agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1414 .



avatar
proză [ ]
vești de la armată.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [viorel-dona ]

2010-08-10  |     | 



Soneria sună insistent. Deschid ochii și mă uit la ceas, este ora opt. Oricum trebuia să mă scol, dar cine o fi la ușă?
Nevasta mea, Mariana, a rămas la soră-sa, aseară, așa că va trebui să mă duc să deschid eu. Îmi iau papucii, halatul și mă duc la ușă. Privesc prin vizor și văd un soldat, cu automatul A.K.M. la spate, ce-și schimba greutatea de pe un picior pe celălalt, ce întindea mâna să apese din nou pe butonul soneriei.
Toate demersurile mele de a fi reprimit în armată, după ce am fost trecut în rezervă, disciplinar, se sfârșesc, sistemtic, prin expedierea unei cărți poștale, soldățească, din cele ce se primesc drept normă, să scrie răcanul acasă. Pe fiecare carte poștală primită răspunsul era evaziv și invariabil: „cererea dumneavoastră a fost înregistrată sub nr.... și , în urma analizei, vă comunicăm că, momentan, raportul dumneavoastră nu poate fi soluționat favorabil”.
Nu l-am mai lăsat pe ostaș să mai sune încă odată și am deschis ușa, brusc.
-Da, ostaș, ce dorești?
-Sunteți toalentmajor Mihăilescu?
-Da! Zi!
Fără să-mi răspundă la așteptare, soldatul mi-a întins un plic și un borderou pe care să semnez de primire. Am semnat, am luat plicul și l-am întrebat:
-Asta-i tot?
-Da, să trăiți! Vă rog să-mi permiteți să plec.
Uitasem că eu eram cel mai mare în grad, locotenent major!. E adevărat că în rezervă, dar locotenent major. Mi-am revenit și am rostit, cu ton aproape milităresc:
-Ești liber!
Soldatul a salutat, a făcut la dreapta, regulamentar, și s-a îndreptat spre ușa liftului, în țăcănitul
potcoavelor și țintelor de pe talpa bocancilor.
Am pus de cafea și așteptam să mi se potolească bătăile inimii. Aveam emoții, din nou. Speranța reactivării revenise, vie, în actualitate.
În toți cei trei ani de când am fost dat afară din armată, adică mi s-a dat a treia cizmă, n-am abandonat ideia de a-mi dovedi nevinovăția și, implicit, să reâmbrac haina militară. Dacă înițial am avut dosar penal în baza căruia urma să fac și ceva ani de pușcărie, dosar închis, cu mari lupte, cu un NUP, acum, după primirea în audiență de către Ministrul Apărării naționale, speram, din nou.
Cafeaua a început să fiarbă și, în ultima clipă, înainte de a da în foc, am ridicat ibricul fierbinte. Am așezat ibricul pe tava de inox pe care îl aștepta cana cea mare, cu floare verde, ce-și avea locul ei în dulapul din bucătărie.Am așezat pachetul cu țigări și bricheta pe tavă și am ieșit pe balcon. Este cam răcoare, așa că am plecat și mi-am luat un halat mai gros și scrumiera și m-am întors pe balcon. Am aprins o țigare dar încă aveam emoții. Am privit plicul și la expeditor am deslușit: Ministerul Apărării Naționale, Direcția Medicală. Ce dracului o avea Direcția Medicală cu mine? Eu așteptam un răspuns de la Secretariatul Ministrului, Oficiul Scrisori și Audiențe. Mariana este ofițer activ de infanterie. Plicul o fi pentru ea. Întorc plicul pe cealaltă parte și citesc la destinatar: Locotenent major rz. Mihăilescu Mihai. Să deschid plicul. Culoarea galbenă-maronie a plicului, scotea în evidență scrisul negru și apăsat, al mașinii de scris. Am rupt plicul și, din interior, am scos o foaie, A4, în care, în limbaj sec, administrativ, mi se comunica: „În atenția locotenentului major, rz., Mihăilescu Mihai:” În urma analizării cererilor dumneavoastră, de a fi reprimit în rândul cadrelor active ale Ministerului Apărării Naționale, tovarășul Ministru a dispus expertizarea medico-militară a petentului. Pentru aducerea la îndeplinire a acestui ordin, vă veți prezenta la Spitalul Militar București, strada...nr...., în data de... , la ora...în cadrul secției de Neuropsihiatrie.” Urma o semnătură, pentru Șeful Secției Medicale, indescifrabilă și lăbărțată. Parcă văd pe maiorul, ajuns acolo că nu avea funcție să fie avansat, și nici carte, care semnase, pătruns de importanță, transpirând sub povara acelei semnături. Deci va trebui să mă prezint peste o săptămână.
Mi-am pus cafeaua în cană, mi-am aprins țigarea și am fumat-o pe îndelete, făcând cerculețe din fum, cu buzele țuguiate și privind prin ele spre peretele balconului, pe care erau atârnate câteva dulapuri și colivii. Am luat din nou în mână comunicarea și abea reușeam să înțeleg câte ceva.
-Băi, mi-a aprobat sau nu , reactivarea?
Ce treabă aveam eu cu spitalul? Ce treabă aveam cu neuropsihiatria?
Pe la ora nouă trebuia să ajung la serviciu, așa că, am împăturit misiva, am băgat-o în borsetă, m-am spălat și am urcat în Dacia 1300, verde 6016, pe care o cumpărasem în rate, cu câțiva ani în urmă. A fost o achiziție la care am fost de acord, cu greu. Mihaela, prin încăpățânarea ei și insistențe, m-a convins. Apogeul insistențelor a fost atins în ziua în care mi-a strigat:
-Toate proastele și-au luat mașină Numai eu nu am!
Din Drumul Taberei până în Piața Amzei, la ora aceea făcam câteva minute.
Milițianul ce păzea ambasada Franței, privea pe geamul de la gheretă. Ne-am salutat și el mi-a făcut semn către un loc de parcare. Am oprit, am coborât și am dat mâna cu el.Știa că am fost ofițer activ și glumea, luând poziție de drepți și, salutând ca la paradă:
-Ordin, toalentmajor.
-Hai, mă, lasă-te de vrăjeli.
Am intrat în holul liceului unde eram un fel de contabil șef la o struțocămilă, adică un liceu cu școală profesională, la un loc.
Larisa, contabila, cu ziarul așezat deasupra actelor, cu ochelarii lăsați în jos, pe nas, pentru citit, m-a privit pe deasupra lor:
-Salut, șefu !
-Sărutmâna!
Mi-am luat locul pe scaun, mi-am pus borseta cu acte în sertar, alături de pachetul cu mâncare.
-Ce-i cu tine, șefu? Ești îngrijorat? Ești bolnav?
-Larisa, am primit un plic de la armată-i-am zis întinzându-i hârtia împăturită. A desfăcut-o tacticos, a citit-o pe îndelete cu același calm și a concluzionat:
-Ești bun de cinste! De-acum nu mai vorbești cu civilii!
-Știi ce cred? Cred că nu mă pot bucura. Nu este un răspuns clar și, pe deasupra, mă întreb ce dracului să caut eu la neuropsihiatrie?
Larisa a rămas pe gânduri și, întrun târziu, tot citind și8 recitind adresa, mi-a spus , cu o voce înaltă:
te duci și vezi! Ce i-o fi tatii i-o fi și mamii! Ce-ai avut și ce-ai pierdut
Am luat hârtia, am băgat-o înapoi în borsetă și am sunat-o pe Mariana să-i dau vestea.
-Sunt locotenentul major în rezervă, Mihăilescu, cu locotenentul Mihăilescu, vă rog.
Elena mi-a recunoscut vocea:
-Măi, dar ce ești așa de protocolar? Sunt Elena. Mariana este la doctor. A dat telefon dimineață că nu se simte bine.
Eram îngrijorat. De fiică-mea, Florentina, știam că este la bunica ei, la mama Marianei, dar Mariana fusese la soră-sa, Geta. Am căutat în agendă numărul de telefon al Getei și am sunat-o. Nu a răspuns așa că am bănuit că nu era acasă. Am insistat și am sunat-o la serviciu. Nu era în birou și i-am lăsat vorbă că o rog să mă sune când apare, apoi m-am cufundat în hârtii.
Școala profesională era autofinanțată, parțial, liceul era bugetar dar cele două entități aveau contabilități distincte și diferite ca plan de conturi. Ca să nu încurc hârtiile, le țineam pe bnirouri diferite, unul pentru liceu, unul pentru profesională și glumeam cu Larisa, când mă mutam de la un birou la altul:
-Doamnă, eu sunt contabilul șef de la școala profesională, nu știți unde este conabilul șef de la liceu?
-Nu știu-intra ea în joc-o fi la jocuri mecanice în piață, vă rog reveniți peste o jumătate de oră. Poate că o fi la coadă la țigări, la Alberia sau Apolonia, sau , poate, s-a băgat Amigo, vedeți și dumneavoastră prin piașă.
De regulă, când „se bagă ness, coniac albanez sau țigări” luam câte doi elevi de la practică și mă așezam , cu ei, la coadă. Totul este raționalizat, chiar și luxul, dacă-i poți spune lux la o țigare ceva mai bunișoară și o cutiie de nesscafe Amigo.
-Da-ți câte un cartuș și un ness, să ajungă la fiecare, se auzeau voci de bătrâni din coada nestăvilită ce erupea din gang. Pensionarii mai cumpărau „pentru copii” cîte o delicatesă de genul acesta.. În Piața Amzei nu aduceau săpunuri Fa sau Rexona. Eu am o amică la magazinș la Cocorul, și mă sună când primesc marfă. De obicei cumpăram mai multe ca să am să dau și pe la colegi; Larisa, domnul profesor, de sport, Lovinescu.
Nu-mi ajungeau banii de salarii la școala profesională, pentru maiștrii care erau profesori la ucenici. Am făcut un proces verbal cum că elevii de la profesională au reparat bănci ale elevilor de la liceu, au reparat panourile de baschet și alte reparații mărunte, am făcut devizul de lucrăriși...am luat actele și m-am mutat la biroul liceului.
Larisa, dând pagina de la ziar m-a văzut ă am schimbat biroul și, privind pe deasupra ochelarilor a zis:
-Șefu, v-a căutat colegul de la școala profesională
-Ia să mă lase în pace și acesta! Iar a venit să ceară bani.-am spus eu, continuând jocul
Am făcut nota contabilăp prin care am mutat banii de la liceu la profesională și am dat Larisei să facă ștatele de plată la maiștrii, spunându-i:
-Calculul pentru plata cu ora îl fac eu
Suna de recreație. Copii mișunau pe houri, în zgomotele șivacarmul specific vârstei lor. Uneori, când mai lipsea câte un profesr, bolnav sau cu câte o urgență, și când nu avea cu cine să suplinească, doamna directoare întredeschidea ușa și spunea:
-Domnu Mihăilescu, am o „fereastră” la 12 B, v[ rog, mergeț dumneavoastră.
Din stradă s-a auzit un muget de vacă, însoțind, și acoperind un motor de Trabant.
-Malencaia pârpâiața, târ, târ, na ulița! Spuse râzând, larisa.
-E Lovinescu, are ore de la ora 12, i-am răspuns eu, neridicând capul dintre hârtii.
Ușa s-a deschis și a intrat profesorul Lovinescu, un bărbat înalt, bine legat, cu ținută dreaptă. Cei aproape șaizeci de ani ai lui, erau mascați, atât cât se putea, cu8 grijă, prin vopsitul mustății și al părului cu un negru mat, ca de abanos.
-Boierule, te pup! Sărutmâna, făi, doamnă.Băi Mihai, am rezolvat o problemă existențială.
-Ce-i, mă cu tine?, ești futeș, tot!
-Da, bă, asta este formula magică:apilarnil prop. Probabil că prop, acela, vine de la proptit!
-Ce spui? L-am întrebat, ridicându-mi ochii dintre hârtii.
A sunat telefonul și a răspuns Larisa:
-Imediat, doamnă, apoi, acoperind telefonul mi se adresă complice „Mariana, șefu”
Am luat receptorul, privind la Lovinescu. Parcă era mai tânăr cu zece ani...
-Alo, da...a, Mariana! Ce-i cu tine?
-Am fost la doctor pentrucă nu prea m-am simțit bine, nu prea am dormit.
-Acum te simți bine?
-Da! Mi-a dat doctorul ceva pastile și mi-a trecut
-Bine, vorbim acasă.
-Te pup, a încheiat ea convorbirea.
-Lovi, ia zi , tată, care-i treaba cu apilarnilul acela, prop!
-Băi, tu știi că, de la o vârstă, bărbații mai dau rateuri în țeava de eșapament.
-Așa, și?...dai tu rateuri, am subliniat apăsând intenționatpe acel TU....dar spune!
-Lasă, bă că ai să vezi tu! Îți spun că mi-a zis unul de la Liceu de la Neculce, unul tot de sport,că apilarnilul acesta, prop, face minuni și e mai tare ca țelina sau ceaiul de sculătoare.
-Și, l-ai probat?
-Da, băi, era Lovineasca plecată la țară și am prins o fostă elevă, una de vreo douăzeci de ani. A mers foc!Foc, mă, tu auzi?
-Lasă, băi Lovi că la aia mergea și fără apilarnilul acela al tău. Acasă probează-l, nu în deplasare!
-Când vine lovineasca îl probez și acasă. Hai, că fug la ore. A trântit ușa și a fugit la cancelarie după catalog.
-Băi, voi sunteși oameni serioși?, întrebă Larisa, cu un zâmbet hâtru pe colțul gurii.
-Da, care-i problema?o întreb eu, aparent iritat.
-Ãla, om bătrîn, pune la Trabant claxon cu muget de vacă, ca un puști, dar își uită iaurturie p0e capotă, întotrcând capul după fîțe. Iartu, ce , eu nu văd?dai nas la puștoaicele dintr-a doisprezecea, că le-ai făcut capul mare când ai suplinit pe unul și pe altul, la ore. Mi-a spus fi.miu, că e coleg cu ele, ce vrăjeală faci la ore.
-Pîi, ce fac?-
I-ai prostit cu totul. I-ai întrebat despre ce vor să discutați și mânjii au urlat că vor să vorbițidespre femei. Tu, om bătrân, le-ai vorbit o oră întreagă despre femei, pornind de la femeia din peșteră și i-ai trombonit, până la femeile pictate de Rubens.
-Ce, asta înseamnă că le-a stricat cu ceva?
-Nu, dar puștoaicele sunt topite după tine. E una, Mina,care tot vine pe aici și-și foșnește ciorapii pe la urechile tale
-Hai, lasă, ce i-am făcut vreun avans?
-Nu, dar nici nu ai gonit-o, Ai nădit-o pe aici cu cenaclul și cu chestii de ale tale.-
I.am spus că este prea mică, i-am spus că nu am timp și alte alea. I-am spus că sunt însurat, că am un copil-
Și ea, ce a spus?
-A spus că mai are două luni până când își dă bacalaureatul.
Am lăsat discuția în coadăde pește.
Am calculat sumele pentru plata cu ora, la maiștrii și le-am dat Larisei să le prindă în ștatul de salarii


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!