CAPITOLUL 3

DE NEVOIE ȘI SILIT DE ÎMPREJURÃRI

Sufletele tinere au o putere uimitoare de regenerare. Când se întorsese acasă cu inima înghețată și goală, Silvia crezuse că nu va mai putea fi niciodată cea care fusese. Și totuși, a doua zi, când la fereastra camerei ei se iviră câteva raze jucăușe de soare, filtrate de perdeaua tufișului de iasomie și când auzi păsărelele ciripind , o bucurie simplă – bucuria de a trăi – bucuria de a fi supraviețuit nopții și dezastrului îi umplu inima.
Treptat, se întoarse la vechile ei preocupări și pasiuni. La plimbările în natură, cu mama ei. La cărțile dragi. Silvia avea o bibliotecă impresionantă. Majoritatea cărților pe care le citise și recitise cu atâta dragoste erau scrise de autori englezi. Cum mama ei preda această limbă, nu era de mirare că și educația Silviei fusese oarecum pro-britanică. Pe lângă faptul ca Silvia învățase ușor și vorbea bine engleza, cunoștea și o sumedenie de lucruri despre Anglia. O fascinase dintotdeauna puterea ei imensă, rolul ei covârșitor în istoria omenirii. Și asta de pe vremea copilăriei, de pe vremea când citea povești cu pirați și cu bătălii navale. Cumva, Anglia se apropia de modelul ei de perfecțiune: când se gândea la o grădină, la un castel, la un peisaj englezesc, nu își putea imagina o simetrie, o frumusețe mai desăvârșită.
La un moment dat fusese aproape de a-și împlini visul când în facultate i se oferise șansa să participe la un seminar în Anglia. Dar când aproape că devenise tangibil, lucrurile scăpaseră de sub control și totul se năruise. Asta o pusese la pat. Era convinsă că organismul ei din acest motiv capitulase, refuzase să mai lupte împotriva bolii.
Deși, după șocul inițial își revenise psihic destul de repede, cursul bolii era ireversibil. Microbul găsise poarta nepăzită.
Și acum? Ei bine, acum viața mergea înainte. Din nou liniar și liniștit. Și totuși, independent de propria-i persoană, se întâmplară câteva lucruri hotărâtoare în ceea ce-o privea, deși, în aparență, personajul care avea să aibă un rol atât de mare și de nefast în viața ei se afla mai degrabă sub influența unor forțe centrifuge, ce tindeau să-l îndepărteze definitiv.
Ați ghicit, nu? Cine altul decât cavalerul gras și cu chelie strălucitoare în mijlocul părului vopsit? Obsedat de ideea șansei lui pe lângă Ana, începu să distrugă tot ceea ce clădise cu grijă în câteva luni în privința proiectelor matrimoniale.
Într-o zi, când se întorcea cu unchiul său, cu mașina, de la servici, acesta îi spuse că ar fi timpul să demareze pregătirile de nuntă: să găsească nașii, să vorbească cu preotul, să înceapă să facă invitațiile. Când nepotul îi răspunse candid că nu se mai însoară cu Silvia, unchiul opri mașina și îl plesni atât de tare peste față, încât tânărul Colceru aproape că ieși prin portieră. Iar uitătura fusese atât de cruntă încât băiatul simți nevoia să se explice:
- Dar nu mă pot căsători cu o asemenea femeie. O urăște până și pe prietena ei cea mai bună, zise el ținându-se cu mâna de falcă.
- Ce, mă iei drept tâmpit? Ãsta nu-i un motiv să părăsești o fată. Când iubești pe cineva ești orbit, nici nu mai există altcineva pentru tine. Ce a fost tot circul ăsta?
„ Eu n-am pretins că o iubesc pe proasta aia. Dar în chestia cu orbirea când iubești are dreptate dobitocul ăsta bătrân care nu s-a însurat niciodată” gândi Paul, dar nu avu curaj să spună prima parte cu glas tare de teamă să nu o încaseze din nou.
- O să se rezolve, unchiule, poate mai curând decât crezi.
- Þi-ai găsit una de teapa ta, asta era nu? Vreuna ca tine, cu minte puțină dar probabil de nota zece la capitolul „animal”, ceea ce te interesează pe tine în mod deosebit.
Paul nu mai răspunse nimic. În cele din urmă unchiul pornise mașina (se mira că nu-l obligase să se dea jos); conducea acum atât de nervos, atât de brutal încât lui Paul îi era frică că se vor ciocni sau vor intra într-un stâlp. Când îl lăsase în fața casei se închină că scăpase cu viață.


A doua zi află că unchiul său avusese un accident. La scurt timp după ce se despărțiseră, enervat și neatent nu acordase prioritate unei mașini care venea pe o stradă perpendicular pe sensul său de mers. Impactul fusese extrem de dur și unchiul suferise un traumatism în urma căruia avea să rămână imobilizat câteva luni.
Dar lui Paul nu-i păsa de lucrul acesta, decât în măsura în care lui îi rămânea o mai mare posibilitate de mișcare. Căci urma să dea marea bătălie, bătălia vieții lui. Așa că în fiecare dimineață (își luase niște zile libere) se posta în fața blocului unde locuia Ana, ca să o vadă ieșind. Și când o vecină îi spuse că a plecat în vacanță la părinți până aproape de reînceperea cursurilor, începu o înfrigurată așteptare. Nici nu se putea concentra asupra învățăturii pentru restanțe. Dar, ca orice student care se cheamă că a trecut prin facultate, cunoștea „taxa” care trebuia plătită pentru a lua examenul, taxă ce pe vremea aceea se plătea la secretara care trecea notele în cataloage. „Peșcheșul” direct la profesor nu se inventase încă.
În prima zi de școală se duse să o aștepte pe Ana la facultate. Își copiase conștiincios orarul ambelor grupe. Ce bine că grupa Silviei începea anul cu o săptămână de practică. Putea s-o întâlnească pe Ana fără să se teamă de vreo scenă urâtă.
Așa că o abordase direct; fugise după ea, pe scările care urcau spre Militari și gâfâind o ajunse din urmă. O întrebă dacă era la curent cu despărțirea de Silvia. Ana îl privi surprinsă. Vorbiseră la telefon și Silvia îi spusese că nunta se amânase, unchiul mirelui având un grav accident de mașină (Silvia aflase de la niște cunoștințe comune). Dar nu îi spusese că se despărțiseră definitiv. Ana părea șocată. Atunci Paul își zise că momentul decisiv sosise. Îi luă mâinile:
- Ana, tu chiar nu vezi că sunt înnebunit după tine? Nu m-aș căsători cu prietena ta pentru nimic în lume, acum când știu că și tu mă iubești.
Și cum ea își retrăsese brusc mâinile și sărise într-o parte, zâmbetul îi pieri lui Paul de pe față.
- Mi-a spus colegul tău, vărul Silviei! Ana, răspunde-mi, și tu ții la mine, nu-i așa?
- Este...este o neînțelegere. Eu nu am... niciodată nu am spus....
- Ce, îți bați joc de mine? țipă el nemaicontrolându-se, căci sub aparențele de băiat calm și politicos zăcea o fire colerică gata oricând să izbucnească.
- Silvia este prietena mea, zise Ana privindu-l în ochi cu o expresie stupefiată. El se uită în jur, pricepând că cei care treceau își dădeau seama că are loc o scenă.
- Ești logodnicul prietenei mele, repetă Ana.
El, neștiind ce să zică, se lupta cu o violență pe care și-o stăpânea cu greu. Mizase prea mult, se aruncase cu trup și suflet într-o luptă pe care nu îi venea să creadă că o pierduse în atât de puține clipe. Cătrănit, privi cum Ana o luase la fugă în sus pe scări ajungând din urmă niște colegi. Rămase țeapăn un timp, nevenindu-i să creadă că fusese scos din luptă dintr-o singură lovitură. Apoi, încet, ca un om bătrân, o porni încotro îl purtau picioarele.

Era clar că nici fosta lui prietenă nu avusese un început de an mai bun. Sub tirul necruțător al întrebărilor, falselor compătimiri, privirilor schimbate pe la spate, răspunsurile ei erau tot mai încurcate și adevărul tot mai evident.
Încet, încet, însă rumoarea se potolise, când subiectul de bârfă își epuizase noutatea explozivă. Venise iarna și se apropia vacanța. Întorcându-se de la biblioteca din Polizu, Silvia văzu într-o seară pe aproape toți colegii ei adunați în fața Restaurantului Chinezesc. Îi zărise din troleibuz ; o recunoscu pe verișoara ei elegantă, coafată, cu haină de blană, gesticulând și, ca de obicei, tronând în discuție, căci toți erau întorși către ea. Apoi o recunoscuse pe Ana lângă un bărbat mai în vârstă.
Imaginea aceasta, a cercului care se închide mereu în afara ei, fără să o cuprindă, a vieții care clocotește pretutindeni în jurul ei, fără să o atingă îi făcea rău, o îmbolnăvea. Era o mâhnire care se acumulase, care o făcea să o doară plămânii, de parcă aerul pe care îl respira era otrăvit.
Așa cum am mai spus însă, la ea niciodată supărarea nu îmbrăca forma unei disperări agonice decât pentru scurt timp. După o noapte de somn, organismul ei metaboliza și elimina otrava. Dar rămânea acum o stare de fond de nemulțumire, de dezamăgire în fața vieții.
Mama ei observase asta de ceva timp și se tot frământa, neștiind ce să facă, văzându-se redusă la rolul de spectator neputincios în fața deznădejdii fiicei ei. De câtva timp d-na Linoiu medita la el acasă un copil al cărui frate era student la medicină. Cunoscându-l mai bine și părându-i-se un băiat bun, hotărî, de comun acord cu mama lui, să i-l prezinte Silviei. Ar fi făcut orice s-o mai scoată din starea aceea de tăcere încrâncenată.
În luna aceea Silvia se simți rău. Ciclul îi întârziase ; un dezechilibru hormonal părea că s-a instalat în trupul ei ; trupul ei care își atinsese maturizarea deplină și care independent de voință își cerea drepturile. Această întârziere se dovedi nefastă în sesiunea care urmă. Ciclul o prinsese chiar înaintea celui mai greu examen ; era ultima sesiune din viața ei de studentă ; semestrul următor era dedicat exclusiv proiectului de diplomă.
Pe atunci nu prea existau remedii farmaceutice împotriva acestui rău natural ; doctrina demografică a partidului de tristă amintire nu le îngăduia.
În consecință, Silvia intrase la examen transpirată din cap până în picioare, în plină iarnă, cu mintea opacizată de durere ; era un examen scris ; nu va rezista să stea trei ore în sala aceea înăbușitoare pentru ea și în care toți ceilalți tremurau de frig. Răspunse pe scurt la toate subiectele atât cât să ia notă de trecere ; după nici o jumătate de oră părăsi sala.
Și într-adevăr, luă examenul, dar cu o notă pe care nu o mai primise niciodată până atunci. Dar asta nu conta prea mult pentru ea. Nu era o vânătoare de note, nici nu o speria repartiția. Va îndura tot ce-i va fi dat să îndure.


În viața Silviei se instalase un oarecare echilibru. Se întâlnea de câtva timp cu Mircea, student la medicină în anul doi; erau de aceeași vârstă, dar calea spre profesia de doctor fiind foarte lungă și spinoasă, băiatul încercase de mai multe ori până când intrase la facultate.
Se simțeau bine împreună, deși nici unul nici altul nu dovedeau un prea mare entuziasm. El era un băiat calm și potolit, aproape moale, față de colericul și interesatul ei fost prieten care își stăpânea accesele violente numai printr-o îndârjire extraodinară în a-și urmări scopurile numai de el știute.
Silvia începuse să țină la legătura lor, chiar dacă nu la el – încă. Își luase tema la proiectul de diplomă și începuse să se documenteze : era vorba despre o parte a unui robot industrial – un proiect destul de complex. Mai întâi trebuia concepută schema de principiu ; apoi totul trebuia îmbrăcat în piese, pus la scară, dimensionat, calculat și desenat în detaliu ; urma partea de programare, creierul ce anima mecanismele. Trebuia să fie deosebit de atentă, pentru că așa cum îi promisese profesorul coordonator, lucrarea se va executa practic ; după proiect urma să se facă un prototip.
Ce făcea însa fostul ei prieten în tot acest timp ? Cu banii obținuți din mica lui afacere plus salariul său de mizerie se gândea că va plăti pe cineva să-i facă lucrarea de diplomă ; era destul timp ; ASE-ul susținea abia toamna acest examen. I se părea sub demnitatea lui de „bărbat” să muncească ca un prost. El era făcut să conducă. Deși viața îi jucase un renghi, făcându-l mic de statură, gras și pocit, își jurase după dureroasa lovitură pe care o primise din partea destinului, să nu rămână dator. O clipă a crezut că prin dragostea unei femei ca Ana – femeie între femei – va atinge acea desăvârșire pe care o ating ființele superioare, cele dăruite de natură cu har și frumusețe. Dar n-a fost să fie. Se gândea la acele adevărate regine ale dragostei care lasă urme adânci în sufletele tuturor acelor care le întâlneau. Cum să le compari cu o ființă penibilă ca Silvia Linoiu, de care râdeau și curcile?
Și totuși, Paul era departe de capătul umilințelor. Se ducea în fiecare zi la discotecă. Ideea că avea să rămână singur, că erau din ce în ce mai puține fete libere de vârsta lui îl speria. Însemna să curteze puștoaice, din acelea care trebuiau să fie ori foarte proaste, ori foarte urâte ca să accepte un bărbat ca el.
Cunoscuse o mulțime de fete după ce se despărțise de Silvia. Le făcuse declarații înflăcărate din prima zi, și după o săptămână le ceruse în căsătorie. Folosise aceeași tactică ca și cu ea. Doar că tipele, mai versate, îl bătuseră pe umăr și îi spuseseră „Pa”.
„Toată leafa ți-o cheltuiești pe flori, pe dus la cinema și la cofetărie și cu ce naiba te alegi dragul meu?” îl tachinase blondul odată. „Eu zic să te întorci la bătrâna ta domnișoară”.
Și ideea aceasta începu să-i dea târcoale prinzând tot mai mult contur. Își luă inima în dinți și o căută la telefon de câteva ori. Dar de fiecare dată îi răspunsese maică-sa, și pe un ton nu tocmai prietenos îi comunicase ba că Silvia nu e acasă, ba că nu vrea să discute cu el. Atunci începu s-o caute pe la discotecă, dar nu o întâlni. La facultate, nemaifiind cursuri, ci doar consultații pentru proiectul de diplomă, nu avea cum să dea de ea. În fața casei nu îndrăznea s-o aștepte. Nu reușea s-o găsească singură nicicum. Într-o zi o văzuse la un cinematograf, însoțită de un băiat. El era cu o proaspătă cucerire, o elevă de liceu nu prea grozavă. Noutatea situației îl uimise. Nu era pregătit pentru o asemenea întâlnire. La un moment dat privirile lor se încrucișaseră și ochii ei exprimau atâta indiferență, că se trezi uitându-se lung după ea. Din spate nu era deloc urâtă. Avea chiar un corp frumos, judecând după spatele drept, talia ca de viespe, picioarele lungi și bine făcute.
„Am să mă însor cu ea” gândi. „Orice ar fi, trebuie să mă însor. Nu, nu trebuie să pierd această șansă”. Și ca un tigru care studiază îndelung prada, terenul și rivalii, urmărise discret perechea până în momentul când se despărțise. Apoi îl urmărise pe băiat. Și se întorsese acasă cu o idee fixă în minte.


Se întorceau din oraș. Mircea o condusese pe Silvia acasă, apoi plecase spre autobuz cu pași grăbiți, căci se însera. Deodată, doi bicicliști îi tăiară calea și se postară în fața lui. În lumina palidă văzu că unul era brunet, scund și gras, iar celălalt era înalt și blond.
- Ascultă, tinere, îl abordă direct îngroșându-și voit vocea cel scund și gras, fata pe care ai condus-o adineaori e logodnica mea. Trebuia să ne căsătorim și ne-am certat dintr-o prostie, așa că nu știu dacă înțelegi treaba asta – își proțăpi mâinile în șold – dar mă cam încurci. Te sfătuiesc s-o lași în pace.
Apoi cei doi încălecară pe biciclete și o porniră în întuneric la fel de neașteptat precum veniseră. Tânărului îi trebuiră câteva minute bune să înțeleagă ce se întâmplase și să își revină. Îi era simpatică Silvia, se înțelegeau bine, dar nu o plăcea în mod deosebit. Încă de la început,când mama lui i-o prezentase i se păruse o mârșăvie ideea ei – să se plimbe și el cu o fată ca să mai capete experiență. Simțea că abuzează de timpul ei. Se gândea că el era de-abia în anul doi și Silvia termina anul acesta, deci poate că ea își făcuse speranțe matrimoniale. Cu atât mai mult cu cât acum știa că ea are un pretendent cu intenții serioase, era cavalerește să se retragă. Așa că a doua zi când se întâlniră în parc, îi spuse încurcat :
- Uite, Silvia, tu ești o fată bună, dar nu are rost să ne mai întâlnim,..., nu există acel ceva, imposibil de descris în cuvinte care...
Ea se uită la el ușor mirată, zîmbi resemnat și continuă :
- Da, înțeleg. Nu am acel ceva imposibil de descris în cuvinte care poate face inima unui bărbat să bată mai repede. La revedere, Mircea. Adică, presupun că n-o să ne mai vedem niciodată. Nu te osteni să mă conduci. Cunosc și singură drumul spre casă.
Și ea plecase. După cum se vede, Silvia primise cu destul stoicism despărțirea. Când viața te lovește de două ori în același fel, sfârșești prin a nu mai reacționa tot așa intens a doua oară. Ajunsă acasă, pierdută în gânduri, începu să regrete chiar că fusese oarecum aspră cu Mircea. La un moment dat auzi telefonul sunând. Era probabil el. O să-i vorbească mai blând, spera că nu se supărase pe ea.
- Ce faci în seara asta, ești liberă ? întrebă persoana de la capătul firului.
Silvia fu gata să scape din mâini receptorul când recunoscu vocea. Bărbatul continuă, fără să aștepte ca ea să răspundă:
- Te aștept la opt în fața discotecii Preoteasa.
Clic. Legătura se întrerupse. Neștiind ce să facă, începu să se plimbe agitată prin cameră. Ar fi vrut să nu se ducă, dar avea atât bun simț și atâta înțelegere până și cu cele mai ordinare ființe încât i se păru o adevărată atrocitate să-l lase să aștepte degeaba. Se hotărî să se ducă, orice ar fi.
În seara aceea, Paul Colceru își luă cu brio restanța la examenul vieții, reparând „bușitura” de anul trecut. Venise puternic înarmat, cu nelipsita floare roșie în mână – acum transformată într-un buchet impresionant, cu nelipsitele figuri de stil gata să curgă gârlă ca dintr-o carte de clasicii ruși.
Rezultatul fu, că după nici o oră de tratative, cei doi foști și de curând reconciliați îndrăgostiți se plimbau mână în mână prin Parcul Operei.
Și când se întâlniră aproape nas în nas cu soții Laura și Răzvan, nici unul nici altul nu îi văzură. Ba mai mult, nici nu auziră ce spunea Laura, cu gâtul răsucit înapoi, uitându-se lung după ei:
- Ia te uită, ai văzut cine au trecut pe lângă noi? Se pare că vom avea totuși o nuntă anul acesta. Ce rău ai putut să fii, continuă ea ridicând o sprânceană și uitându-se cu prefăcut reproș la soțul ei. Să încerci să desparți doi oameni făcuți unul pentru altul.
- Dar, draga mea, răspunse Răzvan amuzat și la rândul lui cu o prefăcută inocență, cine ar fi crezut că viitorul nostru posibil verișor mai întâi o va expedia pe zână și apoi își va deschide inima în fața femeii fatale? Nu ar fi fost logic să procedeze invers? Cu ce sunt eu vinovat că dumnealui e la fel de prost ca pantofii mei?
Și râsetele lor se topiră în brumm-ul strident al muzicii ce începea să se audă de la Preoteasa.


La nici o săptămână de la cele întâmplate, cei doi depuseră actele pentru căsătorie. Mama ei se opusese inițial, dar apoi se resemnase, impulsionată poate și de acel egoism ce caracterizează uneori părinții – și care îi face să resimtă eșecurile copiilor ca pe eșecurile lor personale. Se săturase de întrebările „Ce are Silvia de nu se mai mărită odată?” care i se puneau tot mai des pretutindeni.
În acest timp Paul devenise tot mai îndrăzneț. Aproape că o dezbrăca pe Silvia la fiecare întâlnire. O ducea glonț la primul boschet din parc și cu mâinile tremurând și ochii ieșiți din cap o pipăia pe sub bluză sau își strecura mâna prin brâul fustei până spre zona fierbinte a fetei. Ea simțea că n-are nici un rost să opună rezistență. Era ca și cum voința lui de nestăpânit ar fi pus stăpânire pe mintea și pe trupul ei. Era ca prada care cade sub laba prădătorului, fără să știe măcar că ar avea puterea să se apere. Puterea ei, ca femeie încă nu se dezvoltase pe deplin. Abia mai târziu va învăța să riposteze și să atace la rândul ei. Sau măcar să fugă din calea animalului de pradă.
Și mai era ceva, ceva de care pe măsură ce se apropia se temea tot mai mult. Ideea de a pleca singură la post în urma repartiției. De fapt nu atât ideea aceasta o speria, cât cea a batjocurii finale, a desființării morale. A inutilității muncii de până atunci. Fiindcă se știa că nu contau notele în primul rând, ci starea civilă. Societatea nu avea nevoie de inginere, ci de soții și mame. Aflase că verișoara ei era însărcinată în trei luni. Era sigură că era vorba de un copil făcut de nevoie, un ceaușel. Nici nu era pregătită psihologic să devină mamă și poate nici nu-i păsa, căci nu renunțase nicidecum la țigări, la băuturile fine, la petreceri și la dans.
Tot în acest răstimp, Ana o întâlnise odată pe d-na Linoiu la o coadă și încercase s-o prevină:
- Faceți o mare greșeală că o lăsați pe Silvia să se mărite cu Paul.
Mama o privise de sus și îi răspunsese, abia mișcându-și buzele:
- Serios? Singura greșeală a fost încrederea pe care am avut-o în tine, când tu nu urmăreai decât să-i furi prietenul fetei mele.
Ura, ca și dragostea, poate fi oarbă uneori.


Lumea se adunase în fața primăriei., unde se afla și casa de căsătorii a sectorului. Mirele încă nu sosise. Trecuseră deja 15 minute peste ora la care erau programați și pe Silvia, ca și pe mama ei de altfel, începuse să o treacă o sudoare rece. Erau acolo rudele ei – unchiul și mătușa sa, Laura cu soțul ei precum și rudele și colegii de servici ai lui Paul. Silvia, în emoția ei, dăduse mâna cu toată lumea, zâmbea aiurea și nu mai știa ce spune. I se părea că aude în jurul ei : „Vai ce urâtă e. Asta e mireasa?” dar era probabil doar o iluzie auditivă. De dimineață fusese la coafor. O uimise amabilitatea Laurei care împreună cu o colegă de-a lui Paul o însoțiseră la o coafeză pe care o cunoșteau bine. Dar când se întorsese acasă cu o claie de păr încrețit care se zbârlea în toate direcțiile, mama ei rămăsese consternată:
- Doamne, ce înseamnă asta? Cine ți-a făcut asta? Vino încoace, draga mea.
Și o băgase cu capul în cadă întinzând firele până când părul își recăpătase elasticitatea lui naturală. Apoi îl uscase și îl pusese la capete pe niște bigudiuri mari. Pe urmă se uită la rochia pe care i-o făcuse cadou verișoara ei. Era ridicol de scurtă, mult prea decoltată în față pentru o rochie de zi.
- Nu te poți îmbrăca în așa ceva scumpo. E de-a dreptul penibil. Și în grabă, improvizaseră o altă ținută, mai demnă și mai potrivită cu înfățișarea Silviei.
Apoi d-na Linoiu se ciorovăise aproape un sfert de oră la telefon cu viitorul ginere pe teme organizatorice. Era nervoasă și agitată. Transpirația îi udase mânecile rochiei.
Și acum, așteptând pe treptele primăriei, nervozitatea o cuprinse iarăși. Neseriozitatea lui Paul, de-acum bine cunoscută o lovea din nou, ca o piatră în moalele capului. Ar fi putut măcar astăzi s-o cruțe.
În sfârșit sosi și mirele, fără să se grăbească și fără să-și ceară scuze, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și d-na Linoiu nu se putu stăpâni și îi zise, destul de tare:
- La ora asta trebuia să vii? Nu poți să fii serios nici măcar în ziua nunții tale?
Din mulțime se auzi o voce, probabil vreo rudă a mirelui care ingerase o oarecare cantitate de alcool la acea oră matinală:
- Lasă-l, cucoană, că are toată viața înainte cu fiica matale, dar mai are și el câteva clipe să se bucure de burlăcie.
Procesiunea se puse în mișcare și intrară în sala neaerisită și înăbușitoare, în fața ofițerului stării civile. Acesta începu cu o lungă introducere, timp în care invitații observară că mirele se tot uita nervos peste umăr, către ușă. Mai așteptau, oare, pe cineva? Atunci, nonșalantă și cu părul pe spate, zeiță a dragostei și frumuseții, într-un costum roz și cu ciorapi albi intră EA. Privirile lor se întâlniră. Ochii mirelui erau triști, nespus de triști. Ai ei erau inocenți, ca și cum n-ar fi știut că tot acest spectacol de circ se dădea pentru ea.
„Ca să mai pot fi în apropierea ta, Ana, iubirea mea am acceptat acest sacrificiu.”
Paul tresări. Înaltul funcționar îl întrebase ceva.
„...De bună voie și nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe...”
Atunci Paul își ridică capul. Avea o lucire stranie în ochi. Ce-ar fi să spună acum un NU răsunător și apăsat? Ce lovitură de teatru, ce palmă ar fi pentru cea care aștepta răspunsul și pentru tot neamul ei porcesc! Luni de zile s-ar vorbi în tot cartierul numai despre asta. Dar asta ar însemna că niciodată el nu va mai putea merge, măcar la 1 kilometru distanță pe același drum cu Ana. Își plecă ochii și răspunse încet, umilit:
- Da, de bună voie și nesilit de nimeni.


La cununia religioasă, Silvia încetase să mai tremure și inima i se liniștise. Evident, oaspeții cu funcții în partid se retrăseseră, urmând să vină la petrecerea de acasă, mai târziu. Mama ei, stând ceva mai în spate, putu să audă tot ce se discuta pe seama fiicei.
Când îmbrăcase rochia de mireasă, Silvia venise la ea și ea o sărutase și îi spusese :
- Scumpa mea, ce drăguță ești !
Și așa i se păruse într-adevăr. Iar acum, auzind comentariile răuvoitoare care se făceau la adresa Silviei, pe care cei mai mulți nici nu-și dădeau osteneala să le facă cu voce scăzuta, mama fu aproape gata să izbucnească în plâns. Căci simțind instinctiv că mirele nu avea nici un respect pentru fată sau pentru familia ei, oaspeții se purtau și ei cu aceeași grosolănie abia disimulată. Scena se continuase acasă la proaspăta soacră mică, doar că aici băutura făcu ca mitocănia să se arate pe față. D-na Linoiu se pomeni lângă un unchi al mirelui – de data asta din partea maică-sii (unchiul pe care îl știm noi nu venise la nunta nepotului din motive lesne de înțeles) – a cărui răsuflare urâtă și libidinoșenie o făcură pe sărmana femeie să se retragă cu tot cu scaun, și când lucrul nu mai fu posibil, să ajungă să stea doar pe un sfert din scaunul său.
O văzu pe cuscra ei râzând tare și gesticulând cu paharul în mână. Îl văzu pe mire clătinându-se pe picioare și luând-o în brațe ca s-o sărute pe o colegă bătrâioară de-a lui pe care o auzise strigată „d-na Gârtan”. Le văzu pe rudele lui Paul bălăbănindu-și capetele, ca într-un dans grotesc, prin norii de fum și corul de râsete și vorbe rostite tare. Și o zgâlțâi un fior rece pe șira spinării. În ce fel de familie intrase fiica ei? Și mai era ceva, ceva care o făcea să simtă o durere surdă în inimă, ceva de care nu-și dăduse seama până atunci, dată fiind relativa izolare în care trăiseră. Nu își dăduse seama cum era privită fiica ei de către oameni. Văzu că ea nu se putea compara cu niciuna din tinerele care erau acolo. Cu domnișoarele de onoare pline de ifose, cu eleganta ei verișoară – Laura, care venise împreună cu soțul și părinții ei, chiar nici cu colegele mai tinere ale lui Paul. O văzu pe Silvia înghesuită între un bărbat și o femeie, de vârstă mijlocie, probabil soț și soție. Putea distinge ce vorbeau.
- Ascultă, domniță, zicea bărbatul, aud că termini Automatica. Am și eu o mașină automată de spălat care s-a stricat. Când poți să vii pe la noi să o repari? Și în timp ce Silvia încercă să-i explice, cu tact, că ea nu avea să devină depanator de mașini de spălat, soția individului vorbi și ea:
- Lasă dragă, fata în pace, tu chiar crezi că îi învață ceva în facultățile astea? Apoi întorcându-se spre Silvia:
- Știi, fetițo, am dat și eu la facultate în tinerețe. Nici nu-mi aduc aminte la ce, filozofie – istorie, parcă. Pe chestia asta am făcut rost de trei zile petrecute la București (lucram în provincie pe atunci). Mare loterie și admiterea asta. Tu ai fost norocoasă, ai tras un loz câștigător. Eu nu. Dar parcă ce contează? Nu spune partidul că suntem toți egali?
După masă, urmase dansul. Cum mirele nu catadicsise să-și invite mireasa la dans, Silvia avu ca parteneri numai mitocani care o călcau pe picioare și o agasau cu glumele lor, închipuindu-și că erau spirituali.
Ana nu venise la nuntă, așa că Paul n-avea nici un motiv să se pretindă înamorat de nevastă-sa, nici să se poarte frumos. Își înjură grosolan soacra, când se ciocni de ea – care venea cu paharele pe tavă de la bucătărie, mai mai s-o dea jos.
Pe la miezul nopții, scârbită, d-na Linoiu se duse la bucătărie să-și mai tragă sufletul. În clipa când puse mâna pe clanță avu un sentiment straniu, ca un fel de presimțire. Și când intră în încăpere rămase mută de groază și cu ochii holbați: Laura și mama ei, împreună cu o altă fată pe care nu o cunoștea, probabil colegă cu Paul, își stingeau țigările în tortul de nuntă.


Când își reveni, după câteva clipe din șocul surprizei, o cuprinse o furie cumplită. Cele trei nu erau nici ele mai puțin surprinse, căci nu se așteptaseră ca d-na Linoiu să vină în acel moment și fără să se facă auzită. Cu un gest brutal, aceasta o smuci pe Laura de pe scaun și o îmbrânci către ușă. Apoi îi aruncă o privire feroce și strigă :
- Ieși afară din casa mea și să nu mai pui piciorul aici vreodată. Și ia-o și pe maică-ta cu tine și pe bărbatu-tău și pe toți ai tăi și să nu mai călcați pe aici. Și cum Laura începu să strige ca din gură de șarpe „ce mă-mpingi, ai înnebunit, sunt gravidă!” iar maică-sa o seconda furioasă „am să te bag în pușcărie”, d-na Linoiu deschise ușa de la intrare și mai făcu o dată gestul de a le arăta exteriorul.
Așa luă sfârșit nunta Silviei. O nuntă care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată.