22.23 Ploaia, pe care mai mult o ghicește prin întunericul triumfător după izbiturile seci pe caldarâm și după scânteierile efemere ale picăturilor de apă, alungă orice urmă de căldură și de sare din atmosferă. Un aer tare și fad îi umple plămânii, dar acest lucru nu îl revigorează ci îl deprimă și mai tare. Resimte inefabila tristețe ce urmează unui act al dragostei – un sentiment al inutilității, al golului, al sfârșitului. Oftează. De ce nu s-a abandonat somnului seducător ce își fâlfâise aripile pe deasupra capului său mai devreme? De ce s-a desprins aproape brutal din strâmtoarea brațelor Irinei și a țâșnit spre baie? Doar pentru că la prânz avuseseră o discuție stupidă în care își împărțiseră viața? După ce ușa grea a hotelului se închide în spatele său și nu se mai poate refugia în sanctuarul amintirilor își închipuie că nu mai există cale de întoarcere. Ca și cum hazardul existențial este îndreptățit să ia decizii finale în locul lui. Și, ca o răzbunare pentru așteptarea inutilă de până acum, se grăbește să încheie orice legătură cu trecutul. Stă cu bagajele sprijinite de genunchi pe un mic peron din fața hotelului gata să înfrunte furtuna. Nicio clipă de pierdut. Irina este încă in lobby încheind socotelile cu recepționera nedumerită de plecarea lor intempestivă; o vede cum gesticulează enervată, cum își scutură capul acoperindu-și chipul cu părul și cum face pași mărunți spre ieșire. Și ea pare hotărâtă. I se va alătura într-un minut și vor merge împreună spre parcarea neacoperită de peste drum unde și-au priponit SUV-ul familiei – o mașină mare, neagră, cu forme pătrățoase! - vor depozita în porbagajul încăpător toate lucrurile pe care le-au adus cu ei pentru o vacanță de două săptămâni – eșuată însă mult mai devreme! – se vor urca pe banchetele din fața, își vor pune centurile și vor demara spre București. E atât de simplu încât Mihai îi este recunoscător Irinei pentru înțelegerea situației: chiar dacă gândurile se întorc seara cu virulența cu care se întoarce febra, chiar dacă are senzația că pierde pentru totdeauna ceva deosebit de prețios, aceasta soluție a despărțirii nu îi răpește energie. Iertarea ar fi necesitat energie, regăsirea ar fi necesitat energie, viața în comun ar fi necesitat energie. Alege de fapt să nu trăiască.

Fumează grăbit o jumătate de țigară urmărind farurile care spintecă din când în când negura. Este doar a treia – un record personal pentru care se felicită; în Capitală s-a obișnuit cu un pachet pe zi. Îl ajută de obicei să se liniștească și să se concentreze. De data asta încearcă în acest fel să își alunge toate gândurile în loc să le cheme. Constată că mașinile trec de la nord spre sud fără excepție, ca și cum o grămadă de turiștii dezamăgiți de vreme ar încerca să părăsească stațiunea. Ce ciudat? Pe el tocmai vremea l-ar reține. Cerul cenușiu și jos, marea înfuriată, pescărușii speriați, ploaia. Dar și el trebuie să emigraze din cu totul alte motive acum spre sud..

După ce ușa se deschide și se închide cu un vaiet lugubru, iar Irina îi șoptește: „Gata! Am rezolvat!”, Mihai se scutură, aruncă țigara fără să o mai stingă și se apleacă după bagaje. Refuză din orgoliu ajutorul ei luând-o înainte. Iese de sub acoperișul din piatră deasupra căruia tremură reclama hotelului și coboară câteva trepte. Primii stropi care i se încurcă in părul negru și sârmos îl îndeamnă să se grăbească, deși greutatea bagajelor îi smulge brațele din umeri și trebuie să fie atent la ochiurile de apă din scobiturile asfaltului. Strânge din dinți fiindcă dâre de frig îi coboară pe șira spinării. Poartă o pereche de pantaloni trei-sferturi din doc alb, un tricou gros și peste el un hanorac cu glugă; în picioare nu are decât niște teniși vechi din pânză și cauciuc, nepotriviți pentru vremea de afară. A sperat că va ploua, însă și-a închipuit că va privi ploaia prin fereastra aburită a unei camere de hotel și nu că va fi nevoit să înoate. Irina îl urmează în tăcere cu pași mici și deși; și ea este la fel de nepregătită în fața potopului: o apără de ploaie doar o pereche de blugi rulați deasupra genunchilor, un pulover alb cu anchior și o umbrelă din plastic roz, cumpărată de pe plajă cu doua zile înainte. Distanțele între lucruri și oameni cresc. Mașina se află  la mai puțin de două sute de metrii în parcare. Irina – și mai departe. Pentru a ajunge la mașină trebuie să străbată aleea circulară din fața hotelului în mijlocul căreia se află un spațiu verde, să urce pe trotuar câtiva pași până în dreptul trecerii de pietoni, să taie cele patru benzi ale străzii și s-o caute prin parcare mergând în zigzag. Până la Irina nu știe cum să mai ajungă. Le ia o veșnicie mai ales că nu numai natura ci și ei înșiși își stau împotrivă.

Cea mai cumplită scenă se petrece între ei înainte de a traversa albia secată a râului de mașini, când Mihai lasă jos bagajele în așteptarea culorii verzi a semaforului. Se află pe insula îngustă de lumină a unui felinar cu fruntea întoarsă spre pământ, la câțiva pași de chioșcul de sticlă al stației de autobuz. Remarcă peste drum literele luminoase ce compun firma unui bar – una din puținile urmele ale naufragiului stațiunii în marea de întuneric. Și-ar dori să înoate până acolo, să bea alcool și să se întindă la căldura. Singur. Simte pe piept și brațe cum apa de ploaie infiltrată se amestecă cu transpirația și se încordează pentru a-și alunga tremuratul. Gâfâie. Prezenta Irinei, cu umbrela ei roz ce îi acoperă fața și cu atitudinea ei ezitantă între sfidare și blândețe îl agasează. O împinge ușor când ea repetă invitația de a-l ajuta, ba chiar schițează un gest de a se apleca după valize.

”Lasă-mă!”.

Și ca și cum jignirea asta nu ar fi fost de-ajuns îi spune:

„Femeie!”, umplând acest cuvânt cu toate sensurile lui peiorative.

O palmă:

„Lasă-mă, femeie!”.

Deși îi găsește circumstanțe atenuante, Irina are obrajii roșii și nu își poate opri din nou câteva lacrimi. Îl întreabă defensiv:

„Ce ai?’ și se retrage pentru a și le ascunde. Când se face verde, si Mihai se grăbește să pună o distanță între ei. Și să alunge un regret incipient. A parcurs un drum lung și sinuos de la grija față de Irina la senzația că ea este doar un alt bagaj.

Și toate astea după ce, cu doar două ore înainte, au fost poate cel mai aproape de o împăcare definitivă.

În camera austeră de hotel, unde abia au încăput un pat dublu încadrat de două noptiere – dintre care una șchioapă, policioara cu televizorul și un fotoliu cu mânerele roase – poate aceeași camera de acum doisprezece ani! –,  au repetat cu voluptate pașii iubirii fizice. Cel puțin la început li s-a părut la fel de nou, de simplu și de familiar ca întotdeauna și nimic nu le-a dat de înțeles unde se află. Nu au înțeles dacă se află la începutul unei relații sau la capătul ei – și nu înțeleg nici acum când merg alături treziți la realitate! –, pentru că totul s-a confundat in mintea lor. Hotelul. Ploaia. Dorința... Nu era dorința vanitoasă ce îl încercase pe Mihai de dimineață si nici dorința calmă cu care ea își îndeplinea altădată obligațiile de soție. Nu era o dorința pornită de programarea fiziologică a ființelor făurite din carne. Dorința a fost mai presus de probleme lor, de ziua încărcata pe care au trăit-o și care nu se sfârșise încă și de cuvintele aruncate. A aprins-o în ei fulgerul ce luminase gradina, faleza, plaja, marea. Și viata lor. Le-a ocupat mintea treptat, în timp ce și-au umplut valizele deschise pe pat cu hainele împăturite, obiectele de toaletă, cadourile cumpărate pentru Daniel și alte lucruri, multe dintre ele nefolositoare. Instinctiv și le-au rânduit  împreună unele peste altele, ca și cum separarea nu s-ar fi înfăptuit încă, rămânând doar în sufletele lor. S-au întâlnit prin camera alegând uneori același obiect; și-au lovit umerii; s-au privit. A început apoi să plouă și Mihai și-a lipit obrazul de geam copleșit de oboseală. De undeva departe, peste întinderea frământată a mării, soarele își arunca pe sub nori ultimele raze, iar el le-a sorbit reflexia. Irina s-a oprit și ea să asculte crescendo-ul ploii. Un fulger, o mângâiere, un sărut și toată tesiunea sexuală dintre ei s-a revărsat în semi-întunericul încăperii. Înainte de a se întinde în patul nedesfăcut și de a se dezbrăca voluptuos de lent pentru a-și prelungi agonia și extazul, au stat o vreme înlănțuiți. Cu ochii în larg. Au respirat la unison și s-au lăsat lichefiați de ploaie. Și de dorință.  Au avut în față imaginea Raiului Pustiit din care fuseseră alungați pentru păcatul lor. Nu pentru păcatul unirii ci pentru păcatul mult mai mare al despărțirii. A fost o ispășire și o rugă. Mai apoi, cu fiecare mișcare a lui înăuntrul ei s-au aflat din ce în ce mai aproape de acel loc la care râvniseră din primul moment în care și-au descoperit dragostea. Într-un loc în care nu au putut însă să rămână în echilibru decât pentru câteva secunde – atât cât îi ia orgasmului să invadeze și să destindă mușchii trupului. Ea a mers atât de departe încât, uitând de orice calcule și precauții, i-a cerut să nu se retragă. Ce rugă sau ce forma de ispășire ar fi fost mai perfectă decât aducerea pe lume a unui copil. A unui copil nou. Ce dovadă mai mare de dragoste i-ar fi putut da Irina lui Mihai decât aceea de a-i purta în pântec copilul? Dar el nu a ascultat-o, iar ea s-a răcit brusc înainte chiar că totul să se termine. Poate dacă ar fi rămas unul lângă altul în amurgul strivit de furtună – atât de asemănător primului amurg al dragostei – și în amurgul dorinței, ar fi putut să comunice, fiindcă și el, în ciuda nemulțumirii ce îl stăpânea, și dorea armistițiul. Mihai a rostit însă „Iartă-mă!” și a alergat la dus; Irina nu l-a oprit și a plâns; și totul a părut o greșeală fără rost…

„Iartă-mă!” Ecoul acelui cuvânt rostit de Mihai atunci – și încă o dată după ce au traversat strada iar el a jignit-o! – le stăruie în urechi – și în suflete – în timp ce se îndepărtează de hotel prin întuneric. Nu a fost rostit cu convingere și nici nu a fost acceptat.

Întunericul este atât de compact încât drumul dă impresia că se oprește la cinzeci de metrii cu un hău nesfârșit. Cu un hău ce aleargă înaintea lor. În ciuda acestei iluzii optice, Mihai se lasă în voia plăcerii de a conduce motivându-și izolarea prin necesitatea de a se concentra. E încrezător în propriile-i reflexe. Se afundă în scaun fără să micșoreze viteza – nu are decât șaptezeci – optzeci de kilometrii la oră! – și dă drumul la radio. Din difuzoarele mașinii izvorăște o muzică melancolică și alertă din anii șaizeci, muzică ce are sufincentă forță pentru a acoperi ciocănitul ploii în geam și destulă materialitate pentru a umple vidul dintre ei. Se relaxează treptat. Sunt încă în vacanță – nu au părăsit stațiunea. Recunoaște linia melodică și o acompaniază bătând cu degetul în volan. Vălul de căldură produs de instalația de climatizare îi usucă hainele și sufletul dându-i o moleșitoare stare de bine. Când în sfârșit pornește dezaburirea și mărește ritmul ștergătoarelor deja ochii îl dor de încordare. Și degetele. De două ori ignoră semnul de oprire ce semnalizează intrarea în sensurile giratorii  și se apropie prea mult de linia de demarcație dintre benzi, dar are grijă să se asigure de fiecare data și nu forțează nici limitele mașinii, nici propriile lui limite. Este doar pătruns de ritm și nerăbdător. Nu prevede dezastrul, ba poate chiar este tentat să creadă că nefericirea îl face imun la întâmplări ce i-ar putea curma suferința – Dumnezeu nu este atât de îngăduitor!

De fapt dezastrul nu este numai suma tuturor acestor lucruri mărunte: vizibilitate scăzută datorită ploii, un oarecare grad de neatenție în mare măsura contrabalansat de experiență, carosabilul umed, cu un asfalt însă suficent de drept și poros, viteza peste limita legală, dar nu exagerată! Există un factor extern. O mașină mică, sport, cu geamuri fumurii si forme obraznice ce îi urmărește dinadins de câteva minute. În interiorul ei se înghesuie șase persoane: doi băieți în fata – un blond și un brunet! – și două cupluri electrizate și nerăbdătoare pe bancheta îngustă din spate. Sunt agenții beți ai destinului: au petrecut ore bune într-un bar din apropierea hotelului pe niște canapele late și moi ce favorizează apropierea fizică, sorbind din pahare înalte de cocteil și scăldându-se într-o lumina stroboscopică, în fum și în acorduri orientale; după ce relațiile s-au închegat, au decis să își continue seara la un club din Constanța; iar când l-au recunoscut în parcare pe Mihai, în timp ce acesta își umplea portbagajul cu valize, și-au amintit de cele două întâlniri de peste zi. Un gând simplu și în același timp neclar, stârnit de testosteron și alcool li s-a înfiripat în creier și a crescut acolo în timp ce au mers în spatele său: răzbunarea. Acum acest gând s-a copt. Își închipuie ca Mihai îi provoacă la întrecere îngustând culoarul de depășire prin exterior și neoprind la intrarea în sensurile giratorii. Brunetul îl înghiontește pe șofer; șoferul blestemă și lovește cu palmele pielea fină în care este învelit volanul; iar cuplurile se aprind și mai tare. Accelerează. Din salturi succesive de pe o bandă pe alta ajung atât de aproape încât reușesc să își ascundă luminile farurilor între roțile din spate ale mașinii lui Mihai. Blondul, cu simțurile și reflexele trezite de adrenalină, încearcă să păstreze cât mai mult acest fragil echilibru; o cascadorie fără rost și cu urmări îngrozitoare. Îi este ciudă că prietenii săi și cele două tipe sunt prea amețiți pentru a aprecia virtuozitate automobilistică de care dă dovadă: trecerea bruscă și elegantă într-o treaptă superioară sau inferioară de viteză, presiunea perfect controlată în pedala de accelerație și în cea de ambreiaj, mișcările infinitezimale ale volanului. Se hotărăște brusc să supraliciteze pentru a-i forța mâna lui Mihai. Își propune să îi atingă bara din spate cu botul rotunzit al mașinii sale. Aproape reușește.

Privite de sus, în momentele în care fulgerele din larg despică negurile de cafea, cele două mașini seamănă cu două buburuze prinse într-un dans al dragostei. Când drumul se înclină mai întâi insesizabil, apoi din ce in ce mai mult spre dreapta, anunțând periferiile orașului, întâlnesc, pentru prima oară până atunci, pe celălalt sens, un autobuz ce face ultima cursa.

Timpul se rupe, iar în golul creat se înghesuie o înșiruire de evenimente amorfe.

Mihai ciupește frâna fiindcă mașina ce îi vine în întâmpinare aruncă umbre ca niște șerpi pe carosabil. O face însă mult prea brusc și brutal. Se aude scrâșnetul înfundat al sistemului ABS și SUV-ul își domolește din cai. Lângă el Irina strânsă în chingi mormăie dezaprobator, dar el își umple plămânii cu aer pentru că își închipuie că pericolul a trecut. O fracțiune de secundă mai târziu, când o scânteie i se aprinde în oglinda retrovizoare dreaptă realizează însă că în spatele lor se află o altă mașină. Mult prea aproape. Urmărește încercarea disperată a șoferului acesteia de a-l ocoli și strânge din dinți pregătindu-se pentru ce-i-mai-rău. S-a mai aflat și în alte dăți în situații limită pe șosele, în cei șaptesprezece ani de când are carnetul de șofer și de fiecare dată, în beția ulterioară deznodământului fericit, s-a lăudat că experiența și talentul său l-au scos din încurcătură. Că a manevrat și a potrivit rotițele destinului. Și poate că atunci așa s-a și întâmplat. De data asta însă ceva este diferit: ametește, aude tânguiala metalului frecat și resimte impactul înainte ca el să aibă loc. Nu își ridică decât prea târziu piciorul drept de pe pedală. De data asta pierde controlul mașinii. Izbitura este mult mai ușoară decât se așteaptă, dar mașina, lovită în aripa dreaptă spate își schimbă traiectoria și încălecă, cu un salt violent, denivelarea ce separă sensurile de mers. O lumină prăfuită și gri izvorâtă din pântecul autobuzului ce vine din față străpunge parbrizul și îl orbește. Silueta colțuroasă a acestuia se năpustește asupra lui Mihai – și asupra Irinei! – antrenând în urma ei un zid de aer și apa, dar Mihai este deja împăcat cu destinul său. De data asta niciun fior de spaimă nu îi smulge vreo reacție salvatoare; rotește volanul stânga-dreapta fără vlaga ca și cum el ar fi de fapt supus voinței SUV-ului și căută din nou frâna de picior de parcă ar dansa un vals languros. Alte amănunte: tăcerea catatonică a Irinei, acul vitezometrului indicând tremurat peste patruzeci de kilometrii pe oră, încetineala cu care ștergătoarele înlătură apa de pe parbriz și versurile melodiei „I will suvive!”, îi ocupă mintea. Este anesteziat. Pericolul, în care vede materializarea pedepsei sau a grației divine, pentru aceasta zi a nehotărârii sau a falselor hotărâri, a nebuniei și a imposibilității de a ierta, îl atrage. Doar în ultima clipă, înainte ca lumina spre care se avântă ca un fluture de noapte să îi explodeze în creier, reușește să se adune și să evite impactul frontal pentru a o proteja pe Irina. Rotește volanul ca și cum ar vrea să-l smulgă din locașul lui. Ultimul său gând înaintea cortinei de întuneric se îndreptă spre ea. Un gând însoțit de colaje de amintiri duioase, un gând însoțit de o dragoste curățită de trecut, tocmai pentru că viitorul îi este amenințat, un gând pe care știe că nu l-ar fi putut exprima niciodată în cuvinte. O iartă și se iartă și pe el însuși.

Prin atmosfera electrizată, închisă sub clopotul norilor joși, zgomotul accidentului reverberează lugubru. SUV-ul se izbește violent de aripa stângă a autobuzului și ricoșează înapoi pe sensul de mers spre oraș. Mai rulează încă câțiva metrii traversând autostrada și se oprește lângă bordură. Încetinește treptat, șchiopătând ca o variantă supradimensionată a unei jucării rămase fără baterie. Odată cu ea se opresc și celelalte doua autoturisme. Mașina sport intrată în derivă se înfige într-un palmier prea puțin protejat de un gărduleț de fier, iar autobuzul, cu o rană din care țâșnesc scântei și cu parbrizul spart, dar încă ținut sub control, trage pe dreapta. Dintr-unul răzbat țipete de furie, iar din celălalt țipete de spaimă. Amestecate cu țipete de durere. Doar SUV-ul rămâne tăcut și sobru în așteptarea unui verdict divin. De sub capota lui șifonată iese o suviță de fum negru, roțile din fața sunt sparte, iar portierele și aripa din stânga sunt înfundate adânc. Și-a pierdut bara și masca undeva între benzi și privit din față, cu radiatorul și o parte a motorului la vedere pare că rânjește sardonic. Prin geamurile lui fumurii nu se poate vedea nimic din ceea ce se întâmpla înăuntru.

După ce se reînnoadă, timpul se precipită în jurul unor evenimente fără importanță pentru a recupera secundele pierdute: călătorii se îngrămădesc să coboare din troleu după ce ușile acestuia se deschid; alte mașini care ajung la locul accidentului fie opresc, fie trec mai departe ocolind epavele cu grijă; iar de pe trotuar coboară câțiva trecători curioși. Prezența oamenilor-spectatori transformă totul în scena unei drame. Se vociferează; se formează mici grupuri; se dau telefoane la rude, prieteni sau la serviciul de ambulanță și peste toate acestea ploaia și noaptea devin mai apăsătoare. 

Trec câteva minute… Mihai își recapătă simțurile treptat: întâi auzul, apoi mirosul și în cele din urmă văzul. E viu dar nu-l încearcă bucuria de a fi încă viu. Contactul cu realitatea este încununat de o durere paralizantă ce îi urca dinspre extremități spre un punct situat sub ultima coastă din partea stângă. Ar vrea să strige pentru a o alunga din trup dar niciun sunet nu îi iese printre buzele încleștate. Stă încovoiat peste volan și peste airbag-ul desumflat și se sprijină cu obrazul pe bordul mașinii. Îi dau târcoale voci din tonalitatea cărora răzbate o spaimă molipsitoare. Sunt bărbați și femei – trecători întârziați și pasageri ai troleibuzului – ce au format un semicerc în jurul mașinii sale. Își strigă îndemnuri, se apropie, se depărtează și par interesați de el. Mihai își deschide ochii cu precauție. Priviți prin parbrizul pe care au înflorit două crăpături, cu fețele lor luminate straniu, cu imprecațiile lor neinteligibile și cu umbrele lor ce se întind pe asfalt până se pierd în liziera de întuneric, par un sobor de vrăjitoare. Și mai este și mirosul grețos de sânge amestecat cu miros de fum și de ulei ce îi evoca și el Sabatul.

„Irina? Unde este Irina? Trăiește?”. Gândurile acestea ce îl umplu până la refuz, în mijlocul unei realități răsturnate, par simple ecouri sterile ale unui strigat de dragoste și de disperare. Ale unui strigăt dintr-o altă viață în care Irina era lângă el. Abia după un timp oarecare, parcurgând drumul invers prin memorie, începe să înțeleagă ce s-a întâmplat. Încearcă să se miște și să spună ceva, dar nu reușește decât să-și strângă pumnii, să-și ridice aproape insesizabil capul și să geamă înfundat. Tușește fiindcă îl îneacă fumul ce intră în cabină. Și gândurile. Oare durerea pe care o resimte nu este tocmai răsplata pe care Diavolul, invocat de acoliții săi și de propria lui mișelie, și-o ia singur pentru că i-a îndeplinit dorința nesăbuită: viața fără Irina? Niciuna dintre siluetele creionate pe hârtia nopții, atrase de revenirea lui –

„Trăiește!”,

„Când sosesc ambulanțele?”,

„Cum te simți?” – nu au grația, subțirimea și proporțiile ei și astfel niciuna dintre ele nu contează. Nu are nevoie de prezența lor, de ajutorul lor sau de cuvintele lor. Are nevoie de ajutorul ei; are nevoie de prezența ei; are nevoie să îi spună tot ceea ce vroia – și nu putea – să îi spună înainte de accident. Tot ceea ce a aflat despre el și despre ea într-un moment de catarsis. Nu este interesat de starea lui proprie decât prin prizma spaimei că este prea târziu și că nu se poate schimba nimic, lucru care i-ar definitiva martiriul ți l-ar priva de iertare. Încet-încet spaima și durerea i se adâncesc. Și dorul de Irina!...

Odată, la câteva luni după căsătorie, într-un moment tandrețe, când mâinile lui îi sugrumau talia și îi simțea presiunea fermă a pelvisului – semn că o dorea! –, ea l-a întrebat:

„De ce îmi spui întotdeauna pe numele mic – Irina? De ce nu îmi spui iubita, prietenă sau soție?”.

Răspunsul lui frivol de atunci, mai mult un joc al spiritului, de-abia acum își relevă valoarea de adevăr:

„Dar Irina cuprinde toate aceste cuvinte la un loc. Și multe altele. De ce l-aș folosi pe unul în detrimentul altuia?”…Irina!

Alunecă din nou într-un leșin frământat, asemănător unui înec, până când cineva – nu își dă seama de la început cine – se apleacă peste el prin geamul spart al portierei din stângă. O răsuflare umedă îi mângâie obrazul trezindu-l fără să-l sperie. Este un brancardier masiv, cu trăsături neclare ce răspândește un miros puternic – fără a fi grețos – de after-shave. Nu știe de ce dar, chiar dacă nu l-a văzut niciodată, are impresia că îl cunoaște și îl așteaptă de mult – oare cât timp a trecut de la accident? Un alt brancardier ce a înconjurat SUV-ul și a deschis portiera dreaptă, își plimbă palmele peste membrele lui executând un masaj ușor. Le aude întrebările:

„Unde te doare? Poți să te miști?”, dar nici măcar nu încearcă să răspundă; sunt întrebări retorice rostite cu blândețe pentru a induce răniților liniștea. Trupul său, ascultător și moale, pare făcut din plastilină. Îi desfac amândoi centura de siguranță si, mulțumiți de scâncetul pe care Mihai îl scoate printre dinți, îl culca la orizontală susținându-i capul și coloana pe brațe și îi ridică picioarele pe bancheta de alături. Pregătesc targa. Siguranța pe care mișcările lor precise i-o transmit se transformă în speranță când își închipuie că și Irina a beneficiat de același tratament. Irina! Un deget imens îl apăsă pe buze împiedicându-l să vorbească și să se ridice. Renunță. Se lasă în voia lor convins că știu foarte bine ce fac. Este prea amețit ca să se lupte pentru a obține informații despre starea ei și în noua poziție durerea din regiunea coastelor s-a ameliorat. După o scurtă consfătuire cei doi brancardieri, cărora li se adăugă și un doctor îmbrăcat într-un combinezon roșu, îl urcă pe targă, îi fixează o gutieră și îl strâng în chingi pentru a-l transporta în pântecul mașinii de salvare. Chiar înainte de a fi ridicat realizează – cu luciditatea proprie muribunzilor – că este poate ultimul răgaz pe care îl mai are pentru a se împăca. Cu el, cu Irina și cu lumea.  

Se gândește că nu există niciun privilegiu în a înțelege viața până la ultimele ei detalii hâde dacă nu mai poate răscumpăra nimic din ea luând deciziile corecte. O materie la care întâi se dă examen și abia apoi se învață – butadă pe care a reținut-o fără să o înțeleagă dintr-un manual de filozofie. Dincolo de întrebarea “Cum?” la care poate răspunde urcându-se pe lanțul cauza-efect există întrebarea “De ce?”. Este pentru prima data când Mihai își pune problema existenței lui Dumnezeu. Oare acesta este destinația? Dumnezeu? A pescuit prea mult timp în marea de opțiuni oferite – izbânda de netăgăduit a progresului –, a  pescuit prea mulți rechini cu undița oferindu-se pe sine însuși drept momeală, pentru a accepta un astfel de răspuns. Prea multe vieți posibile sau probabile s-au lăsat așteptate sau i-au scăpat. L-a obosit viața netrăită, viața care s-a refugiat în creier, viața care s-a încăpățanat să nu corespundă așteptărilor sale sau să nu înceapă deloc și mai ales l-a obosit o spaimă de descompunere și de moarte. Abia acum poate fi onest cu el însuși. Realizează că prezentul nu este locul unde se întâlnesc regretele trecutului cu previzionarea viitorului; prezentul nu este nici măcar un loc în care toate lucrurile au sens; prezentul se întâmpla doar, iar lui îi revine banala datorie de a-l consemna. Clipa trebuie să treacă pentru a fi savurată. Cu un simplu exercițiu de sinceritate îi poate afla însemnătatea sau lipsa de însemnătate. Nu! Nu există Dumnezeu! În schimb există dragostea, fiindcă, în ciuda faptului că își este sie însuși inutil, poate însemna totul pentru o alta persoană, după cum – urmând aceeași axiomă a vieții – o altă persoana poate însemna totul pentru el. Irina!

Afară, odată cu sosirea poliției – o mașină gri fără însemne ce aruncă în jur lumini albastre și roșii într-o succesiune hipnotică, ordinea este restabilită. Traficul, pentru o vreme sugrumat revine la normal, iar mulțimea din ce în ce mai numeroasă este forțată să se retragă în spatele unei bariere imaginare sugerată de brațele ridicate a doi agenți. Curiozitatea tuturor, și așa stimulată de apariția gălăgioasă a mașinii de salvare cu câteva momente mai înainte, crește și mai mult odată cu interdicția de apropiere de locul accidentului. Alți doi agenți efectuează măsurători, iar dacă Mihai și-ar putea întoarce capul ar vedea și un al cincilea agent ținând piept grupului de tineri coborâți din mașina sport. Ar putea auzi și înjuriile pe care una dintre tinere i le aduce blondului în timp ce îl lovește cu poșeta:

„Dobitocule! Era să ne omori! Unde dracu’ ai învățat să conduci?” și răspunsul strâmb a-l acestuia:

„Domnu’ polițist nu le băgați în seamă. Sunt niște curve!”.

Ploaia este însă tot mai vehementă, iar doctorul care îl veghează mergând alături in dreptul umărului său, îi acoperă capul cu o folie de plastic.

            Izolat de restul lumii sub plasticul ce i se lipește de față când respiră, Mihai, mai afectat de violența afectivă decât de cea fizică, accepta sfârșitul acestei zile și, în același timp, își amintește începutul ei… Visase. Visase că a fost trezit din somn de o prezență străină – și stranie! – în camera de hotel, în adâncul nopții. Îi auzea pașii și îi prindea vârful umbrei în colțul ochilor, dar nu se putea mișca, prins în starea de imponderabilitate dintre trezie și vis. Trecuse prin mai multe stări sufletești până să se oprească la spaimă, înțelegând că nu își poate recâștiga controlul asupra trupului. Era neajutorat. Se trezise cu adevărat abia când acel-cineva se apropiase suficent de mult de el încât să îi vadă chipul. Era tot el – Mihai… Și acum visează. Visează că cineva îi înlătură de pe chip plasticul după o lungă și plictisitoare așteptare și se trezește înconjurat de instrumente medicale, tuburi, măști și aparate ciudate într-o cușcă albă și slab luminată ce se leagănă. În mașina salvării. Este captiv în propriul trup. Vede, aude, simte – cineva îl ține de mână! – dar, la fel ca în visul dimineții, nu se poate mișca. O formă încețoșată se apleacă asupra sa și pe măsură ce intră în raza lui vizuală capătă un contur tot mai concret. Este tot el – Mihai. Fața îi este acoperită de funingine, un fir de sânge i se prelinge printre țepi scurți de o zi ai bărbii, iar ochiul drept îi este acoperit de o umflătură vineție. Pentru prima dată un țipăt de spaimă îi sparge bariera buzelor și se trezește. A doua trezire. Zâmbește ironic – făcând un efort considerabil – chipului palid atât de cunoscut și de iubit, aplecat deasupra lui și care nu mai este al lui însuși.

De-acum știe: nu există viață – și nici moarte – după Irina!




SFÂRȘIT