Eugen privea cu milă grupul de trei. „Oare ce o fi în capul lor? Vor s-o câștige cu grija asta ieftină! Niciodată nu a făcut mama diferență între copiii ei. Ne-a crescut la fel pe toți... De ce oare cred că le dă lor mai puțin? Au toți terenuri. Au toți case și salarii... Trec toți prin criza asta fără prea mari probleme chiar dacă ar ține ea și cinci ani. Nu-i înțeleg... De fapt, nici nu trebuie să mă deranjeze poziția lor. Mama știe ce să facă și numai ea hotărăște. Au venit cu toții, de parcă ar avea și ginerii sau nurorile drept la moștenire! Ei, Doamne iartă-mă! Poate că nu au știut care este procedura...”.
Bătrâna doamnă lăsase capul pe umăr după ce se făcuse incredibil de mică în scaun. Era chircită toată și pălăria îi acoperea fața. Mai că nu se vedea de sub ea. Strângea geanta cu o mână la piept și, cu ochii închiși, părea că doarme. Aparent, nu era atentă la ce se întâmpla în jurul ei. Nici nu a auzit când a intrat pe rol dosarul lor. Dar și-a auzit numele când grefierul de ședință făcea prezența părților citate. A mișcat ușor capul și a spus suficient de tare ca să fie auzită în sală:
- Eu sunt, maică. Sunt aici, ce s-a întâmplat?
Toate privirile s-au întors spre ea și nu puține au fost persoanele care i-au zâmbit ori au râs ușor, exprimându-și simpatia și respectul în aceeași măsură.
Din materialul prezentat cu voce clară, sigură și plăcută, de fata ascunsă-n robă se înțelegea că este vorba, concret, de o reclamație referitoare la rezultatul succesiunii și ieșirea din indiviziune. Soțul doamnei Eleonora Dumitrache decedase cu un an în urmă. Masa succesorală a fost rezolvată la vreo șapte luni după înmormântare, dar la nici două luni, Costică, susținut de Vasile și Ecaterina, a reclamat că succesiunea propriu zisă s-a efectuat prin fraudarea legii.
Erau prezenți în sală toți copiii. Patru fete și trei băieți. Întreaga avere evidențiată în acte era considerabilă: două case a câte patru camere, fiecare cu terenul aferent, la care se adăugau curțile și grădinile pe suprafețe aproape egale de câte un pogon fiecare, plus 14 hectare de teren agricol situate în comuna... din județul Ilfov. Toate amănuntele au fost evidențiate și avocatul reclamantului, atunci când a avut dreptul de a se exprima, conform procedurilor legale, a cerut împărțirea în cote părți egale, pentru toți moștenitorii, a tuturor bunurilor ce aparținuseră defunctului, inclusiv a casei în care locuia bătrâna doamnă cu una din fiice și cu cei doi copii ai acesteia. Atâta doar că el omitea, cu rea credință, faptul că soția defunctului moștenea de la sine jumătate din bunuri și era proprietară cu drepturi depline a unuia din imobilele situate în capitală, susținând că, oricum, la vârsta ei nu putea să-și exercite în deplinătate drepturile legale de folosință.
Avocatul angajat de Eugen, pentru apărarea drepturilor mamei și a celorlalți moștenitori pârâți, a fost mult mai calm și ordonat în expunerea situației de drept și de fapt. El a dovedit prin acte legal întocmite că partajul succesoral nu era lovit de vicii de formă, consimțământ ori de altă natură. De asemenea, deși femeia afirmase că lasă moștenire copiilor și casa ei, primită de la o mătușă, avocatul a prezentat actul de donație al acestei mătuși, act legal întocmit pe numele Dumitrache Eleonora...
Aproape în permanență, cât se vorbea despre împărțeală și cote părți, doamna Eleonora își răsucea parcă și mai mult capul rezemat de umăr și exclama înfundat, atrăgând privirile celor din apropiere. Nu se înțelegea prea mult. Frânturi de cuvinte de genul „mda, să crezi tu” sau „aha, ce știți voi” și „Doamne, cum strică lăcomia sufletu’ omului”!
Președintele completului de judecată nu a luat în seamă aceste manifestări, mai ales că nu înțelegea cuvintele ei rostite, evident, pentru sine. A fost nevoit să intervină de două ori pentru a asigura liniștea deteriorată de manifestarea ilară a celor din apropierea femeii. În ambele situații, doamna Eleonora tăcea mâlc, dând impresia că a adormit, iar Florica flutura o vechitură de evantai din pene de păun pe lângă nasul acesteia, șoptindu-i:
- Nu mai vorbi, mamă, neîntrebată! Nu este voie. Ne poate întrerupe acțiunea și ne cheamă altădată.
- Da’ ce, am zis io ceva, fată? Răspundea femeia cu voce ștearsă din care se putea desprinde și o anumită nuanță de umor.
A fost nevoie de intervenția judecătorului pentru a limpezi lucrurile. El i-a lăsat pe toți să vorbească, să-și expună pretențiile, mai mult din curiozitatea ce i-o trezise manifestarea acestora în sală, pe timpul rezolvării acțiunii anterioare, chiar dacă unele momente ale derulării acțiunii în sine ocoleau tipicurile procedurale. El a avut grijă să rezolve, mai întâi, ieșirea din indiviziune, arătând tuturor că aceasta intervine obligatoriu în urma decesului și toți copiii și soția defunctului sunt moștenitori cu vocație succesorală. A fost atât de explicit în tot demersul său, încât nimeni nu a mai avut nelămuriri ori nemulțumiri. La momentul tranzacției între părți, i-a dat cuvântul bătrânei doamne. Și cum aceasta nu a început să vorbească imediat, judecătorul a ridicat vocea și a întrebat-o:
- Mă auziți doamnă? Ce aveți de spus în legătură cu...
- Mai încet, domnule, că nu sunt surdă! Te aud. Ce, am zis eu că n-aud? l-a întrerupt doamna Eleonora spre hazul întregii săli.
- Mă scuzați, am crezut că...
- Că dorm, nu? Uite că nu dorm, maică. Am auzit tot, l-a întrerupt din nou, oarecum iritată, după care a început să vorbească cu voce egală, fără emoții.
Își ridicase puțin capul și fața brăzdată de riduri adânci i-a impresionat pe cei care nu o văzuseră până atunci. Judecătorul o privea și el surprins, admirându-i demnitatea, logica și claritatea vorbirii. „Extraordinar de lucidă e, domnule, la peste 90 de ani ai ei! Și ce femeie cu bun simț... Mai rar așa ceva în zilele noastre. Păcat că nu i-au moștenit aceste calități toți copiii!”
Copiii, adunați în imediata ei apropiere, o priveau de parcă atunci o descoperiseră cu adevărat. În liniștea acea adâncă ce stăpânea întreaga adunare, femeia a făcut câteva precizări cu privire la locul și starea bunurilor care făceau obiectul tranzacției între părți. Apoi, foarte degajată, a clarificat ceea ce părea că a fost cauza prezenței în instanță a moștenitorilor în cauză:
- Eu am renunțat la partea mea de moștenire. Renunț în favoarea copiilor. În mod egal, maică... Să scrieți asta acolo, în hârtii, dom’le judecător! Am hotărât să rămână Florica, fata cea mică, stăpână în casa în care stau și eu. Că ea singură mă îngrijește până la moarte. Nu vine fiu’meu cel mare, nemulțumitu’ să-mi dea de mâncare... În rest, totul la toți, în mod egal... Și nimeni să nu treacă peste hotărârea mea, că Dumnezeu veghează! a subliniat doamna Eleonora, ridicând tonul cu sforțări evidente, după care a revenit la poziția anterioară respirând greu, sacadat și adânc.
Copiii au fost impresionați. S-au declarat mulțumiți de împărțeala făcută și de rațiunea care a generat-o. Au semnat grăbiți și bucuroși toate hârtiile în cauză, fără să se uite la ele, după care s-au retras către ușă. Doamna Eleonora rămăsese singură, pe scaun, cu hârtiile tremurându-i în mâna răzimată pe picioare. Interpretând această situație într-un anumit fel, judecătorul s-a adresat bătrânei doamne cu mult respect:
- Trebuie să semnați... știți carte, doamnă?
- Păi, io n-am carte, dom’le! Eu am avut pământ. Că altfel, nu mai rămânea bărbatu’ meu, Dumnzeu să-l ierte, în armată până la pensie... Am avut dotă, că așa era pe vremuri, maică, a explicat ea mândră, ridicându-și bărbia mai mult decât reușise până în acel moment.
La această precizare, jandarmul care-i oferise scaunul, pătruns de respect și simpatie față de ea, s-a repezit să aducă tușiera de pe masa de lucru a domnișoarei grefier, care rămăsese blocată de spectacolul la care asistase în tăcere. Foarte vioi, s-a întors din doi pași lângă bătrâna doamnă, i-a prins repede degetul să-l apese cu forță pe buretele îmbibat în tuș și apoi pe fiecare hârtie în parte. După una sau două „semnături”, obosită și nemulțumită, doamna Eleonora l-a oprit, vorbindu-i:
- Ho, de! Mai ușor maică, mă omori de tot, ce ai?
Rușinat, acesta și-a cerut scuze. Toată fața i-a roșit pe sub broboanele de sudoare apărute parcă din senin. Bătrâna doamnă a răsuflat ușurată că s-a terminat totul și a rămas chircită pe scaun, cu capul lăsat să tremure pe umărul stâng. Copiii ei și însoțitorii lor au părăsit sala, manifestându-și gălăgios bucuria.
Instanța de judecată și-a urmat cursul. S-a anunțat următorul dosar și s-au strigat părțile. Când s-a declarat procedura îndeplinită, judecătorul a rămas uimit să vadă bătrâna pe scaunul său, singură, în mijlocul sălii. S-a uitat la grefierul de ședință, întrebător. Fata a ridicat din umeri, la fel de contrariată ca și el. Ușor iritat de situația creată, președintele instanței s-a adresat jandarmilor prezenți în sală:
- Mergeți, domnilor, să aduceți copiii să-și ia mama de aici! Au uitat de dumneaei ca de o sticlă cu apă. Se poate una ca asta?
- ... Se poate, maică! a răspuns biata femeie sub privirile tăcute ale întregii asistențe. Acu au ce și-au dorit... La ce le mai trebuie și o mamă bătrână pe capu’ lor?
Au revenit cei doi jandarmi care ieșiseră și, imediat după ei, Florica și Eugen. Au cerut scuze judecătorului și au înșfăcat-o rușinați pe femeie. Au scos-o mai mult pe brațe, încercând să se justifice că au uitat-o în sală.
Ajunși în stradă, și-au luat rămas bun unii de la alții. Din vârful buzelor și doar câteva strângeri de mâini. Au lipsit cu desăvârșire îmbrățișările și sărutările de la întâlnire, în urmă cu doar o oră-două.
Grupul din provincie s-a urcat în două mașini parcate în apropiere, la umbra unor copaci. Cei din București au rămas la marginea drumului să întrebe trecătorii unde este stația microbuzelor spre capitală. Florica a hotărât să oprească un taxi, spre marea mulțumire a mamei, care se ruga în gând pentru înțelegere între copii și fericirea lor...


- SFÂRȘIT -