Se stabilise în coliba veche a unui paznic la vii. Din deal, din foișorul putred, privirea îi cobora pe treptele teraselor până în lunca îngustă a Turbatei. Copiii priponeau caii, alungau cârdurile de rațe, căutau cuiburi de păsări în sălciile bătrâne și se scăldau în iazul minat al Liliechioaiei. Cosașii greoi veneau pe drumul Mălăienilor purtându-și uneltele mai trufași decât războinicii din vechime. Drumeții grăbiți se pierdeau în perdeaua răcoroasă a nucetului mergând spre gară. Două femei îngenuncheară, cu mâinile sprijinite de ghizdurile de piatră înverzită a fântânii, potolindu-și setea cu privirea pierdută în adâncul nisipos al acestora. Le bănuia mirarea prelungită la vederea învolburării mulcome a izvoarelor ce răscoleau firicelele cuarțoase. În răstimpuri agitate, ridicau capul răsuflând greoi și priveau valea verde, apoi, odihnite, mai luau o sorbitură scurtă, asemenei ciutelor prevăzătoare. Se știau privite și firescul gesturilor ce însoțea convorbirea lor secretă îl convinse că vorbeau tocmai despre el.
Câteva gâște stârnite de un câine lățos, pluteau zgomotoase peste casa înconjurată de salcâmi a Zenaidei. Asemeni unui copil așteptând primăvara, încerca să se învârtă transformând nuanțele cerului, aprins de răsăritul leneș, într-un curcubeu al propriilor stări sufletești.
Reîngropa toate acestea în minuscula casetă a trecutului, prea îndepărtat pentru a păstra parfumul trăirilor sale de îndrăgostit. Se oprise aici din pelerinajul său, în care pornise cu mulți ani în urmă, doar pentru a nu-și contamina lumea sa interioară cu senzații fără perspectivă de absolut.
Deunăzi întâlnise pe cineva, un cărăuș purtând șorț și mănuși de fierar, care se lăuda că-i făcuse un comision Iriziei. Sorbea fiecare cuvânt al necunoscutului, în timp ce chipul, multă vreme ascuns în spatele numelui legat de amintirile sale domestice, acum îi apărea nimbat de fluidul unei voci fără personalitate și-l amenința cu durerea lipsei sale. Nu-și reproșase niciodată modul laș în care o părăsise. Considerase plecarea pe termen nedefinit doar o pauză în care să guste odihna liniștii sufletești, să regăsească acel „eu” dezbrăcat de timp, mai important decât fericirea de scurtă durată alături de ea. Nu reușise. Se cufundase în râul căutărilor fără țintă, mutându-se din loc în loc în căutarea unor pășuni ale nostalgiei, bântuind clădiri părăsite, înfricoșând localnicii cu înfățișarea sa de schimnic îngălat și uitând drumul abrupt al dorului de casă.
Se mulțumise cu relicvele fără valoare ale anilor pierduți în peregrinările spre un ținut utopic al lumii interioare în care, într-o zi, avea să poposească.
Era la hotarul acelui ținut de la începuturi; înainta călăuzit de lumina credinței sale, fără a conștientiza rătăcirea sa, fără rost, în jurul unui labirint fără intrare. Din foișorul său de stâlpnic, nu putea dezvălui celor interesați decât alchimia eșecului.
În urma deselor sale călătorii, rămânea doar cu imaginile șterse ale unui relief interior necartografiat. Experiența nu-l ajuta cu nimic. Fiecare încercare pornea din același punct: renunțarea la o presupusă stare euforică având șansa de a contempla ceea ce părea ireal prin veridicitate.
Viața sa, în care se știa încă iubit de soția sa, influențase poveștile unor trăzniți ce-l porecliseră Boieraș și căutau la el lămuriri despre un presupus șarpe de aramă.
Făcuse numeroase submersiuni spre a ști ceva despre sufletul său proteic, dar își uitase chipul. Unei amintiri vagi despre un bărbat cu înfățișare comună, încerca să-i adauge părul și barba neîngrijite, proeminența pomeților peste obrajii scofâlciți și înnegriți de soare. Rezista tentațiilor de a cere, de la cei care îi câștigaseră încrederea, o oglindire aproximativă pentru a o compara cu portretul din amintiri, din teama de a nu stârni, prin curiozitatea sa pe cea a interlocutorilor. Singura înfățișare, rămasă clară în minte și bântuindu-i nopțile de insomnie cu ferocitatea sa, era cea a ucigașului fratelui său. Dar patima răzbunării amorțise încă din vremurile lumești, când îl îmbătau convingerea că nu-l va putea revedea vreodată pe acel criminal notoriu. Pornind spre abisurile sale din postura de victimă, se aventura în aprofundarea ideilor despre ura nemărginită și despre fatalism.
Pseudoiluminările sale îl înșelau de fiecare dată și îl făceau să piardă firul gândurilor despre întâmplările și deciziile care îi marcaseră existența. După aceste străfulgerări, care-i stârneau entuziasmul, descoperea, asemuindu-se unui navigator fără noroc, intruziunea dorințelor materiale într-un peisaj pur spiritual. Călătorea prin bezna aridă fără a fi călăuzit de sentimentul stimulator al iubirii, de care se dispensase prin abandonul vindecător în trăirile concentrate pe un singur scop.
Uneori, se agăța de timpul livresc, fascinant în adolescența sa, fără a pune mare preț pe importanța morții care, pentru el nu era decât ultimul eșec. Dacă ar fi reușit obsedanta ieșire dintr-un timp ce lega cele două tărâmuri, s-ar fi lipsit de orice răspuns necesar străpungerii barierei heruvimice. Deocamdată, se mulțumea cu explorarea unei mări a sargaselor interioare și cu exploatarea zăcământului cumpătării pentru a da sfaturi necăjiților cerșetori de vorbe bune. Îi era necesară credința lor în bunătatea sa și făcea tot posibilul pentru a nu le fi zdruncinată.