CAPITOLUL 17

JOCURILE MAJESTÃÞII SALE


Îndată ce Laura Tănase se instală ca Director General și intră în contact cu subalternii ei direcți – Petre Mazilescu și directoarea economică – înțelese perfect jocul de interese care îi propulsase pe cei doi, având cu toții în spate, oricum, același partid politic.
De altfel, ea și Jigodel se intuiseră reciproc de când se cunoscuseră. Cu acel fler infailibil care îi face pe oamenii incompetenți, dar răzbătători să intuiască imediat o persoană din aceeași tagmă, Petre recunoscu în actuala lui șefă o „profesionistă” aidoma lui. Se asemănau, de altfel, foarte mult și prin lăcomia cu care își duseseră la capăt ascensiunea, prin ferocitatea cu care își urmau interesele. Ceea ce îi deosebea întrucâtva erau motivațiile: pe el îl interesau banii, în primul rând și cu orice preț, în timp ce pentru ea interesul material era un scop secundar, un fel de bonus. Un avantaj colateral pe care nu avea de gând să-l scape, pentru că își făcuse un mod de viață din a nu scăpa nimic. Dar pe ea o fascina altceva, cu totul altceva. Jocul puterii. Puterea de a face și a desface. De a angaja și de a concedia. Plăcerea de a se juca cu destinele oamenilor.
Îndată ce se instală, prima ei măsură fu destituirea secretarei fostului director. Motivul era unul foarte plauzibil: nu corespundea imaginii firmei; în realitate, fustele până la chiloței, părul în vânt și aroganța nu erau compatibile cu ideea de secretară a unei „doamne de fier” , și nici cu proverbul că două săbii nu încap în aceeași teacă. Ea avea nevoie de o fată blândă, modestă și supusă, gata să facă tot ce i se cerea și întâmplarea îi scosese în cale o persoană exact pe acest calapod. Cea asupra căreia avea să se oprească alegerea Laurei fu o muncitoare din secție, o fată de vreo 23-24 de ani, finuță, minionă și cu un aer cuminte, de cățeluș, care, lucrând în mediu toxic (la tratamente termochimice) venise în primele zile la ea cu rugămintea de a îi aproba transferul la „sculărie”.
D-na Director intui imediat că Aida Poienaru, așa se numea fata – era exact ce îi trebuia. Îmbrăcămintea sărăcăcioasă, părul tuns scurt și atitudinea umilă erau cea mai bună recomandare care i-ar fi trebuit. În plus, provenind din mijlocul „poporului”, promitea să fie o minunată cale de legătură cu cei pe care avea de gând să-i folosească drept „capital electoral”, căci noua Evita intenționa să fie „doamnă de fier” numai cu „savanții” cei plini de pretenții. Aida va fi termometrul cu care d-na Director va sonda „febra” tuturor bârfelor născute jos.
Din gura ei, Laura află că Aida provenea dintr-o familie foarte bună, de profesori universitari. La șapte ani avusese neșansa să se îmbolnăvească de meningită, neșansă care îi schimbă radical destinul. Părinții visaseră pentru ea o carieră cel puțin la fel cu a lor. Dar primul an de școală le aduse o tristă și rușinoasă surpriză: pe când alți copii știau deja să scrie și să socotească, fiica lor nu putea ține minte nici măcar o strofă dintr-o poezie.
Cu acea atitudine de struț specifică oamenilor cu pretenții mari și spirit îngust, tatăl Aidei începu o campanie de frustrări și persecuții asupra propriului copil din cauza căruia „îi era jenă să mai scoată capul în lume” și fetița deveni curând un subiect veșnic de discordie între cei doi soți, căci mama îi lua mereu apărarea.
Și așa, cu trecerea anilor, fetița – care se întreba mereu cu ce e vinovată de tăticul ei n-o mai sărută la culcare și o face tot timpul „tâmpită” și „puturoasă”, mereu tânjind după dragoste, mereu batjocorită de cei din jurul ei (doar era proasta clasei!) se transformă într-o adolescentă umilă și timorată. Fondul ei bun, blândețea firii ei, la început nativă, deveni cu timpul silită, o armă de supraviețuire. Instinctiv învățase să-și plece capul și să se supună, să tacă și să înghită în schimbul păstrării fragilelor realizări pe care viața i le oferise: serviciul, familia și aparența unor relații normale cu cei din jur.
La 14 ani, după eșecul la liceu, „ca să-și bage mințile în cap și să pună mâna pe carte”, tatăl său o trimisese în producție, în mod deliberat la cel mai neplăcut loc de muncă din câte puteau exista în IREEN. Singura fată într-un atelier de bărbați, avea să fie și aici o încurcă-lume, primind de la toți șuturi și bobârnace. Din păcate, tatăl nu mai apucă să îndrepte răul făcut copilului său, părăsind această lume la câteva luni după angajarea fetei și Aida, care în scurt timp rămăsese orfană și de mamă, fără nici o relație, se văzu condamnată pe viață la acea muncă silnică. La 16 ani, Aida se măritase cu un plutonier major de circulație. Aveau împreună un băiețel care trecea în clasa a II-a.
Nu e de mirare, așadar, că întâlnirea dintre ea și Laura – pe care Aida o asimila cu eroinele din romanele-clișeu ce începuseră să circule pe atunci la noi, cu acele femei frumoase, puternice și generoase descrise în ele – se soldă din partea ei cu o „dragoste la prima vedere”.
Era prima ființă, care după mulți ani îi întindea o mână. Poate dacă IQ-ul fetei ar fi fost mai ridicat, ar fi avut șanse să-i înțeleagă d-nei Tănase adevăratele intenții. Dar, din păcate, mai ales pentru ea însăși, după cum va dovedi viața în final, avu nenorocul ca d-na Director, în loc să-i semneze transferul la sculărie – să o oprească secretară, deși în privința norocului, nouă persoane din zece ar fi putut spune că lucrurile stăteau taman pe dos.
În fine, oricum ar fi stat lucrurile, Laura Tănase reuși cu greu s-o determine pe secretara ei să se dezbare de vechile obiceiuri, cum ar fi acela de a-i spune „Sărut mâna” ei, ori altor persoane de sex feminin, în general doamne în vârstă și venerabile, care veneau cu diverse probleme la secretariat ori la „cabinetul 1”. Tot cu greu reuși s-o învețe cum să sorteze corespondența, unde să ștampileze actele oficiale și cum să tehnoredacteze pe calculator. Cel puțin pentru această din urmă activitate, îi angajă un veritabil „meditator” în persoana unei fete de la centrul de calcul care își pierdea cu ea câteva ore pe zi. Aida nu era refractară: dimpotrivă, era o elevă silitoare și cu multă bunăvoință. Dar atenția ei era atât de dispersată și memoria atât de slabă, încât uita aproape imediat. Își nota totul pe hârtii, dar nu mai ținea minte unde le punea. Nu reușea să treacă nimic prin filiera rațiunii, făcând totul mecanic, dar pe șefa ei lucrul ăsta nu părea s-o supere, căci treburile importante pe parte de scriptologie le făceau secretarele celorlalți directori – economic și tehnic.
Laura Tănase era prima ființă, în afară de mama ei, care nu o desconsiderase și nu o bruftuluise pentru prostie. Ea o învățase și să se îmbrace ca o doamnă, ba chiar mersese cu ea la cumpărături, în ziua în care Aida luase primul ei salariu în noua funcție. Când deschisese plicul și numărase banii, sărise în sus de bucurie ca un copil, după care dăduse să o ia în brațe pe șefa ei.
- Stai cuminte, îi spusese aceasta punându-i o mână în piept. Trebuie să știi că și îndatoririle tale vor fi pe măsura salariului.
- O, doamnă, dar aș face orice pentru dvs.!
- Deocamdată nu pentru mine trebuie să faci ci pentru tine.
Și explicându-i cam cum are ea pretenția să fie ținuta unei secretare, o întrebase:
- Crezi că te descurci?
Cum fata clătinase timid din cap, Laura spusese:
- După ce se termină programul să mă aștepți. Mergem împreună la un magazin de modă.
Când venise a doua zi la servici, Aida arăta cu totul altfel. Jocul începuse să-i placă. Din ce în ce mai subjugată de noua ei imagine, Aida, care în plus își vopsise părul blond precum șefa ei, începu să se simtă fericită cum nu mai fusese din copilărie.


Dacă faptul că o ființă putea fi atât de proastă precum secretara ei fu o surpriză de proporții pentru Laura Tănase, un alt fapt la fel de neașteptat o făcu să priceapă că șederea sa aici, pe acest scaun, va fi un joc pe cât de interesant pe atât de distractiv.
Cunoscându-i pe toți șefii de colective în sala de consiliu pentru a-și face cunoscute „principiile de guvernare” avusese surpriza să o întâlnească pe Silvia Linoiu. Se pare că surpriza nu fusese reciprocă, căci nu i se păruse că verișoara ei ar fi ieșit din clasica-i mină de vacă placidă pe care o afișa dintotdeauna.
Era, evident, la fel de urâtă ca atunci când o văzuse ultima oară, că doar trecerea anilor n-avea cum s-o facă mai frumoasă. Era totuși ceva schimbat la ea, deși nu-și dădea seama ce. Poate că în modul de a se îmbrăca. Sau poate că șefia i se urcase la cap.
Laura îi vorbise de sus, ca de altfel tuturor celorlalți și i se adresase cu „d-ră Linoiu” ca și când ar fi fost o străină. Nu îi scăpase faptul că nu purta verighetă, deci nu se recăsătorise. După cum, de altfel, nu avusese nici o îndoială.
În pauză, în curte, îndreptându-se spre chioșcul unde se vindeau sandvișuri și băuturi nealcoolice, se trezise că verișoara ei o strigă „Laura!” și o ia de braț, încercând să-i vorbească. Atunci ea îi desprinsese mâna cu calm și spusese: „D-na Director, te rog. Fără familiarisme ... în public”. În partea a doua a ședinței d-na Tănase atacă frontal răul mers al lucrurilor sub „vechiul regim”, toleranța nejustificată a acestuia și problemele care, după părerea ei, trăseseră în jos institutul de atâția ani. Îi plăcea să se asculte vorbind, să vadă efectul pe fețele oamenilor: toți o priveau, toți erau ochi și urechi. Duritatea ascunsă în adâncul întunecat al ochilor negri și reci, agresivitatea cefei dezgolite de tunsura părului platinat, linia fermă a gurii ușor oblice, cu buze subțiri, sugerând ferocitatea unui bot de rechin, nonșalanța cu care vorbea despre probleme grave – restructurări, concedieri – le provoca celor ce-o ascultau o adâncă tulburare. La sfârșit, câțiva o felicitaseră. Ca și când ralierea în aparență de bunăvoie la niște idei impuse cu pistolul la tâmplă ar fi fost singura salvare onorabilă din acest viol moral.
Aflându-se, după două ore de vorbit neîntrerupt, din nou singură în cabinetul ei, Laura Tănase se privi în oglindă. Calmă, își refăcu machiajul.
„Așadar, își spuse ea, printr-un curios joc al destinului eu și Silvia Linoiu ne întâlnim din nou. Va fi un joc incitant, pentru că ea se află acum întru totul în puterea mea, ca atunci când, copil fiind, botezasem cu numele ei cea mai urâtă păpușă, cea căreia îi tunsesem părul și îi scosesem un ochi și apoi îi făcusem dâre pe față cu pixul roșu. O, da, o să fie un joc interesant. Și care vor fi regulile? Cum ne vom juca?” se întrebă.
Desigur, ar fi putut să pună pe unul dintre muncitori să o stropească cu apă din cap până în picioare când trecea dimineața prin fața țâșnitorii din curte. Ori să pună pe cineva să verse o călimară cu cerneală pe proiectele ei, în timp ce ea și colega de birou (d-na Manu) erau chemate de urgență, să zicem la serviciul „Personal”, pentru un motiv oarecare. Ori să pună 2-3 băieți să râdă și să-i strige porcării ... așa cum auzise că făceau unii ... glumeți la ea în cartier.
Numai că asemenea mici deserturi n-o mai încântau ca pe vremea adolescenței. I se păreau puerile și de altfel, fumate. Între timp se maturizase și răutatea se maturizase odată cu ea, se distilase, devenise subtilă, căpătase clasă. Încerca să-și dea seama care era lucrul la care ținea cineva cel mai mult. Conștiința propriei urâțenii nu mai era de mult un secret pentru Silvia Linoiu. Ceea ce însă nu știa și nu aflase încă era ce o ținuse în viață, în viață din punct de vedere moral, în toți acești ani. Să fi fost iluzia deșteptăciunii ei aceea care o făcuse să îndure totul cu seninătate în liceu și în anii studenției?
- Ascultă, Aida, zise ea, așezându-se cu șezutul pe biroul secretarei, care a fost lucrul care te-a supărat cel mai mult în viață, lucrul la care tu ai ținut cel mai mult și pe care alții au încercat să ți-l ia?
Aida Poienaru se întoarse surprinsă către șefa ei.
- Nu știu, doamnă ... Cred că ... cred că a fost vorba despre ... respectul de sine.
D-na Tănase pocni entuziasmată din degete.
- Asta e! Aida, ești un geniu! Þi-a mai spus cineva vreodată lucrul ăsta?


Când intră în biroul Laurei, Silvia resimți un șoc puternic, deși sub imboldul voinței își reveni aproape imediat. Un perete întreg era acoperit cu diplome – unele scrise în englezește, altele în română. Bănuia că și-a adus aici și diplomele primite pe când era pionieră, căci nu reuși să le parcurgă cu privirea pe toate, fără să lase impresia că ar interesa-o în mod deliberat. Apoi – luxul din încăpere. Covor persan pe jos, un birou ultramodern, o bibliotecă în stil clasic, un fotoliu imens de piele, rotitor, cu brațe și cu un spătar ca pentru o persoană de doi metri. „Un adevărat tron, gândi Silvia. Tronul majestății sale.”
Dacă n-ar fi cunoscut-o pe verișoara ei, dacă n-ar fi știut că nu se poate aștepta la nimic bun de la venirea ei aici, această etalare ostentativă și combinare de stiluri diferite ce dovedeau un prost-gust înnăscut, ar fi făcut-o poate să zâmbească. Silvia își dădu seama că șocul resimțit în primul moment nu era numai moral, ci și fizic. Temperatura era aici mai ridicată cu câteva grade decât în orice altă încăpere. Pe peretele opus celui cu diplomele era montat un aparat de climatizare, la vremea aceea destul de rar întâlnit prin instituțiile de stat.
Laura o pofti să ia loc. Silvia constată că „scaunul subalternului” aflat de cealaltă parte a biroului managerial, era ridicol de scund. Consecința fu că Silvia, în realitate mai înaltă decât verișoara ei, abia ajungea, așezată fiind, cu privirea în dreptul gâtului acesteia. Ca să o poată privi în ochi, trebuia să își țină capul pe spate.
- Vrei o țigară? o întrebă Laura.
- Nu, vă mulțumesc.
- Poți să-mi spui pe nume, când suntem între patru ochi.
- Vă mulțumesc, prefer să mă obișnuiesc așa. Ca să nu fac vreo greșeală ... în public.
- Cum dorești. Vrei să vezi pozele din Anglia?
Silvia simți în inimă un junghi dureros.
- Nu, mulțumesc.
- Nu? Cândva, parcă erai pasionată de Marea Britanie.
- Lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
Simțind durerea din glasul Silviei, d-na Tănase zâmbi.
- De ce? Englezii sunt un popor minunat. Extrem de prietenoși cu oamenii care le plac. Pe mine m-au tratat ca pe una de-a lor. I-am vizitat pe câțiva la ei acasă. A fost superb.
Și scoase pozele, împrăștiindu-le pe masă.
Silviei îi trebui un efort cumplit ca să nu se uite la ele.
- Am foarte mult de lucru. Dacă nu vă supărați ...
- Ei bine, spuse d-na Director, luându-și la purtare vocea profesională și lăsându-se pe spate în fotoliu, iată de ce te-am chemat. Așa cum am spus la ședința trecută, institutul ăsta a luat-o razna. Doresc să pun în aplicare cât mai curând planul de restructurare. Nu mai sunt dispusă să tolerez practicile vechii conduceri care a prăpădit banii statului de pomană: câte zece oameni la o lucrare, proiecte riscante și inutile, aventurism tehnic și așa mai departe. Ceea ce doresc este, așa cum probabil ați intuit, să încep cu o filtrare a personalului. Fiecare șef de colectiv are obligația să întocmească un punctaj pentru oamenii săi. Cel care se află pe ultimul loc va trebui să plece. Dintre cei aflați pe penultimele locuri, 100 vor dispărea și ei. Asta după ce se strâng toate punctajele. Ca la un campionat de fotbal, adăugă ea de parcă soarta oamenilor ar fi fost un joc.
Deși se așteptase la o asemenea lovitură, Silvia simți că nu mai are glas.
- Ai două săptămâni la dispoziție să te gândești. Și se ridică în picioare, arătându-i verișoarei ei că audiența se terminase. Mâine, la ședință, le voi comunica oficial și celorlalți șefi de colectiv.


Timp de două săptămâni, Silvia se zbătu într-o stare vecină cu disperarea. Cum să le spună ea oamenilor ei, a căror șefă devenise prin voința lor unanimă, că trebuia să-l aleagă pe acel ce avea să plece? Cum să se uite în ochii aceluia și să-i spună că de mâine nu mai avea ce căuta la servici? Ce vor crede despre ea oamenii aceia cu care împărțise și bine și rău, care îi fuseseră alături la muncă și petrecere, la necazuri și bucurii ? Cei alături de care fusese zi de zi, cu trup și suflet atâția ani.
Iată că previziunile cele mai sumbre ale d-lui Marcu se îndepliniseră până în ultimele amănunte. E drept, se aștepta ca lucrul ăsta să se întâmple, dar nu atât de repede, de brutal și în felul ăsta mârșav. Și totuși, în naivitatea ei, pentru o clipă, când auzise cine va fi Director General, avusese prosteasca speranță că va găsi un aliat. Dar chiar dacă Silvia ar fi uitat cât de bine o cunoștea de fapt pe verișoara ei, sacul de bârfe care vrând-nevrând precedă omul nou venit undeva, era de natura să-i spulbere orice iluzie.
Ce făcuse așadar Laura – din momentul în care o expropriase pe Silvia din casa părintească și până la episodul doctoratului, pe care aceasta îl cunoștea ? Ei bine, din banii obținuți atât de inteligent de soțul ei, ea și cu maică-sa înjghebaseră o afacere prosperă. De fapt, aici mai mult își spusese cuvântul de businessman Răzvan Tănase, care într-un moment de mare inspirație își trimisese soacra la Istambul, de unde se întorsese cu două camioane mari cu blugi și tricouri. Vânzarea avu succes și micul butic se transformase într-un magazin de lux. Apoi, el și soția sa gestionaseră cu talent niște fonduri de la „ajutoare” și magazinul se transformase într-un lanț de magazine. Mai adăugați la acestea și un apartament obținut prin șantajarea unei bătrâne singure și cu mintea cam dusă pe care vecinii se încrâncenaseră s-o dea afară, pe care cei doi o îngrijiseră și care murise în condiții neelucidate, și apoi un răsunător proces de calomnie în care „victima” nu fusese alta decât dl. Tănase, devenit între timp un politician cunoscut și care îi adusese acestuia un venit rotunjor.
Cât despre cariera politică a fostului organizator de grupă PCR, trebuie spus că în ciuda vârstei „fragede”, găsind mereu momentul oportun, el schimbase deja trei partide, fără a-l mai pune la socoteală pe cel al clasei muncitoare unde își făcuse debutul.
Þinând la „onoarea lui de familist”, își construia deja propria vilă și era numit de colegii săi „Tănase – 3 case” – fiind decis să-l concureze în numărul imobilelor pe cel ce avea să fie numit într-un mod similar.
Se puteau compara problemele și preocupările acestei familii reușite, un adevărat prototip al societății – familie ce fusese dăruită în plus, cu doi copii – cu dilema cumplită în care se zbătea Silvia acum? Unde era dl. Marcu, cel care avea de obicei soluție pentru toate? Unde era Ada, cea care cu optimismul ei molipsitor făcea ca orice problemă să pară mai ușoară? Unul era departe și începuse o nouă viață, iar cealaltă era și ea cumva tot departe, angajată pe un alt drum.
Somnul nu i se lipea de ochi și în răstimpul cât gândurile acestea luau pauză în mintea ei obosită, alt gen de imagini veneau să populeze locul rămas liber: imaginea Laurei, tratată ca o regină în Anglia; imaginea ei înseși, ieșind din ambasadă și lăsând undeva înăuntru visul copilăriei, o revăzu pe d-na Maxim, căzută printre mașinile oprite și oamenii alergând din toate părțile; apoi pe Steve Norton strângându-i mâna, figura d-lui Marcu când îi spusese că vrea să plece. Totul se rotea într-un caleidoscop nebun, imaginile se succedau și reveneau amețitor. Apoi din nou, își amintea de foarte reala și concreta ei problemă fără rezolvare.
Când, la sfârșitul celor două săptămâni, Silvia îi înmână plicul Laurei Tănase, arăta ca o sperietoare: slăbise cel puțin cinci kilograme, avea cearcăne la ochi, dar lumina din privire era din nou limpede, semn că îngrozitoarele chinuri morale luaseră sfârșit. Mâna ei întinsă nu tremură nici o clipă.
Zâmbind, Laura deschise plicul, dar când începu să citească, surâsul îi dispăru de pe buze și se albi la față de furie.
- Ce-nseamnă asta, întrebă ea întinzându-i hârtia, îți bați joc de mine?
- Nu. Dacă doriți neapărat să dați afară pe cineva, aceea voi fi eu. Nici unul din oamenii mei nu va pleca, căci toți sunt de nota 10. Cel de pe penultimul loc poate concura cu oricine. Mi-am scris și cererea de lichidare, poftiți-o!
Pentru Laura, lucrul acesta însemna sfârșitul jocului. Nu asta dorise. Nu se așteptase să o doboare de la prima lovitură. Ceea ce visa ea era plăcerea unui joc de-a șoarecele și pisica, cu cât mai lung, cu atât mai incitant; o luptă cu răsturnări de situații, cu suspans, la capătul căreia să-i dea lovitura de grație cu eleganță, ca un toreador în aplauzele publicului. O banală lovitură de baros în moalele capului n-o amuza nicidecum. Simțind că prada îi scapă, d-na Tănase își acordă glasul pe un ton dulceag și spuse bâlbâindu-se, încă sub efectul neașteptatei emoții:
- Stai puțin, ... Silvia, ... n-o lua chiar așa. Doar suntem rude, nu? Sângele apă nu se face. Cred că putem găsi o soluție. O să concediez doi oameni în plus de la alte laboratoare. Uite, zise ea rupând în bucăți scrisoarea de demisie, du-te acasă și nu te mai gândi la asta. Poți să-ți iei o zi liberă.
În drum spre casă, Silvia înțelese că scăpase de o grijă, dar căpătase două. Aparenta ei victorie nu era decât de moment și nu rezolva de fapt problema de fond: alți doi oameni, de altundeva, cu familii și poate utili în felul lor vor fi nevoiți să plece.
Intuise perfect și de prima dată jocul Laurei: punându-i pe șefii de colective să facă clasificarea cu mâna lor, ea ca director își declina orice răspundere. Dacă vreun angajat furios va veni să o strângă de gât, ea îi va arăta cu seninătate: „Ãla te-a dat afară, nu eu!”
Și în cazul de față va avea grijă să se audă că ea, Silvia, profitând de gradul de rudenie cu înaltul personaj devenise autoarea morală a concedierii unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoștea. Și se va spune – nu fără dreptate – că Silvia Linoiu își luase în brațe oamenii ei fără să-i pese ce se întâmplă cu ceilalți. Și nu numai ea va fi urâtă, ci și întregul ei colectiv. Da, acesta era jocul. Cunoștea prea bine hățișurile minții omenești, întortocheatul sistem de canalizare prin care circulau cele mai murdare gânduri.
Împărtășindu-i gândurile acestea lui Gabriel Luciu, pentru că doar el mai rămăsese dintre cei care știau cum s-o sfătuiască în momentele cheie, primi un răspuns pe cât de neașteptat, pe atât de năucitor.
- Uite, Silvia, zise el – și ea înțelese din modul cum i se adresase că avea să spună ceva grav, căci de obicei el îi spunea, ca toți cei din vechiul colectiv, „fetițo” – m-am gândit de mult la un lucru și cred că abia acum înțeleg că n-are rost să mai amân.
De multă vreme mi-am dat seama că experiența vieții laice a fost utilă și mi-a folosit, atâta timp cât a ajutat celor din jur, alor noștri. Acum rămânerea mea aici ar însemna fie plecarea ta și împrăștierea oamenilor, fie acceptarea unui compromis odios. E timpul ca fiecare să-și urmeze calea. De mult mă bat gândurile să mă retrag la o mănăstire. Acum e momentul s-o fac.
- Dar de ce, nea Gabi, zise Silvia, cu lacrimi în ochi și glas, tocmai d-ta, care ești cel mai bun dintre noi, trebuie să ne părăsești?
- Fetițo, cum ți-am mai spus cu ani în urmă, există întotdeauna un moment pentru bunătate. Pe care nu îl alegi tu. Dacă nu ești bun în acel moment, degeaba ești sau încerci să fii pe urmă. Sacrificiul tău nu va mai fi primit la fel.
Aceasta fu ieșirea dintr-o situație fără ieșire. Peste un timp avea să afle că nea Gabi se dusese la o mănăstire undeva în Banat, în vârful unui deal împădurit, de unde, pe deasupra pădurilor cu arbori mediteranieni, se vedea Dunărea și dincolo de ea, pământul Serbiei.
De aici înainte, pentru multă vreme, doar firul subțire al gândurilor avea să rămână unica legătura dintre ei.