- O sprijin eu pe mama, că nu văd unde sunt mototolii ăia de bărbați... A, uite-i jos, așteaptă... Luați-o voi pe mama de pe scări, că aveți putere, măi! i-a îndemnat ea semețindu-se către ei.
Cei doi, bărbații celor două surori, eleganți în cămășile lor cu mânecă scurtă și pantaloni de vară deschiși la culoare și bine călcați, au zâmbit binevoitori și s-au apropiat de ușa mașinii ce rămăsese larg deschisă. Au întins brațele și au preluat femeia cu o grijă exagerată ce n-a scăpat atenției celorlalți. La fel de grijulii au făcut primii pași împreună, susținând-o de subțiori în timp ce ea își strângea la piept geanta și bastonul.
- Stați, mă! Stați oleacă să-mi trag sufletul, i-a oprit femeia respirând greu. E mult de mers până la notar? De ce nu ne-am dus tot la ăla care ne-a făcut actele de succesiune? a întrebat după ce s-au oprit și a avut răgaz să-și potrivească pălăria ca să poată vedea pe unde merge.
- Ha, ha! Nu mergem la notar, mamă soacră, a răspuns unul din ei râzând cu poftă. Mergem la judecătorie, că așa au vrut cumnații ceilalți…
- Nu e vorba că așa au vrut ei, a intervenit Eugen, scrutându-i dojenitor cu privirea. La judecătorie se rezolvă problema succesiunii, mamă. A glumit el, nu-l băga în seamă! Acolo vei spune judecătorului cum vrei matale. Noi nu te influențăm cu nimica, așa să știi matale, că…
- Aha, da! Îl știu glumeț de când l-am cunoscut… Bănuiam eu că voi nu sunteți hrăpăreți, maică. Vă cunosc bine pe toți, că eu v-am făcut. M-a ajutat Maica Fecioară să vă fac sănătoși pe toți… Ãilalți s-au cam depărtat, dar… n-au inimă rea, maică. Ați fost toți buni… De, fiecare în felu’ lui, că nu sunt doi oameni la fel… Așa a vrut Dumnezeu și s-a făcut voia lui, i-a lămurit biata femeie pe toți, respirând tot mai greu, în timp ce căuta să privească în ochii fiecăruia în parte ca pentru a le citi gândurile.
Obosită, și-a plecat din nou capul răsucindu-l spre umărul stâng și a respirat adânc, de câteva ori, până a reintrat în ritmul său normal.
Nimeni nu a întrerupt-o. Au privit-o cu atenție, încercând să-i înțeleagă vorbele, să le pătrundă sensul. Fiecare a interpretat în felul său și a socotit că nu are ce comenta. Și-au ferit privirile și au păstrat momente îndelungate de tăcere, oarecum rușinați de unele gânduri ascunse și de momentele în care și ei au avut pretenții mai mari ori nu au fost suficient de atenți cu mama lor în anumite situații, până ce femeia i-a îndemnat să meargă. Au sprijinit-o din nou, ajutând-o să se deplaseze încet, în ritmul pașilor ei șovăitori și mici, până în apropierea clădirii Judecătoriei. S-au oprit pentru a se liniști și odihni înainte de a intra. Nu a fost cu putință însă, pentru că erau așteptați și de îndată au fost înconjurați cu exclamații de salut, îmbrățișări și multe vorbe bune de un mic grup de bărbați și femei. Erau celelalte două fiice ale doamnei Eleonora Dumitrache: Ecaterina și Evdochia împreună cu soții lor și ceilalți doi fii, Vasile și Costică.
- Ei, hai că nu suntem la circ! V-a apucat dragu’ de mine, ce să zic, soro! A exclamat doamna Eleonora obosită de manifestările nebănuite și neașteptate ale copiilor ce veniseră cu soțiile și soții lor. Hai să intrăm că ne-apucă noaptea aici, i-a îndemnat ea aranjându-și pălăria cu mâna ce-i tremura mai rău ca de obicei.
- De ce să ne grăbim? Ne vine rândul abia pe la 12, 00… E mult de așteptat, a intervenit fiul cel mare, Costică. S-a uitat doctoru’ pe listă, a lămurit el observând că cei sosiți din capitală îl privesc nedumeriți.
- Oricum, nu putem sta în stradă, sub soare. Mama e obosită deja. Nu se simte bine, i-a prevenit Florica, cu adevărat neliniștită de starea bătrânei. Nu putem fi primiți mai repede?
- Nu cred, a zis Vasile morocănos, privind într-o parte. Au programul afișat pe ușă.
- Nu se poate vorbi cu judecătorul să ne primească? Dacă ar merge unul din noi să-l roage... Eu știu, unul mai dichisit, cu școală mai multă, ca să știe să-i vorbească, a intervenit și Evdochia, ce a mai tăcută din întreaga adunare familială.
- Da, maică! Să meargă ginere-miu, ăsta de-i doctor... sau tu, Elisabeto, că ești și tu profesoară... ce ziceți? i-a întrebat bătrâna doamnă după ce i-a ascultat răbdătoare înghesuindu-și și mai mult capul pe umărul stâng.
- Să mergem, a hotărât Costică. Pe hol sunt niște bănci. Să-i facem mamei loc să stea... și să intre careva să-l roage pe judecător...
Se întreceau care mai de care s-o ajute pe bătrână. Au așezat-o pe o bancă după ce niște oameni mai tineri au văzut-o și s-au ridicat. Era lume multă pe acolo. Unii intrau și alții ieșeau, antrenând mișcarea aerului îmbâcsit de mirosul greu ce scăpa la fiecare folosire a ușii singurului grup sanitar situat în clădirea judecătoriei.
Câțiva jandarmi, cu bonetele prinse sub centură pe lângă tocul pistolului, se zgâiau la ei întrebându-se de ce sunt atât de mulți în jurul unei bătrâne. Tot așa contrariată i-a privit și o fată îmbrăcată în robă de grefier care ducea în brațe un teanc de dosare. Nedumerirea ei a fost lămurită de Evdochia. S-a ținut după ea până la ușa înaltă, oferindu-se să i-o deschidă și i-a șoptit repede în ce situație se găseau. Fata a privit înapoi și ochii i s-au oprit plini de compătimirea pe trupul firav al doamnei Eleonora.
- Nu este permis să-l întrerupeți pe domnul judecător, a răspuns ea în șoaptă, dar am să-l rog... Îi voi explica eu… Dumnealui este destul de înțelegător. Cum se numește doamna care are dosarul pe rol? Trebuie să-i spun grefierului de ședință, știți...
După ce a repetat numele și numărul dosarului, fata a intrat în sala de ședință, rugând-o pe Evdochia să aștepte. Aceasta a rămas pe loc după ce i-a făcut loc fetei să intre și a închis ușa cu grijă. Le-a făcut semn de acolo celorlalți să aștepte. Abia când s-a strigat următorul dosar a ieșit și fata ce purta dosarele cu destulă greutate.
- A fost de acord, dar după finalizarea dosarului strigat acum. Intrați repede odată cu cei citați! Și nu uitați, să păstrați liniștea acolo...
La semnul aproape disperat al Evdochiei, ceilalți au luat pe brațe biata femeie și au adus-o în sală. S-a făcut liniște. Toată asistența a amuțit la vederea acelui grup de oameni care o purtau pe femeia ce-și ținea disperată pălăria pe cap cu amândouă mâinile, în timp ce geanta ei neagră se clătina pe sub bărbie, agățată de un braț. Femeile încercau să-i aranjeze ținuta, că era ori nu era nevoie, iar bărbații se înghesuiau să o sprijine. Nu mai erau locuri libere. Judecătorul privea nelămurit spectacolul pe deasupra ochelarilor, în timp ce grefierul de ședință, o fată tânără care nu-și arăta de sub roba-i uriașă decât capul, după o privire scurtă, cercetătoare și autoritară, a ridicat un dosar la nivelul capului, cât să nu fie observată de public, după care a izbucnit în râs, dându-și osteneala să nu fie auzită. L-a privit pe judecător și, după ce și el și-a ascuns fața după câteva hârtii, i-a șoptit numărul dosarului. Au mai schimbat câteva priviri și câteva cuvinte în șoaptă, după care, mai sobru și impunător decât era și așa în roba sa neagră ce cădea elegant pe trupu-i uriaș, de la înălțimea fotoliului fixat pe piedestal, judecătorul s-a adresat sălii:
- Avem acolo o bătrână bolnavă, nu se vede? Oferiți-i un scaun, vă rog!
Nu s-a deranjat nimeni. Majoritatea oamenilor stăteau pe bănci. Un jandarm din cei patru aflați în sală, cel mai solid dintre ei, cu burta căzută mult peste centură și cu ceafa groasă plină de nădușeală, s-a ridicat cu vioiciune de pe scaunul pe care era așezat și l-a adus doamnei, rugând-o să se așeze.
- Mulțumesc, maică, să trăiești! a șoptit doamna Eleonora, cu voce ștearsă, blândă, întinzând cu greu mâna în care ținea bastonul spre scaun. Uf, grea e bătrânețea asta, Doamne, a mai murmurat ea în timp ce câteva perechi de mâini s-au întins pentru a o ajuta să se așeze.
Ședința instanței a fost reluată după toate tipicurile procedurale. Președintele completului de judecată era cât se poate de atent și, în același timp, operativ. Cu toată tensiunea cauzată de unele controverse pe probleme de procedură ori a intervențiilor unor avocați cu tupeu, judecătorul își făcea timp să privească din când în când spre femeia de pe scaunul așezat în mijlocul sălii. „Oare va avea putere să reziste până la final? E bolnavă rău, săraca, dar e și în vârstă... Cred că moartea soțului și treaba asta cu succesiunea au cam doborât-o. Oare s-a împăcat cu toți copiii? Le-a dat tot, în afară de partea ei... Era unul care a reclamat ceva... cred că despre casa bătrânească e vorba. Hm! Să mă uit pe rezumatul făcut de grefier. Nu mai țin minte cum a pus problema. Da, cred că de acolo pleacă treaba. Nu știe că jumătate aparține soției văduve. Și nu am de gând să-i iau ei vreun drept. Legea e lege și e de partea bietei femei. Să hotărască ea. Nu o voi influența cu nimic”.
Ecaterina cu Elisabeta au scos la iveală o sticlă cu apă plată și pahare de plastic. Una ținea paharul și cealaltă turna apă din sticlă cu gesturi elegante, pline de importanță. Costică a întins imediat mâna la primul pahar și l-a oferit neîndemânatic mamei sale, aproape lovind-o peste mâna în care batista nu mai avea formă.
- Ia mamă! Nu e prea rece, dar poate că ai și matale nevoie...
- Apă? Bogdaproste maică! Mi s-a cam uscat gâtul ăsta, că e tare cald și aci... Doar o înghițitură. Să nu-mi vină sete mai rău pe urmă, a șoptit ea recunoscătoare.
Costică nu a reușit să-i țină paharul la gură. Capul femeii era într-o poziție prea incomodă pentru el. Nu era obișnuit cu gesturi de acest fel. S-au repezit cele două femei, aproape în același timp. Eleonora îi sprijinea capul și Ecaterina ținea paharul la gura bătrânei, lăsând să curgă două-trei înghițituri, puțin câte puțin. Erau mai atente să tragă cu coada ochiului, să vadă dacă lumea observă gestul lor mărinimos.