agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-17 | |
Am întârziat la întâlnirea cu mine, așa cum mi se întâmplă de obicei, sau, mai bine spus, cum mi s-a întâmplat acum. Poate din cauza grijilor, poate din cauza orgoliului nemăsurat ori a setei mele de parvenire, cert e că n-am fost punctual, încât aș putea crede că sunt neserios și că nu mă cunosc nici cât negru sub unghie.
„Încă mă mai aștept”. Sunt cuvinte care îmi răsună ca o muzică de clopot uriaș în ureche și care se revarsă în afara mea cu aceeași forță acoperitoare cât deasupra unui sat cufundat în liniște de mormânt. “Am întârziat…, dinga-dang, încă…, dinga-dang, încă mă mai aștept, încă mă mai aștept”… Ne apropiem de întâi aprilie. E încă ger. Și dacă tot m-am așteptat atât, ce mai contează o zi, două, o lună, două, un an, doi… Azi-noapte a înghețat furtunul de la fântână; nu se mai poate scoate apă, iar chipul mi-l văd înțepenit, cu ochii sticloși, lichefiați, cu acea privire care mă îngheață ca și gerul de afară… Frate, frig! La bloc, țevile caloriferelor sunt amorțite doar, din când în când un trosnet înșelător, iar la case… ce să mai zic, la case lemnele s-au împuținat. Nu? E moartea săracului în iarna asta prelungită cât trei luni de post. Auziți? Moartea săracului. Deja este ora zece, iar eu sunt în întârziere. Prin perdeaua fumurie a cerului se arată, sfios, soarele: rece, ca de tablou. Câțiva lucrători din construcții se perpelesc, în aer liber, pe lângă un foc improvizat și nici că le pasă de mine- zgribulitul, întârziatul cel fără de cuvânt, fără de obraz, cu alte cuvinte, și îi urăsc din adâncul sufletului, aparent fără motiv, doar vremea-vremurilor pare a fi de vină. Că după o cățea de iarnă, acum, o cățea de criză! Nu-mi explic de ce mi-e așa de frig. Cred că am căpătat nevroza frigului. Poate că tremur mai mult de nervi decât de frig, și nu-mi dau seama. Poate de frică, ori de emoții. Ce-o mai fi și asta?! Intru într-un bar, după aspect, un local ieftin, să beau o cafea lungă, aromată, dulce și să mă dezmorțesc. Moft. Un lichid călduț nu are cum anihila răceala adânc pătrunsă în trup până la sânge și, mai departe, dincolo de suflet. În realitate caut doar un pretext pentru a fi ajuns la locul de întâlnire și un spațiu public pentru așteptare, ca în gară, de pildă, sau ca pe coridoarele cu împricinați ale judecătoriilor. Am întârziat la întâlnirea cu mine, dar încă mă mai aștept. La masa mea se așează un bărbat, o figură banală, cu privire difuză. Unul din aceia care ușor poate fi confundat cu un obiect oarecare. Unul cu care n-ai ce vorbi, sau dacă găsești, totuși, o punte de legătură e plictisitoare, ca un dialog între proști sau ca un dialog între un inteligent și un prost, când dialogul devine obositor pentru primul și plictisitor pentru al doilea; oricum, dialog surd, când fiecare se ascultă pe sine, mândru și chiar uimit de importanța spuselor sale. - Þi-ar plăcea să...?, mi se adresează el, nitam-nisam. Să devii. Pentru început, îl privesc ca și când aș avea de-a face cu un nebun – sau cu un normal, caz în care eu aș fi nebunul. După o scurtă gândire– ceea ce înseamnă un lucru bun pentru mine, timp în care tentația propunerii sale e pe cale de a mă învinge, încep să-l privesc ca pe o ciudățenie. - N-am..., mă poticnesc eu, sec. N-am har. - Nu-ți trebuie. - N-am... idei. N-am. - Nu ai nevoie. Tot ce ar trebui să faci este să scrii. Să pui pe hârtie ce-ți povestesc eu. Și, ca să-ți fie mai ușor, înregistrezi pe bandă și apoi transcrii. Te asigur, va fi o experiență interesantă și... - Aș! - Da, da. Vei deveni. Căci purtăm în noi germenii devenirii, în stare latentă… Vei deveni celebru și mândru de tine. E mare lucru să fii mândru de tine!... Îmi vorbea ca și când l-aș fi cunoscut de o viață, nu ca pe mine însumi, aproape deloc, ca și când aș fi înțeles la ce se referea: „Mai ții minte, la școală, când am luat nota zece”... Am fost tare mândru de mine..., ca de unul care luase nota zece la purtare… - Nu mă convingi... Însăși viața e o iluzie..., mă împotrivesc eu în continuare. Să lăsăm totul să curgă de la sine, nu să forțăm lucrurile ca să iasă așa cum vrem noi… - Vei fi un autor ilustru, mă ademenește el. Tentația, însă, mă încearcă tot mai mult. Îi rezist totuși... Îi rezist. - Vei fi un autor ilustru, insistă el. Ar trebui să ne bucure faptul că se scrie mult și că se publică și mai mult. - N-aș zice. Cartea, vedem cu toții, e pe cale de dispariție. În ziua de azi omul stă în fața calculatorului, nu ca altădată, în biblioteci... N-aș zice. - E-he! Cu timpul, cartea poate că va dispărea, așa cum spui. Poate. Cum să zic?! Poate... cartea, ca suport pentru scris... Scrisul, însă, nu. - Nu ești convingător, încep eu să cedez vizibil. - O să vezi. Scrisul va dăinui cât omul. Scrisul ca și creație. Că, din păcate, omului îi place să se joace de-a zeul. Să creeze noi lumi, noi universuri. Să se creeze pe sine ori să se re-creeze. Omul se naște din păcat și moare în păcat și, pe deasupra, e nebun, pentru că ajunge să se creadă zeu. Numai atunci când se târăște prin șanțuri precum un câine jigărit, cu balele șiroaie, chinuindu-se să-și dea sufletul, numai atunci își dă seama - dacă și atunci, că e o suflare de vânt, nicidecum zeu, para-zeu. - De unde cititori?!, mai crâcnesc eu, din ce în ce mai slab în împotrivire. Că astăzi oamenii, acei zei-de-împrumut, nu au timp pentru citit. Ce să-și obosească ochii! Ei aleargă. Culeg informații din zbor, din păreri șuierânde, atât timp cât timpanul le e teafăr, ori din video-clipuri în timp ce dorm cu televizorul deschis. În restul timpului, aleargă după hrană, după îmbrăcăminte, după plăceri și, de ce nu?, după ne-plăceri. Aleargă ca niște zănatici, legați la ochi și la minte cu basmale înflorate, din material de import. - ... Ai zis ceva de plăceri. Și cititul poate fi plăcere... - Dacă aș fi sigur că undeva, într-un colț de cameră, o singură persoană ar fi interesată de ceea ce aș face eu, ți-aș sta la dispoziție. Dacă. - Eu sunt acela: Nimeni. Îți sunt eu cititor. Și încă unul de nădejde... - Adică, să înțeleg că dumneata îmi povestești și tot dumneata mă citești... - Asta e. Eu... și tot eu... - Fugi de-aici, cine ești mata să... Cine ești, că nu am avut plăcerea să te cunosc?! - Aa... Nimeni. Numele meu e Nimeni. - Cum așa? - Cum auzi: Nimeni. N-i-m-e-n-i. - Bine. Dacă astfel stau lucrurile..., o să-ți spun simplu: Nimeni. N-o să te superi, nu?! El nu-mi răspunde. Simt, însă, cum mă pătrunde cu săgețile ochilor prin consistența țesuturilor și înțeleg că, pentru el, nu prezint nici un fel de secret. Mă “citește”, cum să spun?… Știe că mă numesc Cineva și că îmi place numele de Cineva, că sunt măgulit când mi se spune așa… Se ridică greoi de la masă și mă salută, “Dragă Cineva, pe curând!”, apoi, prin fumul des ca o ceață de iarnă, dispare în deplin mister, așa cum și apăruse. „Hm!... Nimeni. Nimeni...” Stau ce mai stau în aerul greu respirabil de tavernă cenușie, răstimp în care mă năpădesc gândurile precum lăcustele în câmp; mușcă din mine adânc, devorator, dar încă mă mai aștept pe mine. Și, de niciunde, îmi vin idei. O sumedenie. Iar din puținul mărunțiș, risipit prin buzunare, achit consumația și pornesc spre casă. Idei... Îmi doresc să fiu aproape de mine. Și nu fac nimic pentru aceasta. Aștept doar să se întâmple. Să ajung ceea ce nimeni nu mai visează : o idee. Aștept doar să se întâmple. Să devin ceea ce nimeni nu-și mai dorește: un om. Iată-mă în lift! Sechestrat în lift prin voia întâmplării! Nu sunt nici primul, nici ultimul. Dar de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie, nu știu. Nu știu. Pană de curent. Mă așez ghemuit și socot: să forțez liftul, poate că forțez destinul; să aștept să vină curentul electric, îmi pun la grea încercare răbdarea... Așa că..., doar aștept să se întâmple. Să devin ceea ce nimeni nu-și mai dorește: un om. *** Doamne, să fii captiv, și nu în peșteră, nu în grotă, ci, prostește, în lift!... Ei, și? Eu am simțul umorului. Uite că nu mă afectează ghinionul ăsta. Oricum voiam să ajung acasă și să scriu. Asta îmi doream. Să scriu. ... Hei!... Nimeni! Unde ești Nimeni?... … Cei care au ceva de spus țin pentru ei; cei care nu au nimic de spus scriu. Mă pufnește râsul: Cineva!... Îmi vine în minte gluma cu bărbatul care se bătea cu pumnii în piept că e cineva. ”Nevastă-mea recunoaște, se lăuda el. De fiecare dată spune: Cineva trebuie să facă piața! Cineva trebuie să dea cu aspiratorul! Cineva trebuie să ducă gunoiul! Cineva trebuie să bată covoarele!” Ei, bine, eu sunt acel Cineva: Cineva care trebuie să facă ordine în debarale, în birouri, în instituții, cabinete ministeriale, să scoată gunoiul de sub preșul de pretutindeni… … Ascuns înlăuntrul unui eu rătăcit, nu-l găsești niciodată acasă. E în căutare de a fi altceva decât a fost. Nu mai este nici măcar ce nu a fost. Rătăcit între ceea ce vrea să pară și ceea ce nu este, nu știe unde se termină el și unde încep ceilalți. Visându-se în zile de pârg pe poteci uitate, peste fântâni în surpare, de neînțeles e totul. Pilde în perpetuă rătăcire nuanțează delirul său, în lipsa legăturii cu Simplul. Pe stradă, oamenii trec pe lângă mine cu o indiferență înfricoșătoare, nu le pasă de mine, nu le pasă de Nimeni și de nimic. Copacilor abia scuturați de zăpadă, geamurilor încremenite în pereții vechi, coșcoviți ai clădirilor, păsărilor prezicătoare de vreme mai bună, nici unora nu le pasă de mine. Toate din jur mă resping. … Lemnul plânge astăzi din ce în ce mai des. Iubirea ne-o împărtășim cu urlete și pumni. Însă eu sunt tot la fel cu mine; nu m-am mai născut totuși de mult. Mi s-a spus că umblu cu capul în nori, iar eu, credul, n-am mai visat nimic. N-am făcut decât să ascult, să mimez, să tac… Intru în scara blocului de croială sovietică, produsul unui coșmar de o noapte al unui proiectant beat, bloc crăpat la cutremur și legat meșterește în niște fiare subdimensionate și unde se perpetuează o specie ciudată de schelete umane, fericite însă că au un acoperiș deasupra capului, că au un lift, chiar dacă greoi și primejdios, în care să-și repauzeze picioarele vlăguite de alergătură și de greutatea plaselor, a sacoșelor pline cu de-ale gurii. Cu geamătul macabru, prevestitor de rele, liftul se oprește și pe ușa larg deschisă ies două persoane, bărbat și femeie, cu hainele pe ei în dezordine. Fusta prinsă accidental la spate, în jartea, și părul ciufulit al femeii sugerau o intimitate jenantă ce se petrecuse ceva mai înainte. - Dragă, vezi, ți s-a apucat fusta…, îi atrage atenția bărbatul, vizibil jenat. - Vai, ce rușine! face femeia. Ce o zice omu’ ăsta… Eu eram omul ăsta, ce să mai zic, femeia mă bănuia de ceva de care nu mă știam capabil. Eu priveam ca halucinat liftul și parcă nu mă hotăram să fac pasul înainte, aveam așa o presimțire… rea. Într-un târziu, pășesc înăuntrul liftului ca într-o peșteră fără aer și, în mod mecanic, apăs butonul de pornire. Numai după câțiva metri de alunecare, cu trosnituri din toate încheieturile, liftul se poticnește în subteranul întunecos și strâmt. Presimt că mi se întâmplă ceva neobișnuit și rău: să rămân blocat în acea peșteră fără aer și fără pic de lumină, la doi pași de casă. În acel lift, ca într-un coșciug, dar îngropat în picioare. Doamne, sechestrat în lift! În definitiv, n-aș fi nici prima persoană, nici ultima. Dar de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie?! Și de ce tocmai acum, când întârziasem la întâlnirea cu mine. Ca și când n-ar fi fost suficientă o belea… Ce e de făcut? Pană de curent! Mă așez în poziția ghemuit, cu coatele sprijinite pe genunchi și, cu capul prins în menghina palmelor, socot: să forțez liftul, poate că forțez destinul; să aștept să vină curentul, îmi pun răbdarea la grea încercare… Ce situație! De neconceput, ce mai! Chiar că voiam să ajung acasă și să… Asta îmi doream: să revăd locul unde mi-am petrecut copilăria și unde să mă întâlnesc cu mine. Dar… Și de această dată am să întârzii la întâlnirea cu mine?! Nu trebuie să disper, trebuie să am răbdare, să mai aștept… Modești fermieri la cules de amintiri Nimeni, Cineva, AltCineva: Toamnă bogată; ei culeg, culeg... prune viermănoase, mere putrede, struguri sfoiegiți, convinși că mirosul de putred și gustul de sfoiag îi plac lui Dumnezeu. Și speră fermierii ca punându-le mâna pe frunte Domnul să îi răcorească. … Sunt ce sunt și nu ce par a fi: ideile, obiectele… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate