Capitolul 19

Ce-ar fi fost dacă...


„Ziarul nostru are onoarea de a face public un interviu cu distinsa doamnă Laura Tănase, Director General la un cunoscut institut de proiectări bucureștean.
Rep.: Stimată d-nă, cum se prezenta institutul acum un an când ați preluat ștafeta și cum se prezintă astăzi?
L.T.: Am găsit o instituție având în posturile cheie niște oameni cu o gândire învechită, retrogradă. Activitatea de proiectare era desfășurată pe principii incompatibile cu noile cuceriri ale tehnicii mondiale.
Rep.: Vreți să spuneți că generația veche nu s-a putut ralia unei concepții tehnice moderne?
L.T.: Nu numai. Spre marea mea neplăcere, am întâlnit și oameni tineri – chiar din generația mea, tributari aventurismului tehnic, ambițiilor personale, fără orizont modern.
Rep.: Ce ați făcut pentru îndreptarea acestei stări de lucruri?
L.T.: Ei bine, institutul meu a semnat de curând un contract de pregătire în străinătate a specialiștilor pe termen mediu și lung.
Rep.: Câți specialiști au fost trimiși la cursuri?
L.T.: Deocamdată a fost un schimb de experiență doar la nivelul conducerii operative.
Rep.: Cu cât a crescut beneficiul institutului de când ați preluat conducerea?
L.T.: Vedeți, rezultatele nu vin imediat. Suntem într-o perioadă de profundă transformare. De remodelare a mentalităților. Deocamdată e prematur să vorbim despre o victorie totală. Mai este mult de lucru.
Rep.: Cum intenționați să procedați?
L.T.: Cu o mână de fier față de cei care au cheltuit aiurea banii statului până acum. Și prin cointeresarea materială a tuturor celor care contribuie la dezvoltarea firmei. Am acordat deja numeroase prime personalului.
Rep.: Spuneți-mi, credeți că fizicul contează la o femeie de afaceri?
L.T. : În primul rând. Adică, vreau să spun că altfel nu te poți impune în fața oamenilor. Fără falsă modestie, pot spune că fizicul mi-a consolidat autoritatea.
Rep.: Interesant ... O femeie de carieră. Și care arată ca un fotomodel. Dacă țara aceasta ar avea mai multe femei ca dvs., acum ar fi departe. Ce ne puteți spune despre familia dvs.? Soțul are în față o carieră prodigioasă, dacă nu mă înșel, la primirea mandatului de senator, a devenit cel mai tânăr membru al Parlamentului. Și în plus, sunteți mama a doi copii frumoși și reușiți – Ana Maria este, nu-i așa, la cei șapte ani ai ei, o mică vedetă a emisiunilor pentru copii. Când mai aveți timp și pentru viața personală?
L.T.: Am timp foarte puțin. Aproape tot timpul meu e dedicat firmei. Ce mai îmi rămâne îl împart între acțiunile de caritate, odihnă și recreere la vila mea din Snagov.
Rep.: O vilă superbă, din câte se spune. Ați avut vreodată de-a face cu invidia oamenilor?
L.T.: O, da, la noi s-a încetățenit ideea că cine are e un hoț. O idee scornită de cei care nu au aptitudini pentru a ieși în față.
Rep.: Ce doriți să le transmiteți cititorilor noștri?
L.T.: Că numai oamenii puternici, născuți pentru a conduce pot învinge în viață.
Rep.: Stimată d-nă, vă mulțumesc.”

- Aurica?
Femeia care citea ziarul, soția șoferului distinsei doamne Tănase, tresări. Se aflau la munte, la iarbă verde, cu toată familia.
- Vezi că vrea fata să-ți spună ceva!
- Mami, vreau în pădure.
- Mergem imediat scumpa mea.
Femeia împături ziarul și o luară spre pâlcul de copaci. Șoferul Ion Nedelcu, momentan rămas singur pe pajiște, contempla natura. După un timp reapărură și „fetele” lui. Și undeva, în marginea pădurii, poza din ziar a „distinsei doamne”, într-o impecabilă ținută business, contempla arogantă cerul, de la nivelul tulpinilor de brad, printre movilițele urât mirositoare.


Anul 1996, cel de-al doilea an al „guvernării Tănase”, avea să fie unul plin de evenimente și răsturnări de situație. În ceea ce o privea pe Silvia, el avea să debuteze întrucâtva descurajant, deși lucrurile se mai îmbunătățiseră față de cel anterior. Reușise să pună cap la cap toate datele și terminase – în linii mari aplicația ce-i fusese cerută. Faptul că ea n-avea să fie folosită în cele din urmă niciodată, că doamnele cele cu spatele asigurat preferau să lucreze ca și până atunci decât să-și pună capul la contribuție și să învețe ceva nou (și de fapt foarte accesibil) nu micșora cu nimic valoarea în sine a lucrării. Acum era perioada de testare și nu de puține ori Silvia primise reproșuri că programul era „o mizerie” și că ea, Silvia Linoiu era o incompetentă. Ceva era totuși adevărat: faptul că circuitul informațional era foarte lung și greu de controlat. Era greu să știi – lucrându-se în rețea și fișierele trecând prin zeci de mâini – unde și cine făcea o greșeală și astfel, toată vina era azvârlită programatorului; mediul de programare folosit nu-i permitea o securizare absolută a datelor. Dar, chiar și așa, ținând cont de mijloacele pe care le avusese la dispoziție, aplicația era o realizare remarcabilă. Experiența câștigată în abordarea unei teme de asemenea anvergură avea să fie de o imensă importanță mai târziu, într-o altă etapă a vieții ei. Ca și lucrul cu oamenii.
Fuseseră, i-adevărat, și momente de adâncă deznădejde, momente în care fusese tentată să lase totul baltă și să plece, încotro vedea cu ochii. Dar fusese și ceva, un glas interior care n-o lăsase să se ducă la „mai bine” adică la o muncă insipidă și pentru care ar fi primit o căruță de bani. Căci asemenea anomalii începuseră deja să apară la noi: cu cât erai mai neinstruit în ceva anume, cu cât știai mai puține, cu atât viața îți scotea în cale mai multe oportunități. Totul era să fii suficient de flexibil și de fără idealuri profesionale ca să le accepți. Dar Silvia nu se putea hotărî să plece. Știa că o problemă nu rezolvată ci escamotată s-ar fi întors împotriva ei. I se părea rușinos să fugă de frica unei femei, care își închipuia că putea izgoni pe oricine. Știa că oriunde s-ar duce, va răsări, de undeva, o altă Laura, ori un alt Petre Mazilescu, dacă ea nu reușea să treacă de primii. Era ca într-un joc de computer: nu poți sări la nivelul doi, dacă nu treci de cel dintâi.
Relațiile cu cele cu care, de voie, de nevoie, trebuia să se înțeleagă se mai îmbunătățiseră, în mare măsură datorită acelei diplomații – din partea ei – pe care viața ți-o impune, dar și grație unei anumite dorințe sincere, tot a ei, de a se apropia chiar și de cei mai porniți împotriva sa. Aflându-se într-o zi în biroul Aidei Poienaru, Silvia văzu fotografia unui băiețel cu coroniță pe cap – fiul ei. Privind-o, zâmbi și spuse, făcând abstracție de ceea ce avusese loc între ele:
- Ai un puști tare drăguț, Aida.
- Credeți? răspunse aceasta, încântată, căci nu e mamă a cărei inimă să nu se înmoaie când vorbește cu cineva despre puiul ei.
Băiatul era, într-adevăr un puști drăguț și isteț, și faptul că era premiant și că îi plăcea să învețe îl uluia pe tatăl său, care, necunoscând prea bine antecedentele soției lui, se întreba pe bună dreptate, cu cine seamănă. Dacă băiețelul n-ar fi fost, ca fizic, leit taică-său ori dacă pe vremea aceea Aida ar fi arătat și s-ar fi îmbrăcat ca acum, aproape că ar fi bănuit-o de infidelitate.
- Câți ani are? întrebă Silvia.
- Aproape opt, don’șoară.
Silvia oftă și spuse cu tristețe:
- Aș fi putut avea și eu un copil de vârsta lui, Aida, dacă m-aș fi înțeles cu fostul meu soț.
- N-am știut că ați fost căsătorită, exclamă tânăra, cu sinceră uimire.
- Asta a fost demult, un episod scurt și trist în viața mea.
Și lăsând-o pe secretară să-și rumege surpriza, intră la Laura în birou pentru treaba cu care venise. La ieșire, fața Aidei își reluase o parte din morga profesională când o salută cu oarecare răceală:
- La revedere, don’șoară Linoiu.
Dar ceva în inima ei se mișcase totuși și într-o zi o mâncă limba și îi spuse Laurei:
- Știți, doamnă, mă gândesc că Silvia Linoiu nu e poate atât de rea pe cât o credem noi.
Atunci, Doamna de Fier se întoarse și-și aținti ochii ei întunecați asupra nefericitei secretare, și o fulgeră cu privirea și pentru prima dată îi vorbi Aidei pe acel ton dur ce-i era atât de caracteristic și pe care nu-l folosise până atunci niciodată în dialogurile lor:
- Dacă mai spui așa ceva, față de mine sau în fața oricui, să știi că te trimit de unde-ai venit. Zbori de-aici. Ai înțeles?
Fata se făcu mică, în ochii ei se iviră lacrimi.
- Da doamnă, șopti ea, umilă.


Pe la mijlocul lui martie, Silvia primi o veste pe cât de fericită, pe atât de năucitoare. Printr-o scrisoare adresată întregului său fost colectiv, domnul Marcu le anunța căsătoria lui !
„Dragii mei, scrisese dânsul, sper că nu vă veți supăra pe mine pentru impolitețea de a nu vă fi invitat, dar n-am vrut să râdeți văzând un moș ca mine atât de fericit. Poate că ați fi spus că e o nebunie a vârstei când ați fi cunoscut-o pe aleasa inimii mele, puțin mai mică ca vârstă decât mezina noastră, Silvia. Dar vă jur, dragii mei, că nebunul ăsta bătrân care sunt s-a gândit și se gândește mereu la voi, chiar dacă am promis că trecutul, cu tot ce a fost bun sau rău, e un subiect încheiat pentru mine.” Soția domnului Marcu era o tânără asistentă, colegă cu dânsul, care își pierduse soțul cu câțiva ani în urmă, secerat de o boală necruțătoare. Avea doi copii și sensibilitatea ei, de om rănit sufletește, sfârșise prin a-l face pe domnul Marcu să se atașeze ireversibil.
În timp ce citi scrisoarea ochii Silviei se umplură de lacrimi și pe moment uită de tot și de toate. Sărbătoriră evenimentul cu șampanie, ea, d-na Manu, David și Axente, cei ce mai rămăseseră din vechea gardă.
- Va să zică a avut dreptate nea Gabi, până la urmă, exclamă râzând d-na Manu, sorbind din pahar.
- Sunt așa de fericită pentru dânsul, nici nu-mi vine să cred, spuse Silvia.
Dintre toți membrii fostului colectiv, numai Ada fusese la nunta unchiului ei, dar ținuse lucrul sub tăcere, la rugămintea acestuia.
- Ei da, îi spuse ea Silviei când se întâlniră, nenea Eugen a fost mai curajos decât părinții mei. Ei nu s-au căsătorit nici până acum. Dar ce vrei, unchiul meu – mezinul familiei a avut totdeauna acel gram de nebunie, de geniu dacă vrei, ca să iasă mereu din tipare.
În ultimul an, firma Adei crescuse ca un vlăstar vânjos și așa cum spusese ea cândva mai în glumă mai în serios, reușise să-i înapoieze tatălui ei banii – cu dobândă. Panourile publicitare avuseseră un succes teribil, și în scurt timp primise alte comenzi. Acum activitatea firmei se diversificase și aveau deja o echipă de angajați permanenți. În momentul când aveau lucrări de anvergură, echipa se mărea cu 10-20 de muncitori cu contract de colaborare. Se ocupaseră, cu predilecție în ultima vreme de anexe din lemn pentru vile și grădini – foișoare, pontoane pentru plajă, pergole în stil tradițional pentru bogătașii tot mai numeroși ce își aveau insulele lor de odihnă și lux extracitadine.
Vremuri bune păreau a se prefigura și Ada, vânzând vechiul ei apartament și cu surplusul de bani ce îi rămăsese din profit cumpărase unul modern și confortabil cu cinci camere într-o zonă selectă a capitalei, pe care îl transformase în sediu de firmă.
- Oricum, deveniseră de nesuportat amintirile, spusese Ada când venise vorba de vechiul ei cămin. S-au întâmplat atâtea, și bune și rele, iar eu aveam nevoie de o schimbare, ca să pot merge mai departe, îi mărturisise prietenei ei.
Prima dată când veni în vizită la TelinConstruct, așa se numea firma, Silvia îl văzu în carne și oase, pe lumină și de la apropiere pe Eduard Telinschi, fostul soț și actualul asociat al Adei. Privindu-i împreună, Silvia înțelesese cine era cel care îi furase inima prietenei ei, pentru totdeauna, cel care în ciuda tuturor cuvintelor rostite, ale gesturilor făcute ori nefăcute, mergea acum din nou pe un drum paralel cu ea, în apropierea ei, chiar dacă mai era mult până când cele două paralele aveau să se unească.
Edi era puțin mai înalt ca soția lui; avea părul castaniu cu reflexe blonde și niște ochi minunați, căprui și blânzi (în starea lor obișnuită, căci Silvia îi văzuse și scânteind de furie – în acea noapte în fața teatrului). Când scria sau citea, purta ochelari și pe Silvia o înduioșa acest amănunt, căci se simțea cumva solidară cu toți cei ce aveau un defect aidoma cu al ei. O senzație de bunătate, calm și echilibru se degaja din făptura lui. Își aduse aminte de bariera pe care îi spusese Ada că o simțise întotdeauna între ei, și se întreba dacă ea nu cumva existase doar în imaginația prietenei sale. Ei i se părea că se completau minunat. Aproape că și-o închipuia pe Ada sărutându-l amuzată și cu nesaț pe rădăcina nasului, acolo unde se îmbinau sprâncenele lui stufoase și zbârlite; aproape că îl vedea pe Edi cuprinzând-o în brațe cu tandrețe nesfârșită; cu toate că ei stăteau unul lângă altul în picioare, atât de disjuncți, atât de reci în aparență, Silvia avea senzația că vedea aievea aceste scene din trecut, ca și când cineva ar fi depănat povestea.
Se așezaseră cu toții la o cafea și ea află că Edi, deși era unul dintre patronii firmei, lucra aici doar în timpul liber. Nu renunțase la serviciul său „de bază”, la un cunoscut muzeu etnografic din nordul capitalei, unde lucra de doi ani ca arhitect și cercetător în domeniul conservării monumentelor de arhitectură tradițională, a gospodăriilor țărănești. Ca nepot al unui vestit intelectual patriot din regiunea Cernăuților și fiu al unui militant pentru libertate și reunificare a ființei naționale românești, emigrat în America și decedat de câțiva ani, Eduard Telinschi își dedicase mult timp studiului istoriei neamului. Luptând cu conducerea muzeului – șovăielnică și temătoare – reușise să sublinieze necesitatea transplantării în incinta sa a unor gospodării românești din teritoriile rămase dincolo. Bătălia se anunța însă grea, căci hățișurile birocrației erau teribil de încâlcite și cu mulți, foarte mulți ghimpi.
Munca pe care o făcea la firmă era și ea, pasionantă în felul ei, și Edi, cel puțin pe plan profesional, nu se putea plânge că se plictisea. Cât despre relația umană a celor doi Telinschi, Silvia nu punea întrebări: prefera s-o lase pe Ada să spună, dacă ea simțea nevoia s-o facă. În tot cazul, se simțea bine în compania lor și vizitele la firmă îi aduceau o relaxantă evadare din atmosfera de la servici.
O dată îi găsi ciorovăindu-se. Se pare că era vorba despre un angajat care nu-și făcuse treaba cum trebuie.
- E vina ta, Ada, că nu i-ai explicat omului de la A la Z ce și cum să facă. El nu putea ghici ce e în mintea ta, tocmai spusese Edi când Silvia intrase.
- Îmi închipuiam că n-am de a face cu unul de la azilul de întârziați mintali, ripostă Ada, furioasă. Oamenilor de la firma mea le cer să mai și gândească.
- Un muncitor nu trebuie să gândească, Ada, ci să execute. Asta e sarcina lui. Ca om, poate fi un geniu, dar în munca pe care o face el n-are voie să deducă, să presupună și să ia decizii. Trebuie doar să facă ce i se spune. Altfel rezultatul poate fi imprevizibil. Așa se procedează și în străinătate.
- Ei da, nici nu mă miră, de aia românii când se duc acolo, ajung șefi și nu subalterni. Bună, Sil, nici nu te văzusem, spuse ea întorcându-se către prietena ei. Ce să facem, ne certăm. Ca între asociați. Știi, continuă Ada, eu tocmai mă pregăteam să merg în oraș, să plătesc o factură. Ai chef să vii cu mine? Ex-bărbatul ăsta al meu m-a enervat astăzi într-un hal fără de hal, spuse ea aruncându-i lui Edi o privire ursuză.
El zâmbi.
- Ai grijă să încui totul când pleci, spuse Ada și urmată de prietena ei, ieși. Se urcară amândouă în mașină și Ada își aprinse o țigară.
- Simt că înnebunesc, Sil, spuse ea scuturând scrumul pe geam. Știi, stau și mă gândesc: Cel care ne-a creat i-a spus primului cuplu să se înmulțească și să împărățească Pământul. Înțeleg că asta e moștenirea spirituală ce i s-a lăsat fiecărui bărbat și fiecărei femei. De ce nu pot oamenii să facă un lucru atât de simplu, fără să se certe și fără să sufere?
- Tu crezi că Dumnezeu a dat oamenilor misiuni simple vreodată? răspunse Silvia.
Ajunseră la poșta unde Ada trebuia să depună banii și pe urmă plecară mai departe.
- Unde mergem?
- Te iau cu mine într-o vizită. E vorba de un domn bătrân, un prieten al mătușii la care am stat în gazdă în ultimii ani de liceu și în timpul studenției. O să-ți placă. Știe să ghicească în cărți și eu ard de nerăbdare să-l întreb un anumit lucru.
Apartamentul bătrânului era micuț și curat, în perfectă ordine și nu avea nimic din ceea ce își imagina Silvia că ar fi putut conține casa unui vrăjitor. Când îi spuse asta mititelului domn în vârstă, simpatic și vorbăreț, acesta zâmbi:
- Datul în cărți e un hobby la mine, nu o meserie. Șmechera asta mică, zise întinzând mâna și ciupind-o pe Ada de bărbie, l-ar fi uitat de mult pe bătrânul ei prieten, dacă n-ar fi avut harul ăsta, spuse moșulică și plecă să-și aducă pachetul cu cărți.
Ada îi arătă cu capul o fotografie veche, a unei femei tinere, așezate la loc de cinste în bibliotecă.
- Mătușa mea, spuse ea. Se pare că a fost o dragoste foarte frumoasă între ei, în tinerețe.
Când bătrânul apăru cu cărțile în mână, Ada zise:
- Ei bine, vreau să știu dacă o să-mi găsesc vreodată bărbatul care mi-e hărăzit.
- Haida de, râse moșul, asemenea întrebări nu se pun. Întrebări la care cunoști răspunsul dinainte. Întreabă ceva ce nu știi. Nu trebuie să spui cu glas tare.
- Da, gata, mi-am pus întrebarea.
- Taie cărțile.
Bătrânul le înșirui pe pat, apoi le separă într-un mod numai de el știut și studie savant combinația care ieșise:
- Ei, ia te uită! Lucrul acela se va îndeplini dacă tu și cu el veți face într-un anumit moment al vieții, un anumit lucru. Ceva ce nici unul n-ați fi făcut cândva, în trecut.
- Vax albina, făcu Ada râzând. Asta puteam s-o spun și eu.
- E, vezi cum e Ada? râse bătrânul la rândul lui. Când îi spun ceva ce nu-i convine, îmi zice că habar n-am să văd în cărți, iar când i se arată ceva ce îi place, spune că la asta s-a gândit și ea.
- Da, dar trebuie să recunoști că nu mi-am pierdut niciodată încrederea. Întotdeauna s-a adeverit ce mi-ai spus și eu vin mereu la d-ta. Nu ?
Începură apoi să vorbească despre vremurile vechi și noi și bătrânul le servi cu dulceață făcută de el și cafea. Se făcuse târziu și Silvia începuse să dea semne de nerăbdare. Se ridicară și își luară rămas bun, când Ada o întrebă:
- Ia stai, nu vrei să-ți ghicească dânsul și ție?
- Ei da, chiar așa, d-ră, zise bătrânelul, de ce nu? Ce vrei să-ți spun, trecutul sau viitorul?
Silvia tăcu o clipă, pusă în încurcătură. Apoi răspunse:
- Nu, nu, mulțumesc.
Pe drum însă îi spuse Adei:
- Aș fi vrut mai degrabă să aflu un viitor paralel. Ceva în genul „Ce-ar fi fost dacă?”
„Ce-ar fi fost dacă cei doi bărbați care au existat în viața mea m-ar fi iubit. Paul și Dan. Deși e prea puțin probabil că dacă primul m-ar fi iubit, l-aș mai fi întâlnit vreodată pe cel de-al doilea. Da. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost să spunem ... în pielea Anei?”
Era un gând care-i dădea târcoale de mult.
- Și de ce nu l-ai întrebat? zise Ada zâmbind.
- Cred că mi-a fost frică de răspuns.
Și Silvia n-avea să uite niciodată intensa tulburare ce o cuprinsese din senin rostind aceste vorbe.


Cum am mai spus, anul acesta avea să aducă multe surprize. “Epoca Tănase” era în plină glorie. Conducerea institutului achiziționase câteva din acele aparate-minune și convinsese pe mai toți beneficiarii să le cumpere. Se întâmplă însă, că unul dintre ei, directorul filialei hidro la care domnul Marcu testase cea mai mare parte a echipamentului proiectat de fostul LCPH să le strice frumusețea de plan. El voia musai ca aparatura să rămână cea instalată de domnul Marcu și în plus voia o continuare a proiectului Hidromonitor, un soft care să adune datele de la toți traductorii și să le stocheze într-o unitate centrală, spre a fi folosite de programul făcut de Silvia cu d-na Maxim și cu Dan Vlasiu. Era practic vorba de veriga de legătură ce ar fi făcut ca ansamblul să fie, într-o primă formă aproape complet. Mai mult, dorea ca lucrarea să-i fie încredințată Silviei Linoiu. Această comandă, deși însemna pe moment pentru Petre și pentru Laura o pierdere financiară (pentru buzunarul propriu) neînsemnată, se dovedi în schimb o puternică lovitură morală. Și care pe viitor putea avea consecințe grave. Domnul Mazilescu intenționa să achiziționeze din Franța un program asemănător ca destinație cu cel cerut acum Silviei, de trei ori mai scump decât valoarea totală a lucrării de față. Se și vedea petrecând la Paris o vacanță de neuitat și iată că acum, un țopârlan din teritoriu, un provincial căpos se găsea să-i strice planurile. El și cu Silvia Linoiu, la al cărei nume simțea că face alergie. De câte ori își propunea câte ceva, fatidica femeie îi ieșea în cale.
Se înțelege că și el, și Laura, și Aida, și directoarea economică, îmbrăcate ca pentru zile mari, încercaseră să-l convingă cu fel de fel de argumente tehnice și „tehnice” să aleagă soluția pe care i-o propuneau ei. Dar fu cu neputință. „Þopârlanul” se dovedi incoruptibil și imposibil de îmbătat cu apă rece. El voia ca lucrarea să se facă, și încă repede: până în august.
Cei trei directori se retraseră ca să se sfătuiască. Dacă refuzau, s-ar fi interpretat – pe bună dreptate – că aveau ceva de câștigat personal din găselnița lor. Dacă acceptau lucrarea și aceasta reușea, ar fi dat prilej și celorlalți beneficiari să ceară ceva asemănător, ceva ce s-ar fi dovedit și bun și mult mai ieftin. Recunoscând că nu prea aveau deocamdată de ales, păstrară răul care li se părea cel mai mic și acceptară ca proiectul să fie demarat.


Silvia se plânsese adesea conducerii că nu mai avea cu cine face lucrările și că ea era nevoită să fie omul orchestră, bun la toate. Avea nevoie de cineva care să se priceapă la programare, ori măcar o persoană care s-o mai degreveze de problemele organizatorice. Venise pe atunci și la noi, importată din sistemul de organizare occidental, ideea acreditării firmelor românești la un standard internațional, ISO 9001, sau ceva de genul ăsta, și “asigurarea calității”, prescurtată AQ, era o noțiune pe buzele tuturor. Asta avea să fie la IREEN o treabă formală, birocratică și extrem de migăloasă, în plus improprie unui institut care măcar cu numele avea ca profil cercetarea pe lângă alte activități ca proiectarea, expertiza etc. De ce? Pentru că acest AQ implica elaborarea unor proceduri de lucru. Cum să procedurezi însă o activitate atât de atipică precum cercetarea și chiar proiectarea de aparatură, activități ce însemnau prin definiție o căutare a noului, o abatere de la rutină ? În plus, a ți se cere să expui pe larg tot ce stătuse la baza elaborării unui proiect (și aproape fiecare proiect al fostului LCPH era o invenție ori cel puțin o inovație nebrevetată) astfel încât oricine să-l poată continua, însemna nici mai mult nici mai puțin, un furt intelectual. De altfel zeci de suluri de calc și de dischete aveau să dispară în timpul „guvernării Tănase” din arhiva institutului. Precaută și prevenită, Silvia, profitând de debandada creată de veșnicele mutări, subtilizase exemplarul original al proiectului Hidromonitor.
- De acum proiectul se află numai la noi, încuiat în dulap, spusese Silvia și d-na Manu o privise uimită.
- Te-ai schimbat, Silvia, spuse dânsa. Nu te recunosc.
- Cu hoții nu poți să te porți decât ca un hoț, răspunse ea. Eu n-o să-l scot afară din IREEN, dar nici nu vreau ca altul să facă treaba asta ori să-l distrugă. N-am încredere în ei, d-nă Manu.
- Și bine faci fetițo.
Revenind la problema AQ-ului, trebuie spus că Silvia pe lângă lucrările ei, se mai procopsise cu o sarcină – de altfel cea mai grea. Ca șef de colectiv, era obligată – după cum spuneau regulile „calității” să elaboreze un manual cu toate aceste proceduri. Și Silvia, care până atunci se străduise să scrie materialele cât mai clare și cât mai concise, își spărgea mintea acum, cum să exprime lucrurile cât mai încâlcit, cât mai eliptic, astfel încât nimeni să nu poată lua de-a gata rezultatele atâtor și atâtor ani de muncă pentru a le valorifica în scop personal. Avea pe cap în plus și ultimele retușuri la programul vechi și venea acum și noua lucrare. Deși se bucura în sinea ei că dreptatea fusese cumva, măcar în parte, repusă în drepturi și își zicea că de acum avea într-adevăr pentru ce rămâne, se întreba cum o s-o scoată la capăt singură. Firește, d-na Manu și băieții o ajutau cât puteau, dar erau lucruri care îi depășeau ca nivel de cunoștințe, erau treburi de inginer. Conducerea îi promisese că îi va găsi un om și îi fu repartizată o tânără absolventă, în care Silvia, ca omul cinstit, își pusese mari speranțe. Cruntă avea să-i fie dezamăgirea când avea s-o cunoască personal și s-o aibă lângă ea în birou, în fiecare zi. Fata nu numai că nu era obișnuită și nu voia să facă nimic, dar era și de o aroganță fără margini; venise în plus, după cum Silvia avea să afle în curând, în institut cu niște relații extraordinare.
Prima dată când îi dădu să facă o temă de programare, tipa răspunse țâfnoasă:
- Eu nu știu să fac așa ceva. Eu am terminat metalurgia.
- Nu-i nimic, răspunse Silvia, ai să înveți; nimeni n-a știut de la început. Ai aici cărțile necesare: unde nu înțelegi, mă întrebi pe mine.
- Îmi pare rău, ori îmi dați să lucrez în domeniul meu, ori mă lăsați în pace, zise tânăra cu tupeu.
- Nimeni nu lucrează aici strict în domeniul în care s-a pregătit. Știai asta când te-ai angajat aici!
- Am venit aici prin transfer în interesul serviciului! răspunse ea și le flutură pe sub nas niște hârtii. Dvs. m-ați chemat, nu eu am dat buzna.
Silvia înțelese nu numai că individa n-avea să o ajute nici măcar cu o hârtie dusă la blocul turn, dar va fi un ghimpe în coastă, un veșnic prilej de enervare. În plus va trebui să muncească tot ea ca să-i asigure leafa. După o luna de conviețuire nu mai era un secret pentru nimeni că ea pleca și venea când voia, făcea ce voia, și nici nu părea să se sinchisească măcar că șefa ei există. După trei zile de absență, când apăru la servici ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, Silvia se postă în fața ei și o privi îndelung până aceasta catadicsi să își ridice ochii din poșeta unde se apucase să scotocească.
- Ai întrecut orice măsură, zise. Nu ți se pare?
- Am avut copilul bolnav, don’șoară. Soțul meu e plecat și a trebuit să stau cu el. Silvia o privi atent: avea machiajul perfect și unghiile proaspăt vopsite. Nu prea arăta a mamă care nu a dormit de trei nopți.
- Și era așa de greu să dai un telefon și să ne anunți și pe noi, să știm ce e cu tine dacă eram întrebați mai departe?
- Credeți că de asta îmi ardea mie? Dar bineînțeles, ce știți dvs., care n-ați avut niciodată bărbat sau copil!
Silvia, care devenise foarte sensibilă la orice aluzie la viața ei personală, ori la fizicul ei, avu o poftă nebună s-o cârpească. Pentru orice eventualitate, ca să nu cadă în vreo ispită, își vârî mâinile în centura pantalonilor.
- Nu fi atât de sigură, pufni în schimb cu dispreț. Cine ți-a predat biografia mea, a sărit pesemne un capitol.
Făcu o pauză. Apoi zise:
- De acum, când ai o problemă, fii amabilă și informează-mă.
- Bine, don’șoară, răspunse în silă subalterna ei, continuând să caute în poșetă.
- Și te rog să mi te adresezi cu „d-nă inginer șef” îi aruncă Silvia peste umăr.
În timp ce individa se ducea pe culoar să fumeze, Silvia, rămasă singură cu d-na Manu, își scoase ochelarii și își puse capul pe birou. D-na Manu tăcuse, cum avea să tacă de fiecare dată, la cererea expresă a Silviei de a nu interveni, dar acum explodă:
- Cred că o s-o strâng de gât într-o zi pe nesimțita asta. Când tu nu ești aici își aprinde mereu țigara în birou, deși i-ai atras atenția că aici nu se fumează, și știe că și mie ca și ție, ne vine rău de la miros.
Silvia oftă, obosită. O ură adâncă, veche, pentru genul de om pe care tipa îl reprezenta, refulase acum. Nu ura femeile care aveau ceea ce n-avea ea: un soț și copii. Dar le ura din tot sufletul pe acelea care se foloseau de maternitate ca de o armă: întâlnise în facultate, destule asemenea „mămici” de profesie. În plus, a te lăuda cu lucruri ca frumusețea, norocul, succesul la bărbați, ori căsătoria, cu merite ce nu-ți aparțin în general și a râde de cei pe care natura nu i-a înzestrat tot atât de mult – gândea Silvia – era ca și cum ai fi râs de însuși Dumnezeu, care hotărâse cât și ce dă la naștere fiecăruia.
Își dădu însă seama că nu putea face nimic. Se plânsese direcțiunii de „cadoul” primit. Petre Mazilescu spusese, cu prefăcută uimire:
- Și ce vreți, să vă fac eu ordine în parohie? Ne-ați cerut un om, noi vi l-am dat. Nu e vina noastră că nu știți să vă impuneți în fața oamenilor.
Laura era și ea de față.
- Nu te uita așa la mine, zise de sus Doamna de Fier. Un șef fără autoritate trebuie ori să-și dea demisia, ori să suporte consecințele.
- Foarte bine, începând de luna viitoare eu n-o mai pontez, zise Silvia. În ceea ce mă privește, perioada ei de probă a expirat. E ca și cum n-ar mai face parte din colectivul meu. Înțeleg că n-am competența s-o dau afară. Dar din munca mea eu n-o mai plătesc.
- Ba da, zise Laura calm, ai s-o plătești.
- Și dacă nu?
- Dacă nu, spuse Petre Mazilescu, rânjind, ei bine, don’șoară Linoiu, și dl. Marcu s-a încăpățânat pe vremuri să facă la fel. Sper că ai suficientă inteligență să înveți din greșelile altora.
Amândoi se uitau la ea și unul la altul, mustăcind cu subînțeles și Silvia îi simțea gata să pufnească în râs. Ieși, fără să mai spună ceva.

- Asta e, n-am autoritate, izbucni ea în fața d-nei Manu, într-un moment când rămaseră singure. Nu mă pot impune în fața oamenilor.
- Nu, fetițo, aici nu-i vorba de asta. Nu e că n-ai autoritate tu, ca om, ci că nu dispui de pârghiile pentru a acționa. Ești ca un judecător care nu se teme să dea o sentință, dar care nu are un executor însărcinat să o ducă la îndeplinire. E un viciu de sistem, nu un defect personal. Scârba aia care conduce IREEN-ul are dreptul oricând să-ți concedieze oamenii, dar tu, ca șef de colectiv, nu te poți descotorosi de unul care te sfidează. Nu poți să ai autoritate asupra cuiva, dacă instituția îți restrânge prerogativele și în plus te mai și amenință când vrei să te folosești de puținele pe care le mai ai.
Silvia oftă, din adâncul inimii. Nu întrevedea nici o ieșire.


De multe ori, dramele personale vin când te aștepți mai puțin. Și printr-o nenorocită fatalitate, câteodată când ești prea prins de alte probleme ca să mai ai timp și de ele.
Într-o noapte, Silvia fu deșteptată din somn de un telefon. Aproape că nu recunoscu vocea de la capătul celălalt.
- Silvia, tu ești ?
- Da, cine-i acolo ?
- Nu mă recunoști ? Sunt Ana, ... fosta ta colegă.
- Ana ! exclamă Silvia al cărei somn se evaporase instantaneu. Unde ești ? Ce s-a întâmplat ?
- Nimic, numai că am mare nevoie să te rog ceva. Silvia, ai să mă ajuți, nu-i așa ?
- Dar unde ești acum ?
- Sunt la Roma. Mă pregătesc să vin în țară. ... Silvia, mă poți găzdui la tine, un timp ? Sunt foarte speriată. Mă urmărește cineva, un admirator fanatic.
Silvia, care în primul moment se speriase și ea, când auzi ultimele cuvinte, se liniști și o pufni râsul. Un mic impuls de răutate o făcu să spună :
- Ei, „Ani”, știi că ești o figură? Ai aproape 30 de ani și tot îți mai închipui că bărbații fac coadă în spatele tău. Viața nu te-a maturizat deloc. Poate individul nu-ți urmărea decât geanta.
- O, Silvia, te rog, e foarte grav, nu e nimic de râs și nu e o închipuire de-a mea.
- Dar unde e Dan?
- ... M-am despărțit de Dan, spuse Ana după o oarecare ezitare. Nu puteam fi iubita unui bărbat ... care mai are o iubită.
Șocul acestei vești și spaima sinceră de adineauri din glasul Anei o făcură să exclame, spontan:
- Bine, de acord, poți să stai la mine cât vrei. Când vii în țară?
- Mâine, la 4, aterizează avionul la București. Ai să mă aștepți?
- Da, voi fi acolo.
A doua zi Silvia veni la servici cu mașina. Își luă o rezervă rezonabilă de timp și plecă mai devreme ca să nu întârzie. Când ajunse pe la Piața Dorobanți, norii grei ce pluteau deasupra capitalei se lichefiară și o ploaie cu spume, un adevărat diluviu se porni din înalt. Un frig de gheață se lăsă în plin aprilie. Cerul se întunecă și Silvia fu nevoită să tragă pe dreapta, căci nu mai vedea nimic cu toate că ștergătoarele de parbriz erau reglate la turație maximă. Cât trecuse oare? Zece minute, un sfert, o jumătate de oră? Când ploaia își mai pierdu din intensitate, încercă să-și reia drumul. Dar fu cu neputință. Bătrâna carapace nu voi să se urnească și tânăra femeie, disperată, cu apa șiroindu-i în păr, ridică capacul motorului și începu să privească înăuntru. Silvia nu era un mecanic prea bun. Logica ei stabilea întotdeauna legătura dintre efect și cauză și își dădea seama perfect unde era buba. Dar nu avea manualitate, era neîndemânatică; șuruburile și căpăcelele îi scăpau printre degete; în plus, vederea n-o ajuta în poziția aceea, aplecată îi era greu să-și țină ochelarii, iar acum în semiobscuritatea ce se lăsase, cu apa ce-i șiroia pe față era întru totul neajutorată. Lacrimi fierbinți începură să-i curgă pe obraji și mângâind cu o mână capota mașinii, șopti cu deznădejde:
- Te rog, carapace bătrână, nu mă lăsa tocmai acum!
Se urcă la volan, dar încăpățânata mașină tot nu voi să se miște. Neștiind ce să-i facă, cu ochii pe ceas, Silviei nu-i rămase decât s-o încuie și să o pornească spre stația de autobuz. Aștepta deja de câteva zeci de minute bune, când luă aminte la fluviul uman ce trecea pe bulevard încolo și încoace.
- Nu mai stați, auzi spunându-se, RATB-ul e în grevă, mergeți la metrou.
Un oftat ieșit din zeci de piepturi se făcu auzit și masa de oameni care stăteau pe loc începu să se destrame. Silvia se uită disperată la ceas. Cele câteva taxiuri pe care le văzuse erau luate cu asalt de lume. Metroul nu i-ar fi fost de nici un folos și ea mai încercă o dată, cu o energie disperată, să pornească mașina. Pesemne că motorul se răcise între timp și ca prin minune hodoroaga porni la sfert de cheie.
„Slavă Domnului gândi Silvia, era și timpul. Oricum, o să întârzii”. Era ora de ieșire a oamenilor de la program și arterele erau supraaglomerate; la fel și sensul de ieșire din București al șoselei spre Ploiești. Mașinile mergeau bară la bară. „Haideți, haideți odată”; izbi neputincioasă cu pumnul în volan. „Patru și zece; patru și un sfert, patru și douăzeci”. „Ah, încă puțin, încă puțin!”
Limbile ceasului trecuseră de „și jumătate” când Silvia ajunse în sfârșit pe platforma din fața aeroportului. Parcă mașina și aproape fugind, intră înăuntru.
„Vă rog, zborul Roma-București, la ce terminal?” „Vă rog, nu știți, pasagerii ...” Se învârti încolo și încoace multă vreme până când acceptă în sfârșit ideea ... că o pierduse, că era cu neputință să se mai regăsească. Da, o pierduse și o nălucire ciudată îi flutura aiurea prin fața ochilor. Avea senzația că o văzuse pe drum, o fracțiune de secundă, într-o mașină ce gonea nebunește pe sensul celălalt. „Sau să fi fost doar o plăsmuire a minții mele?”



*
Bărbatul o lăsă jos, îi dezlegă mâinile și îi scoase batista din gură. Aprinse lumina.
- Aici suntem doar noi doi, iubito. Casa asta am cumpărat-o pentru tine. În anii aceștia, nesfârșiți, cât am așteptat până ne-am întâlnit din nou. E un dar care ar încânta orice femeie.
- Þi-am mai spus, zise tânăra cu fața scăldată în lacrimi, singurul dar pe care vreau să mi-l faci e libertatea. Nu pot trăi într-o închisoare. Nu pot să cred că asta vrei să fii – temnicerul meu. Uite! zise ea arătându-i degetele învinețite și semnele de la elasticul care îi strânsese fața.
- A trebuit să mă comport așa fiindcă acolo unde am stat prima dată un strigăt i-ar fi atras pe toți. Aici poți să țipi cât vrei. Și n-ai unde fugi. Dincolo de gardul ăsta – arătă el cu mâna un zid înalt de trei metri ce se profila alb și compact prin fereastră, nu vei putea trece niciodată, altfel decât ca soție a mea.
Îngenunche lângă ea și îi cuprinse picioarele cu brațele. Când vorbi din nou, pasiunea reprimată atâția ani, ura împotriva destinului, adorația obsesivă pentru ființa ce era în sfârșit, acum, în puterea lui, făcură ca glasul său să vibreze straniu.
- Ana, cândva mi-ai spus că nu mai poți iubi o ființă pentru care ai făcut un sacrificiu, și că ajungi s-o urăști. Eu am sacrificat TOTUL pentru tine și totuși n-am să te pot urî niciodată. Ana, tu ești pentru mine acest TOT. Pentru tine le-am făcut pe toate, am îndurat umilințe dincolo de orice limită.
Prin minte îi treceau, fantomatic, frânturi de amintiri: femeia aceea grasă – soacra lui – ținându-i predici moralizatoare; prietenii din cartier și rudele râzând pe la spate când îl vedeau de braț cu acea fecioară învățată, ridicolă prin înfățișare și pretenții, care îi refuzase ascunzișurile cele mai intime ale trupului ei. Revedea aievea strălucirea ochilor ei atunci când îl văzuse făcând dragoste, de unul singur, cu năluca lui ....
- Ana, chiar și ce s-a întâmplat atunci, a fost din iubire pentru tine, pentru că n-am vrut să trec peste refuzurile tale pudice, nu m-am simțit în stare să pângăresc copila din tine. Ana, ceea ce simt în fața ta e tot ce a mai rămas omenesc în mine ...
Văzând că femeia din fața lui tăcea ca și cum nu l-ar fi auzit, continuă cu și mai mare tulburare:
- Și apoi, când te vedeam zi de zi, la Milano, cu bărbatul acela flușturatic și cu ochii în toate părțile, când îți vedeam privirea cu care îl învăluiai, mă întrebam de ce e viața atât de nedreaptă. Iar acum, când inima ta e liberă în sfârșit, iar eu sunt liber la rândul meu și pot să-ți ofer tot ce poate oferi un bărbat unei femei, nu-ți cer decât atât: să-mi devii soție. Or să vină aici preotul și ofițerul stării civile. Tu nu trebuie decât să spui „da”.
Asemenea scene se repetară în nopțile care au urmat. El o scula din somn, și cuprins de delirul său de neînțeles, o făcea să asculte, ore în șir, până ce capul îi cădea chinuit, nemaiputând sta trează și atunci el o scutura și o trezea din nou și numai când ea spunea „da” o lăsa să se culce la loc. Înțelesese că n-avea rost să se mai opună. Nu exista scăpare. Era în posesia unei forțe întunecate și implacabile.
De câteva ori el luase cuțitul de pe masă și plângând se zgâriase pe piept până la sânge, iar ea, înnebunită, ca un șoarece într-un sac închidea ochii și își înfunda degetele în urechi, țipând la rândul ei cât o ținea gura. În rest, ea devenise ca un automat. Îi promisese tot ceea ce el îi ceruse: că se vor căsători și vor pleca pentru un timp în Italia.
În ultima zi înaintea plănuitei căsătorii, bărbatul o întrebase din nou și ea răspunsese „da”. El fusese foarte tulburat toată ziua. Nu mâncase și nu vorbise. O lăsase singură mai tot timpul. Spre seară revenise. Strecurându-se în cameră, prin spatele ei, fără ca ea să-l simtă, o văzu uitându-se la televizor, într-o atitudine de totală detașare, de abandonare absolută. Atunci el se trezi ca dintr-un vis și înțelese că ea era indiferentă, indiferentă la zbuciumul și la suferința lui. Îi veni să se dea cu capul de pereți, acolo, chiar în fața ei, dar știa că n-ar fi mișcat-o. O furie oarbă îi întuneca mintea și în timp ce un glas pe undeva pe la periferia ființei lui îi striga disperat să se oprească, brațul său lovi o dată și încă o dată, și încă o dată ....


Silvia avea să afle despre moartea Anei de la televizor și din ziare. Asasinul fusese prins: era vorba de un odios criminal și violator în serie care făcuse o obsesie pentru femeile frumoase și singure, căutat și de poliția din Republica Moldova și Federația Rusă, având o rază de acțiune pe trei țări și poate și mai multe. Faptul că el nu recunoscuse crima, declarând doar că găsise cadavrul în pădure și îl violase nu schimba cu nimic lucrurile și nu-l făcuse mai puțin odios, căci opinia publică nu credea o asemenea minciună.
În mod obișnuit, o atare veste ar fi menținut-o pe Silvia într-o stare de șoc săptămâni întregi. Dar ea fu nevoită să-și revină, chiar de a doua zi, căci problemele cotidiene legate de servici nu se sinchiseau de ce era în sufletul ei.
Încercă să discute cu Laura, sperând că va găsi la ea acea solidaritate ce îi unește pe oamenii care au avut o pierdere comună : în definitiv Ana fusese și colega ei în facultate. Dar figura impasibilă a d-nei Tănase o lămuri pe deplin că nu putea găsi la ea compasiune și alinare.
- A, da, știu, mititica aia pe care o curta fostul tău bărbat, rosti ea indiferentă. Nu credeam că ai vreun motiv special s-o regreți.
Vorbele spuse și faptul că pomenise numele lui Paul o făcură să simtă un fior de gheață pe șira spinării.
Colegii ei de laborator erau cu toții șocați. Dar ei n-o cunoscuseră, nici unul, așa cum o cunoștea ea.
Abia acum înțelegea Silvia, pe deplin, ce voise Ana să spună prin „handicapul frumuseții ei”. Handicap ce avea să-i fie, în cele din urmă, fatal. Își aminti fabula aceea a lui Anton Pann în care omul se întreba, prostește, de ce stejarul, cât e el de mare, face niște ghinzi minuscule, iar vrejul de bostan ce nu se ridică nici un metru de la pământ rodește ditamai dovleacul. Precum istețul din fabulă nu se lămurise de ce făcuse Dumnezeu să fie așa decât când îi căzuse în cap o ghindă, realizând ce s-ar fi întâmplat dacă îi cădea un dovleac, tot așa găsise și ea acum, consternată, răspunsul la o întrebare pe care în adolescență și mai târziu și-o pusese de nenumărate ori: oare de ce ea nu fusese înzestrată cu frumusețe fizică? Șocată, înțelegea acum că ea, precum Ana, lipsită de acel feroce instinct de apărare al altora, ar fi fost o pradă la îndemâna oricărui prădător. Frumusețea se putea transforma într-o armă în mâna unei femei ca Ada (în sensul bun) ori Laura (în sensul rău), dar pentru fosta ei prietenă fusese un cuțit cu două tăișuri. Da, urâțenia era un fel de mimetism, un mijloc de camuflaj, ca acea piele verde a șopârlei ce scapă nevăzută printre frunze. Își aminti de scena cu italianul. Ea însăși fusese strălucitoare și șocantă pentru cinci minute și își dusese la îndeplinire planul. Dar pe urmă, nu înfățișarea ei comună, nu obișnuita ei urâțenie îi oferise o ieșire onorabilă din ceea ce putea deveni o aventură penibilă?
Și mai era ceva: răspunsul vieții la întrebarea pe care n-o pusese bătrânului ghicitor în cărți: fusese așadar un extraordinar noroc faptul că Paul și Dan n-o iubiseră? Că nu fusese ea aceea? Oare soarta o păstrase pentru altcineva ... la un anumit moment al vieții? Și încă un lucru venea s-o șocheze. În acele ore fatale, ceva mai presus de voința omului o împiedicase s-o salveze pe Ana. Își amintea cum o învinovățise în trecut. Pe atunci nu înțelesese că vina ei venea din slăbiciune, nu din exces de putere. Plătise Ana acum pentru acea slăbiciune? Fusese vinovată într-adevăr? Mai existau și alte vini pe care ea, Silvia nu le știa? Sau ăsta fusese, pur și simplu, destinul ei?
Când era la servici și se concentra asupra muncii, deloc ușoare, n-avea timp să-și bată capul cu asemenea gânduri, dar pe urmă, când rămânea singură, ele izvorau ca dintr-o rezervă ascunsă a minții. O senzație de teamă de viitor, de frică de cruntul moment al judecății, ce îl presimțea că va veni și pentru ea.
Momentul scadenței, când toate greșelile, șovăielile și neputințele se contabilizează și se plătesc.


Silvia își închise calculatorul cumpărat nu demult și își scoase ochelarii. Toată după amiaza plouase și vântul nu se oprise. Crengile plopului ce veneau aproape de geamul ei se zbătuseră frenetic, ca aripile unei păsări prinse în laț. Acum se înserase și vântul stătuse, dar ploaia continua să se audă ritmic în tabla balconului.
Era atât de tulburată, de cufundată în gânduri că nici nu auzi clinchetul soneriei. Abia când sună a doua oară tresări, își puse ochelarii și se duse să deschidă. Când îl recunoscu pe bărbatul înfășurat într-un fulgarin albastru, șiroind de apă din cap până-n picoare, îi scăpă involuntar un mic țipăt :
- Ah !..
Dacă nu i-ar fi fost atât de familiari ochii aceia ce aveau acum o expresie rătăcită, nu l-ar fi recunoscut. Nu putu decât să se bâlbâie, căci șocul o lăsase fără putința de a vorbi coerent.
- Dan ... tu aici ... ce cauți ?
- Am venit să-mi iau rămas bun, răspunse el cu glas șoptit și Silvia, uitându-se la el își dădu seama că îmbătrânise cu cel puțin zece ani.
„Da, să-mi iau rămas bun. De la trecut.”
Voind să fugă pe moment din fața acestei apariții, ea se duse să facă o cafea și el, scoțându-și mantaua, se așeză în fața caloriferului, pe vine, uscându-și mâinile. Când Silvia reveni și șocul surprizei se estompă oarecum, ceva din intimitatea de odinioară se restabili între ei.
- Ce faci ... aici? spuse ea, deși își dădea seama că întrebarea era prostească.
- Am venit la înmormântare. Am fost, știi ... la ai ei. Ei n-au știut nimic ... despre noi ... despre cearta noastră. M-au îmbrățișat ca pe cineva din familie. Am simțit că pică cerul pe mine ... Numai eu sunt vinovat. Eu am omorât-o pe Ana. Toată viața care mi-a mai rămas am să mă simt ca și cum i-aș fi înfipt eu cuțitul în piept.
Și Silvia, privind lacrimile care i se scurgeau din ochi, fără măcar ca el să încerce să le rețină (era prima dată când vedea un bărbat plângând), simți o durere surdă în dreptul inimii, ca și când durerea ar fi fost un fluid care trecuse într-o clipă de la unul la altul.
- Nu, Dan, încercă ea să-l mângâie, nu poți să spui așa. Nu poți fi vinovat de un lucru ale cărui consecințe nu le poți prevedea. Și în acel moment chiar crezu ceea ce spunea.
- Nehotărârea mea, neputința de a fi fericit cu ceea ce am, inima mea nesătulă, asta m-a distrus. M-a distrus în cele din urmă. Oare oi fi fost blestemat?
- Nu-ți aduci aminte ce spunea părintele Gabriel?
El nu-și putu reține un zâmbet, printre lacrimi.
- N-am prea luat niciodată în serios ce spunea nea Gabi.
- Ei bine, eu da. Și multe lucruri s-au potrivit întocmai. El spunea că suferința acționează ca un feed-back. Îndată ce ai înțeles unde ai greșit, suferința încetează.
- Suferința mea e definitivă, ca și greșeala mea. Nu numai față de Ana am greșit. N-am uitat ce mi-ai spus ... atunci: că viața mea s-a bazat numai pe greșeli. Silvia, ... ai să mă poți ierta vreodată?
- Pentru ce?
- Pentru ... tot.
- N-am ce să-ți iert.
- Asta înseamnă că nu poți să mă ierți.
Atunci Silvia își aduse aminte de tot ce se întâmplase în trecut, de primele lor dialoguri, de promisiunile făcute cândva la țărmul mării, apoi de egoismul cu care el mersese până la capăt în noua lui pasiune, de nepăsarea cu care se întorsese la 180 de grade, de necruțătoarele spectacole pe care le dăduse cu iubita lui – în fața ei. Își mai aminti și acel final de după final al relației lor, când el, cu bună știință și cu un scop precis, încercase s-o seducă.
„Aici cel puțin am fost chit, și eu am fost într-o situație similară incorectă față de el, în intenții, dar nu și în sentimente”.
El o privi intens și cu aerul acela de vinovăție și ea spuse:
- Tu ai fost sincer, în felul tău față de fiecare dintre noi. Ai dăruit atât cât poți tu ... să dăruiești. Ana a știut asta ... și a acceptat. La un moment dat însă ... n-a mai putut. Fiecare vârstă are aspirațiile și exigențele ei. Probabil că începuse o etapă când avea nevoie de stabilitate și calm, iar tu erai încă în aceea a căutării de sine. Ritmurile voastre nu s-au mai sincronizat. Asta a fost.
- S-a sfârșit. S-a sfârșit cu căutările mele. Odată cu ea am murit și eu. Știi, nu mi-a mai rămas nimic de la ea, nici o amintire. Când ne-am certat, ea și-a luat toate lucrurile.
- Așteaptă puțin, spuse Silvia într-o străfulgerare de inspirație.
Și scoțând dintr-o pungă o eșarfă de culoarea untului, o aduse și i-o înfășură lui Dan în jurul gâtului.
- A fost ultimul ei dar pentru mine. Un dar de rămas-bun. Mi-a purtat noroc. E o eșarfă vrăjită. Un talisman.
El tăcea, mângâind mecanic mătasea.
- Ce ai să faci acum? întrebă Silvia, aproape în șoaptă.
- Nu știu. Cred că o să mă stabilesc în Italia. Nu mă mai leagă nimic de lumea de aici, nu mai e nimic din ce-a fost ... Vrei totuși să rămân, pentru tine? Ești singura mea legătură cu un trecut ce nu-mi mai aparține.
Silvia simți o durere în inimă, simți ispita de a-l lăsa din nou înăuntru ... înăuntrul vieții ei.
„Nu, nu, Silvia, șopti repede și speriat un glas interior, nu accepta un asemenea compromis, o iubire pe jumătate în care tu n-ai fi decât substitutul altei iubiri ...”. Își aminti apoi imaginea acelei femei cu copilul ei, înaintând prin valurile de zăpadă ...
- Nu, răspunse ea cu glas tare. Nu pentru mine. Mai există cineva în trecutul tău care te poate face să te întorci.
- Cine? exclamă el surprins.
- Soția ta. Ea te iubește ... Întoarce-te la ea și la fiul tău.
- Crezi că ea m-ar putea ierta, după tot ce i-am făcut?
- Necunoscute sunt căile inimii ... ale unei inimi de femeie. Poate că tu n-ai ierta-o într-o situație similară, dar ... o femeie judecă altfel decât un bărbat.
Înțelese că mintea lui asimila ideea și se avânta acum, cu toate forțele pe acest neașteptat drum salvator. E incredibil cu câtă disperare se agață sufletul omului de ceea ce i-a mai rămas, de ceea ce cândva ignorase cu desăvârșire. Când îl conduse până la ușă și îl văzu plecând, știu că ieșise din viața ei pentru totdeauna. N-aveau să se mai revadă niciodată și ea avea să audă, după un timp, că el se stabilise în Italia și că își luase acolo soția și copilul. Iar ea își avu mica ei parte de fericire, gândind că fusese, cumva, artizanul acestei regăsiri.