agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1648 .



Povestea unei rochii roșii (2)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2010-07-12  |     | 



E ceva vreme de când încerc să deschid ușa, apăs pe clanță, împing-trag, o simt cum se opune, înțepenește, se zbate lemnul în spațiul îngust cât îi permite mișcarea, ușa rămâne în continuare închisă, blocată ori încuiată pe dinăuntru, iar de cheie nici nu se pune problema, nu am și nu-mi amintesc să fi avut vreodată. Ba da, într-o noapte, mai de mult, am ținut-o în mână. Era o cheie argintie, veneam de la mare, râdeam amândoi, aveam mâinile pline cu bagaje, fusese o plecare neplanificată, doar cu hainele de pe noi și cu o sacoșă de la Billa în care aruncasem costumele de baie. Cum să-ți spun... am simțit amândoi că trebuia să vedem marea, trebuia... înțelegi? era esențial pentru noi să o atingem, să facem baie, se anunțase o apă extraordinar de caldă la 2 Mai și la Vama Veche. Când am revenit nu mai aveam loc de pachete, eram copleșiți de câte amintiri strânsesem în două zile, le înghesuisem în tot felul de pungi, abia le mai țineam în mâini, o parte îmi atârnau mie de gât. Atunci ea a lăsat jos un bagaj și mi-a arătat cheia argintie, n-am observat de unde a scos-o și nu am acordat atenție lucrului ăsta, în mintea mea eram convins că această casă nu avea cum să fie vreodată încuiată, chestie de principiu. Am luat cheia din mâna ei și am descuiat.

Acum sunt singur în fața ușii, n-am cum să deschid, în cele din urmă renunț, o las în toanele ei de lemn de stejar, dau ocol casei, mă uit prin fiecare fereastră, holul nu-l văd, n-am cum, ți-am spus că este întunecat și lung cât toate camerele la un loc și nu are niciun geam spre curte. Prima încăpere e pustie, luminată doar de o lampă de veghe pe care o folosesc și eu atunci când citesc noaptea, să nu deranjez, următoarea încăpere nu conține nimic despre care să-ți povestesc, abia dormitorul, el este altceva și o să vezi de ce spun asta. Spațiul lui restrâns cu patul dublu, un fotoliu și o bibliotecă lipită de perete este un fel de cameră a poveștilor, nu mi-ar ajunge o viață să-ți spun câte s-au întâmplat aici. Bat ușor în fereastră cu degetul îndoit, dinăuntru se aude o muzică lentă, un cântec în surdină. Ascult melodia, nu o recunosc, din palme încropesc o pâlnie în continuarea urechii, o lipesc de geam, caut să înțeleg de unde vine muzica spectaculoasă și tristă până la depresie, privesc iarăși înăuntru. O carcasă de CD este aruncată pe jos, pe ea stau laolaltă o chitară stilizată, o vioară, un flaut, pianul... nu știu unde au încăput toate instrumentele astea pe o simplă copertă de album, cuvintele însă nu le disting, nu știu cine cântă. Ochii răscolesc prin lucruri cunoscute, o zăresc în pat, doarme lipită de perete, strânge ca de obicei o pernă în brațe, cu părul revărsat într-o cascadă de foc, șuvițe mai subțiri și mai groase ca niște șerpi care se odihnesc peste tricoul alb, subțire și promițător, blugii negri, strâmți, munciți, picioarele lungi i-au rămas lipite într-o falsă încordare.

Și chiar acum, în clipa asta fata se mișcă, tresare ca într-o zbatere bruscă de vis, ori poate mă simte cu adevărat, pentru că uite, se răsucește și-mi face loc să mă așez pe marginea patului, fața ei somnoroasă caută să scape de șuvițe rebele, nu poate vedea din cauza lor, ochii se dilată căprui și adânci, cuprind în lumina lor întreaga cameră, mă caută, mă cheamă, mă acceptă indiferenți la reticiența pe care au manifestat-o până atunci ușa, fereastra și zidurile casei. Se strânge în vârful patului cu genunchii la gură, brațele în jurul genunchilor, părul de jur-împrejurul ei ca o aură incredibilă, flăcări plutesc la aceeași distanță, mereu, are pe mână un ceas pe care nu-l știu, încerc să observ ora, minutul în care mă primește aproape de ea.

- Mă voi vindeca vreodată?

Nu înțeleg despre ce boală vorbește, este atât de frumoasă, de tristă și de alintată în trezirea ei de acum... așa ceva nu poate fi bolnav, nu are cum și apoi, privește, toate se află la locul lor, nicio boală nu roade precum cariile de interior. Și totuși ceva ar fi, pentru că există boli de care nu poți să te vindeci... uite, dacă se referă cumva la păienjenișul de riduri ascuns în suflet, de el nu va scăpa. Poate doar să-l ascundă sub tot felul de cunoștințe noi, de pretenții, fenomene atmosferice ori de vacanțe extraordinare, numai că ele odată și odată tot se termină și la sfârșit vine ploaia de toamnă, ploaie aceea rece care spală pavăza și gata, te redescoperi așa cum ești în realitate, în fiecare dimineață, ca acum, înainte să mă chemi.

- Nu are ce să se vindece.

Și imediat făcu un gest pe care doar ea știe să-l facă, un gest simplu, decis, iar părul i se lungește ascultător pe spate, pe tricoul alb, își pleacă ușor capul, mă privește atentă, mă fixează ca și cum ar putea afla secretul întregii omeniri și asta numai din lumina ochilor mei albaștri. Iubito, sunt lucruri pe care nu le vom știi cu adevărat niciodată, eu m-am obișnuit cu asta, nu mai caut nimic extraordinar, poate doar liniștea, dar și așa, mi se pare normal să n-o găsesc. Știi ceva... să-i lăsăm mai bine pe filozofi să caute secretele lumii, să dezvolte teorii, să scrie cărți dedicate, noi să facem ceva simplu, omenesc.

Mă apropii de fată cu mișcări moi, de vată, am nevoie de atingerea asta, de mirosul și buzele ei, mi-e dor de baia caldă și cafenie a privirii ei, cu degetele îi ating nările subțiri, freamătă toată, este o femeie frumoasă, necăjită și puțin înspăimântată de ce va urma. Nu acum, ce va urma după ce plec. Apropierea de care spun produce adevărate descărcări electrice, între noi se menține un strat subțire de ozon ca un voal argintiu, un cerc de oțel care ne strânge, devenim captivi în același fenomen, imaginile se suprapun, întâmplările trecute se amestecă în prezent ca într-un vârtej de apă din care nu putem ieși pentru că nu vrem, înăuntru avem tot ce ne trebuie.

Culoarea se transformă atunci când palmele încep să perceapă timpul, simt anii care au trecut și ne-au traversat de atâtea ori lăsând în urmă riduri noi, necunoscute, aduse parcă de pretutindeni. În lumina asta nu o recunosc, nu-mi recunosc nici palmele, ochii, pomeții, frunțile noastre nu mai sunt la fel, degetele caută indicii, îmi dezvăluie lucruri nebănuite despre noi și despre timp. Desigur, tot noi suntem, chiar dacă realitatea nu mai seamănă cu amintirile înmagazinate în mințile noastre și atunci închid ochii. Am crezut că nu am nevoie de ei, că mă pot bizui pe palme, pe vârfurile degetelor care descopereau noi și noi universuri și am greșit, nu trebuia să renunț la ochi, dar asta nu am știut-o atunci... și uite cum imediat cercurile de oțel și toate culorile cunoscute se frâng, suflul lor mă împinge în aceeași obsesivă prăpastie, urmează inevitabil căderea, senzație deja cunoscută, comună și aparent fără sfârșit.

*
* *


Îi ascult cum filozofează pe tema jurnalului meu, pe care habar n-am când l-am scăpat, nu știu cum a ajuns pe fotoliul ei în dimineața aceea, probabil căderea pe care o tot visez este de fapt leșin. Îmi amintesc destul de vag cum o priveam dormind, nu am bănuit nicio clipă o astfel de reacție, s-a trezit, s-a ridicat în capul oaselor și a rămas nemișcată cu jurnalul desfăcut peste mâinile care îi tremurau, se uita la el și tremura. Abia mai târziu a început să citească, pagină după pagină, știi ce e teribil? Că nu puteam interveni, aș fi vrut să i-l smulg din mâini, să-i strig reproșuri, femeie, sunt gândurile mele, visele mele, nu trebuie să le știi tu chiar pe toate. Dar nu s-a întâmplat nimic, nu am putut s-o opresc, apoi m-am așezat și i-am urmărit reacțiile... Doamne, câtă spaimă și neputință în gesturile ei, în mișcarea tălpilor goale pe covorul gros, căutarea hainelor potrivite, ieșirea din casă, graba. Ea, fata care a purtat într-o amiază de duminică rochia roșie de care ți-am spus, fata pe care am văzut-o dincolo de arbustul acela ciudat, era acum topită de febră, avea fruntea și obrajii fierbinți, purpurii aidoma dealurilor cu livezi, toamna, în fuga ei ridica în urmă frunze roșii, galbene, portocalii răsucite de soarele cald, iar eu știam ce va urma. Știam ce-o să urmeze în fiecare detaliu și nu puteam să-i spun nimic, nu aveam cum.

Mă ridic, vorba vine mă ridic, o urmăresc pur și simplu, nu știu cum, ca într-un fel de vis color și real, pașii o duc în oraș, la universitate, ți-am spus că știu ce va urma, intră într-un fel de cabinet, un birou simplu, sărăcăcios cu miros de hârtie veche, acolo un bărbat citește o lucrare fantastică. Ridică ochii spre ea, fata îi arată demonstrativ jurnalul, îl așează pe masă... mai departe știi și tu ce-a fost, o întreagă teorie despre visul ludic. Ies pe vârfuri, închid ușa cât de încet pot, la episodul acesta am mai fost, mă retrag în mașină, pornesc spre ieșirea din București, mă opresc într-un câmp cu bulgări tari de pământ nelucrat, mă sprijin de tabla fierbinte a mașinii. Soarele luminează la apus peste câmpuri colorate în verde, galben, negrul pământului, cenușiu de stâlpi înalți în direcția satelor, munții, cerul, noaptea.

*
* *


Prima oară când ne-am despărțit... de ce te miri? normal c-au existat și lucruri din acestea, ce credeai? Vezi tu, există unele ore când vrei să rămâi singur, când nu te mai interesează rochiile roșii, părul rebel dimineața, privirile încărcate cu dorințe, pernele strânse în brațe, zâmbetul căprui, nu mai vrei să găsești peste tot creme și umerașe, nimicuri de care te împiedici la tot pasul și de care te-ai săturat până peste cap, simți în orele astea că urăști pe toată lumea și atât. Să-ți povestesc cum a fost.

Urmăream prin fereastră ultimele frunzele gonite de vânt, de ploaie, un fel de poveste cu stejari scheletici și lucioși ce străluceau negru într-o lumină difuză de răsărit sau de apus. Nu aveam idee cât era ora și nici nu avea importanță de fapt, habar n-aveam dacă trebuie să mă grăbesc sau pot lenevi în continuare.

Cu brațele îndoite sub cap stăteam în patul nostru, ochii fixați în albul tavanului, un alb care nu mai era de mult alb, pe alocuri avea tot felul de urme cenușii de praf, prin colțuri pânze de păianjeni, din cei mărunți îngroziți de apă și de ploile interminabile ale toamnei. Fereastra transmitea semnale morse, un ropot monoton și continuu, din când în când pale de aer aruncau cu apă în geam. În cameră miroasea a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, șampon, cineva a stat lângă mine… știu cine, dar astăzi mă prefac că nu-mi amintesc.

- Plec!
- Așa, pur și simplu?
- Așa, pur și simplu.


Abia atunci am văzut ce face, luase din debara o geantă de voiaj, pe cea albastră, înghesuia acolo haine, prosopul cu motan dolofan, halatul roșu din bumbac, cele patru cărți de care nu se desparte nici în vacanțe, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbea, îi era teamă să nu o întorc…

- Nu are rost.
- De ce?
- Pentru că vei merge până în stația autobuzului și te vei întoarce înghețată. Te vei cuibări lângă mine, vom face dragoste...
- De data asta nu.


În clipa aceea i-am simțit hotărârea în glas, în tremurul vocii, uite, asta înseamnă câțiva ani buni petrecuți împreună, știi când poți insista și când nu.

Se întinde peste mine, ia maimuțoiul de pe raft, mascota cu care m-am obișnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obișnuit deloc, pentru că avea capul prea mare și noaptea felinarul din stradă lumina fix pe el și mă speria când deschideam ochii. Încerc s-o cuprind în brațe, se dezechilibrează, cade peste mine, se răsucește și se ridică imediat, își cere scuze.

E gata, îmbrăcată și cu geanta de voiaj închisă. Mă privește din ușă, de fapt nu pe mine, se uită la mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce lumina în fiecare seară patul, televizorul, icoana, ușa dinspre coridor... Scoate două chei din șiragul ei, le așează pe masă.

- Salut!
- Salut!


Urmăresc cum se strecoară din cameră în holul îngust, deschide ușa, o închide la loc, sunet sec și atent, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, cu nasul și fruntea lipite de fereastră o urmăream cum pleacă. Ea știe că-s aici, știe! Va întoarce cu siguranță privirea spre mine, trebuie c-o va întoarce… ultima oară.

Autobuzul schelălăie îngrozitor, pune frână, oprește în stație. O văd cum urcă, se închid ușile, pleacă, dispare în ceața difuză de toamnă și atât. Mă așez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărțile mele, hainele mele… nu mai descopăr elastice de prins părul, perii, sticle înguste cu parfumuri exotice, umerașe aglomerate și agățate neglijent de mânerele șifonierului.

Deschid ferestrele larg, aerul rece pătrunde în cameră, alungă mirosul ei, îl transformă în amintire, alungă ani de îmbrățișări, râs, emoții, tristeți sau nervi. Ani din viața ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenușiu, a pânzelor de păianjeni.

Nu pot accepta despărțirea! Respirația mi se precipită, ochii mă înțeapă, transpir fără motiv în camera rece, tăcută, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearșaf albastru, mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng așternutul, deschid iar fereastra, deretic prin cameră, renunț, arunc totul pe jos, îmbrac ceva la repezeală și cobor la mașină.

Se lasă întunericul peste oraș, înotăm împreună prin aburul toamnei, călcăm pe frunzele proaspăt căzute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parc, gonim și-n goana noastră de șofer nebun și mașină verde ca o săpunieră, alungăm ciorile care așteaptă croncănind ninsoarea. Gata, am ieșit din București, lovesc cadranul ce arată benzina din rezervor, suficientă. Dispărem în ceața din ce în ce mai adâncă, ceață de șosea, de lacuri din nordul orașului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câțiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, reduc viteza, nu mai gonesc. N-am unde, eu nu am motive să mă grăbesc, timpul este de partea mea. Clipesc o dată, de două ori... suficient să alunec, prăbușirea îmi aduce aminte de mine, de locurile repetabile, de profesorul deștept care are o teorie interesantă despre vise, sferele colorate se ridică din nou spre înălțimi într-o circulație neîntreruptă, un dute-vino permanent dintre cer și pământ.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!