Zi de luni, douăsprezece, în miezul verii. Poimâine e ziua căderii Bastiliei și mă prezint la concursul național.
Un cer neted ca pâinea, puțin rumenit de razele soarelui matinal. Vrăbii și lăstuni fac zgomot. Se aud și graurii ce fluieră prelung, se ceartă, pun țara la cale. Verdele neconsumat, neîngălbenit nici pe margini, triumfă în acest an ploios, care a început cu munți de zăpezi și pare că vrea să ia în stăpânire, odată cu piramidele Soarelui și Lunii din Mexic, Cernica, Băneasa, Snagovul, Piața Unirii, Gara de Nord, Herăstrăul, Militarii, Drumul Taberii, Bercenii, podul Mogoșoaiei, Opera, Ateneul, Calea Victoriei și Calea Griviței.
Aerul nu mai este brăzdat de amenințările sonore și de frânghiile prelinse de întunecat matineu, ca în zilele și săptămânile trecute. Cine se trezește imediat după ora șase, chiar dacă ar fi putut și pe la nouă, își lungește trupul peste zidurile etajului său, debordând cu pofta de stăpânire sau explorare, străpungând energetic ferestrele închise, nu cumva să intre țânțari nici la bucătărie, nici în camera unde iubita își continuă somnul frumuseții, precum animalele toropite de primele raze.
Ruud Gullit o fi supărat că naționala sa, echipa zburătorilor olandezi a fost învinsă aseară chiar la sfârșitul prelungirilor, de-un atac năprasnic spaniol. Combinații și viteză năucitoare, șut imparabil… Carol Quintul și Filip al II-lea, iată, se trezesc din somnul lor veșnic, din giulgiuri de satin ori atlas negru cu purpuriu, vișiniu și se reped încă o dată să cucerească, precum fluxul Atlanticului și-al Mării Nordului, ținuturile joase, tot mai joase ale bogatei Flandre. În Catalania, Castilia, Þara Bascilor, Madrid, Zaragoza, Sevilia, Toledo s-a chiuit și cântat în noaptea asta, dacă nu și-acum, când alți tineri fericiți vin în schimbul doi al bucuriei și ovațiilor. Se miră păsările că nu se mai poate dormi pe crengile Spaniei, câinii caută năuciți un locșor unde să-și încovrige spinările, acoperindu-și boturile cu labele. Tinerii care au dormit, fete și băieți serioși, cu frunțile mândre, puțin impertinenți, se echipează să iasă în grup ca să se scalde în valuri. Vecinătatea lumii întregi, Mediterana și Oceanul Atlantic trebuie să le ia odată transpirațiile care i-au trecut până acum, mângâind gâturi răgușite, bronzându-le pielea pe care-și tatuaseră culorile steagului de conchistatori. Și Portugalia vecină poate în sfârșit să petreacă, pentru că optimile în care ea a fost învinsă de roș-galbeni valorează abia acum cât o finală mică în care ar fi ieșit victorioasă, suflând teritorii ale lumii de sub nasul coroiat al spaniolilor matadori. În Catalonia, regatul fotbalului, nu se vorbește limba oficială. Aici bucuria are o exprimare mai cosmopolită decât în restul Spaniei. Localnicii au conștiință transfrontalieră. Rezonanțe din franceză și italiană, un fel de esperanto natural se aud la orice colț de stradă, pentru urechile oricăruia dintre turiștii străini. Limba catalană e cea mai frumoasă dintre surorile neolatine. E limba prieteniei. Puterea francezei lui Napoleon, răsfrântă în influență culturală, deopotrivă cu impactul stăpânirii în diferite sau identice veacuri a Centrului și Sudului Italiei, au făcut din limba catalană idiomul etern al lui Don Juan, fertilizând spornic vorbirea femeilor, născându-le prunci băieți, cu geniul driblării barceloneze, italiene și franceze.
Café doMonaco, Alvo Ra Da s-a răcit de-o oră în recipient, pe scaunul de lângă capul muzei mele adormite. Mă dojenise la șase jumătate, când i-o adusesem, spunându-mi mucalit două vorbe:
- Mergem undeva, iubitule?
I-am răspuns:
- Dacă vrei, înconjurăm și lumea. Acum dormi, ca să prinzi forțe.
Așa vorbim, fără vreun ocol, ocoliș, de parcă am lua-o mereu pe scurtături. De fapt trupurile noastre își comunică. Aseară mai adormisem de câteva ori când îmi citise din „Trandafirul galben”. Nu văzusem până atunci decât începutul finalei, sfârșitul primei reprize. Însă după ce am făcut extaziați dragoste, când ea făcea un duș, am dat drumul la televizor chiar la faza când s-a marcat golul. Nici acum nu știu dacă a fost unicul gol.
Iubita a dat drumul la televizor. S-a făcut chiar acum ora opt. Mă uit la ea și mormăie scurt a întrebare, adică mă-ntreabă din ochi ce-am mai scris pe laptop. N-aș vrea să-i arăt. Pe Antena 3 arată lumea, atât din Spania îmbăierii și-n fântânile orașelor, cât și în barurile noastre, unde s-or fi băut la repezeală Atlantice și Mediterane de beri. Nu de alta, dar crește noua revenire, printr-o sărbătoare, a latinității masculine. Adrenalina românilor e maximă acum, între un triumf spaniol și o reamintire a revoluției franceze.
Numai Cotrocenii rezistă, impenetrabili și la străpungerile cu berbecele, catapulta, ghiuleaua soarelui de iulie. Nicio mașină de război nu-l poate face pe locatarul Cotrocenilor să iasă din deceniul minim calculat de el, să fie aruncat pe stradă.
În nopțile anterioare, dar și acum am avut vise fascinante, unele însă triste. Oricum, revelatoare. I le-am povestit și Iubito_Unei. Am visat-o pentru a treia oară. Ne-am văzut prima dată acum fix două luni. De-atunci distanțele care existau între noi au fost înghițite, precum vreo trei-patru râuri Milcov la un loc. Am fost la trei nunți. Ultimele două, cea a verișoarei mele din Constanța și cea a colegei ei însărcinate, ne-au dus pașii, într-o singură săptămână, de pe litoral până în marele nostru oraș, Micul Paris, copia asta structurată încă occidental-interbelic. Am visat-o și pe bunică-mea. Era în aceeași încăpere mare cu tataie. M-am dus mai întâi la el. Taică-miu îmi spusese să cumpăr o carte, de un oarecare Zimcenco. Auzi, frate, nume de autor. Nici nu știu ce-a scris. Visul îmi spunea că aș mai fi cumpărat din librărie și-o simplă carte de bucate. Nu știam cui s-o dau, bunicului sau bunicii mele. Dacă stăteau acolo împreună, la distanță de-un pat și ceva între ei, bunica fiind o bucătăreasă dobrogeană neîntrecută, m-am gândit că ei i-ar plăcea noua carte de bucate, ghidul gastronomic. Erau așa de frumoși dormind. În paturi de campanie, în aceeași modernă rezervă de spital. Tataie a deschis o privire caldă. Apoi s-a ridicat și-a ieșit (pe ușa salonului ori pe ușile multiple ale visului meu, recăzând într-un somn liniștit, că ne revăzusem). N-am avut timp să-i dau cartea.
Apoi m-am apropiat de patul bunicii.
Aici trebuie să spun că mamaie Dica a suferit pe la mijlocul săptămânii trecute primul său atac cerebral din viața ei. Mai avusese probleme circulatorii, îi mai amorțise și-n alți ani mâna stângă, avusese amețeli nasoale. Însă se înspăimântă în zori. Dimineață nu se mai putea ridica din pat. Înțepenise. Și acum este la spitalul județean din Constanța, cu perfuzii. E vegheată de cei cinci copii ai săi, de Jan, taică-miu, Iordan din Mangalia, Costică, tanti Domnica (sau Domnița) și mai ales de căte Didi (Didina), mezina ei și nașă-mea, cea mai veche angajată a farmaciei acestui spital. Abia i-a recunoscut în seara internării pe copii și nepoți.
Fusese la nunta verișoarei mele Cristina. A trebuit să urce pe 3 iulie, la orele 20.00 scările în spirală ale restaurantului Queen, situat cam pe unde începe, din oraș, bulevardul Mamaia. La patru și jumătate, spre cinci dimineața, eu am chemat un taxi. Insistasem să plece mult mai devreme. Dar ce, a vrut ea s-asculte? Dacă stătuse-n toamna trecută până-n zori și la nunta Ancuței, “doctorița mamaiei”, cum să nu stea și până la cântarea Periniței pentru Cristinica, sora mai mică a Ancuței? Dar iată că după două-trei zile trupul bunicii, chiar dacă fusese aproape luat pe sus de mine, mătușa Domnica (soacra mică) și taică-miu pe scări, atât la primul etaj al blocului unde locuiește, cât mai ales la restaurantul Queen, n-a mai rezistat ca un fort neatins de asediul neîncetat al celor peste optzeci și opt de ani cât numără buna noastră mamaie. Chiar este cea mai frumoasă bunică din lume. A început să citească imediat ce-a împlinit optzeci de ani. A putut să lectureze zeci de cărți, atât de literatură cât și religioase, pe unele chiar de trei-patru ori (de exemplu pe cele ale lui O. Dunăreanu despre Ostrov, Băneasa, Almalău, Esechioi, unde se născuseră și trăise chiar ea și tataie până pe la treizeci și cinci de ani, romanele doamnei Romanescu din Mangalia, cărțile tuturor convorbirilor cu Ilie Cleopa etc.). I-am luat două interviuri lungi, cu reportofonul luxos, subțire ca un mic baton de Bounty al iubitei mele, venită special la Constanța de patru ori, s-o cunoască și să primească binecuvântarea ei. Mamaie are acum pareză. Mâna stângă i-a rămas rigidă pentru totdeauana. O să-i fac masaj, dar nu ne așteptăm să o mai miște. Are o crispare a obrazului stâng. Încă nu poate să-și mai miște piciorul stâng. Abia poate să articuleze cuvintele. A mâncat din prima zi a internării sale iaurt. A doua zi și supă. Turnate cu seringa fără de ac în gură.
Și eu am visat-o de aici, de la București, pe un pat de campanie. Bine că n-o fura bunicul. Bine că a putut să se ridice imediat în capul oaselor și să mă sărute. Mamaie e tot țărancă, deși ultimii cincizeci de ani și ceva i-a petrecut numai la oraș. M-a pupat pe gură. Pentru ea nu există noul cod al manierelor. Ea își arată dragostea față de noi cum știe c-au făcut-o și strămoșii, cu un sărut mediteranean, foarte creștinesc de altfel, ca în Spania, America Latină, Sardinia și Italia.
Oare de ce taică-miu îmi spusese să aduc lui tataie cartea scrisă de Zimcenco, iar mămăiței mele una de bucate?
Te învârt, Iubito_Una în mijlocul camerei și a garsonierei de la etajul cinci. Nu-i nevoie să-mi răspunzi. Taci. Ne mâncăm din ochi, precum tataie și mamaie când erau tineri. Când a fost tataie flăcău? Știu. Niciodată. L-a avut pe taică-miu la șaptesprezece ani. Bunică-mea l-a născut pe primul său fiu la nouăsprezece ani, în septembrie 1941.
- Iubito, m-ai întrebat în semitrezie dacă mergem undeva. Încă n-avem nimic în program. Sunt de-acord să mergem la Ponoare și la Sighișoara în vara asta. Nici n-am călcat pe-acolo.
- Da, iubi Gullit, mergem unde vrei tu. După ce dăm o fugă prin Constanța.
- Da, la mare, unde bunică-mea e vegheată mereu. Ne vrea aproape. Se va ridica ea. „Năcădei, năcădei” – în bulgăreasca din care tataie știa mai multe cuvinte, deși amândoi se trăgeau de prin părțile Sibiului veacului XIX. „De voi cădea, mă voi ridica eu!” – ne povestea de prin Aidemir mamaia.