Vis în zi de vară
Viorel Darie

Ce zi minunată! Cer albastru și pur. Parc întins și verde. Soarele luminând dulce. Tulpinele cu flori roșii și ramurile teilor legănându-se ușor. Marginile înverzite ale parcului reflectându-se fantastic pe cerul curat și clar al orizontului.
Nu e nimeni în tot parcul. E doar paradisul meu. Sunt un visător, dorm liniștit, izbăvit de orice griji, cât e ziua de mare, printre ierburi și flori. Lucrează albinele pentru mine, așa că eu dorm liniștit, cu fața la soare, în adierea caldă de vară.
Atât de adânc am adormit încât, de la o vreme, încep să visez. Îmi părea că cineva se apropie de mine și îmi privește somnul. Era o fată ca o școlăriță cuminte cu ghioydan.
Ce fată minunată! N-am mai văzut nicicând una mai frumoasă ca ea!
Poți să-mi arăți caietele tale?... Nu ai caiete?... Atunci, te rog, arată-mi cărțile tale de școală… Nicio carte?... Povestește-mi despre lecțiile învățate azi… Nicio lecție?… Bine, dar ce fel de școlăriță ești?... Vreau să-ți văd ghiozdanul… E gol?... Ah!... Ce-i asta? Înăuntru, în ghiozdan sunt doar plante și fluturi!? Nu ești școlăriță?... Da, acum înțeleg bine, ești îndrăgostită de natură și pasionată de studiul ei! Povestește-mi ceva, orice, dacă vrei…
Minunata fată s-a așezat chiar lângă mine. Îi simteam atât de aproape răsuflarea pură, bătăile ușoare ale inimii și, mai ales, privirile misterioase ale ochilor ei!
Când m-a atins cu mâna pe față, m-am trezit. Am privit în jur, nedumerit. Fata cea frumoasă dispăruse. Unde era? De ce a plecat?
A fost o fată sau numai un vis? Cerul a fost rochia ei de vară, albastră? Soarele cel dulce i-a fost privirea ochilor? Oglindirile orizontului au fost ochii aceia plini de mister? Trandafiri erau buzele de culoarea cireșelor coapte? Ramurile suple ale copacilor erau mâinile ei delicate? Vântul ce adia ușor a fost calda ei răsuflare?
Aș vrea cândva să am din nou acest vis. Dar știu, îl voi regăsi cândva, atunci când cerul va fi din nou albastru, când iarba va fi foarte verde și când orizontul va fi foarte pur!