Pe 4 martie 1977, un puternic cutremur s-a produs la ora 21:22, cu efecte cumplite asupra Bucureștiului (intensitate de 7,2 grade pe Scara Richter, circa 55 de secunde, 1.578 de victime, din care 1.424 numai aici unde, în 4 martie 1990, m-am născut eu).
Mă numesc Mihai Escu. Nu râdeți, chiar așa mă cheamă, Escu. Mama mi-a povestit că l-a cunoscut pe tata, alt Escu, în noaptea cutremurului când, ieșind în stradă, s-a întâlnit cu el și se pare că la noi în familie totul e legat de ziua asta.
Și data nașterii, ca și numele meu, a fost un veșnic subiect de miștocăreală. Dar m-am obișnuit, chiar am reușit sa depășesc și alte mici complexe pe care le aveam.
De un an sunt îndrăgostit de o colegă. Ea nu știe și mi-a acceptat tacit prezența, nu foarte insistentă. Ne înțelegem bine, dar nimic nu pare să mă facă să cred că o face să bănuiască ceva. Vorbim adesea despre muzică, cărți și lecții. Uneori bârfim, deși se vede că, dintre toate colegele noastre, ea e singura care evită bârfele. De fapt e foarte tăcută.
Fiind la vârsta în care fiecare băiat mai isteț și fiecare fata mai « relaxată » au deja un palmares, nici eu și nici ea nu avem așa ceva.
Eu, dorind sa nu râdă ceilalți prieteni de mine, mai beau o bere și fumez. Ea e singura din clasa care nu bea și nu fumează. Nu-i e rușine să fie altfel. E ca o lebădă:albă, cu gâtul lung și mersul un pic legănat. Mi se pare că e cea mai frumoasă fată din lume și mă visez în fiecare noapte cu ea în brațe. Când n-o visez sunt trist. Atât de trist încât, dacă nu o văd o zi, o caut la telefon, pe mess, să mă conving dacă nu a fost cumva o iluzie, un vis.
Ieri m-a întrebat mama ce vreau de ziua mea și, fără să mă gândesc prea mult, nefiind atent că-i și celalalt Escu de față, i-am spus: “O vreau pe Dana”!
Tata a început să râdă și m-a întrebat dacă mergem acum să o cerem sau amânam pentru mâine. Mama a început și ea să râdă și cu ochii în lacrimi mi-a spus “Ai crescut Mihai!Ești deja bărbat!”
I-am întrebat ce pot să fac cu zâna mea pentru că dacă nu-i spun că o iubesc o să mor!
Tata mi-a spus: “Fii bărbat!”

Și a venit ziua mea. La școală am încercat să-i spun ceva, dar un am reușit pentru că-s un papă lapte.
Am ajuns acasă și nu mi-a trebuit nimic, absolut nimic.
Într-o doară am deschis calculatorul și am văzut ca era pe mess.
Am vorbit cu ea ca de obicei și, fără să știu cum mi-au fugit degetele pe tastatura, am întrebat-o dacă vrea sa fie cu mine. O clipa am vrut sa intru în pământ, sa sparg ecranul, sa urlu ca am greșit. Îmi așteptam sentința pregătind o scuză plauzibilă, care să semene cât de cât a glumă. Înainte să dau enter unei propoziții total lipsite de sens am observat ceva la care nu mă așteptam. Spusese da.