ar fi fost frică ca cei doi să nu fie doar niște simple închipuiri ale minții sale și care nu așteptau decât ca ea să se întoarcă cu spatele pentru a dispărea. Le întinse cu hotărâre cănile emailate în care le turnă apa clocotită dintr-o oală de metal.
- Orhidee de baltă, le explică ea. Un alt exemplu al istețimii lui Godfrey. Cred că o să vă placă.
Întinzându-le cănile se scuză că nu are nici un pic de zahăr.
- Aici la munte nu am nici zahăr, nici sare, le spuse așezându-se și începând să-și scoată rând pe rând câteva perechi de șosete înainte de a întinde spre foc o pereche de picioare frumoase. E pe un deal un loc cu sfeclă de zahăr, dar nu știu să-l extrag, iar de mestecat este foarte obositor, dar cine știe, poate mă puteți ajuta voi?
Cu un aer preocupat Truman declară că nu se prea pricepe la treburi de astea. Tot mai era convins că trebuie să existe o șansă de a găsi un drum care să-l ducă înapoi la Cefalu și de aceea respingea acel vag aer de proprietate cu care necunoscuta părea că vrea să-l implice în propriile ei preocupări.
- Mai vorbește-ne despre Godfrey, spuse el, simțind o neașteptată speranță pentru că era sigur că o auzise spunând că Godfrey nu mai era cu ea.
- Godfrey, spuse aceasta sorbind din ceai. După plecarea celorlalți doi, Evan și John, Godfrey a rămas cu mine. Era singurul meu frate. Semănăm foarte mult în resemnare sau cel puțin așa credeam eu. Era fericit când putea construi ceva aici, ca să ne facă viața mai suportabilă. Casa, veranda sunt făcute de el - și chiuveta de la bucătărie pe care încă n-ați văzut-o. Aproape tot ce este bine făcut aici este făcut de mâna lui Godfrey. Totuși a început și el să dea semne de neliniște văzând cum trece un an după altul și aici părea că nu mai are prea multe de făcut. El este o victimă a nevoii de a face ceva. La început zicea că locul acesta este raiul pe pământ. Iubea munții - de fapt fusese un alpinist foarte cunoscut. Pentru el era insuportabil să se știe abandonat aici în mijlocul unor munți imposibil de escaladat. A încercat să-i urce pentru a reveni printre oameni, dar i-a alunecat piciorul. A căzut de la o înălțime de peste două sute de metri. Am să vă arăt stegulețul pe care l-a prins de târnăcop. Îl puteți vedea de sus - noi am numit locul acela Vârful Ibex, pentru că John, bărbatul meu, a zărit odată acolo un țap. Când este vânt flutură - stegulețul. Ai o senzație ciudată, ai impresia că Godfrey mai trăiește - parcă ar chema după ajutor. A căzut între două plăci imense de granit. A fost numai vina lui. Când s-a întâmplat asta vântul sufla puternic. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Trebuie să fie câțiva ani de atunci. De când a plecat mă simt teribil de singură și cam neajutorată. Godfrey se descurca în orice situație. Dar acum că sunteți voi aici lucrurile se vor schimba. Poate că și prietenii voștri vor descoperi drumul până aici sus, și veți fi mai mulți. Este mult mai plăcut când este mai multă lume. Bine că mi-am adus aminte, trebuie să vă aduc niște pături din debara. Acum nopțile sunt reci...
Se opri pe neașteptate din vorbă, văzând expresia de neliniște și neîncredere de pe fața lui Truman.
- Înțeleg că nu mă credeți.
- În fine, spuse Truman, trebuie să recunoașteți că este o poveste ciudată.
Ea își puse cana pe jos și se ridică spunând:
- Nu mai avem decât o oră de lumină. Haideți să facem împreună un tur al platoului ca să vă convingeți singuri că nu există nici o cale de întoarcere. Îmi pare rău. Înțeleg perfect ce simțiți. Dar este inutil.
Elsie Truman se așeză confortabil ca o pisică la dogoarea focului sorbind până la fund ceaiul de salepi.
- Nu pot să cred, spuse ea, dar cu o voce atât de inocentă și prietenoasă încât nu se putea simți în ea nici o urmă de suspiciune. Pur și simplu nu-mi vine să cred.
- Mă aflu aici din anul 1926, spuse liniștită femeia. Este scris pe peretele de acolo; când am construit casa am adus la zi și calendarul. Acum suntem în...
- O mie nouă sute patruzeci și șapte, spuse Truman.
- Douăzeci și unu de ani.
- O grămadă de vreme.
- Am venit mai întâi, spuse femeia, așezându-se iarăși lângă soția lui, am venit mai întâi în Creta pentru că era vorba de niște săpături pe care bărbatul meu dorea să le facă - la Castro. El este, era adică, arheolog, iar Evan era student, iar pe atunci asistentul său. Godfrey a venit din Anglia doar pentru o vacanță ca să stea cu noi. Locuiam în sat - Cefalu - trebuie să fi auzit de el. Doar în glumă lui Godfrey i-a venit ideea să încercăm să facem o hartă a labirintului. Era așa de sigur că nu exista nici cel mai mic pericol. Înaintasem destul de adânc în el când unul din tunelurile mici s-a surpat și astfel nu ne-am mai putut întoarce pentru a urma traseul pe care-l marcasem. Din fericire, aveam mâncare la noi. Abia după o săptămână am reușit să ieșim aici. Cei doi rămăseseră nemișcați, ascultând-o.
- Dar unde-i bărbatul dumitale, spuse în cele din urmă Truman, și celălalt bărbat?
Femeia își duse mâinile la față și își frecă încet obrajii cu palmele.
- S-au întors, spuse ea absentă, cu o voce plată și lipsită de orice urmă de sentiment.
Începuse să-și tragă ciorapul cel gros și să împingă acea umplutură care servea drept talpă la locul care trebuia.
- S-au întors unde? întrebă Truman brusc. Au coborât înapoi în labirint? repetă acesta cu o voce în care se îmbina uluirea extremă cu amuzamentul.
- Da, spuse aceasta. Vedeți voi, bărbatul meu devenise foarte nervos la ideea că este încarcerat aici. Ura situația asta. El și Evan au început să se certe îngrozitor. Godfrey era singurul care nu-și pierdea cumpătul și aplana situația. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost cu noi. Cred că Evan - ba nu, e o minciună: știu că Evan mă iubea. Într-o bună zi s-au hotărât să-și încerce norocul, să intre iar în labirint și să încerce să-și croiască prin el drum spre partea cealaltă. Nu știu până acum dacă au reușit. Asta se întâmpla cu ani în urmă.
Se sculă în picioare și arăta cu degetul o dată scrisă pe perete în timp ce cu cealaltă mână deschise ușa:
- Haideți, spuse ea, veniți să vă convingeți cu ochii voștri. O jumătate de oră de mers a fost suficientă ca să se convingă definitiv că se aflau izolați într-un loc rupt de lume.
Era aproape imposibil de crezut așa ceva și totuși era adevărat. În toate cele patru puncte cardinale muntele se surpa, se rupea pur și simplu căscând o prăpastie de câteva sute de metri în fundul căreia vedeai niște văi înverzite dar nebătute de picior omenesc. Nici măcar nu mai puteai spune în ce direcție se află Cefalu. Undeva în depărtare, Truman distingea siluetele unor portocali. Soarele cobora acum văzând cu ochii, iar vârfurile munților care-i înconjurau străluceau cu sclipiri de giuvaeruri topite. Nu vedeai nicăieri o ieșire din această centură de munți; nicăieri nu vedeai nici măcar un cătun; nicăieri nu sclipea marea. Locul semăna foarte bine cu un crater pe suprafața lunii.
Bătrâna mergea alături de ei, preocupată, nerostind aproape nici o vorbă, tot drumul. Nici nu mai părea atât de emoționant de hotărâtă să le dovedească că le spusese o poveste adevărată. Trecură pe lângă pârâul cu păstrăvi și traversară pajiștile unde cele cinci oi și vaca i-au urmărit liniștite, cu priviri gânditoare.
- Acestea, le explică femeia, au apărut croindu-și drum prin labirint până aici sus. Până acum, le spuse ea, sunt singurele care nu au dat nici un semn de neliniște în sensul că ar vrea să se întoarcă.
Din cauza frumuseții a tot ce o înconjura și a oboselii, Elsie Truman simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
- Vă rog, haideți să ne întoarcem, spuse în cele din urmă, sunt atât de obosită.
De îndată ce au intrat în căsuță au simțit deja o senzație de intimitate și plăcere - ca și cum ei și nu alții ar fi fost proprietarii. Le zburase complet din minte și orice gând legat de soarta celorlalți din grup, acum când le era foarte clar că nu-i puteau ajuta cu nimic. Amândoi o ajutară pe bătrână să mai facă niște ceai și să mai întețească focul până ce flăcările au început să arunce umbre întunecate pe peretele din față, de unde fețele celor trei bărbați care se plictisiseră de acest Eden îi priveau gânditori, fără nici un interes - fiecare dintre ei părea închis în impenetrabilitatea unei posturi care se evaporase.
- Timpul trecut, timpul prezent - ce înseamnă? spuse bătrâna într-un târziu, apropiindu-și o pernă de foc. Dar oricum aș vrea să-mi creați o imagine asupra lumii de dincolo. Spuneți-mi ce s-a mai întâmplat?
Cu multe ezitări cei doi au început să răspundă la întrebările ei neobosite. Da, fusese un război.
- Așa credeam și eu, exclamă ea. Credeam că a mai fost unul. Se ridică și sprijinindu-se de perete, adăugă: Știți, într-o zi au început să cadă din cer niște pachete, erau legate de parașute. Erau baloturi mari cu diverse - medicamente, haine, lucruri pe care nu le mai văzusem în viața mea. Trebuie să-mi explicați ce-i cu ele. În luminiș cred că sunt vreo cincizeci de puști: Godfrey le-a pus frumos unele peste altele. Se întreba dacă le-am putea folosi țevile ca să ne facem un fel de canalizare. Godfrey a făcut o băiță de piatră foarte drăguță, dar nu știa cum să încălzim apa.
- Păi, dacă ați avea un primus cât de vechi, spuse Truman, și niște țevi v-aș face imediat un boiler pentru baie.
Discuția se înflăcărase. La un moment dat în timpul campaniei din Creta, o mulțime de echipamente germane căzuseră pe platou, dintr-o greșeală. Au hotărât ca a doua zi dis-de-dimineață să meargă la locul cu pricina și să inspecteze totul cu ochiul tehnic al domnului Truman.
- Și haine, spuse femeia, o să aveți o grămadă de haine groase. Pantaloni și haine militare de lână. Foarte frumoase. Unele par englezești. Discuția a continuat și în timpul mesei care consta dintr-o supă, păstrăvi, brânză grasă făcută după o rețetă grecească și un pahar de lapte cald de capră în care pluteau mărgele galbene de grăsime. Gustul mâncării era excelent în ciuda faptului că era nesărată. În timpul mesei au văzut vârfurile magnifice strălucind alb de parcă luaseră foc sub lumina lunii care devenea tot mai puternică, semănând cu un imens decor de teatru. O liniște îngrozitoare se așternea între fiecare cuvânt pe care-l rosteau. Elsie Truman o simțea cum se instalează, cum îi dizolvă cuvintele pe care le rostea reducându-le la simple zgomote care păreau infime în comparație cu calmul greu și imens al liniștii. O cuprinse o senzație asemănătoare fricii; dar era totuși ceva mai difuz mai greu de înțeles dintr-o dată pentru că singurul lucru de care îi putea fi frică acum era doar ideea că va fi ruptă pentru totdeauna de lumea în care trăise până atunci.
- Godfrey, Evan, John și cu mine, spuse bătrâna. Am muncit până nu ne-au mai ținut puterile. Vorbea cu privirea ațintită în foc, retrăind crâmpeie uitate din trecut.
- Totuși, ne-am făcut viața suportabilă cu cele câteva lucruri pe care ni le lăsase soarta. O lupă, câteva pături, un mic ferăstrău, un toporaș, o pușcă de vânătoare și încă câte ceva. Luni de zile aflați că numai focul ne-a ținut în viață. Cu greu am răzbit primul zid al casei, cel de la nord, într-o iarnă teribil de geroasă. Conduși de Godfrey am muncit ca niște catâri. Se ocupa de toate în modul cel mai firesc. După cum vedeți, mai lipsesc o mulțime de lucruri necesare; geam la ferestre, ar fi de pildă unul dintre ele. Paravanele gri sunt drăguțe, făcute din mătase, dar nu țin prea bine; cred că și voi simțiți cum trage curentul prin ele. Dau o oarecare atmosferă chinezească încăperii, e adevărat, mai ales când încep munții să se developeze ca niște fotografii conturându-se încet pe suprafața lor. Era atâta liniște după ce au plecat, dar în fine, tot răul spre bine. Am simțit că și în mine parcă se schimbase ceva, deși nu știu cum aș putea să vă explic ce anume. Poate că singurătatea este cauza. Sau poate totul este doar în mintea mea; totuși Godfrey spunea că într-un fel ne-am aliat cu forțele naturii și nu am încercat să ne opunem lor. El studiase filosofia și spunea adesea că întreaga civilizație apuseană pe care o știm noi se bazează pe Voință; și ea duce mereu la acțiune și la distrugere. In același timp susținea că în noi există ceva, un element de repaus, cum îi zicea el, pe care ți-l poți educa și astfel să-ți poată modifica complet viața. Par cam aiureli, nu-i așa?
Cam așa ceva. „Zău așa, gândi Truman înghițindu-și un căscat, oare toată osteneala mea de o viață mai întâi, apoi cu labirintul, nu merită drept răsplată decât să stau și să ascult asemenea aiureli pe un platou din Creta de unde n-am cum să mai scap?" Totuși nevastă-sa părea interesată. Obrajii i se îmbujoraseră, cum i se întâmpla mereu când era emoționată și, aplecându-se în față, o auzi spunând:
- Te rog, nu te opri.
Necunoscuta stătea pe jos, în fața focului, cu picioarele încrucișate, privind înaintea ei, întinzând din când în când câte o mână ca să și-o încălzească.
- Godfrey mai zicea că ai putea chiar influența fizic lumea care te-nconjoară. Ia să vedeți ceva caraghios. De când s-a dus el am observat că toporul nu mai trebuie ascuțit. Nici nu vă puteți închipui cât de important a fost toporul pentru noi în primele zile, când ne apucasem de casă; îl foloseam cu mare grijă. Dar chiar și atunci trebuia ascuțit de fiecare dată. Godfrey se ocupa de asta. Dar de când el a plecat a rămas la fel de strălucitor și ascuțit ca înainte; și vă puteți închipui că l-am folosit destul. Încercați-i lama cu degetul. E ascuțit, nu-i așa?
Îi zâmbi lui Elsie Truman și-i spuse:
- Pari tristă. Te rog, nu fi tristă. Nu sunt nebună. Doamna Truman protestă în fața unei asemenea incriminări. Ar fi vrut să mai audă câte ceva, dar brusc necunoscuta s-a ridicat în picioare spunându-le să vină să le arate camera lor. Luând un fel de frânghie făcută din fire de trestie muiată în rășină îi duse într-o cămăruță unde erau două paturi. În dreptul ferestrei erau bătute scânduri, dar pereții erau spoiți la fel ca în camera de zi. Era foarte frig. Elsie Truman începu să plângă. Bărbatul nu făcu nici o încercare să o consoleze; stătea întins lângă ea, privind fix la tavan, și repeta cu o voce perplexă:
- Poți spune ce vrei, dar e al dracului de ciudat. Fără doar și poate.
În cele din urmă oboseala a fost mai tare decât perplexitatea și a adormit cu mâinile băgate la subsuori ca să și le încălzească.
Întinsă lângă el, nevastă-sa a rămas multă vreme trează ascultând cum crește tăcerea ca revărsându-se din miezul unei scoici uriașe; întreruptă în răstimpuri de mici zgomote ca foșnetul unui șoarece sau ca niște cristale de gheață zdrobite sub niște pași mici. Parcă simțea prezența acelor vârfuri înghețate înălțându-se golașe dincolo de fereastră în lumina lunii, îngropate în gândurile lor de zăpadă. Avea impresia că se află pierdută în unul din visele ei; și totuși, mai profundă decât senzația tot mai mare de groază, simțea că numai pentru că nu cunoaște încă această lume i se părea că-i este potrivnică.
La miezul nopții, pentru a-și satisface niște nevoi naturale, o porni bâjbâind prin camera cea mare în care se afla căminul. Luna se ridicase de tot pe cer, iar strălucirea sa orbitoare se juca pe paravanele de mătase care acopereau ferestrele; o slabă adiere de vânt le mișca din timp în timp. Tocmai se pregătea să deschidă ușa de la intrare când, uimită, văzu conturată de razele lunii, pe paravanul cel mai apropiat de ea, silueta unei femei; femeia stătea pe un taburet cu trei picioare înfășurată într-o pătură cu fața spre imaginea munților. Capul era puțin ridicat și aplecat într-o parte, ca și cum ar fi ascultat un sunet, cu toate că întreaga sa atitudine era de repaus.
- Nu te teme, spuse aceasta. Vino afară dacă vrei. Elsie Truman se simți ca un copil prins asupra faptului.
- Am ieșit doar pentru o clipă, spuse ridicând zăvorul și ieșind pe verandă.
Necunoscuta nu se întoarse, nici nu mai spuse nimic. Era atât de concentrată încât puteai crede la prima vedere că se roagă.
Elsie Truman termină repede, pentru că noaptea era rece și nu mai avea de gând să stea mult în aerul acela înghețat. Întorcându-se spre verandă o auzi pe cealaltă femeie spunând:
- Elsie.
Nu se întorsese spre ea, continuând să privească în sus fixând zăpezile.
- Da, spuse doamna Truman.
- Presupun, spuse necunoscuta, că mă crezi nebună dacă îți spun că nu dorm niciodată. Accentuase cuvintele cu o plăcere evidentă. Stau aici în fiecare noapte și mă simt perfect odihnită. Hai, vino să stai puțin lângă mine și am să-ți spun ceva.
- E frig, protestă Elsie Truman.
- Doar o clipă.
Cealaltă se supuse, cățărându-se și așezându-se destul de incomod pe parapetul balconului.
- Uite, spuse necunoscuta privind fix șirul de munți înzăpeziți ale căror crevase zdrențuite le priveau cu străfulgerări întunecate și sinistre în lumina lunii. Ia-mi pulsul. E normal, nu? Uite ce calde mâini am, ca și picioarele. Dacă ai fi doctor ai mormăi sigur ceva admirativ în legătură cu circulația mea periferică. Vorbea tot ca prin vis cu o voce neutră, ca și cum cea mai mare parte a minții sale era folosită în altă parte.
- Dormitul, spuse neclar, a fost inventat pentru cei obosiți. Oamenii obosesc pentru că nu știu cum să-și folosească corpul și mintea, ca atleții care stau într-o poziție care le dă cârcei.
Elsie Truman își sufla nerăbdătoare în palme. Urmase un curs de biologie la un moment dat la Politehnica din Londra și nu-și amintea să i se fi spus vreodată așa ceva.
- Nu mai ai nevoie de somn și nici de moarte, spuse rar femeia. Apoi, adăugă cu mai multă forță: Aș vrea să-ți pot spune ce mi s-a întâmplat. Când Godfrey a plecat, între ora când beam ceaiul, după-amiaza, și masa de seară, nu mi-a spus nimic, eu n-am avut nici o presimțire - a fost o senzație ciudată, aproape neplăcută, dar într-un fel știam că este utilă. Cum să-ți spun? E ca și cum ai încerca într-o noapte să găsești gaura cheii de la ușa de intrare. Þi-e imposibil. Cam așa trăiesc majoritatea oamenilor. Dar, pe neașteptate, cheia nimerește broasca, pătrunde în locașul ei și devii din nou stăpânul casei tale. O fărâmă de secundă de ușurare și putere. Și încă ceva. Nu cred că această senzație pe care am simțit-o este ceva unic. Totul a venit de la sine, normal, prin repaus, înainte nu am fost niciodată destul de calmă. Aici am devenit calmă ca o stâncă. Elsie, mă asculți?
- Da.
Fără să-și dea seama, o asculta brusc cu mare atenție. Până acum mintea îi fusese neclară și înglodată, dar ceva din felul în care i se explicase totul a izbit-o ca fiindu-i foarte cunoscut; îi reamintise de momentul în care Campion i-a arătat că există în ea o frumusețe care nu are nimic comun cu felul în care arată.
- Mi-am adus aminte cum era viața înainte, continuă bătrâna liniștit. Într-un fel, nu mă implicam în nimic. Acum particip la tot. Mă simt implicată într-un fel cu totul nou. Înainte trăiam după precepte morale - pentru că prin morală se încearcă să ne unim unii cu ceilalți. Acum nu mai simt nevoia de religie sau credință în sensul vechi al cuvântului, în mintea mea, înăuntrul ei (și nu e vorba de ceva gândit sau simțit, ci de ceva care există, prin care exist eu), deci acolo înăuntru nici nu interzic, nici nu selectez. Înglobez. Este înțelesul pur științific al cuvântului „dragoste". Crezi că spun tâmpenii? Înțelegi ceva din tot ce spun?
O senzație ciudată, neliniștitoare, a ceva cunoscut începuse într-adevăr să prindă contur în mintea lui Elsie Truman. Era ca și cum această discuție conturase părți din viața ei care până atunci zăcuseră neînțelese. I se părea că o parte din ea fusese până atunci ca o casă nelocuită, cu toată mobila imensă acoperită de husele unor prejudecăți acceptate, vagi și diforme.
- Nu știu, spuse aceasta, speriată că se face de râs. Mă simt stânjenită și ridicolă.
- Nu are importanță, spuse cealaltă, important este ceea ce simți tu. Credeam că voi încerca să-ți explic de ce nu dorm niciodată. Și de ce nu voi muri decât în momentul în care voi dori eu cu adevărat - adică după ce voi fi explorat de tot lumea asta. După ce voi fi complet uzată și, ca să zic așa, m-am golit de lumea asta pentru a trece în cea care urmează.
Elsie Truman rămăsese cu privirea țintuită într-o ciobitură din zidărie și spuse:
- Aș vrea să știu mai multe despre asta. Simt că știu despre ce vorbești, dar nu mă pot exprima. Cum îți dai seama... ți-ai dat seama... că ai descoperit asta? Vreau să spun senzația asta?
Multă vreme bătrâna nu a mai spus nimic, își arcuise sprâncenele ca și cum ar fi încercat să găsească locul exact de pornire al acestui salt, în interiorul ei. În cele din urmă spuse:
- Nu știu. Închise ochii. Nu este vorba de ceva pozitiv, adică în plus. Este mai degrabă vorba de ceva ce acționează în sens opus, negativ - să poți deveni atât de calm în interiorul tău încât să devii receptiv. Așa ceva nu poate fi căutat, în schimb, dacă te pregătești pentru așa ceva, această senzație va veni singură și se va instala ca un fluture de noapte. Este vorba aici nu de „caută și vei afla" cum scrie la Biblie, ci „pregătește-te și vei fi aflat". Of, nu cred că voi putea să spun asta mai clar.
- Pe vapor era un bărbat, spuse Elsie Truman rar. Pictor - apropo, și el s-a pierdut în labirint. Mi-a făcut portretul și mi-a spus o groază de lucruri care păreau că vin dintr-un sentiment foarte asemănător. Credeam că sunt puțin îndrăgostită de el. Într-o noapte m-am dus în cabina lui și m-am culcat cu el; după aceea a fost furios pentru că zicea că trădase sentimentul despre care vorbim noi. Am crezut că spune tâmpenii, dar el tot spunea că eu nu am nevoie de dragoste ci de acel altceva. Și că lăsându-l să se culce cu mine l-am făcut pur și simplu să ofere acel ceva într-un fel inferior. Ceva adevăr era în totul, pentru că în scurtă vreme mi-am dat seama că nu-l iubesc. Totuși avea în el un fel de trăire ciudată și pe mine asta mă interesa; mi-a spus că m-am înșelat singură, spunându-mi că este vorba de dragoste, iar el m-a amăgit lăsându-mă să cred că despre asta e vorba. Toată povestea a fost foarte încâlcită și eu m-am simțit vrednică de dispreț.
Femeia nu spuse nimic. Deodată Elsie Truman simți că făcuse un solecism.
- Pur și simplu, am simțit, spuse slab, că vorbea despre același lucru ca și tine.
- Da, spuse străina. Evident.
- Era furios și pe el și pe mine.

- Într-un sens a fost o prostie din partea lui.
- Așa am zis și eu.
- Dar în alt sens avea dreptate.
Elsie Truman se sculă în picioare și se scutură de praf.
- Bine, dar care este sensul cel bun? spuse timid. La urma urmei trebuie să-ți trăiești viața și asta înseamnă oameni, lucruri, situații de tot felul. Nu e loc pentru toate, știi asta.
- Poate ai dreptate.
Nu își întoarse fața de la zăpezi.
- Poate că ai dreptate, repetă încet.
Totuși, privind acea față mică și senină ca de copil, dar plină de zbârcituri, exprimând o profundă liniște, doamna Truman simți un sentiment de înstrăinare și panică: toate limitările citadinului care se vedeau în unghii, haine, dinți păreau că o sufocă în timp ce stătea acolo în umbra verandei, pregătindu-se să spună noapte bună. Urcându-se în pat se simți cuprinsă de o senzație ciudată de furie și bucurie. „Cu un elicopter am face exact o oră să scăpăm din locul ăsta," își repeta triumfătoare cu toate că nu amintea de unde spera că va veni acel elicopter. Totuși mult timp a rămas trează, gândindu-se la umbra tăcută de afară care veghea în lumina lunii.
Pentru cei doi aventura nu a devenit realitate decât după câteva săptămâni petrecute pe platou. Era un șoc cu efect întârziat. Încă mai purtau în ei, ca să spunem așa, gustul existenței de până atunci: singurul lucru care reprezenta un punct de referință pentru existența prezentă petrecută printre ferigi și pomi fructiferi pe acest mic platou pe care Godfrey îl numise Eden și pe care însuși Truman îl botezase „Cupola Nenorocitei Lumi". Asta se petrecea cu câtva timp înainte ca Elsie Truman să simtă, cu o senzație amestecată de panică și plăcere, că într-adevăr nu mai exista continuitate între tot ce lăsase în urmă și tot ce moștenise. Cât de departe părea trecutul: niște amintiri legate de o casă afumată și o grădină din Anglia, amintiri de vacanțe la Clacton, drumuri cu autobuzul sau cu automobilul pe șoselele ude ale capitalei. Chiar și uniforma militară cea grea pe care o purta, cu binecunoscutul croi umflat cu păr de cal la umeri și piept (când fusese șofer de transport în ullimul război se obișnuise să poarte uniformă), i se părea acum ceva nou, o nouă transformare a personalității sale în termeni de... da, chiar, ce anume? Habar n-avea. Ceva legat într-un fel de creștere, dezvoltare. Atunci când ajuta la scoaterea ramelor de lemn din stupii de albine, sau când culegea salatele din iarba de la râu, sau când alegea ciupercile bune de mâncat din grădinița de legume de sub pădurea de pini i se întâmpla să se oprească o clipă și să încerce să se concentreze asupra existenței prezente, ștergându-și fața brună cu brațul pe care părul decolorat arăta cât de arzătoare este căldura verii care-i învăluia. Aveai impresia că natura ei, elementele esențiale ale naturii ei, se constituia într-un caleidoscop, formând un alt model.
Între timp, în jurul celor trei, peisajul ireal și măreț le aduceau în câmpul vizual contururi exacte și pure: liniile suple ale chiparoșilor și pinilor, umbrele gri-verzui ale măslinilor, în universul restrâns al casei lucrurile prindeau și ele contur conform unui plan. Trei oameni mănâncă mai mult decât unul. Bucuria pe care o simțea Truman folosindu-și energia și priceperea în mânuirea micii prese pentru măsline era pentru el ceva nou. Părea că munca avea acum obârșia în noi zone de simțire. Înainte fericirea fusese ceva pozitiv. Acum devenise ceva negativ, dar lucid și mult mai plin de satisfacții. Îl ajuta să se înțeleagă mai bine. Totuși energia consumată a fost răsplătită numai în ulei de măsline, care a fost pe măsura recoltei slabe a anului precedent.
Era un lucru clar că Ruth Adams era bucuroasă să îi aibă alături, ca să-i aline singurătatea.
- Ce bucuroasă sunt, spunea ea, că după ce mor vă rămân vouă toate astea. Mă bucur la gândul că va avea cineva grijă de casă și că totul va continua. Nu vă uitați așa. Presimt că nu veți pleca de aici. O să treacă și starea asta de neliniște și iritare pe care o simțiți acum. Evan și John erau altfel. Erau sociabili într-un fel slab, ei nu aveau nimic de învățat: sau ar trebui să spun mai bine, trebuiau să învețe totul. Ei au plecat în labirint ca să găsească drumul de întoarcere. Au vrut să mă ia și pe mine cu ei, dar când s-au hotărât s-o facă, era prea târziu. Mă întreb adesea dacă au reușit sau nu. Puțin probabil. Și totuși, din când în când, reușesc să ajungă aici oameni și animale din partea cealaltă. O dată a apărut un măgar încărcat cu ustensile geologice. Acum voi. În sfârșit, voi sunteți cei mai potriviți pentru locul acesta.
Erau împreună în fața focului după masa de prânz.
- Majoritatea, spuse ea, savurând abordarea subiectului ei favorit de discuție, dar în același timp arătându-le clar prin zâmbetul neîncrezător că era oricând gata să vorbească despre altceva ce i-ar fi interesat mai mult, majoritatea oamenilor au un caracter care seamănă cu niște pachete a căror hârtie (în care sunt ambalate) este ruptă și nenorocită. Pe de altă parte, datele unei personalități bune sau echilibrate sunt tot atât de simple și geometrice ca o problemă de Euclid. Mă întreb de ce lumea își pierde bunele obiceiuri ca să se amețească singură - ca să se mențină în confuzie? Sigur, este ușor să judeci atunci când te afli în exteriorul ei, așa cum suntem noi; totuși sunt sigură că lucruri ca plăcerea și munca se cuvin, merită să fie ditirambice. Da, dar nu și narcoticele menite să-l țintuiască pe om în starea confuză și nebuloasă a conștiinței sale. Tot ce mi-ai spus, domnule Truman, despre dezvoltarea statului ca idee - concept și începutul apariției conștiinței sociale - toate astea sunt numai niște ocoluri lungi și periculoase prin binefacerile materiale pentru a atinge o fericire care va continua să scape oamenilor printre degete atâta vreme cât aceștia se vor mai păcăli, atât pe ei înșiși, cât și unii pe alții. Uitați-vă la fețele lor.
Arătă cu degetul locul de pe perete unde lumina focului dansa pe portretele în cărbune ale camarazilor ei dispăruți.
- Singura care mai păstrează urmele unui nobil animal uman este fața lui Godfrey. Disperarea și suferința lui erau subtile. Pur și simplu nu-i mai rămăsese nimic de făcut decât să-și afle moartea - să știți că într-un fel pasul lui greșit a fost deliberat, la fel ca și presa pentru măsline și baia. El nu aparținea nici lumii exterioare unde credea că preferă să se afle și nici chiar acestui mic paradis. Au mai existat și înaintea lui mari spirite, tot atât de mulțumite ca și el. Cât despre ceilalți, John, bărbatul meu și Evan. (Își flutură încet spre ei mâna delicată.) Priviți la trăsăturile lor. Ei au trebuit să piardă, să li se confiște locul pe care-l aveau pentru a o lua de la capăt, de la o fază inferioară de dezvoltare. Ca la jocul gâștei . Au ajuns aici printr-un accident și toate energiile și le-au concentrat în încercarea de a se întoarce. Sigur, într-un sens nu se poate spune că nu aparțineau lumii exterioare. Simt o ușurare știind că au plecat. Cred că există un cuvânt special pentru ei și cei asemenea lor - trebuie să semene cu una din casele acelea care imită stilul Tudor pe care le întâlneai la tot pasul pe Great West Road. Într-un fel doar Godfrey nu m-a părăsit niciodată. El m-a învățat ce să recunosc, să identific în mine: de la el am învățat că moartea nu există decât în imaginația noastră. De aceea nici nu m-am mâhnit foarte tare în momentul în care nemulțumirea l-a făcut să treacă de cealaltă parte - ca și cum ar fi intrat într-o oglindă. Mi-a părut rău pe un alt plan, cu totul altul. Duceam dorul discuțiilor pe care le purtam cu el când ne beam ceaiul după-amiaza: stegulețul pus de el tot mai flutură de pe stâncă - dar vi l-am arătat deja. Of, dar mi-e frică că iar o să gândiți că vorbesc prostii.
De multe ori ceea ce spunea părea într-adevăr absurd; și totuși, cu timpul chiar și limitările limbii, chiar și ele păreau că se destramă pentru că înțelesul celor spuse de ea părea câ le transmite nuanțări și distincții de o claritate care nu și-ar fi închipuit că este posibilă înainte. Þi se părea că au început un curs de inițiere într-un vocabular cu totul și cu totul nou.
Într-o zi, pe când stăteau și vâsleau cu mâinile în micul bazin unde apa rece ca gheața care venea de la râul cu păstrăvi li se încolăcea înjurai degetelor șoptind în cresonul pe care-l culegeau, Elsie Truman întrebă curioasă:
- Ruth, nu-ți lipsește chiar nimic din viața ta de altădată?
- Totul. Dacă mâine ar veni cineva și m-ar lua cu forța înapoi - dacă Evan ar veni după mine, aș pleca fără să crâcnesc. Dar asta numai pentru că acum știu într-adevăr cum să trăiesc oriunde m-aș afla. Cred că acum sunt o persoană, nu o ceață. Poate influența mea s-ar dovedi utilă, binefăcătoare. Dar când spui „ce-mi lipsește" vrei să spui de fapt „dor"? Nu mi-e dor de nimic - nici măcar de masa de prânz, care va fi gata foarte târziu astăzi, dacă nu ne grăbim...
- Ce ciudat, spuse aceasta cu altă ocazie, trăim între două accidente care ne pot schimba complet viața. Dacă am sparge într-o zi lupa ce-am face? Dacă unul din elicopterele de care vorbești dumneata, domnule Truman, ar fi să apară și să aterizeze pe pajiște, ar trebui să ne hotărâm în a pleca sau a sta pe loc. Oricât ar fi ambele variante de accidentale, sunt totuși posibile. Moarte sau Viață? Viață sau Moarte?
- Gândiți-vă la toate, spuse Truman. Orașe, mine de mangan, guverne, cluburi, India, China, Rusia - te întrebi ce înseamnă toate astea. Bumbac, fier, oțel... unde duc toate aceste lucruri?
- Toate fac parte dintr-un model necoordonat. Omul ca individ care caută ceea ce noi, cred eu, am găsit. Căutarea aruncă în aer strălucitoare bucățele de aur și informații care îi captează atenția și-l împiedică să privească mai adânc în profunzimea sa. Da, este un spectacol uluitor al unui gen angajat în irosirea propriei vieți. Și totuși, fiecare activitate, fiecare acțiune a omului nu face decât să indice precum o săgeată pe o hartă direcția care duce la problemele metafizice centrale ale eului. Războaiele fabricilor, ale diplomaților, ale conceptelor - toate reprezintă angrenarea iremediabilă în contrariile care le-au dat naștere.
- Ai putea să-i înveți cum să facă altfel? Truman vorbea pios, invidios, ca și cum singurul lucru pe care și-l dorea cu adevărat era să schimbe natura omenească.
- Nu voi încerca; nu o voi face mai mult decât o fee cu voi.
- Atunci, ce vei face?
- Nimic. Îmi voi plăti chiria ca oricare dintre oameni.
Truman mormăi dezamăgit. Sperase ceva mai simplu: o formulă, o maximă.
- Pun rămășag, spuse el, că vei găsi un delușor plin de măslini și buruieni. Îți vei face o casă, îți vei lua câțiva stupi. Vei avea și o capră.
- Da, spuse soția lui. Și vei aștepta să apărem cu vești legate de noi metode de a face apă caldă și de a mulge capre. Pun rămășag că vei osteni tot așa tare și acolo. Așa ți-e felul.
- Așa-i și felul vostru, dacă încă nu ați ajuns să vă dați seama de acest lucru.
- Să știi, spuse Truman, n-am fost niciodată omul care să mă văicăresc. Pe de altă parte, viața de aici este extraordinar de sănătoasă, în ciuda gătitului mâncării.
Bărbatul o porni acum încet înspre casă, fluierând ușor, și traversă pajiștea.
- Nu mai pot spune absolut nimic despre toate astea, spuse grav, cu voce joasă, ca pentru sine. Mă simt ca-n ceață, învăluit. Asta-i treaba. Complet amețit. Și totuși, sub acel cer albastru simțea că este extrem de lucid.
- Năucit, repetă la infinit, în răstimpuri, în timp ce mulgea capra, după care o porni aiurea să se plimbe. Al dracului de năucit.
Se opri pe malul abrupt și privi peste câmpiile albăstrii și nesfârșite, către dealurile îndepărtate care tremurau în ceață. „Trebuie să apară cineva în zilele următoare", gândi el, „să mai tundă grădinile alea." Mă întreb dacă am putea face vreun semn celor de dincolo. Cu grijă, lăsă la o parte asemenea gânduri ca și cum ar fi fost fragile și casabile.
În bucătărie Elsie aprinsese deja focul de lemne. Era pe cale să se apuce să gătească niște porumbei sălbatici pentru masa de prânz.
- Foame, spuse Truman hotărât, nu simt nimic altceva. Foame. Să-ți amâni filosofia, fetițo, până după-amiază.
Soția lui își mirosea atentă mâinile, inhalând mirosul slab de mucegai al păsărilor moarte.
- Du-te de aici, spuse aceasta, mai durează încă niște ore. Rămase în picioare nehotărât, urmărind-o cum se mișcă de colo până colo.
- Ești fericită? spuse în cele din urmă cu o neîncredere ciudată, stând pe un singur picior și încrucișându-și brațele pe piept.
Ea îl privi zâmbind.
- Nu contenesc să mă tot întreb și eu dacă da sau nu, spuse aceasta.
- Vreau să zic, dacă ești cu adevărat mulțumită? continuă el.
- Nu știu, spuse ea rar. Dar tu?
- Eu sunt năucit, spuse el, trecându-și limba peste dinți. Sunt absolut năucit. Avea o ciudată senzație de ușurare că putea să se spovedească; dar în același timp era iritat pentru că nu putea să-și definească senzația mai clar.
O lăsă singură și ieși să se plimbe la pârâu, cu mâinile adânc afundate în buzunarele hainei militare. Intenționase să își păstreze aceste sentimente confuze numai pentru el și să încerce să și le clarifice singur, dar acum mâna dădu peste cuțitul la care ținea atâta și se trezi că începe să cojească o ramură de nuc fluierând printre dinți. Se gândea că asta trebuie să fie fericirea. Își ridică privirea și scrută dincolo de vale. Mai jos zări păsări care desenau mici cercuri eliptice, concentrându-se asupra acestui lucru care semăna într-un fel cu ce făcea el, dar era mult mai misterios, mult mai frumos. Simți cum este copleșit de o senzație aproape nefirească a naturii misterioase a lumii. Ar fi fumat dacă i-ar mai fi rămas vreo țigară. Începu în schimb să repare, tot fluierând, parapetul cam primitiv al micului bazin pentru păstrăvi peste care se revărsase apa, lucrând încet ca un castor. Privind în jos spre apa încrețită, văzu cum lumina soarelui pistruiază pietricelele netede de pe fundul apei; își aduse aminte de pistruii de pe nasul nevesti-sii. Aceasta devenise oacheșă și mai frumoasă, cu fața arămie și brațele mereu goale în bătaia soarelui. Și el se schimbase: avea acum barbă, își privi chipul reflectat în apa curgătoare, curios și cu o doză bună de indulgență. Ochii îi întoarseră privirea de jos, strălucind în ciudate luminițe apoase. „Foarte ciudat," își spuse, „pentru un tip oarecare ca tine. Foarte ciudat."
Anotimpul se apropia de apogeu - înainta spre toamnă și spre presarea modestei recolte de struguri; înaintând și spre iarnă cu teroarea vântoaselor din Tartar. Fiecare avea acum o treabă bine stabilită - după munca pe care trebuia să o facă în funcție de anotimp. Și totuși nici unul dintre ei doi nu mai avea sentimentul timpului ținut după calendar. Au cules orezul și grâul sălbatic; au strâns și cupele de smochine îmbuibate de dulceața grețoasă a verii, explodând de bogăția ei. In fiecare zi trebuia umplut căminul cu buturugi pentru că se făcuse frig. Erau multe de făcut. Ruth Adams era acum mai blândă, dar mai tăcută și lucra cot la cot cu ei, cu o bucurie calmă a momentului pe care cei doi nu știau încă să o împărtășească cum se cuvine.
Mica livadă a rodit și ea. Bătrâna i-a învățat să facă vin din flori. Din mica baltă mlăștinoasă de la poalele stâncilor - ultimul punct unde râul făcea un cot închis ca să se prăvale apoi printr-un prag de stâncă - au cules rădăcini de orhidee de apă pentru ceai; sau de lângă casă, tot pentru ceai: mușețel, salvie, verbină. Părea că nu le lipsește mai nimic - deși atât vinul cât și pâinea erau încă destul de proaste.
Veni și toamna și împreună cu ea prima ploaie - milioane de ace argintii din stâncile și cavitățile care-i înconjurau. Munceau în continuare cu o bucurie de țăran, hotărâți să nu lase ca ploaia să le fure orzul sau să zică, cumva, bătrâna că sunt mai prejos în fața obligațiilor vieții. Învățau tot timpul. Mâinile lui Elsie Truman deveniseră aspre și bătătorite de muncă, dar fața și statura câștigaseră. Avea o expresie mai senină și în același timp mai plină de viață.
- Semeni cu o țigancă, i-a spus bărbatu-său odată, când era întinsă lângă el în pat.
Corpul i se împlinise, cu carnea tare și rotunjimi.
- Am senzația ciudată că voi avea un copil, îi spuse ea. Cam improbabil și destul de puțin posibil la vârsta mea, ce zici?
Nu mai comentă nimic în legătură cu convingerea ei că, dacă ar fi adevărat, copilul ar fi sigur al lui Campion. Era un lucru care mai putea aștepta, avea un viitor - un viitor de înțelegere deplină a lucrurilor și de liniște când în termeni de auto-cunoaștere (la care vor ajunge) asemenea neînsemnate încălcări ale cinstei, așa cum este ea definită de obicei, s-ar socoti și ierta, mai mult ca sigur. Și într-un sens copilul aparținea încă acelei lumi vechi cu relațiile între oameni atât de deformate; în orice caz, copilul încă nu-și afla locul în această casă liniștită.
Afectuos, el o luă pe după umeri și își puse fața bărboasă pe pernă alături de-a ei. Și dragostea lor suferise o metamorfoză pentru că acum o privea cu ochi admirativi și surprinși. Se schimbase; nu mai era atât de ușor de abordat, era mai închisă în sine - și în consecință mult mai atrăgătoare decât sumbra însoțitoare pe care o îmbărbătase cu glume în timpul incursiunii prin labirint, dându-i ceva din curajul său.
- O sălbatică, spuse el somnoros, gândindu-se la naturalețea degajată a comportamentului și ținutei, la căldura ei: ca și cum pasiunea era ultimul mod de comunicare între ei.
I se părea că în rest devenise stăpână pe ea, excluzându-l încetul cu încetul - prin independența ei - ca să atingă ceva mai fecund, mai profund, mai intim.
Acum zile în șir erau circumscriși de nori care se închideau parcă în jurul lor, îi înconjurau ca niște rufe ude gri, verzi și albastre după unghiul sub care pătrundea soarele strălucitor prin stratul pufos. În fiecare după-amiază făceau o plimbare până la malul abrupt al stâncii și rămâneau așa, urmărind cu privirea peisajul de sub ei care strălucea fisurat până sus la ei. Urmăreau vântul care smulgea un colț al vălului de nori pentru a le dezvălui cerul de odinioară.
Șopteau „aha!" sau „puah!", exclamații de surprindere sau aversiune auzind cum le trec berzele nopți în șir pe deasupra capului, îndreptându-se spre Egipt, cu gâturile și aripile întinse tânjind spre căldură. Și torentele se umflaseră, iar țipetele păsărilor se amestecau acum cu enunțurile muzicale ale apei curgând pe piatră, pe lemn sau ale apei atingând mușchi și licheni.
Nu era nimic de spus, nimic care să dezvăluie ceva extrem de profund și vital; nu era vorba de nici o adăugire, însumare, nu era vorba de a se da un verdict despre ceea ce începuse să se petreacă cu ei - era vorba de timp în stare pură - așa cum apa curge neauzită printre degetele pe care le scufunzi în dâra lăsată de o barcă. Chiar și zăpada, când a apărut, părea că face parte dintr-un ciclu și model al acelui mic univers care se țesea în jurul lor. Micile troiene moi se ridicau pe lângă zidurile casei în care locuiau sclipind cu o mie de puncte de rouă în lumina soarelui. Se cațără și pe gardurile staulelor făcute de Truman pentru oi și pentru vacă. Și aceste animale își croiseră drum prin labirint. Și pentru ele fericirea devenise o propunere inutilă.
Zorile apăreau acum încărcate de o imensitate și teroare care îi uluia: prima jupuire a nopții era o explozie de culoare spre est care se răspândea peste munții cu cușmele de zăpadă care-i înconjurau, semănând cu sângele care începe să mustească dintr-o rană. O dată cu înaintarea iernii se puteau auzi tunetele avalanșelor acolo unde se topea zăpada pe fața devastată a pietrei. Vântul răsuna în rafale de furie prin pini. Parcă ai fi fost în Asia.
Când a venit primăvara, au început să facă plimbări în serile liniștite până la Vârful Ibex, așezându-se pe încrengătura de pietre acoperită cu mușchi unde aveai impresia că te afli pe locul plin de cioturi al unei străvechi fortărețe. Sub ei ste-gulețul lui Godfrey tot mai flutura în bătaia brizei. Mai departe văile se unduiau până dispăreau spre ultima colină de la poalele munților, de un albastru capricios, dar liniștite. Li se părea în acele momente că au ajuns la meridianul cunoașterii umane. Peisajul luminos reprezenta, prin liniște și calm, ecoul gândului. Dacă era adevărat că nu exista cale de întoarcere atunci era bine cel puțin că nu exista nici un drum care se continua: descoperirea lor proprie era în sine suficient de completă pentru ca să-i împiedice să dorească ceva ce le lipsea, să-i împiedice să spere sau să tânjească după ceva.
- Simt, spuse Truman luptându-se cu insuficiența de cuvinte pe care o descoperea în vocabularul său. Simt perfect Universul, iar soția lui, care stătea întinsă cu capul sprijinit pe palmă, îi răspunse printr-un zâmbet de mulțumire și fericire în timp ce mesteca un fir de iarbă. Ea își dăduse seama că acea cupolă a lumii nici nu exista în realitate, doar în propria lor imaginație!


LA CEFALU


Surpările și avalanșele de stânci au continuat în labirint toată noaptea. În somn Graecen le auzea ca și cum s-ar fi aflat în spatele unei draperii groase și își imagina că fac parte chiar din visele sale; dar la un moment dat, înainte de ivirea zorilor, s-a trezit și și-a dat seama că nu era așa: s-a cutremurat și s-a culcat la loc, trăgându-și cearșafurile peste cap. Când s-a trezit era plină zi. Soarele privea trăgând cu ochiul printre copaci; ridicându-se într-un cot a putut vedea dincolo de pajiștea cea verde a casei Cefalu, sclipirea mării strălucind emailat. Aparent își revenise cu totul din șocul suferit cu o zi înainte - într-un fel era destul de neplăcut pentru că intenționase să stea poate chiar o zi întreagă în pat. ca să se odihnească. Și totuși, te simțeai atât de blestemat de bine în această atmosferă albastră, în această dimineață grecească care părea că ascunde în ea niște presimțiri atât de promițătoare ca niște poezii nescrise, poezii care stau în echilibru și se leagănă pe vârful limbii. Se sculă din pat și rămase o vreme în picioare în fața ferestrei, privind fix în jos spre mare, spre ciorchinele de bărci vopsite de lângă dig. Undeva, nevăzută, cânta o pasăre. „Acolo unde păsările-și află străfulgerarea lină, pe marea cea elenă și docilă, și vase precum lebede pe iarbă..." Nu, nu mergea. Aprinse o țigară. Clinchetul ceștilor de ceai îl făcu să se aplece peste pervaz, pentru a privi în jos prin pergola încununată de viță-de-vie. Axelos stătea în pijama la masa de ceai spărgând coaja unui ou.
- Silenus, strigă Graecen, e vreo veste? Axelos își ridică spre el fața întunecată.
- Salut Dickie, cum te simți?
Cum se simțea? Graecen spera oarecum să găsească o scuză ca să nu se simtă bine - măcar indispus. Intenționase să aibă o zi de repaus. Să i se dea puțină atenție: să i se aducă mâncarea pe tavă: musafiri.
- Se pare că inima e-n regulă, recunoscu el precaut, parcă împotriva voinței sale.
În panica sforțării disperate care-l apucase, îi spusese lui Axelos despre boală și descoperise, spre surprinderea sa, delicatețe și îngrijorare, deși se așteptase la ceva asemănător cu ironia și îndoiala lui Hogarth.
- Să nu te scoli până nu o să te simți în stare, spuse Axelos. Am să-ți trimit masa în cameră.
Pentru o clipă Graecen fu tentat să accepte.
- Nu. Totul e-n regulă, spuse în cele din urmă; era o zi mult prea frumoasă ca să fie irosită. Am să cobor.
Curând se afla pe terasă deasupra pajiștii muiate în rouă, simțindu-se mai flămând decât ar fi fost normal și cuvenit pentru cineva în starea sa.
- Ce noutăți ai, spuse el, despre ceilalți?
Axelos își termină cel de-al treilea ou și se șterse la gură.
- Din păcate, nimic. Nu cred să aibă prea mari șanse, știi prea bine. Și surpările continuă. Din păcate s-a terminat și cu „Orașul din Stâncă", doar dacă nu pune Muzeul ceva bani ca să-l scoată la lumină. Azi dimineață devreme am mai urcat încă o dată; iar Baird nu a apărut. A rămas peste noapte la mănăstire. Nu știi ce are de gând? adăugă el cu o urmă de neliniște. Ce încearcă să descopere?
Graecen nu știa. Își mancă oul în tăcere, gândindu-se la Campion.
- Bietul Campion, spuse el. Trebuie să scriu ceva despre el în „The Times". Știi, era un artist valoros, dar ca om tare nesuferit. Total, neconvențional, certăreț, îngâmfat - ba nu, nu îngâmfat, afectat. Dar ce pictor.
Se întreba dacă oare toți artiștii mari, din a căror categorie el se excludea fără prea mare tragere de inimă, nu erau ca oameni absolut revoltători? Dostoievski care scria despre mila creștină în timp ce își teroriza servitorii, Lawrence care spunea lucruri deocheate despre ceilalți când aceștia nu erau de față, - chiar când era vorba despre cineva care încerca să-i plaseze lucrările. Foarte ciudat.
- Pur și simplu nu era un tip bine crescut, adăugă el cu repulsie, fără nici o urmă de snobism, ci folosind cuvântul în sensul lui propriu.
Lui Campion nu-i lipsea atât delicatețea din naștere cât cea de caracter; era un tip inferior. În tot cazul fusese un spirit mare și trebuia făcut ceva ca să nu fie uitat. Tulburase și în același timp îmbogățise (aici o nimerise), tulburase și în același timp îmbogățise lumea: lumea rămăsese mai bogată deoarece existase și el. „Sir, îmi permiteți să atrag atenția cititorilor dumneavoastră asupra dispariției unui om a cărui prezență a tulburat și a îmbogățit lumea în decursul vieții sale deosebit de scurte? Este vorba de..." într-adevăr un preambul extraordinar. (Graecen își sparse oul cu un aer magistral, fericit să simtă freamătul germenilor creatori încă o dată.)
- Știi, Dickie. spuse Axelos. Am senzația că nu ai nimic la inimă. Am avut odată un prieten căruia i se spusese exact același lucru. Doctorul îi încurcase în fișier numele cu al altuia. Ar trebui să verifici.
- Zău, spuse Graecen înroșindu-se, chiar crezi că se poate întâmpla așa ceva? Era o speranță infimă, dar se agăță de ea.
- Cred numai că este posibil.
Pe când vorbea, își dădea seama că este imposibil, dar ideea îl îmbărbăta. Va scrie acelor brute din Londra și le va cere să verifice diagnosticul.
- Se poate întâmpla, repetă el înfigând lingurița adânc în inima de culoare portocalie a oului.
- Ah, și ar mai fi încă ceva, spuse Axelos. Cred că am venit de hac minotaurului. Îl vezi pe cel ce vine pe potecă împreună cu polițistul? Sunt sigur că a aflat secretul.
Polițistul din sat se apropia de ei, venind dinspre pajiște, trăgând după el de braț un băiat de pescar. Era un bătrân sever, care semăna cu un sergent-major trimis la vatră, cu față roșie și mustață.
- El e băiatul, spuse acesta, luând poziția de drepți și salutând.
Băiatul să fi avut cincisprezece ani, îmbrăcat tot în zdrențe, cu picioarele goale. Părea foarte speriat și pe când Axelos i se adresă, buza începu să-i tremure cu toate că acesta îl întrebă cu cea mai formidabilă voce de stăpân al conacului pe care și-o putea lua:
- Numele.
- Peter, fiul lui Karamanos.
- Ai fost prins suflând într-un corn de berbec în unul din tunelurile labirintului?
- Da.
- De ce?
- Pentru că face bum-bum.
- Și de ce vrei să faci bum-bum în labirint?
- Sunt sărac, domnule.
- Și pentru asta ești plătit? Cine te plătește?
- Oh, domnule.
Băiatul izbucni în lacrimi și începu să se tăvălească prin iarbă plângând în hohote, repetând printre fornăieli: „Nu trebuie să spun cine. Nu trebuie să spun cine."
- Ridică-te, nenorocitule, spuse polițistul, care rămăsese în poziția de drepți. Scoală-te, vârcolacule, gunoi de porc. În picioare.
Aplică pe înfundate un picior în posteriorul copilului și reveni imediat în poziția țeapănă dinainte.
Axelos alese din tava pe care o avea în față o piersică și începu să o mănânce. Suspinele băiatului începură să scadă ca volum.
- Ia-l de-aici, îi spuse Axelos cu blândețe polițistului, și taie-i picioarele de la glezne. Poate așa o să vorbească.
Băiatul se ridică cu un urlet. Axelos se îndreptă cu pasul său legănat ca de rață spre el și îl ridică de la pământ cu un singur braț păros și imens.
- Vorbește, urlă el pe neașteptate și atât de tare încât zăngăniră toate vasele de pe masă, iar Graecen sări ca ars de pe scaun.
Băiatul începu să vorbească.
- Domnul Jannadis, spuse el.
- Cel cu agenția de turism?
- Da.
- Poți pleca. Stai, așteaptă.
La balcon apăruse Katina atrasă de zgomot.
- Katina, spuse Axelos liniștit, dă-i acestui băiat o sută de drahme și spune-i să nu mai facă niciodată ce-a făcut.
Se așeză iarăși confortabil în scaun și își luă rămas bun de la polițist.
- Asta-i, spuse el. Înțelegi? Efecte turistice. Spune-mi, ce se poate face în asemenea situații?
Graecen își readuse aminte de mormăitul, geamătul și mugetul teribil al bestiei din întunecimea labirintului.
- Trăim într-o lume rațională, spuse el trist, presupun că orice lucru își are o explicație rațională.
- În fine, se auzi vocea lui Baird în spatele lor, aproape orice lucru.
Apăruse pe terasă ca din pământ și strânse mâna fiecăruia pe rând.
- De câtă vreme nu ne-am văzut, spuse Axelos. De foarte multă vreme. Sunt fericit să te revăd.
- Fiindcă veni vorba, spuse Baird. Am niște noutăți. Virginia a scăpat. Se pare că a reușit să iasă la lumină și a sărit în mare.
Graecen făcu fețe-fețe. Axelos se ridică în picioare. Și-a rupt un picior, mai spuse Baird, dar își va reveni; am văzut-o sus la mănăstire, are tot ce-i trebuie. Abatele i-a imobilizat oasele rupte. Din păcate nu poate fi mutată de acolo câtva timp.
Axelos ezita în a lua o hotărâre.
- Trebuie să o vadă un doctor. Am să iau legătura cu Canea. Trebuie anunțată familia. Ai adresa ei?
Baird uitase să i-o ceară.
- Nu-i nimic, spuse Axelos, am să încerc să-l sun pe ziaristul acela. Intră în grabă în casă.
- O femeie care cade din cer, spuse Baird aprinzându-și o țigară. Tocmai ne pregăteam de drum, Abatele și cu mine, când novicele cel fără minte a sărit în sus, făcând un salt prin aer și a spus că a văzut o femeie căzând din cer. Pentru că are des diferite vedenii călugării au crezut aproape toți că este vorba de o vizită personală pe care i-o făcea Fecioara Măria. Atunci Abatele s-a întors pregătindu-se să le arunce niște vorbe de ocară că au un caracter atât de superstițios când, Dumnezeule mare, am văzut cu toții cum din mare apare un braț. „O femeie," răcni Abatele și comportându-se ca unul care nu mai văzuse o femeie de multă vreme, s-a aruncat în mare urmat de toți călugării care știau să înoate. Cei care nu știau au scos barca de pescuit. Graecen, era un spectacol extraordinar. Merita să-i fi văzut în sutanele lor ude leoarcă cu pălăriile ca niște burlane de sobă înotând care mai de care și țipând cât îi țineau plămânii. Când am adus-o în barcă am crezut că nu mai scapă. Dar i-am dat ceai cald să bea până n-a mai putut, am învelit-o cu pături calde și, așa cum am mai spus, Abatele i-a pus piciorul în niște ațele. Se pare că era însoțită de Campion.
- Campion, spuse Graecen uimit.
- Da. Nu am forțat-o să-mi dea și alte detalii pentru că părea așa slăbită și zdrobită de oboseală. A spus că nu e sigură dacă el a sărit împreună cu ea sau nu. Au scos acum toate bărcile ca să-l caute și pe el. În orice caz până acum n-au dat de nimic.
-Campion, repetă Graecen. Hei, ce părere ai de toată chestia asta, un adevărat subiect de roman? Sper că îl vor găsi. Cu toate astea simți o strângere de inimă și un sentiment de regret.
Au coborât amândoi pe pajiște și s-au așezat în pata luminată de soare de sub platan. Undeva în spate, ca în culise, îl puteau auzi pe Axelos strigând la telefon.
- Alo! Alo! Canea? Alo...
- Nu prea are aerul că funcționează, spuse Graecen.
- Auzi, spuse deodată Baird. Am aflat ceva foarte ciudat și caraghios în același timp despre bătrânul Axelos. E pe aici o fată de la țară pe care o cheamă Katina?
- Da, spuse Graecen. Servitoarea.
- E căsătorit cu ea.
- Prostii, spuse Graecen. Cum crezi c-ar putea face așa ceva?
- Abatele însuși i-a căsătorit. Și mai este încă ceva. Toată chestia asta cu „Orașul din Stâncă".
- În orice caz, nu mai există. S-a dărâmat.
Abatele spunea că este chiar autentic. L-au descoperit într-o bună zi când umblau să prindă un contrabandist. Pe urmă. spune că Axelos i-a dat niște bani ca să spună că ei doi au făcut toată construcția asta nenorocită, că au cioplit-o, și tot restul. Tu ce înțelegi din toată povestea asta?
Graecen se gândea acum cât de aproape fusese să o ceară în căsătorie pe Virginia. Simțea cum îi vâjâie capul gândindu-se că scăpase ca prin urechile acului. Trebuie să o șteargă cât mai repede ca nu cumva să mai fie tentat să facă o prostie ca asta.
- Cum? spuse el, dându-și seama că Baird îl privește fix.
- Tu ce înțelegi din toate astea? repetă Baird.
- Eu mi-am dat seama că este autentică din prima clipă când am văzut-o, spuse Graecen cu mândrie și cam de sus. Habar nu am ce l-ar putea face să pretindă că nu este așa.
- Hai să-l întrebăm, spuse Baird mort de curiozitate: însă Graecen se sculă în picioare și începu să se plimbe fără astâmpăr pe pajiștea pe care se aflau.
- Știi ceva, spuse acesta simțind cum tactul său nativ se revoltă la ideea de a iscodi secretele celor din jurul său, cred că ar fi mai bine dacă nu l-am întreba, zău, sunt convins de acest lucru. Pentru mine este un prieten de o viață. Nu aș vrea să-l pun într-o situație neplăcută și să-l fac să sufere. În afară de asta, toată partea aceea a dispărut acum. Hai să nu mai vorbim despre ea.
Axelos ieși din casă în pijama, dar cu pălăria de paie pe cap.
- Nu funcționează, spuse acesta așezându-se lângă cei doi. Ce țară.
- Ce țară, repetă Graecen ca un ecou, cu ochii fixați pe marea mișcătoare și pe lumina orbitoare a clădirilor albe de pe promontoriu.
Toți trei au rămas acolo într-o nemișcare deplină, simțind cum se îmbibă de lumina soarelui. În platani cântau păsări, începuse vara.
- Singurul lucru de care îmi pare rău este minotaurul, spuse Graecen somnoros, în timp ce Katina se îndrepta spre ei în hainele ei viu colorate, aducând cu ea o sticlă de vin și niște pahare. La vârsta mea, Silenus, ai fi putut să mă fi menajat.
La toate aceste vorbe, Axelos se mulțumi să toarne în pahare vinul cel dulce și întunecat și oftă.


NOTA AUTORULUI



Nu numai personajele apărute în această carte, dar și întâmplările povestite sunt imaginare. Chiar și Insula Creta poate fi liniștită că nu a existat nici un fel de motiv calomniator care a dus la alegerea ei ca teatru de desfășurare a operațiilor militare. Vinovat de ideea cărții poate fi făcut următorul fragment din Insulele Mării Egee de Părintele Henry Fanshawe Tozer, M.A., F.R.G.S. , Oxford. University Press, 1875:
„Obiectivul nostru îl constituia acum retraversarea insulei, ocolind pe la est Muntele Ida, pentru a ajunge în orașul Megalocastron sau Candia de pe coasta de nord. Înainte de aceasta doream să facem însă un ocol pentru a vizita locul cunoscut în întreaga regiune sub numele de «Labirintul». Gazda noastră, căpitanul George, s-a oferit să ne conducă. În dimineața următoare am pornit deci însoțiți de acesta, mergând de-a lungul albiei secate a pârâului, imediat sub acropola de la Gortyna, am urcat dealurile în direcția nord-vest și într-o oră am ajuns la locul care poartă acest nume. Se intră printr-o deschidere, nu prea mare, care se află pe versantul din calcar al muntelui, cu straturi de rocă dispuse orizontal. În interior am descoperit o încăpere cu tavanul aproape orizontal din care pornesc camere în toate direcțiile și coridoare așijderea. La prima vedere ai senzația că te afli în fața unei construcții făcute de mâna omului, dar mai mult ca sigur este vorba de opera integrală a naturii, cu toate că există și părerea că ar fi fost folosită drept carieră. Ni s-a dat fiecăruia câte o lumânare și am început să coborâm într-un coridor flancat de pietre căzute care erau puse una peste alta; tavanul de deasupra noastră varia între 1,20 și 4,90 metri înălțime. Tot mergând când într-o direcție când în alta, am ajuns la o piatră verticală, ca un indicator al unei Ariadne moderne, plasată tocmai pentru a ne arăta pe unde să o apucăm, pentru că în răstimpuri se bifurcau noi coridoare din cel principal și dacă intrai în ele fără lumină te-ai fi pierdut cu siguranță. Căpitanul George ne-a povestit cum timp de trei ani, în perioada ultimului război (1867-1869), locuitorii creștini ai satelor din apropiere, în număr de cinci sute. el numărându-se printre aceștia, se re-fugiaseră aici ca și bunicii lor în timpul insurecției precedente, pentru a scăpa de turcii care le incendiaseră casele și le furaseră turmele de vite și tot ce mai apucaseră. Ne-a arătat locul unde stivele de pietre formau camere, fiecare familie având o astfel de cameră. Când am întrebat, pe jumătate în glumă, unde era sala de mese, mi-a răspuns că puțin mai departe se afla un hol central, mare și înalt, unde puteau intra 500 de oameni, pe care îl numiseră chiar așa cum spusesem eu și unde mai veneau din când în când, ca să danseze, să cânte și să se distreze. Aduceau cu ei pâine și ulei pentru lampă, iar apa o luau de la un izvor care se afla în inima peșterii și care, după toate aparențele, era singurul izvor pentru că în nici un alt loc nu am mai observat stalactite sau apă care să picure datorită infiltrațiilor. După ce am hoinărit cam o jumătate de oră în toate direcțiile, fără să fi străbătut în tot acest răstimp măcar o zecime din ramificațiile peșterii, am revenit la suprafață.
În ciuda numelui modern și în ciuda opiniei unor specialiști care susțin contrariul, nu există nici un motiv să crezi că poate fi vorba de labirintul originar din Creta. Mai mult ca sigur că acel labirint a fost o invenție mitologică, ca și toate acele povești legate de el deși, ca multe alte legende grecești, se prea poate să fi fost legate de o formă de relief, cum ar ti de exemplu o peșteră; în orice caz, toți autorii greci amplasează legenda la Cnossos, și în plus monezile orașului Cnossos au ca simbol o reprezentare idealizată a Labirintului.
Urcând pe panta muntelui am traversat un platou care se află chiar deasupra locului scormonit de tunelurile Labirintului și la un moment dat căpitanul George ne-a arătat cu degetul locul unde se afla sala de mese, acolo sub pământ. Urcând mai sus am putut avea o imagine integrală a munților înzăpeziți ai Cretei, printre care se numărau Munții Dictean, Ida, Kedros și Munții Albi."


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!