Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, bietul unchieș trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.
– Apăi tu căproaie să nu mi te miști de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! – amenință unchiul Fedea cu degetul capra și după ce o legă de barieră, dispăru în tufișuri, căci avea de rezolvat niște treburi ce nu puteau fi amânate.
Dar nu reuși unchiul Fedea să-și termine bine treburile personale, când personalul de Cluj trecu pufăind și fluierând ca un fecior de însurătoare care se duce la mândre în sat. După câteva clipe se stinse și zgomotul «te-duc-te-las, te-duc-te-las» al roților de tren și se auzi un sfâșietor: «me-e-e-e-e!...».
Pe unchiul Fedea îl trecură fiori reci. Þinându-și cu o mână nădragii să nu cadă de pe el, sări afară din tufișuri, dar după doi pași încremeni locului. Capra, ia-o de unde nu-i! Nici urmă de capră...
– Mai, măi... bag sama că pe aici se fură ca-n codru și încă ziua-n amiaza mare, – șopti speriat.
– Me-e-e-e-e! – se repetă zbierătura, de data asta de undeva din ceruri.
– Sfânt, sfânt, sfânt ești Doamne, doară nu care cumva Te-ai gândit să-mi iei
căproia-n ceruri?... – își făcu semnul crucii unchiul Fedea.
Dar după ce ridică privirea în sus și își văzu capra în vârful barierei, îi trecu pe loc spaima și strigă vesel:
– Mânca-te-ar lupii de căproaie, eu mă frământ pentru ea, iar ea uite unde s-a cocoțat!