O vreme nu am fost singur. S-a întâmplat într-o amiază, pe când coboram Jepii Mici... știi, mai demult îi urcam și îi coboram aproape în fiecare săptămână, după aceea drumurile s-au rărit, nu mai aveam timp pentru munte. Desigur, au fost numeroase excursiile Bușteni - Babele și retur, însă numai cu telefericul, mă bucuram de peisaje de la înălțime, fotografiam prin geamuri fumurii, plesnite de frig sau de căldură, căutam să ajung cât mai repede sus ori jos, mereu mă grăbeam.

Spuneam că s-a întâmplat într-o amiază, veneam de pe Platou, pe Jepii Mici, este acolo un drum abrupt, umblam pe creste, alergam în zigzaguri pe poteci sinuoase, urcam și coboram văi mai mici sau mai mari, traversam poduri de piatră, dacă ai făcut Jepii, știi ce vorbesc. Pământul roșu și sfărâmicios de potecă îngustă, cu iarbă săracă și pietre de toate culorile pe care ghetele normal că îți alunecă și derapezi, uneori te oprești, alteori cazi într-un genunchi, te ridici, e ca în viață.

Sar de pe un smoc de iarbă pe altul, ca pe niște insule rotunde și grase, prinse direct de piatră, par locurile cele mai sigure, stabile în izvorul ăsta uscat de pietriș lunecos. În graba mea spre oraș sunt atent doar la drum, nu mă interesează detaliile, peisajele, orașul din vale sau soarele la apus. Ei bine, chiar în clipa aceea, pe la jumătatea traseului, i-am auzit. Ca orice lucru straniu, s-a întâmplat atunci când m-am așteptat mai puțin. A început ca o părere, o melodie ciudată, o iluzie, erau doar câteva voci limpezi pe tonuri perfect aliniate, apoi s-au înmulțit, melodia a prins consistență, era un cor nemaiauzit... mai mult nu sunt în stare să-ți descriu impresia pe care mi-a făcut-o cântecul lor. Cert e că sunetele diluau muntele, îl schimbau într-o pictură abstractă unde culorile se combinau într-un fel de curgere, se amestecau întruna, iar ție nu-ți rămânea decât să bănuiești locul unde începea lumina și unde se termina pământul. Pentru câteva secunde, în jurul meu au apărut de nicăieri scaune masive, s-a conturat o sală somptuoasă de spectacol cu lambriuri și lemn vechi, întunecat în loc de pereți, în stânga mea stătea o fată într-o rochie roșie, asculta transfigurată cântecul cu brațele abandonate în poală, privea fix la corul de pe scenă și nimic nu conta în afară de vocile acelea. Erau strânși laolaltă, aproape înghesuiți, bărbați, femei, copii care cântau, aveau tot felul de partituri în față, pe stative mai înalte, mai scunde... apoi vedenia s-a topit la fel cum apăruse. Muntele s-a reclădit, și-a adunat crestele, cerul, potecile, smârcurile de iarbă... și eu.

M-am oprit din coborâre, stăteam sprijinit în cotul cărării și ascultam melodia, o vedeam cum lovește în goana ei nebună peretele din piatră, pământul argilos al potecii, iarba se înclina sub greutatea vocilor. Nu-i vedeam pe cei care cântă, în munte nu există scenă sau săli de spectacol, desigur erau ascunși de stânca după care dispărea cărarea și crede-mă, nici nu-mi doream așa mult să-i văd, era suficient să-i ascult din locul unde mă aflam. Cântecul avea ceva misterios și sublim, urca pe crestele muntelui spre înălțimi, se lovea de stânci, cădea prin râpele ascunse de ienuperi și iar urca, ajungea până dincolo de Caraiman, atingea cerul și se rostogolea înapoi. Mă izbea la întoarcere cu puterea unui ecou multiplicat pe care îl cauți și îl aștepți, de care nu te mai saturi, iar eu mă așezasem dinadins în fața lui ca o pavăză. Trebuia cu orice preț să întorc melodia spre stânci, să aibă de unde veni înapoi, cântec fără instrumente care ți se strecoară în suflet, lunecă din tine și ia forma unor izvoare ce saltă peste pietrele cărării, adunând imagini deformate ca niște cuburi cu muchii rotunjite și culori repezi.

Fața transpirată de efort, primea minunea fără urmă de încrețire, ca o apă adâncă, nemișcată, melodia mă înconjura cu mișcări luminoase, îmi recunoștea ridurile frunții. Și se lipise de mine ca o manta subțire de argint sidefat. Apoi s-a tras cu totul înăuntru și a început să-mi modeleze sufletul, îl nivela ca pe o minge prețioasă, până l-a transformat definitiv într-o perlă care mă durea când zâmbeam. Târziu am conștientizat metamorfoza, atent la cântec mă sprijineam de marginea stâncii ca o scoică de recif, cu margini întunecate, dizgrațioase care ascundeau însă un miracol sidefiu la care poți spera doar dacă spargi carcasă. Melodia curgea din mine mai departe, urca tot mai sus până umplea fiecare fisură de munte, îi depășea și ultima creastă ca să se arunce aidoma unei cascade uriașe peste întregul platou de la Babele și de acolo se pierdea în nori și gata, dispărea. Adică așa credeam eu că dispărea, pentru că din cer ecoul nu se mai întorcea, probabil intra în rai, iar raiul, precum știi, nu are margini de care melodia să se lovească și să vină înapoi.

*
* *

Ai fost vreodată în rai? Eu da. Aveam pe atunci o cameră albă, era multă lumină, aveam și un pat uriaș unde nu trebuia niciodată să mă învelesc, uneori eram singur și atunci o așteptam să vină. Nu știam niciodată dinainte, la timpul cuvenit o simțeam cum se strecoară pe furiș, așa îi plăcea, și se lipea de mine. Fără mâini împletite, fără obraji atinși, fără sărutări prelungi, amețitoare, prevestitoare de povești, se lipea de mine și atât. Îi simțeam respirația fierbinte, curioasă, privea prin fereastră dincolo de cer cu ochii ei mari, căprui, nu tresărea niciodată... în momentele acelea formam un întreg și ea știa lucrul acesta.

Vezi, e ca atunci când simți că fata trăiește câteva secunde doar pentru tine. Observam cum se destramă din aluatul ei de gânduri, dorințe, speranțe și se reface apoi la loc din petice, din firimituri ce păreau la prima vedere imposibil de unit și lucrul acesta se produce pentru amândoi. E ceea ce se cheamă încredere în sine, în ea, în mine, ori cheful de viață, de joacă sau mai știu eu ce minune a vieții, poate o bătaie în plus a inimii, poate chiar acea bătaie dăruită din suflet pentru o singură, unică și fermecată clipă.

Spune-mi, ce trebuia să fac? Ce trebuia să scot din mine pentru ca ea să simtă că trăiesc secundele acestea doar pentru noi? Timpul dispărea, nu mai exista fizic și orice ai zice, el oricum e format numai din nimicuri inutile, iar eu mă rătăcesc, pierd din mine bucăți de eu, mă risipesc în aerul neconvențional pe care-l respiram provocând vârtejuri amețitoare care ne amenința cu povești despre căderi totale, în genunile imaginației mele, pentru ca după aceea, să mă dăruiesc ei fără cuvinte și fără gesturi inutile.

Și cum se face că prin această pierdere de mine regăsesc spiritul ascuns, perla sidefie de mai târziu, spirit înfierat atunci de condiții străine, în mijlocul unui eu aparent uitat, aparent pustiu. Uite cum, în aceste secunde, în loc să pierd, câștig enorm.

- Mă voi vindeca vreodată?

Cum să răspund la întrebare? N-am cum, pentru că vezi, sunt prea fericit în supunerea asta vie și necondiționată, fără arme defensive, fără bagaje istovitoare, nu... nu pot răspunde la întrebare.

Deodată ceva se întâmplă, intuiția ei femnină tresare și se recompune la fel ca înainte, eu într-o parte de arbust, ea în cealaltă. O văd cum se retrage încet, nu mai privește cerul, nu mai stă lipită de mine și nici nu-i mai simt răsuflarea fierbinte. Zâmbește, coboară din pat și mă întreabă din gesturi cunoscute: noi când pornim la drum? Nu înțelege sau poate înțelege mai mult decât îmi pot închipui că nu am chef să plec, să mă mișc. Nu vreau să merg mai departe, nu vreau să urc, dorința mea este să-mi las sufletul așa, destrămat, liber, bucăți de mine risipite în cerul acesta neconvențional, imposibil de atins.

*
* *

Mă scutur, scap de amintire... mi se întâmplă din ce în ce mai des să retrăiesc întâmplări care au fost ori care vor fi, nu-mi dau seama când se petrec aievea. Îți spuneam de un cântec, este ceva ciudat în muzica asta, se tot schimbă, vocile sunt vii, aidoma cârdurilor de păsări colorate care își iau zborul pe rând în mijlocul pădurilor tropicale și transformă orizontul în vedenii albe, verzi sau roșii. Melodie ca o rochie de fată frumoasă, croită după tipare uitate, anume alese, care se mulează pe cer ca pe un trup de femeie, contur de lumină și umbră, un cântec alunecos care părăsește lumea fără întrebări inutile sau răspunsuri evazive.

Curiozitatea îmi dădea ghes, trebuie neapărat să-i văd pe cei care cântă, stau de prea multă vreme aici, în umbra potecii. Cerul își schimbă culoarea, primele lumini argintii deja clipesc deasupra, semnele nopții. Iar eu mă hotărăsc, pășesc înainte spre cântec, nu știu de ce aveam senzația că întreaga poveste avusese un scop bine determinat, că îmi era dăruită în exclusivitate, poate pentru că melodia s-a schimbat atunci când m-am mișcat, devenise mai alertă, ritmată. Mă simțeam înnobilat de notele astea fantastice și nu puteam să mai aștept pentru că nu mai aveam loc de ele, curgeau din mine se risipeau ca printr-un ciur și nu vroiam. Îți explic ca să știi ce simțeam când am făcut pasul înainte, când am trecut de cotul cărării și i-am văzut. Erau mulți, așezați pe bolovanii de pe marginea potecii într-un loc larg, un popas pe drumul Jepilor Mici. M-am trezit chiar în mijloc, în inima lor, pe acolo ducea cărarea, ca să merg mai departe trebuia să traversez cercul imperfect pe care-l formaseră, nu aveam cum să ocolesc.

Și melodia s-a frânt brusc. Când m-au văzut și-au îndreptat fețele spre mine și au tăcut. Ultimele sunete încă planau peste munte, se distingea clar locul unde am întrerupt melodia, acolo cerul devenise sticlos. Cu toate astea nimeni nu părea mirat că mă vede, cu siguranță eram așteptat, ai fi zis că au cântat anume ca să mă transforme în scoică purtătoare de perlă, să se convingă că-n suflet mi-a crescut un sâmbure sidefiu, care uite, mă doare când îi privesc cum tac. Vor să-mi transmită ceva... da, sunt sigur că au un mesaj pentru mine, iar eu nu pot opune rezistență.

Se făcuse rece, aproape frig aici între stâncile din jur cu oglinda tăcută a cerului deasupra. Mă simțeam vulnerabil, lipsa cântecului și a culorilor, îmi produceau lacrimi de neputință. Stăteam în mijlocul lor contrariat și nedumerit, habar nu aveam unde mă grăbeam înainte să aud cântecul, spre care oraș coboram, nu înțelegeam de ce au tăcut, de ce mă priveau ca și cum m-ar fi invitat să aleg, fără urmă de zâmbet, fără reproșuri. Nu, nu voi închide ochii și nici nu voi clipi, vârtejul poate să aștepte, probabil am rupt fără să vreau o vrajă, le adusesem cumva o jignire prin simpla mea prezența aici, în mijlocul lor, dar nu eram de vină. Și dacă totuși greșisem, de ce nu mă priveau cu ură, cu dispreț, nimic din toate astea... Lângă piciorul meu, la doi pași, un bolovan era păstrat dinadins liber, iar ei, cu aripile lor enorme, sperau să îl ocup eu, să cânt cu ei, altfel melodia n-ar fi fost întreagă. În închipuirea lor lipsea o voce, fără ea cântecul ar fi rămas știrb și ar fi eșuat pe munte, nu și-ar fi împlinit menirea. Dar locul rămânea gol, bolovanul vorbea cu perla care tocmai se născuse în mine, doar că eu nu vroiam să cânt, aveam treburi mai importante, urma să ating mâna fetei cu rochie roșie, să-i mângâi părul, să i-l trec după urechi, să o sărut și să-i privesc ochii căprui. Ei n-aveau cum să înțeleagă cât dor îmi era de fată, nu aveau cum să știe și mă priveau cu aceeași fixitate ciudată, fără urmă de reproș ori de înțelegere, iar eu trebuia să aleg între lumină și femeie...

Dar nu făceam nimic, nu mă mișcam de acolo, din mijlocul lor, nu puteam... la drept vorbind era ceva extraordinar să văd îngeri, nu oricui i se întâmplă astfel de lucruri. Uite-i, sunt în jurul meu, în orice direcție aș întinde mâna le-aș atinge aripile strânse la spate, nu am crezut să fie atât de mari, blânzi da, știam că sunt buni și blânzi, pentru că uite, m-ar fi putut forța să mă așez pe bolovanul liber, să cânt cu ei, dar nu o fac. Și totuși vor să-mi transmită un mesaj, sunt sigur. Nu știu cum or să facă asta, pentru că ei nu vorbesc, doar cântă și muzica lor este un fel de chemare și atât. Peste munte se lasă o ceață galbenă, imaginile încep să clipească neclar, simt că fac parte din poveste, mă alcătuiesc din tot felul de gesturi, în fața mea apare orașul, străzi, copaci înalți, mașini, apartamentul meu. Când am înțeles unde mă aflu, era deja prea târziu...

*
* *

Știu, astăzi îl înmormântează. Și tot astăzi voi trece peste pornirea pe care o am mereu în astfel de ocazii când caut tot felul de pretexte să fug ori să mă dau bolnav... azi nu se poate, nu sunt admise absențele. Voi îmbrăca costumul cel nou, cămașa albastră cu dungi albe, fine, voi purta singura cravată de marcă primită odată cadou.

Cobor scara, ies din bloc aproape târându-mi picioarele, le simt grele, prea grele pentru o zi atât de importantă dar e normal să nu-ți facă plăcere treaba asta, mă îndrept fără grabă spre zona liniștită de la marginea orașului. E timp suficient, de aceea nu iau mașina, merg pe jos. O greutate surdă, profundă îmi apasă sufletul, umerii, stomacul, o despărțire la care mă așteptam de multă vreme și totuși uite că am fost luat prin surprindere. La drept vorbind, niciodată nu ești pe deplin pregătit pentru o despărțire totală, definitivă. Nu-i soare, este o dimineață cu nori și amintiri, dimineață confuză și nenorocită, dimineața în care pentru prima oară am înțeles ce înseamnă ireversibil.

Văd poarta cimitirului, văd și mașina neagră, cu ușile închise ce așteaptă... nu știu ce așteaptă, de ce a rămas așa, ca un gând rău, ca o cobe. Lumea e rânduită cuminte și cernută în spatele ei, țigănușii caută pe jos mărunțiș. Treaba se apropie de sfârșit, nu mai sunt multe intersecții până acolo. Recunosc fețele celor strânși, sunt prieteni comuni, nu credeam că vor veni atât de mulți... O văd pe fata cu rochie roșie, acum este doar o pată întunecată, numai părul de flacără plutește peste hainele ei de smoală. E tristă, are ochii tulburi... și i-am spus să nu vină, nu avea ce căuta la o înmormântare, e deprimant... dar cu cine să te înțelegi?...

O cutie lunguiață e ridicată pe umerii a patru bărbați, e prinsă în sfori groase și așezată pe două bârne ce scârțâie deasupra gropii săpate proaspăt. Oamenii înconjoară locul strâmt, sunt din ce în ce mai aproape, ca atunci când vor să-l mai rețină un timp pe cel deja dus, nu mai zăresc sicriul. Știu că are capacul așezat într-o parte, să-și ia lumea rămas bun de la mort. E trist când tot ce a însemnat un om, o viață complexă e redusă la un pachet din lemn ușor, la o groapă săpată la o adâncime fix de doi metri și o lățime fix de optzeci de centimetri.

Preotul începe să cânte ultima slujbă. Mă simt secătuit, sfârșit și uite că mi-e frică să nu mă prăbușesc, ar fi de-a dreptul penibil... Mă reazăm de un nuc tânăr, îmi lipesc fruntea de coaja lui, apoi obrajii, tâmplele. Din pământ se ridică fuioare de abur, învăluie crucile, oamenii, mortul... ai senzația că toate dispar fantomatic urcându-se spre înălțimi.

Cu fața spre mine o bătrână privește de jur împrejur neajutorată, nu înțelege unde și ce se petrece, nici eu nu știu exact. De fapt nici nu-i disting bine trăsăturile, nici pe ceilalți nu-i recunosc îmbrăcați așa, în negru, cu fețele astea albe, încercănate și pustiite.

Preotul termină slujba, sicriul e suținut acum de aceleași frânghii groase, bârnele sunt trase afară, aruncate alături, iar cutia de lemn coboară puțin câte puțin în pământ. Oamenii se agită, suspinele se aud mai tare, o fată ridică din umeri, vrea să spună ceva, renunță își ascunde fața între palme. O sprijină un bărbat înalt și frumos ca o reclamă la parfum.

Primii bulgări se aud căzând greu, desăvârșit, florile sunt aruncate și ele înăuntru, împletire de roșu, galben, negru. Mai multe nuanțe de negru...

Cineva împarte colivă și bomboane cu vișine, lumânări aprinse... Nu am văzut la înmormântări să se dea bomboane cu vișine, poate îi plăceau mortului, îmi zic, în definitiv și mie îmi plac.

Gata, asta a fost. Oamenii pleacă, nimeni nu-și întoarce privirea spre mormântul neterminat, așa trebuie. O fată plânge, e trasă spre ieșire de cineva, lângă ea plânge o altă femeie. Patetic și prea lacrimogen pentru gustul meu... înțeleg, despărțirea e grea, omul cu care până mai ieri vorbeai, râdeai, te certai, azi nu-l mai auzi, nu-l mai vezi. Trebuie să te mulțumești doar cu fotografii sau cu visele de dimineață.

Rămân mai departe lângă nuc, n-am unde să plec, niciun program pentru astăzi. Urmăresc groparii cum își termină treaba, crucea este înconjurată de flori, de o coroană cu panglică albă. Uite că-s gata, își primesc pomana și banii: ‘Dumnezeu să-l odihnească!’ atâta spun, se închină, își iau lopețile și pleacă.

Am rămas singur. Mă apropii și eu de mormânt, e iarăși liniște în cimitir, iar ceața densă mă cuprinde din toate părțile, fuioarele s-au unit într-o negură umedă ca o plapumă din lână grea. Începe să plouă mocănește, pământul sfârâie însetat, a fost secetă anul ăsta.

Culorile din jur dispar, nu mai simt greutatea care mă apăsa la plecare, acum e bine. O amețeală cunoscută mă învăluie plăcut, mă învârt din ce în ce mai repede, împreună cu pământul, copacii, crucile se subțiază, se depărtează, toate rămân neclare în urmă, amintirile se șterg una câte una...

*
* *

Mă trezesc din nou în mijlocul muntelui, pe cărarea din Jepii Mici, stau lângă o piatră care lucește slab sub lumina stelelor. De jur împrejur alte pietre, stânci uriașe, albe, diforme. Nici urmă de aripi, de îngeri, deasupra bolovanilor nu clocotește nicio lumină ciudată, neînțeleasă, e întuneric și atât. Ies din cerc, dintre stâncile de care îți spun, urmez cărarea, îmi continui coborârea cu mâinile încrucișate la spate. Nu mă mai grăbesc, nu mai simt veselia dinainte, tristeți neînțelese și goale se surpă în mine din toate părțile, mă sufocă... e ca atunci când simți că ai greșit dar nu știi cu exactitate ce, probabil ți-e cunoscut și ție sentimentul...