Gata de culcare, Mara?


- Nu ? Chiar mă bucur, pentru că…Uite ! Þi-am adus o cană cu lapte fierbinte și… vreau să-ți spun povestea de seară
- Ce bine ! De-abia aștept!

Nu departe de noi, în pădurea pe care o vedem de la fereastră, e o căsuța făcută numai din paie aurii. În ea trăiește o familie de berze: Barza, Bărzoiul și cei doi pui ai lor, Bărzica si Bărzicel. Toată lumea îi știe și toate animalele din jur îi respectă.
Tu știi că berzele sunt foarte importante în viața oamenilor și a animalelor. Ele aduc bebelușii și puii de animale în pragul caselor.
Și uite așa, în urmă cu vreo trei ani, prin mai, Barza a ieșit în fața căsuței ei din paie aurii s-o învețe pe Bărzică cum să ducă un bebeluș în scutec, cum să țina gâtul și picioarele în zbor, cum să coboare pe pragul casei.
În iunie, prima lună a verii, Bărzica, frumos îmbrăcată într-o rochițică roz, cu baticuț roz și cu scutecel roz era gata de zbor pentru a duce la căsuța de lemn din pădure un pui de ursuleț. Mama Barză i-a îndrumat primii pași și apoi a lăsat-o singură. Și a zburat Bărzica, așa cum a învațat-o mama ei, până la marginea pădurii. Aici, când să coboare pe pământ, n-a mai înțeles nimic:
- Cum? Sunt două case de ursuleți? Atunci unde trebuie să-l duc eu pe puiul din scutec? Ce mă fac eu acum? Doar nu-l pot duce înapoi! Mama și tata se vor supăra tare și n-au să mai aibe niciodată încredre în mine. Mai ales că în august va trebui să zbor departe, în oraș, să duc bebelușii la casele oamenilor. Chiar nu știu ce să fac!
Bărzica a început să plângă. Și lacrimile ei erau așa de mari că din iarbă s-au rostogolit în căsuța unui greieraș. S-a uitat greierașul în sus să vadă de unde vine un strop de ploaie așa de mare, dar afară nu ploua.
- Ce să fie oare, dacă nu plouă?
Când să ridice capul, a altă lacrimă i-a căzut drept pe aripioară.
- Trebuie să-mi iau zborul și să văd ce se întâmplă, că soarele este sus pe cer și este o zi de vară cum nu se poate mai senină.
Nici nu și-a luat bine zborul greierașul că a și a văzut-o pe Bărzică plângând.
- Dar ce s-a întâmplat, Bărzică dragă? De ce plângi? a întrebat-o greierașul.
- Nu știu la ce casă să duc puiul de ursuleț. Eu știam doar de una...
- Stai numai o clipă să mă uit în scutecel și am să-ți spun spre ce casuță să zbori.
- Ce bine că mă poți ajuta, greierașule!
- Da. Acum știu. Trebuie să mergi la casa cu gardul maro. Acolo locuiește familia de ursuleți bruni. Puiul din scutecel este brun.
- Mulțumesc mult, greierașule!
-Drum bun, Bărzică!
Și așa Bărzica și-a dus misiunea la capăt cu bine, iar familia de urși bruni a fost fericită de sosirea unui nou pui în casa lor.

- Dar ia spune, mamă, Bărzica a mai fost trimisă de atunci în vreo misiune, în oraș, să ducă bebelușii la casele oamenilor?
- Desigur! Tot în anul acela Bărzica te-a adus pe tine, iar fratele ei, Bărzicel, l-a adus pe prietenul tău, Maru.
De câte ori un bebeluș este o fetiță, vine Bărzica, îmbrăcată în roz, și de câte ori un bebeluș este un băiat, vine Bărzicel, îmbrăcat în albastru.
-Și ce s-a întâmplat cu greierașul?
Greierașul, de câte ori îi vede pe Bărzică și pe Bărzicel, le iese în întâmpinare și le povestește despre ce mai este nou în cele doua căsuțe de ursuleți...

….și am mai auzit că este invitat la câte un ceai, când în căsuța din paie aurii când în căsuțele din lemn din pădure...

Noapte bună, Mara!


Dedic această poveste bunicii Marei, Mariana Purice din Iași, cititoare pasionată a ziarului « Observatorul »



Gata de culcare, Cristi?


Și gata să asculți o poveste? Una cu “a fost o dată ca niciodată…”? Stai să văd !
A a fost o dată un băiețel, un șoricel și.… Ascultă numai!

Era într-o stație de metrou, pe o iarnă friguroasă. Așteptam metroul, și mă așezasem pe o bancă lângă o bunicuță care îi citea o poveste nepotului ei. Și cum stăteam noi așa, eu atentă la sosirea metroului, nepotul ochi și urechi la ce se întâmplă în poveste, bunica cu grijă să nu piardă sosirea metroului, dar nici șirul poveștii, numai ce auzim un sunet ciudat. Nu era nici voce de om, nici zgomot de motor, nici șuieratul metroului. Bunica s-a oprit atunci din citit, iar eu m-am ridicat de pe bancă. Și din nou, același sunet . M-am apropiat de linia de metrou și m-am uitat de-a lungul șinelor, Si așa am văzut că ceva dădea să se miște, și din nou am auzit sunetul acela ciudat. Era chițcăitul unui șoricel, tot plin de unsoare, și care nu mai putea face nici o mișcare : lăbuțele îi înțepeniseră pe șina rece, codița îi atârna grea, iar urechile i se pleoștiseră peste botic. Doar de chițcăit mai era în stare.
- Bunică! Bunică! Nu putem să-l lăsăm acolo pe șoricel, îl aud pe nepoțel în spatele meu.
- Nu cred că putem face ceva, dau eu să-i răspund .
- Dar trebuie, trebuie să-l salvăm. Nu putem lăsa metroul să treacă peste el!
- Ce-ai spune să-i trimitem o sforicică ….și să-l tragem pe peron, se aude vocea altui băiețel.
- Dar nici nu se poate mișca, de înghețat ce e, aud o fetiță spunându-i mamei ei.
- Știi ceva, bunică? Eu mă duc după el…chiar acum….
Și băiatul s-a smucit din mâna bunicii atât de tare, încât cartea de povești a căzut pe peron, cu paginile deschise, iar oamenii au început să țipe și să se agite, de aveai impresia că cerul cu norii, fulgerele și tunetele lui a coborât în stația de metrou. Tot atunci, s-a auzit de departe și șuieratul metroului, iar farururile trimiteau așchii de lumină peste micul soricel.
- Lăsați-mă! Eu mă duc să-l salvez pe șoricel! Trebuie! Trebuie!
- Și eu, se aude vocea celuilalt băiețel….
În clipa aceea, vocile băieților s-au amestecat cu șuieratul metroului, privirile noastre cu luminile farurilor, iar cerul, cu întunecimea lui, părea că a cuprins toată stația. Numai cartea, uitată de toți, s-a ridicat deodată pe coperțile ei și a lăsat să iasă dintre file un zmeu năzdrăvan care dintr-un salt a fost lângă șoricel, l-a ridicat pe palma lui uriașă și l-a înmânat zânei, care îl urmase din altă filă a cărții, într-o caleașcă trasă de patru căluți.
Când metroul a sosit în stație, nimeni nu s-a mai urcat în el. Vocile și zgomotele dispăruseră ca prin farmec, iar zâna, care pusese șoricelul într-un pătuț de puf, a coborât din caleașcă și s-a îndreptat spre cei doi băieți care fuseseră gata gata să sară în ajutorul șoricelului.
- Pentru că ati vrut să salvați viața soricelului, vă investesc Cavaleri de Onoare la nunta mea, iar șoricelul, de-acum încolo , va locui în palatul meu.
-Iar noi, vatmanii metroului, vă oferim medalia “Metroul de Aur” …
-Iar eu, am să vă dedic o poveste…
-Iar eu promit că n-am să mai necăjesc pe nimeni, se aude vocea timidă a șoricelului, care, de cum și-a terminat promisiunea, a și căzut într-un somn adânc.
Iar cerul a plecat sus pe cer, înseninindu-se din nou.

Noapte buna, Cristi!