CAPITOLUL 16

DESCÃLECAREA DOAMNEI DE FIER

Furtuna de zăpadă o orbea. Cristalele mărunte de gheață intraseră până și sub ochelari. Rămăsese în urmă față de Ada și de domnul Marcu, care, mai voinici și mai robuști, mai aveau încă puterea să urce panta. Din când în când, tot mai slab, auzea prin vâjâitul vântului îndemnurile: „Hai Silvia, ... hai Silvia ... mai e puțin ... o să găsim poteca ...” Numai voința o făcea să mai înainteze.
Se rătăciseră pe dealul ăsta acoperit cu zăpadă. Lumina amurgului, tot mai difuză, se topea în întunericul înserării ce venea de peste munți, ca un nor. Era prima delegație a lunii februarie și a anului 1995. Și ultima etapă în care verificau parametrii pilonului de antenă. Se dovedise că rezistase cu succes, timp de șapte luni, la toate solicitările atmosferice, la toate stihiile naturii. În ultima lună, stâlpul fusese „încărcat” cu toată aparatura și dacă probele funcționale de transmitere a semnalului decurgeau bine, urma recepția finală a proiectului. Cei trei aveau la ei o stație Motorola, iar nea Gabi și reprezentanții beneficiarului se aflau într-un alt punct al văii, la zeci de kilometri distanță, cu o a doua stație portabilă. Dacă semnalul era recepționat, însemna că stâlpul și antena, situate undeva la jumătatea distanței dintre cele două puncte, fuseseră proiectate corespunzător.
Această delegație, mai avea și o altă semnificație specială: era ultima delegație a Adei Telinschi împreună cu colegii de la LCPH. Ada urma să părăsească institutul, pentru a-și demara propria afacere.
- Rolul meu s-a încheiat Sil, îi explicase ea, lucrarea e gata, iar acum toată procedura e pusă la punct. Dacă se dorește în viitor o serie de piloni, cu alte dimensiuni, oricine o poate face, e suficient să introducă datele.
Împreună cu Ada, în ultimele luni Silvia relizase o subrutină automată de calcul și desenare sub AutoCAD , îmbinând ingenios și câteva module din Adventura, rezultatul fiind un instrument extrem de eficient și de simplu de utilizat. Așa că nu era vorbă în vînt că era de acum suficient să introduci doar datele de intrare și proiectul se refăcea practic de la sine.
- Unchiul Eugen a fost cinstit cu mine, Sil, mi-a spus de la bun început că e vorba de un angajament pe termen limitat. Eu n-aș mai avea prea multe de făcut după terminarea lucrării. În plus, visez de mult să am propria mea firmă, la fel ca tatăl meu. Am moștenit de la el spiritul de independență.
- Și care o să fie profilul? întrebase Silvia, năucită de veste.
- Începând de la decorațiuni și design de interior, până la construcții de vile – de la A la Z. Deocamdată nu m-aș gândi la mai mult.
- Dar de ce nu deschizi să zicem – o filială a firmei tatălui tău în București?
- Calea cea mai comodă, eh? zâmbise Ada. Și eu, ca și tine, Sil, am ales întotdeauna calea cea mai dură, cea a adrenalinei. Deși o facem fiecare în felul nostru.
- Dar o să te descurci singură?
- Am împrumutat o sumă de pornire de la tata. Pe care, sper să i-o înapoiez cât mai curând. Cu dobândă, zâmbise ea. În plus, nu o să fiu singură. Soțul meu, Edi, îmi este partener.
- Oh, exclamase Silvia, cu o expresie de sinceră bucurie și surpriză. Cum ai reușit să-l aduci pe calea cea bună? V-ați reconciliat, în sfârșit?
- Ne-am reconciliat ca oameni, nu ca soț și soție. Ca doi care au călătorit un timp împreună și apoi au rămas prieteni. Adică nu se iau la bătaie când se întâlnesc, râsese ea.
- Oh, Ada, e extraordinar, zisese Silvia, cuprinzând mâna prietenei sale într-ale ei. Poate că relației voastre i se dă o a doua șansă. Știu că tu ai vrea. Îi mângâiase obrazul, cu emoție.
- E ca și cum aș vrea Luna de pe Cer, Sil. Și ochii i se aburiseră.
- Nu, nu vorbi așa! Uneori dorințele cele mai nebunești se împlinesc. E nevoie doar de timp și răbdare!
- Ei, eu am tot timpul și toată răbdarea din lume. Poate că în definitiv însă Eduard Telinschi nici nu merită o doua șansă. Rămâne ca viața să se pronunțe într-un fel sau altul.
Silvia simți din nou împunsătura gerului. Pentru moment, amintirea o transfigurase, îi dăduse căldură, căldură umană și putere.
- Uite, cred că am găsit drumul, spuse dl. Marcu, aprinzând lanterna.
- O, nu! exclamă Ada, nu știm sigur și nu putem risca. S-a înnoptat și nu mai are sens să încercăm să ne întoarcem în sat. Sus, în vârful dealului e un refugiu, de pe vremea când s-a lucrat la castelul de echilibru . Știu sigur. Am fost aici, în practică. Mai e cam o jumătate de oră de mers.
- O jumătate de oră? Nu, nu mai pot! suspină Silvia.
- Bine, haideți să ne odihnim și să mâncăm, propuse dl. Marcu. Orice, chiar și moartea se suportă mai ușor pe burta plină.
- O, unchiule, nu mai spune așa!
- De ce să nu vorbim deschis, fetelor? Cine ne-ar regreta pe noi dacă murim? N-avem copii, n-avem părinți, n-avem pereche! Suntem singuri pe lume.
- Vai, unchiule, ce frate rău poți să fii, exclamă Ada chinuindu-se să desfacă o cutie de conserve. Ai uitat de tata? În plus, eu am și un soț, care chiar dacă nu ține grozav la mine, presupun că ar fi suficient de gentleman să-și stoarcă câteva lacrimi!
- Vai, Ada! Ar fi distrus, pot să bag mâna-n foc, zise Silvia.
- Haideți să vorbim despre lucruri mai vesele. Credeți că bravul nostru șofer o fi ajuns la Ploiești cu autobuzul? Oare mașina noastră o rămâne intactă până mâine dimineață? se întrebă retoric dl. Marcu.
Fuseseră nevoiți să abandoneze mașina de serviciu, un TV cu tracțiune pe toate roțile, la baza dealului. Mașina refuzase cu încăpățânare să mai înainteze. După vreo jumătate de oră de parlamentări, șoferul îi părăsise. Se întorsese în sat, nu înainte de a le azvârli fel și fel de reproșuri: că numai niște nebuni îi putuseră cere să meargă în asemenea condiții, pe un drum forestier în plină iarnă, de dragul științei, că starea drumului ar fi trebuit să fie cunoscută dinainte și delegația amânată chit că se mai întârzia predarea lucrării etc. etc.
Atunci dl. Marcu își ieșise din fire și pentru prima dată înjurase cu doamne de față, trimițându-l la origine pe respectivul, care nu se gândea decât la propria piele și nu vedea mai departe de vârful nasului.
Dar ce se întâmplase de fapt? Avântându-se pe drumul plin de zăpadă, nimeriseră la un moment dat într-un șanț ascuns de perfidul covor alb. Mașina se înclinase la 45 de grade și le fusese cu neputință să o scoată. Pierduseră mult timp încercând. Dl. Marcu însuși se așezase la volan, în timp ce șoferul aștepta afară, cu mâinile încrucișate, bombănind și refuzând să se mai implice în vreun fel.
- Treci tu, fetițo, în față, spusese șeful Silviei; noi doi – eu și cu Ada, care avem mai multă forță fizică, o să încercăm să împingem.
- Hai fată! Acum! (dacă Silvia era „fetița” d-lui Marcu, Ada era „fata” lui!)
Dar cu tot efortul depus de Ada și de unchiul ei, cu toată disperarea cu care Silvia acționase pedalele, ținându-se cu o mână de scaunul de lângă ea, ca să nu cadă, în acea poziție, mașina nu se clintise. Ba mai mult, ca tacâmul să fie complet, un fum înăbușitor începuse să iasă din măruntaiele mașinii și atunci Silvia sărise afară.
- Ia foc ambreiajul! Nu putem face nimic.
Situația era destul de problematică. Șoferul nu-i putea aștepta în frig, lângă mașină, atâtea ore, căci înăuntru era, după cum am arătat, imposibil să-ți menții echilibrul. Nici nu-l puteau sili să vină cu ei, mai departe. Hotărâseră de comun acord să abandoneze mașina, încuiată, bineînțeles, și să-l trimită pe cârcotașul stăpân al cailor putere după ajutoare. În ceea ce-i privea pe ei trei, nu le rămânea decât să-și continue drumul pe jos. Odată ajunși într-un anumit punct făcuseră proba de emisie și glasul lui nea Gabi se auzise perfect la capătul celălalt al firului nevăzut. Stâlpul își făcea „meseria”, antena funcționa! Se îmbrățișaseră și auziseră în aparat uralele celorlalți.
- Asta a fost! În cel puțin o săptămână avem recepția semnată, dragul nostru institut își încasează banii, iar noi ne întoarcem acasă ca niște soldați disciplinați, cu datoria împlinită și pornim în bătălia următoare, exclamase dl. Marcu.
Apoi se odihniseră puțin și se pregătiseră să coboare. Atunci cerul se întunecase și ninsoarea și vântul se porniseră din senin, iar ei, bâjbâind începuseră să caute drumul de întoarcere.
- Nici măcar nu mai putem comunica cu ceilalți. Și-au închis aparatul lor, căci le-am anunțat că totul s-a terminat și în plus vor ieși din câmpul de unde. Suntem prizonierii muntelui, declarase dl. Marcu, fără să intre în panică.
Bâjbâiseră vreo două ore, învârtindu-se în cerc, nevăzând nici la un metru în fața lor. Când Silvia îi rugase să accepte popasul, ninsoarea se oprise și se întunecase de-a binelea. Zăpada strălucea și, de urât, dl. Marcu aprinsese lanterna pe care o luase de la București din prudență. După ce terminară de mâncat, se pregătiră sufletește de drum. Dl. Marcu părea mai odihnit decât tinerele sale însoțitoare.
- Unchiule, de ce oare generația asta a noastră e mai șubredă decât cea a părinților noștri? Cum se explică?
- Fetelor, explicația e mai simplă decât pare. E vorba de efectul – pe termen lung – al blocării fenomenului de selecție naturală. Progresul științei – în mod paradoxal – a realizat „minunea” asta.
- Cum adică? Nu înțeleg, zise Ada.
- Ei bine, prin perfecționarea științei – a medicinei, a tehnicii, a relațiilor sociale, ajung să supraviețuiască și să procreeze indivizi utili din punct de vedere social, dar total nesemnificativi pentru specie.
Silvia, uluită de un asemenea raționament, se gândea la propria ei viață. Se gândi la copilul ei și al lui Paul. Ea blocase în fond reproducerea unui monstru. Să fi fost mâna destinului? A unei legi nescrise ce se manifestă universal? Și pentru cât timp îl împiedicase să se reproducă? Nu găsise până la urmă, un trup de femeie care să îi promoveze urmașii, o gazdă pentru larvele lui? Dar ea, ea oare, mai era capabilă să-și promoveze urmașii, sau trupul ei suferise o transformare ireversibilă, o mutilare permanentă? Sau cumva ea era în realitate individul util social dar futil biologic, urmând să aibă soarta florilor cu petale șterse și neatrăgătoare de a cădea de pe trunchi, la sfârșitul verii, nefecundate?
Ca să-și alunge aceste stranii viziuni se sculă în picioare.
- Haideți să mergem, gata, m-am odihnit.
Înaintară cu greu, până în vârf. Ada avusese dreptate. Era o colibă din bârne de lemn. Îi dădură roată și găsiseră intrarea.
- Ia vezi, trebuie să fie vreo cheie, atârnată pe sus, pe undeva!
- Ah, da, am găsit-o.
Intrară cu toții înăuntru. Ada scoase bricheta și aprinseră un foc de vreascuri.
- Ei bine, zise dl. Marcu, la anul pe vremea asta vor vorbi între ele, cum am vorbit noi cu nea Gabi azi – dar nu în cuvinte, ci în megabyți pe secundă – aparatele montate pe teren și cele de la filială!
„E fericit, gândi Silvia. Și eu sunt la fel, pentru dânsul!”
- Hei, Sil! Ia uite ce-am găsit! exclamă Ada, apărând de după căminul improviziat.
- O sticlă de vin!
- Cred că a fost uitată de când s-a lucrat aici.
- Ia să-i vedem eticheta. „Murfatlar 1983” citi cu glas tare domnul Marcu. Trebuie să fie ca o cremă.
- Ușor, Sil, o să te-mbeți, zise Ada, smulgându-i sticla Silviei din mână. Ãsta e tare, te abțiguiești cât ai clipi.
- Ei și? Tot n-avem nimic de făcut până mâine dimineață.
- Haideți să toastăm! N-avem pahare să ciocnim, dar se cuvine ca șeful să țină un speech! glumi Ada.
- Ei da, zise dl. Marcu, ridicându-se solemn în picioare, pentru toți aceia care au pus umărul la proiectul Hidromonitor! Cei care sunt în viață și ... cei care nu mai sunt printre noi. Cei care rămân în echipă și ... cei care nu.
- Crezi, unchiule, că mai găsim mașina mâine dimineață? Crezi că vor fi probleme la serviciu că am întârziat încă o zi? schimbă Ada subiectul văzând că ochii Silviei se înrouraseră.
- Ei bine, ... nădăjduiesc, sper, că dacă am fost grațiați de stihiile naturii și de fiarele pădurii, vom fi cruțați și de judecata oamenilor ...


Reîntorși în capitală, găsiră institutul într-o stare de șoc. Directorul general „picase”. Cu mare scandal. Se părea că era vorba de un caz de corupție, delapidare sau ceva de genul ăsta. O înscenare – gândeau unii. Picaseră, evident și cei trei adjuncți ai săi, directorul tehnic, economic și comercial. Vidul de putere fusese imediat acoperit; se zvonea că și la ministerul care „patrona” institutul se desfășurase o lovitură de palat similară. Partidele politice se agitaseră, ziarele tipăreau pe primele pagini vești despre „scandalul de la IREEN”.
Conducerea institutului era asigurată provizoriu de un „consiliu”, un fel de triumvirat, între ghilimele, căci nu era vorba de trei bărbați, ci de un bărbat, o femeie, și o persoană care urma să fie numită oficial în curând. Dar nu ăsta era șocul cel mai mare pentru salariații secției de cercetări hidro. Căci schimbările de directori nu erau ceva neobișnuit la IREEN, chiar dacă nu cu o asemenea vâlvă. Șocul era pentru că din ordinul proaspetei conduceri, secția fusese desființată. Acesta era însă doar începutul începutului, sau, dacă vreți, începutul sfârșitului. Îndată ce primul șoc se amortiză întrucâtva, Senti îi comunică d-lui Marcu că fusese chemat în fața „consiliului tehnico-economic” și a „comisiei de disciplină”.
Pășind în sala cu masa lungă, dl. Marcu privi surprins, personajele ce ocupau scaunele. Erau cu toții grupați în prima jumătate. Îl recunoscu pe Petre Mazilescu, pe fosta directoare economică, ruda acestuia, pe șeful biroului „Protecția muncii”, un tip obraznic și lipsit de modestie în raporturile cu cei ce îl depășeau ca pregătire, apoi pe un individ despre care știa că se ocupa cu administrarea arhivei de proiecte și documente secrete a institutului. Mai erau acolo și șeful serviciului Patrimoniu și o persoană de la „Juridic”.
„Ce caută Jigodel aici?” se pomeni întrebându-se. Ca și când ar fi răspuns gândului său, o secretară intră cu un dosar în brațe, pe care îl puse pe masă, între fostul său subaltern și fosta directoare. Apoi, cu ochii strălucind de satisfacție, secretara făcu prezentările:
- Domnule Marcu – vi-l prezint pe domnul Director Tehnic, Petre Mazilescu și pe doamna Director Economic, spuse ea înclinându-se ușor către cei numiți, întrucât nu ați fost în institut în această perioadă, nu sunteți probabil la curent cu noua organigramă.
„Așa, care va să zică, gândi el. Dl. Mazilescu n-a mințit când a spus că e pus pe fapte mari. Și acum urmează probabil procesul inculpatului. Completul de judecată e pe poziție. Mai lipsește plutonul de execuție.”
Era curios ce acuzații i se vor aduce – doar cele legate de delegație sau și altele. Secretara îi făcu semn să se așeze pe locul din capul mesei.
„O ironie, desigur.”
- Ei bine, domnule Marcu, vorbi Jigodel, pus la costum și cravată; gulerul impecabil de alb al cămășii evidenția și mai mult pielea zbârcită – galbenă cu reflexe verzui-pământii, uscată ca la șopârle. Ei bine, iată că ne întâlnim din nou. Așa cum probabil ați aflat de la colegii dvs., secția cercetări hidro a fost desființată, urmând ca cele două laboratoare să funcționeze de sine stătător. În plus, vă aducem la cunoștință oficial că ați fost destituit din funcția de șef de laborator pe care o cumulați. De asemenea, vă informez că am hotărât să fiți retrogradat până la clasa 30 până când comisia va fi în măsură să constate că e oportună suspendarea pedepsei.
Vorbise aproape fără să răsufle. Făcu o pauză și se uită la dl. Marcu. Dar nu putu distinge nimic pe fața lui, vreun semn de slăbiciune, ceva care să îi arate că vorbele lui avuseseră efect.
- Nu vă interesează motivele?
- Numai dacă țineți în mod special să le expuneți. Pentru mine, ascensiunea dvs. pe postul pe care sunteți e un motiv suficient, răspunse calm dl. Marcu.
- Eu sunt un gentleman, d-le, zise Jigodel aranjându-și cravata și dezgolindu-și dinții rari și lungi, nu ca alții. Eu nu sunt ca dvs., care m-ați dat afară din servici fără nici un motiv. Apoi făcu un semn către ruda lui.
- Citește-i, dragă, motivele.
Directoarea economică zâmbi cu răutate.
- Cu mare plăcere. Unu. Neglijență în serviciu. Ca urmare a faptului că ați pornit la drum pe o asemenea vreme, ați pus în pericol un mijloc de patrimoniu. Camioneta TV nr. 06-B-125435, cod inventar A01-100, mijloc fix al IREEN a fost abandonată pe marginea drumului, după cum a declarat șoferul nostru, în timp ce dvs. v-ați continuat drumul pe jos. Dacă ar fi fost furată?
- Era cam greu s-o fure cineva, atâta timp cât noi ne-am chinuit o oră s-o pornim. Poate dacă aduceau o macara ...
- Totuși, a doua zi a fost pornită.
- Cu ajutorul celor de la drumuri care au adus un utilaj special.
- Putea fi devalizată.
- Mașina e înregistrată în contabilitate la 20 milioane lei, ținând cont de uzură. Lucrarea noastră, a cărei recepție o așteptam are valoarea de 200 de milioane. Dacă așteptam să treacă valul de ninsori, întârziam – dacă e să ne luăm după prognoza meteo – 2 săptămâni. Asta însemna o penalizare pentru institut de 20 la sută din valoarea lucrării, adică 40 de milioane, deci de două ori mai mult.
- Atunci nu vă mai ambiționați d-le Marcu să antamați astfel de lucrări, sări cu gura Petre Mazilescu. Lăsați-i pe alții, care au mijloacele adecvate s-o facă ...
- Numărul doi, continuă doamna director. Sustragere de documente din arhivă.
- N-a fost vorba de nici o sustragere, doamnă. Am scos un proiect mai vechi din arhivă, căci aveam nevoie de dimensiunile unui aparat ce urma să fie inclus într-un alt proiect și i l-am lăsat d-nei Manu. Dânsa a pus desenul pe planșetă și cât s-a dus până la toaletă, desenul i-a fost furat. Voi încerca, după vechile schițe, să refac desenul și să-l aduc la arhivă.
- După ce între timp, pe cel original îl vinzi la cine știe ce SRL.
- Doamnă, dacă aș fi avut intenția să vând proiectele mele unei firme, vă asigur că până acum aș fi fost miliardar!
- Cât despre asta, eu nu prea cred, comentă dl. Mazilescu cu răutate.
- A, era să uit, punctul trei. Domnule – da, dvs. cu protecția muncii, aveți cuvântul!
- Domnule Marcu, înainte de a pleca într-o asemenea aventură, trebuia să semnați un instructaj de protecția muncii.
- Asta nu eu, ci dvs. trebuia s-o știți. Dvs. ar fi trebuit să mă chemați!
- Conducerea nu știa exact unde vă duceți, în ce condiții și ...
- Am scris totuși pe delegație. Iar dvs, doamnă, ați făcut parte – chiar dacă pe un post secundar – din vechea conducere.
- Și îți închipui că la cât avem noi de lucru, stăm să citim în amănunt fiecare hârtie? se răsti ruda lui Jigodel.
- Înțeleg. Dvs. aveți dreptul să greșiți, noi nu. Și dacă mă prezentam la instructaj, ce mi s-ar fi putut spune? Că dacă mă atacă un lup, trebuie să scot limba la el, să-l mângâi pe creștet, sau să-i spun cuțu’? Ce ușoare par toate lucrurile pentru dvs., oamenii care stați numai în fotoliu, la birou! Simple și clare. În concluzie, sunt liber să mă retrag?
- Sunteți liber.
Dl. Marcu se ridică și ieși, cu fruntea sus.
- Încă ceva, d-le Marcu îl opri Petre Mazilescu, ieșind după el, pe hol.
Erau doar ei singuri, acum. Ochii lui, mijiți de ură, priveau gata să-l străpungă pe fostul său șef.
- Roata norocului s-a întors, zise el. Mai ții minte când m-ai dat afară ca pe un câine? Soția s-a îmbolnăvit, am pensionat-o pe caz de boală din cauza d-tale. Cum îmi spuneai, cum râdeați de mine pe la colțuri? „Jigodel” îmi spuneați, ai? Ei bine, o să vă arate „Jigodel” de ce în stare.
Tăcu o clipă, apoi reluă cu o răutate rece:
- Noul director general care va fi numit va imprima un suflu inovator, are intenția să înlocuiască toate soluțiile tehnice vechi, elaborate de diletanți, cu tehnologii noi, avansate, promovate de firme cu renume din străinătate. Te asigur că planul de lucrări va fi rediscutat și lucrările d-tale vor fi scoase. Ești o persoană anacronică, d-le Marcu. Vremea d-tale, a apus. Vremea cercetătorilor lăudați la gazeta de perete, a românismului idiot și găunos a apus.
Dl. Marcu îl privi șocat. Amenințările personale, umilirea și retrogradarea lui îl lăsaseră indiferent și disprețuitor. Acum însă era vorba de cu totul altceva, ceva nu-l privea doar pe el. Mai auzise asemenea vorbe, desigur, ele erau la modă în anumite cercuri de intelectuali umaniști, de gânditori, de filosofi și chiar de economiști ori ingineri. Le auzise și din gurile politicienilor. Dar nu se așteptase să le audă de la cineva care, măcar cu numele, lucra în cercetare. Nu de la cineva din interiorul cetății.
Ca într-o străfulgerare, își aminti de vremea anilor 50, când tot ce aparținuse vechii orânduiri, bun sau rău, fusese de-a valma aruncat în flăcări. Atunci era însă vorba de literatură, artă și gândire – idei abstracte în general.
După Revoluție, România trăise o experiență similară: dezmembrări de fabrici, utilaje aruncate la gunoi, creiere trimise la pensie ori în șomaj; fusese așadar vorba de ceva mult mai grav – erau ani și ani de muncă, miliarde de lei, era însăși inima de metal a țării cea care fusese aruncată la depozitul de fier vechi.
Dl. Marcu trăise grozăvia acestor ani: în '90, fratele lui, tatăl Adei, cumpărase de la stat pe preț de nimic utilaje azvârlite la depozitul de deșeuri, utilaje perfect funcționale și cu nimic inferioare celor străine de aceeași generație. Își amintea cum ei doi umblaseră ore în șir, prin acel mut și halucinant cimitir, întins pe zeci de hectare.
Acum însă suflul acestei explozii nimicitoare intrase în propria lui casă. În institutul unde lucrase o viață de om. „Industria, apoi cercetarea. Ce avea să mai urmeze?”
Apoi avu o viziune. Văzu aievea parcă, delegațiile străine intrând în sala de consiliu. Cafele, coca-cola, strângeri de mână. Costume. Cravate. Pantofi lustruiți. Atmosferă business. Serviete. Comisioane. Milioane. „O mică atenție din partea companiei noastre, Sir.” „Vă mulțumim d-le director, pentru fructoasa colaborare”. Totul perfect legal. Totul pe față. La lumina zilei. La lumina orbitoare a candelabrelor hotelurilor luxoase, în sunetul muzicii discrete. Avea oare muzica asta potrivire cu țipătul mut în întuneric al exilatului popor de metal, al fantomaticelor schelete ruginite?


În timp ce dl. Marcu vorbea, cu tot colectivul strâns în jurul său, Silvia gândi :
„E sfârșitul! Sfârșitul colectivului nostru.”
- Și dacă ni se vor tăia toate lucrările, ce-o să se întâmple? întrebă Senti, electronistul, cu naivitate.
- E lesne de înțeles, colectivul nemaiavând obiect de activitate, e la dispoziția conducerii. Pot împărți oamenii, le pot da să facă ce vor ei, ori îi pot da afară – dacă vor. Va fi probabil o conducere autoritară, centralizată. S-a zis cu „Republica Federativă IREEN”. S-a zis cu independența laboratoarelor.
- Ne vor face ei rost de lucrări? întrebă d-na Manu.
- Depinde de gândurile și interesele cu care vin.
Dl. Marcu îi anunțase că intenționa să-și depună dosarul pentru pensionare.
„Am deja vechimea necesară și nu mai are nici un sens, draga mea, îi explicase el Silviei, să mă bat cu morile de vânt. Să văd cum totul e distrus. Cariera mea se încheie aici.”
- Cum, d-le Marcu, spusese ea cu lacrimi în ochi, abandonați cursa? Pe noi cui ne lăsați?
- Fetițo, după al doilea război mondial, când comuniștii au luat puterea și prostia a devenit lege în stat, 20 de ani i-au trebuit valorii adevărate ca să iasă din nou la suprafață și să fie repusă în drepturi. Acum e aceeași situație: prostia a ajuns din nou la putere. E însă o prostie fardată, unsă cu toate alifiile, care vorbește englezește și are doctorat în științe. Nu mai am timp să mai aștept alți 20 de ani, până când din nou se vor întoarce lucrurile în poziție normală. În plus, rămânerea mea aici ar înrăutăți lucrurile pentru colectiv. Ar atrage toate furtunile. Șeful proscris al unui colectiv fără lucrări nu-și mai poate apăra oamenii.
- Și noi?
- Fetița mea, când te-am angajat aici ți-am smuls o promisiune într-un moment când nu prea aveai de ales: aceea că vei rămâne aici până la capăt. Am întrezărit în tine un partener de cursă lungă și n-am greșit. Ei bine, capătul s-a dovedit mai aproape decât credeam. Silvia, te dezleg de orice promisiune pe care o vei fi făcut. Dacă poți să scapi din iadul ăsta care vine peste noi, dacă poți pleca la mai bine, atunci fă-o. Fă-o neîntârziat. E valabil și pentru ceilalți.
Dl. Marcu făcu un gest larg cu mâna către colegii lor (o luase puțin de o parte pe Silvia).
- Nu, spuse aceasta mișcată. În ceea ce mă privește promisiunea e liber consimțită. Acum, cu atât mai mult cu cât nu mai e obligație, e și mai importantă pentru mine. Eu rămân aici, ori ce-ar fi. O să duc mai departe ceea ce ați făcut dvs. Voi prelua ștafeta, oricât ar fi de greu. Și bag mâna în foc că și ceilalți gândesc ca mine.
- O să vină vremuri cumplite, eu așa prevăd. Dar poate că aveți o șansă dacă rămâneți împreună.
- Domnule Marcu, mai e ceva: înțeleg că vor fi tăiate toate lucrările de aparatură pe care le-ați propus dvs. Dar noi mai avem și o lucrare de soft și un studiu de mediu care n-au nici în clin nici în mânecă cu tehnologiile lor avansate. Ultima e finanțată de minister. Pe asta cel puțin n-o pot tăia.
- Nu pune pariu, fetițo, ei pot orice.
- Ei bine, chiar azi mă duc la minister. Responsabilul de lucrare de acolo, din partea lor, mi-a fost profesor în facultate. E un om de bună credință.
- Succes, șopti dl. Marcu zâmbind în fața entuziasmului ei naiv.


Silvia se ținu de cuvânt. Se duse chiar în ziua aceea la fostul ei lector.
- Draga mea, îi spuse oftând venerabilul domn, un adevărat stâlp al științei în ultimii 30 de ani, din păcate ne-au fost tăiate toate fondurile destinate cercetării.
Se răsuci în fotoliul de piele ; secretara intră, servindu-i cu cafea. Silvia duse ceașca la gură și sorbi, ca să-și ascundă dezamăgirea. După ce secretara ieși, el adăugă cu glas scăzut :
- Șeful tău a fost „lucrat” în stil mare, la nivel foarte înalt. Și nu numai el. Acest Petre Mazilescu are niște relații foarte, foarte sus-puse. La fel și persoana care va fi probabil numită director general.
Silvia avea o expresie de câine bătut. Domnul profesor o luă părintește pe după umeri.
- Îmi pare rău, Silvia. Știi, ia stai, zise el. Mi-a venit o idee.
- Da? întrebă ea cu o nouă speranță în ochi.
- Ai putea obține o sponsorizare particulară. Un amic de-al meu mi-a dat o invitație la un cocktail organizat în cinstea unui om de afaceri italian care a venit în România să facă o donație în scop de binefacere. Sau o spălare de „dinnari sporchi” , cum vrei să-i spui. N-are a face. Dimineață a fost conferința de presă. Și-au prezentat candidatura tot felul de organizații filantropice – reprezentate de doamne frumușele ori babete sulemenite, și-au expus programele, în fine au trimis pentru seducție tot ce au ele mai bun, ca să primească zăhărelul pus la bătaie. E foarte probabil că el nu s-a hotărât încă și dacă te duci în seara asta la cocktail, poate că reușești să stai de vorbă cu el și să-l faci să scoată banul. În caz că reușești, îl trimiți la mine.
Scoase invitația și i-o dădu Silviei.
- Spui că vii din partea mea.
Apoi schimbând vorba, o întrebă încet:
- Ce mai face unchiul tău? Am aflat că a ieșit la pensie după Revoluție. Nu mai predă la vreo universitate particulară?
- Nu știu, n-am mai ținut legătura.
- Am auzit că soția lui a murit.
- Oh, da, răspunse Silvia, ca să nu se vadă că nu mai știa chiar nimic de rudele ei, deși auzea astăzi pentru prima dată de lucrul acesta.
- Ei bine, după necazuri vin și bucurii, nu? zise domnul profesor privind-o lung. Să-i transmiți toate cele bune din partea mea dacă îl vezi. La revedere, îți țin pumnii diseară.
- La revedere d-le profesor. Și vă mulțumesc din suflet.


Silvia se studie cu atenție în fața oglinzii. Mai erau câteva ore până la recepție. Își cumpărase o cutie de vopsea neagră de păr și, cu o periuță de dinți, o întindea atent, șuviță cu șuviță, pe părul ei moale și lung până la jumătatea spatelui. Își tăie scurt bretonul, îl puse apoi la vârfuri pe bigudiuri mari și îl uscă cu feonul. Înfățișarea ei era complet schimbată : îi stătea excelent brunetă – „în fine, pe cât de bine pot eu, cu trăsăturile mele să arăt” – părul negru contrasta minunat cu tenul ei auriu. Își vopsise genele cu rimel negru, aplicat în trei straturi. Un ruj fin, roșu aprins, completa acest machiaj în lumini și umbre. Silvia nu știa mai nimic despre cel cu care urma să se întâlnească, nici cum arată, nici cine e și cu ce se ocupă de fapt. Cu atât mai puțin putea intui ce gusturi are în materie de eleganță feminină, de stil și mod de prezentare. Nici o clipă nu-și permise să se întrebe dacă prin calitățile ei fizice ar putea reuși să deschidă buzunarul străinului. Nu mai era timp de fasoane, de ezitări și de autoscuze ipocrite. Nu mai era timp pentru lacrimi, venise vremea adrenalinei. Nu avea cine să rezolve problema în locul ei. Își cântări cu luciditate șansele. Probabil că la expunerea de dimineață și apoi, la cocktail, femei care mai de care vor roi în jurul său. Încercă să-și imagineze scena. Se transpuse în pielea personajului de care atârna soarta atâtor oameni. Își imagină că ea era Vito Gennaro, omul de afaceri italian.
„Toaletele strălucesc. Care mai de care. Mă întorc la stânga: blonda de la asociația de protecție a animalelor. În dreapta mea, mă ia de braț o alta: roșcata cu ochi verzi, secretara președintelui fundației pentru ajutorarea copiilor cu handicap.
- Don Vito, mă strigă frumoasa doamnă care reprezintă organizația de binefacere „A treia vârstă”.
Toate sunt frumoase. Pe care s-o aleg? Iubesc la fel de mult și câinii, și copiii, și bătrânii. Sau mai bine zis, prea puțin mă interesează și unii și alții. Pe care s-o aleg? M-am plictisit de atâtea femei frumoase, de atâta spumoasă eleganță etalată în exces, sunt ca unul care a mâncat prea multe delicatese și simte că debordează. Toate sunt la fel. Cred că o să trag la sorți. La drept vorbind, tot ce aș vrea acum este un somn bun.
Atunci intră în scenă ... o femeie necunoscută. Nimeni nu știe cine e. Nu e frumoasă ca celelalte. E șocantă. Complet diferită. În monotonul șir al frumuseților șablon, ea e un acord fals. Un dezacord. Zice ceva de un program de cercetare. Cine o fi? Sunt uluit. Unde e? A și plecat? Gata, m-am hotărât. Ei îi dau banii.”
Silvia deschise ochii. Da, acesta trebuia să fie scenariul. Nu putea fi un altul. Aceasta era șansa ei, unica ei șansă. O impresie „fulger”. O apariție blitz, între frumusețile care se anulează reciproc. O femeie urâtă printre zeci de femei frumoase, egal frumoase, poate produce același efect ca una frumoasă printre sute de urâte. Putea înclina decisiv balanța.
„Nu trebuie să-i dau timp să se dezmeticească, să mă studieze în amănunt și să se plictisească. Cenușăreasa va trebui să plece când bate orologiul”
Își dădu seama că nu prea avea importanță ce avea să spună, dar era crucial modul cum va fi îmbrăcată. Avea în dulap un costum negru, de stofă lucioasă, cu pantalonul transformat special, după gustul ei, strâns pe pulpă în partea de sus și evazat în jos, așa cum încă nu se purta la noi pe atunci, dar cum văzuse într-o revistă de modă din Occident. Jacheta era lungă și cambrată pe talie, iar bluza pe care o alesese era de fapt transformată dintr-un combinezon de mătase neagră lucioasă, scurtă până în talie, terminată cu o bentiță lată de dantelă neagră ce ascundea și totodată lăsa să se întrevadă pielea catifelată de pe pântec.
Þinuta nu era aleasă întâmplător. Probabil că celelalte vor fi îmbrăcate în rochii de seară, fie extrascurte, fie superlungi. Ea trebuia să iasă din tipar. Se privi în oglindă și își mișcă părul. Așa, osoasă la față, cu nasul drept și tunsoarea à la Cher, brunetă, cu buzele roșii și ochii aurii, era șocantă. Fără să fie vulgară. Mai era un mic amănunt de pus la punct: cu ce se va încălța? Probă un pantof fin, de piele neagră, cu toc înalt, cui, care îi scotea minunat în evidență glezna subțire și silueta impecabilă. Apoi avu o îndoială, un fel de premoniție: dacă bărbatul era scund? N-ar fi fost o notă prea bună pentru scopurile ei să-l ridicularizeze prin înălțime. Era, oricum, destul de înaltă pentru o femeie. Își aminti că era exact cât fostul ei soț, care era scund ca bărbat. Nu, nu putea risca. Mai avea ea niște pantofi drăguți, cu toc jos, pe care îi purtase în rarele ocazii când ieșise cu el în vreun loc mai special. Erau din lac, bej, având și geantă în aceeași culoare. Se răsuci. Ce mai lipsea ținutei? A, o eșarfă! Căută în punga unde își ținea eșarfele. Aceasta roșie? „Nu, roșul prea aproape de față mă închide”. Atunci aceasta? Era eșarfa crem primită în dar de la Ana.
„Să îți poarte noroc” spusese ea atunci, bucuroasă că fosta ei prietenă acceptase darul. Își aminti că plecase atunci de la servici cu eșarfa în jurul gâtului și nu mai puțin de trei bărbați o acostaseră pe stradă. La fel se întâmplase și în altă ocazie când o purtase. Ca și cum eșarfa ar fi fost vrăjită, ca și cum mâinile Anei i-ar fi imprimat ceva din irezistibilul ei farmec personal și ca și cum acesta ar fi fost transmisibil.
- Prostii, zâmbi Silvia, înfășurându-și cochet eșarfa. Poate că într-adevăr un lucru dăruit cu prietenie și în mod sincer îți poartă noroc.
Mai era acum o problemă: cea a ochelarilor. Ochelarii îi stricau aspectul extravagant, ușor artistic, nițel exotic ce i-ar fi putut defini imaginea. Soluția era următoarea: va merge cu ei până în sala de recepție. Acolo, îl va identifica pe don Vito Gennaro și apoi și-i va scoate. Va trebui să se străduiască să nu cadă peste tava cu pahare a vreunui chelner, așa cum se întâmpla prin filme. Constată că dacă trăgea puțin pielea dinapoia ochilor spre tâmple, probabil prin efectul de deformare a cristalinului, vedea mai bine. „Da, așa voi face!” gândi și râse.

Își parcase „bătrâna carapace” grena pe o stradă lăturalnică, ceva mai departe de clădirea Casei Armatei unde se desfășura recepția. „Bătrâna carapace” – mașina ei. Cumpărată la mâna a doua, anul acesta. După moartea d-nei Maxim, avusese un sentiment de zădărnicie, de inutilitate. Anul ăsta împlinea 30 de ani și până acum nu posedase nimic care să fie al ei cu adevărat. O mai obseda încă scena de la ambasadă. Simțea nevoia unei compensații, materiale, solide, palpabile. Condiția aceasta de până atunci, de proletar rătăcit într-o lume unde tot mai mult proprietatea însemna putere și onorabilitate, ajunsese s-o exaspereze. Așa că excursia eșuată se transformase într-o Dacie vișinie, cam obosită și cam bătrână, dar destul de docilă și oricum – la banii ei – era tot ce-și putea permite. Mergea rar cu mașina la servici ori aiurea și în general o folosea pentru situații speciale. Dar îi plăcea s-o privească de la fereastră, s-o atingă în fiecare zi. De altfel, când timpul se mai încălzi, avea să fie văzută mereu cu găletușa și buretele în mână, spălând-o în fiece săptămână cu dragostea cu care o mamă își îmbăiază pruncul. Era cea mai bine întreținută mașină de pe stradă și un vecin, un moșulică simpatic, avea să-i spună cândva :
- Ei, fata tatii, dacă aș fi mai tânăr, zău că mi-aș lua o nevastă așa harnică precum ești tu.
Acum o parcase mai departe însă de clădire, căci, deși în întuneric arăta la exterior la fel de bine ca oricare altă mașină, n-ar fi vrut ca cineva care ar fi condus-o eventual, în mod inoportun la ieșire, să-și facă o impresie defavorabilă prin faptul că nu era o marcă străină.
Arătă invitația bodyguard-ului de la intrare.
- Sunt asistenta d-lui profesor, spuse ea și zâmbi când acesta, văzând un alt nume decât al ei, se uită lung, măsurând-o.
„Mă crede amanta lui” își zise Silvia.
Bărbatul îi făcu semn să intre, iar ea se duse la garderobă, își scoase paltonul și își puse ochelarii în geantă. Intră în sala de recepție și, cu inima bătându-i să spargă pieptul de emoție, cu mâinile apăsate pe pielea dinapoia ochilor, privi înăuntru. „Cum era tehnica aceea Yoga de dilatare a eului? De a-ți trimite înainte, ca pe niște tentacule, acele efluvii de materie subtilă, din aceea despre care se crede că stă în alcătuirea spiritului?
Văzu un bărbat negricios, cu păr creț și grizonat, în jurul căruia gravitau invitații și invitatele.
„El e!” gândi Silvia.
Așa cum ciudata ei premoniție o avertizase, era într-adevăr un bărbat scund. Avea chiar ceva din aerul fostului ei soț, la care printr-o ciudățenie a destinului, se gândise în ultimul timp. Ca și el era gras, cu burta revărsată opulent peste cureaua pantalonilor, tot asemenea lui, purta ultimii nasturi descheiați la cămașă (asta poate și fiindcă era foarte cald) lăsând să i se vadă părul de pe piept. Degaja un aer de senzualitate animalică.
Cu mâinile la tâmple, Silvia înaintă spre el. În momentul când ea i se prezentă, bărbatul tocmai comenta cu un altul, asupra unei pagini de ziar. Ridică ochii spre ea și o măsură din cap până-n picioare, cercetând-o cu un aer surprins. Inima Silviei se opri o clipă, la fel și respirația. Când el ridică ochii din nou, ea îi zâmbi, desfăcându-și buzele cărnoase și roșii și italianul zâmbi și el. Cu un imens sentiment de ușurare, înțelese că a trecut cu bine momentul crucial, cel al primului impact. Apropiindu-se de el așa cum se obișnuiește între cei de gintă latină, atât de deosebiți de nativii anglo-saxoni, Silvia, cu un glas plăcut și modulat cu grijă, începu să se prezinte pe scurt. Vorbi în engleză, cerându-și scuze că nu cunoștea „frumoasa limbă italiană”. În schimbul de replici care urmă, bărbatul i se adresă într-o engleză aproximativă, împănată ici-colo cu cuvinte din limba lui maternă.
O întrebă la un moment dat – când Silvia îi povesti de studiul pe teme de mediu pentru care voia să obțină finanțarea – dacă este biolog. Ea zâmbi și răspunse pe un ton amuzat că este inginer.
Tot timpul cât vorbiseră el o privise cu un aer ușor surprins. Avea impresia că o cunoaște de undeva. Nu neapărat trăsăturile îi erau familiare, ci modul de a se mișca, elasticitatea felină a mușchilor ce se prefigurau sub bluza de mătase, sânii obraznici ce înțepau cu vârfurile lor materialul negru, săltând ușor în ritmul respirației. Era o cunoaștere viscerală, adâncă, ca și cum ar fi fost vreuna din femeile cu care făcuse dragoste. Sau poate unul din sutele de trupuri din pozele care îi trecuseră prin mâini și din care abia dacă zece reușeau să-i atragă atenția. Trupul necunoscutei era, cu siguranță, comparabil cu acele zece și trebuie spus aici că adevăratele lui afaceri se învârteau în acest domeniu.
- Domnișoară Linoni, i se adresă el ... sau poate că ar trebui să spun „dottoressa” ...
- Îmi puteți spune Silvia, zâmbi tânăra femeie, amuzată atât de noua metamorfoză a numelui în stil italian cât și de titlul care li se acorda în Italia licențiatelor.
- Ei bine, Silvia, cum se face că o atât de „bella ragazza” ca d-ta are o meserie atât de plictisitoare?
- O, nu e deloc plictisitoare, spuse ea cu glas dulce, prefăcându-se încântată de compliment, e o profesie interesantă, dacă o practici cu pasiune ...
- Nici nu mi te imaginez pe d-ta făcând ceva fără pasiune. Dar nu ți-ar plăcea să ai o ocupație mai ... neconvențională, să zicem?
... Și-o putea imagina pe scenă, protagonista unui dans lasciv, neînchipuit de senzual ... O vedea aievea ...
- Ocupația noastră e destul de puțin convențională, răspunse Silvia evaziv. Domnule Gennaro, a fost o plăcere imensă să vă cunosc. Nădăjduiesc că decizia dvs. îmi va fi favorabilă ... cum de altfel speră toți cei prezenți aici, glumi ea lăsându-i cartea de vizită cu numărul de telefon al profesorului.
Și fără să aștepte vreun răspuns, îi întinse mâna. Și chiar înainte ca italianul să i-o strângă, păstrând câteva momente în plus contactul mâinilor, Silvia știu că bătălia era câștigată.
- Nădăjduiesc să te revăd, strigă don Vito după ea care deja ajunsese la ieșire.
Totul durase mai puțin de zece minute: veni, vidi, vici.


Chiar a doua zi domnul profesor o sună pe Silvia: italianul vărsase banii în contul ministerului. Ba, mai mult, așa cum ea începuse să se teamă de aici încolo, avea să se țină de cuvânt și în cealaltă privință. Cam peste vreo lună de la cele întâmplate, tânăra femeie avea să-l recunoască, în timp ce el ieșea din mașina oprită în parcarea IREEN-ului.
Ea tocmai trecea prin curte, venind de la magazie. El se apropiase de gard. Privirile li se întâlniră, dar Silvia răsuflă ușurată, văzând că n-o recunoscuse. Era cam greu să întrevadă în fata modestă cu ochelari și părul castaniu prins în coadă de cal la spate, strălucitoarea apariție de la bal. Prințesa din povești redevenise Cenușăreasă. Bărbatul i se adresă prin gard unei salariate căreia îi făcuse semn să se apropie. Citi ceva pe o carte de vizită și întrebă. Femeia în halat albastru se uită o clipă nedumerită, apoi înțelese și arătă cu brațul spre fata în blugi care se depărta pe alee.
Străinul oftă, făcu un gest de dezolare, apoi se urcă în mașină și plecă mai departe. Povestea se terminase. Ceea ce Silvia nu avea să afle niciodată era faptul că printr-un straniu capriciu al destinului, cel pe care îl întâlnise era chiar angajatorul lui Paul: magnatul pornografiei italiene.


Silvia era în baie. Se chinuia de o oră să-și spele și să-și descurce părul. Seara trecută, în timp ce se îndrepta spre ieșire, orbită și neatentă de bucurie că totul decursese conform planului, intrase cu capul într-unul din stâlpii mozaicați ce susțineau tavanul. Sângele îi năclăise părul, amestecându-se cu vopseaua și prin coagulare formase un lipici trainic.
Reușise cu chiu cu vai, strângând din dinți, să-l descurce și acum se străduia să înlăture nuanța aceea neagră cu reflexe albăstrui, electrice, și să-l readucă la culoarea naturală.
„La lumina zilei arăt ca o cioară și colegii s-ar speria de mine; ar spune că Silvia Linoiu și-a pierdut mințile.”
În timp ce se usca, telefonul sună și dl. profesor îi comunică vestea cea mare:
- Să fi văzut, draga mea, ce figură a făcut dl. Mazilescu când i-am spus că lucrarea are finanțare internațională! Nu i-am explicat ce și cum, dar când a auzit cred că a scăpat receptorul din mână. Păcat că n-avem videotelefoane!
Înnebunită de fericire, Silvia se îmbrăcă și plecă la serviciu. Era deja ora 11 și anunțase că întârzie doar două ore. Asta însemna nici mai mult nici mai puțin că domnul Marcu putea rămâne. Aproape că zbura, pașii o purtau ca vântul și ca gândul.
Îl găsi în biroul pe care-l împărțea cu nea Gabi și cu d-na Manu. Era și Ada cu ei.
- Am obținut lucrarea, spuse ea radioasă, gâfâind de alergătură.
Dl. Marcu zâmbi.
- Felicitări, copila mea.
Tonul calm, lipsit de expresie o sperie. Înțelese, cu un nod în gât că nimeni și nimic nu-l putea abate pe dl. Marcu de pe drumul lui. Cu jumătate de gură, întrebă totuși:
- Nu-i așa că acum rămâneți cu noi?
- Nu, Silvia. Hotărârea mea e luată. Am și vorbit cu fratele meu, la Brașov. Mi s-a propus, și am acceptat un post de profesor – asociat la Universitatea de acolo. Îndată ce mi se perfectează actele de pensionare, plec. Știi, măcar contactul cu cei tineri, cu cei de vârsta voastră, o să mă mențină în formă – o să-mi amintească că pe lumea asta mai e și altceva decât șarlatanie, răutate și sete de răzbunare. În mediu studențesc mai se păstrează o oarecare ... inocență. Un anume idealism. Până când, prinzând gustul banului, viața îi pervertește și pe ei ...
- O, unchiule, spuse Ada, care își făcea formele de lichidare, poate că acum poți respira, poate că acum poți în sfârșit să te gândești puțin și la d-ta.
Îi luă mâna aspră și bătătorită, mâna din care ieșiseră atâtea minuni ... Atâtea lucruri utile pentru oameni. Mâinile astea, bătrâne și obosite, cu degetele tocite de mânuirea creionului ...
Zâmbi. Și el și ea erau în pragul unui nou drum. Ada avusese întotdeauna un simț al umorului care n-o trădase nici în clipele cele mai grele. Nici măcar când înfrângerea fusese în casa ei. Așa că spuse, șugubăț, ca atunci când, fetiță răutăcioasă, îl tachina pe „nenea Eugen”:
- Când te însori, unchiule? Mai ții minte ce mi-ai promis când eram mică? Mi-ai tot spus pe urmă, de-a lungul anilor, că n-ai timp și n-ai timp. Acum ai tot timpul din lume.
Domnul Marcu slobozi un hohot de râs zguduitor. Efectul fu contagios. Râsul se răspândi între ei ca o ultimă forță coezivă, benefică, ca o disperată opunere în fața întunecatelor forțe devastatoare ce tindeau să smulgă părțile din întreg.
- Ei bine, ei bine, se strădui el să vorbească, ținându-se cu mâna de burtă, apoi râsul îl înecă. Ei bine, reluă, cine crezi că s-ar mai apuca să-mi facă mie curte decât doamna cu coasa, spuse și se opri din râs și fața îi redeveni senină și gravă.
Râsul încetă, pentru toți.
- Nu, d-le Marcu, vorbi atunci părintele Gabriel. Omul are voie să se gândească la moarte abia când și-a îndeplinit rolul pe pământ.
- Și care ar fi acela în cazul meu?
- Acela pe care orice bărbat sau femeie îl are, dacă nu a făcut vreun legământ special.
- Care?
- Acela de a-și găsi dragostea și fericirea. Chiar dacă, până la urmă se dovedesc a fi, ca mai toate pe lumea asta, trecătoare, oftă el.


Silvia și Ada se aflau la cumpărături.
- Și zici că n-ai vrea să accepți, Sil, șefia laboratorului ?
- Nu știu, Ada, sunt foarte speriată.
- Cred că nu prea ai încotro. Ești singura ingineră, responsabilă de lucrare. Acum, tu rămâi „mama colectivului”, zâmbi ea. Ai dovedit-o, prin modul cum ai luptat, că ești în stare să faci orice pentru „copiii” tăi.
- Mi-e teamă, Ada. Dacă mi se vor da și alți subalterni, pe care nu-i prea cunosc? Eu n-am autoritate în fața oamenilor. În plus, în conducerea institutului sunt numai dușmani declarați, deocamdată. Mă tem că au să mă mănânce cu fulgi cu tot.
- Ha! Ești o gâscă prea greu de jumulit. Cine își închipuie că te poate consuma nemestecată, își va rupe dinții. Am reușit să te cunosc, Silvia, în acești ani cât am fost împreună. Ești un adversar redutabil.
- Eu?!
- Da, tu. Știi, tu nu ești genul care să riposteze întotdeauna imediat. Îi lași dușmanului tău de multe ori iluzia slăbiciunii. Îl „seduci”, îl faci să te lovească. Și el te lovește o dată, și încă o dată, și încă o dată. Apoi, când crede că te-a pus jos și că nu mai respiri, tu te ridici, contraataci și câștigi lupta finală. Ãsta e stilul tău.
- Când am făcut eu așa ceva?
- De exemplu, în cazul Anei.
- Cum adică?
- Ei bine, dacă ai fi vrut, ai fi pus capăt relației ei cu Dan Vlasiu. Nu?
Silvia o privi uluită.
- Da, atunci, de ziua lui când i-ai arătat cât se poate de clar că îți redobândiseși, fie și pentru o singură noapte ceea ce fusese al tău.
Silvia continua să o privească cu consternare. Apoi fața i se întunecă.
- Ada, nu cumva d-na Manu a povestit ...
- O, nu, nicidecum, ce să povestească?
- Atunci tu de unde știi?
- Știu, pentru că toată lumea a simțit. Am simțit cu toții. Și cu toții te-am aprobat în sinea noastră. Și Ana a simțit ... I-ai dovedit că ești în stare să-ți faci dreptate. De aceea spun că ești un adversar redutabil.
- Aproape că uitasem, ... murmură Silvia. Aproape că uitasem ... că în acel război pierdut au fost și câteva bătălii câștigate.

Un timp merseră în tăcere, uitându-se la vitrine (erau pe bulevardul „Regina Elisabeta”). Apoi intrară într-un magazin de pantofi. Ada văzu imediat o pereche care îi plăcu și o cumpără pe loc. Silvia probă câteva perechi, se uită la alții, îi suci pe toate părțile. În final ieșiră, fără ca ea să cumpere ceva.
- Știi, Sil, spuse d-na Telinschi zâmbind, într-adevăr nu ești bună de șefă. Dar nu din motivul pe care-l crezi tu, nu pentru că n-ai avea autoritate. Ci pentru că ești prea minuțioasă, prea analitică. Un șef trebuie să decidă. Repede! Uneori o decizie greșită e mai bună decât nehotărârea, zise ea, privind figura dezolată a prietenei ei.
- Ei, hai, nu face mutra asta, va trebui să înveți să iei decizii. Ai să înveți din mers, n-ai încotro!
În dreptul Cișmigiului așteptară la stop să traverseze.
- Uite, Ada, există unul și mai nehotărât ca mine, râse Silvia. Îl vezi pe tipul ăsta din fața noastră, care se tot gândește dacă să treacă sau nu? Uite-l, de-abia acum s-a decis. Ha, ha, ha, ce idiot poate să fie!
- Nu mă băga în ispită, Silvia, să râd de oameni pe stradă. N-am chef să se întoarcă și să mă plesnească.
- Ei bine, cred că azi ești în formă, Ada ... ca întotdeauna. D-na Shatterhand poate să pună pe oricine la pământ cu pumnul ei de fier, zise Silvia, clipind din ochi cu subînțeles.


Prin voința unanimă a colegilor ei, Silvia se prezentase la concursul pentru postul vacant, devenind cel mai tânăr șef de colectiv din IREEN. Avusese o zi grea și apăsătoare. Se urcă în autobuz, sperând să apuce loc. Aproape adormise, când niște șușoteli o treziră brusc.
- Ai auzit, colega, cică a fost numit directorul comercial. Se aude că în același timp va fi și Director General interimar. Până la numirea definitivă.
- Cine este ?
- Este o individă bazată, soția unui politician. O tipă doxată, cu doctorat în Anglia. A fost asistentă la Politehnică și era renumită pentru exigența ei. Se numește Laura Tănase. I se spune ... Doamna de Fier.