Dezvelitoarea vieții trecuse. Þintele gândurilor sale erau miezul de oglindă, arhitectura negării și desfrâul sufletului. Veștmântul tăcerii înspăimântase și făcea să cadă roua suferinței în toate corăbiile nostalgiei. Curcubeul misterului acoperea cauzele săriturii în crepuscul. Privi în sus. Viermii văzduhului plecați în căutarea prăzii, aruncau penele viitorului. În forfota ideilor, revăzând susurul dimineților, se apropie de mulțime aflând despre urâțenia hazardului. Se transformă și el într-unul din sorbitorii nimicului, stând la coadă pentru a se bălăci în nemaivăzut.
Nuca trupului era un grajd murdar. Era la picioarele celorlalte animale. Părea trecut prin nisiparnița căderii. Încă ud, îngrețoșa prin trupul său de animal crud și prin capul de om încă moale, fără craniu. Abia fătat, n-avea dinți, iar urechile deși aveau forma celor omenești, erau mai și păroase. Câteva muște cercetau partea trupului luminată de razele ce străbătuseră fereastra murdară. Un necunoscut împinse cu piciorul un braț de paie făcând totodată semnul acoperirii. Se auziră glasurile țârilor zglobii încercând să pătrundă prin mulțime. Stăpânul fuma; încerca să pară nepăsător. Își clăti gândurile în imaginea fixată undeva între dezgust și miracol. Se substituia învelișului, acum rece, lăsându-se privit în mod neînțeles de curioși.
-Numai de asta nu aveam eu nevoie, observă stăpânul grajdului, aruncând ca orice proprietar o privire ocrotitoare asupra vacilor suflând cu năduf. Acum nu știu cum să mă descurc, să scap de el. Poate vin să-l ia; îl vor băga în formol ca pe orice curiozitate. Eu unul l-aș îngropa printre…
-Ar spurca pământul lui Floareș, declară înfricoșată o femeie și scuipă în sân după o căutătură aruncată mortăciunii.
-Trebuia să mi se întâmple tot mie. Parcă nu am destule pe cap… se potrivește cu moartea mamei și cu procesul. Nu știu unde o să ajung cu toate astea. Vând animalele și mă călugăresc. Voi trăi precum acela care umblă toată ziua cu o carte în mână. Și ce? El nu trăiește?
Nu se plânge decât de lipsa de credință a celorlalți. Eu n-aș avea nevoie de încă o minune, cum așteaptă cel din vârful dealului și n-aș căta să-mi scurtez numărul zilelor precum …
Rușinat, Druțu ieși afară. Nu reușea să-și ascundă durerea după cuvintele de felul celor care îi jucaseră în minte toată dimineața.
O ultimă privire și avu sentimentul de recunoștință extatică, precum atunci când a văzut moartea unui om, când a avut prima femeie sau când i s-a părut că învinge timpul trăind câte o clipă din existența fiecărei persoane care trecuse prin camera sa.
Mai târziu, când dogoarea se înăsprise, întâlni cortegiul format din zburdătorii tinereții însoțiți de Mutu lui Ghigea, veșnicul căutător de chiștoace. Purtau ușa grajdului murdară de bălegar spre cimitirul animalelor. Acolo locuiau gazelele sărăciei. Se neliniști. Nici dacă s-ar fi temut de moarte, nu s-ar fi aflat în starea asta. Roiuri de gânduri contradictorii i se ciocneau în minte. I se înmuiaseră picioarele. Era devorat de povara inutilității. Cenușiu.
Rătăci fără a face vreun pas. Se lăsă purtat de boarea parfumată a locurilor copilăriei. Plumburiu.
Își biciuia voința pentru a porni în urma cortegiului, pentru a încerca un dialog al semnelor cu Mutu lui Ghigea. Ceva mai mult decât neputința îl reținea la crucea fetiței ce murise în împrejurări neelucidate. Cineva străin prindea viață în trupul său; își desfășura aripile silfice, îngăima ceva în subconștientul amețit de bombardamentul unor dorințe de rut neîncercate până atunci. Transparent.
În văzul tuturor, puse fruntea pe crucea fierbinte pentru a simți o arsură. Stacojiu.
Se gândi la sărutul de dimineață al Imdiolei. Îi trădase așteptările unei vieți nefericite cu un izvor continuu de pătimiri, întrerupt uneori de câte o sorbitură de bucurie. Clar-obscur.
Apucă pe o uliță întunecoasă simțind dorința pentru puful firav de iarbă în sedimentarea noilor senzații. O zări pe Imdiola. Indigo.
Împietri. Era necesară o suită de explicații, fără a înțelege în prealabil ce se petrece cu el. Opac.
Flăcările neliniștii jucau în el; smulgeau câte o gură de scrum din inocența sa, îl amăgeau cu fierbințeala lor mușcătoare. Roșu-aprins.
Se uita la ea surprins de lipsa ei de preocupare. Ca de fiecare dată, îi redescoperi profilul sinuos și îi citi intențiile din priviri.
Cenuriotranscojioclabscindoprins.
Roșul, verdele și paloarea ei se descompuseră în scârțâitul metalic al unei porți. În muzica serafimică, se reașezară într-o icoană cu-n ciob lipsă, apoi, caleidoscopic, într-o imagine interpretată drept calul holdelor de aur sub formă de fetus.
Între urâțenia hazardului și acest chip nou, regăsi prevestirea legătorii duhului.
-Să mergem acasă, șopti ea cu-n suspin ce-i trezi teama pentru cele mai ascunse gânduri.