Roșu inundant.
Asta ți s-a dat pentru nouă zile. Tu nu ai fi îndrăznit vreodată să alegi o cameră cufundată în roșu, cu atâtea nuanțe încât în mijlocul ei ai impresia că înoți într-o mare însângerată, iar râurile de sânge vin dinspre mai multe corpuri deodată, unele curate și vii, altele umbroase și seci, câteva sensibil-inocente, dar și multe, prea multe învolburate, chiar și unele năvalnic-doritoare și bucurându-se de amoruri. Roșu stacojiu, roșu carmin, roșu cărămiziu, roșu de burgundia, roșu grena, roșu stins, roșu incandescent, roșu venețian, roșu tizian, roșu corai, roșu mortifer. Dacă nu ar fi abul pereților și evantaiul stil chinezesc, negru, care se întinde pe tot peretele, dacă nu ar fi ferestruica de pe peretele înclinat al mansardei, sau măsuța din sticlă transparentă cu irizații albe, ficusul viu și micile scăunele rotunde, turcești, din piele, cu arabescuri, dacă nu ar fi covorașele pastel și lemnul curat al parchetului, te-ai simți captivă într-un spațiu-corp deschis, ca și cum ai locui într-un pântec uriaș. Sufocant.
Nimicuri.
Despachetezi. Ritualurile de înfrumusețare a locului, dai amprenta unică, parfumul tău, micile obiecte, bijuteriile, cărțile, eșarfele, sandalele, rochiile indiene, câteva fructe, netbook-ul alb și, întotdeauna fidele ție, creioanele, carnetul de notițe. Camera se îmblânzește, erosul năucitor și mult prea artificial ce a vrut să fie amprentat aici de străpânii casei nu mai este la fel de dezagreabil ca la prima vedere. Nu generaliza, ție îți este dezagreabil excesul, extrema, prea multul, din orice; tu ești poate cea care simte necesitatea continuă a unui echilibru, chiar și în micile sau marile dezechilibre. Altora pesemne le-ar fi plăcut aici, în spațiul ăsta cvasi-oriental. Fii sinceră, și ție ți-ar fi plăcut dacă ar fi fost totul în nuanțe de albastru sau verde sau nisipiu-auriu. Orice, dar nu stridența. Te miră încă întâmplarea, cu ironia ei, te întrebi ce sens are, dacă o avea vreunul, în timp ce lași apa să curgă pe corp, din creștet până pe glezne, curgând pe faianța maronie a cabinei de duș. Pământesc totul aici, îți spui, surâzând, fiindă exact asta încerci de ceva vreme: te împaci cu pământirea. Tu, suflet-spirit al aerului și al apelor, iată-te acum în mijlocul unui carnal și al unui pământesc strivitor, hai, simte-l, atinge-l, palpează-l, modelează-l, respiră-l, cunoaște-l, fă-ți-l prieten, primește-l. Ca și cum altceva nu ar exista pe lume, imaginează-ți asta, simplu, închipuie-ți că nu ai cunoscut niciodată altceva și nu ai nicio altă reprezentare despre pământ. Și, în timp ce îți îmbraci rochia-salopetă, indiană (luată în urmă cu doi ani din Barcelona, deși nu asta căutai, ci o rochie spaniolă), toată în arabescuri alb-maronii-cărămizii, îți strângi părul rapid și îți accentuezi buzele cu un ruj corai, discret, te surprinzi gândind că ai fi preferat ca zilele astea, cât stai în camera asta, să fii daltonistă. Și te învăluie un dor de tot ce este acvatic, o tânjire cutremurătoare, care îți zguduie corpul, tremuri și mâinile nu mai reușesc să închidă ușa, inima se zbate dureros, cobori pe scările în spirală abia călcând, ieși pe poarta casei într-o fugă, parcă ai fi alungată de spirite. În orașul acesta cu ziduri din anul o mie o sută, orice colț de stradă deschide spații-fantomă.
Pasarela.
Străduțele înguste, împrejmuite de trandafiri, care duc dinspre gară spre cetate, par că adăpostesc sub ele alei antice. Îți petreci privirea pe fiecare casă, aerul vibrează în jur ca într-o reverberare de timpuri, când se dezvăluie fragmente de locuri din secole diferite. Nu cunoști corpul orașului, nici locurile, mergi la întâmplare, însă familiaritatea locurilor este atât de stranie, încât senzația că orașul te trăiește și te recunoaște este halucinantă. Pașii urmează o hartă imaginară sau deja văzută, deja trăită, nu ai habar, nici nu ai vrea să știi totul, până la capăt. Engimaticul îți este natura. Și oricum știi că nu ai cum să te pierzi, nu ți s-a întâmplat niciodată, tocmai fiindcă adori rătăcirea, mersul fără repere, felul în care lucrurile pe lângă care treci îți povestesc istoria lor de viață și de moarte, sau chipurile care te lasă, pentru câteva secunde, să le întrevezi trăirea, scurt-metrajul pe care îl surprinzi și care se păstrează în tine, îți clădește lumea interioară, o animă.
Cafea, limonadă, sfârșitul secolului XIX.
Lucrul cel mai greu, când urci spre cetate, nu este să alegi unde să te așezi, ci să percepi vibrația adevărată a locului, în timp. Reverberațiile. Să te desprinzi din aici-și-acum-ul impus de prezent și să te lași purtat de acel acolo-și-atunci. Nu știi încă de ce ai ales tocmai acea cafenea, culmea este că ai ales-o de-acasă, când căutai banalele informații despre orășel, și ai dat peste imagini și descrierea istorică. Atunci ai simțit frisonul, în tot corpul, dar mai intens în creștetul capului. Din momentele acelea ai ales. Ai ignorat apoi cele citite, ai șters totul din zona conștientă, rațională, a rămas pesemne frisonul înscriptat în sine, în corp, subtil, el te-a condus, aproape circular, de pe o străduță pe alta, de la un zid al cetății la altul. Mergeai cu răbdare, fără să știi concret ce cauți, fără să îți amintești sau să te gândești la ceea ce văzuseși cu câteva săptămâni în urmă. Te-ai oprit atunci când ai avut în fața ochilor grădina de lângă zid, măsuțele de lemn și cascada de iederă, eflorescența multicoloră a jardinierelor. Era cald, extrem de cald și îți doreai doar să te așezi, să bei o cafea, o limonadă rece și să scrii. Te-ai așezat mai întâi acolo, la una dintre măsuțe, dar privirea ți-a fost atrasă, magnetic, de căsuța veche în care era amplasată cafeneaua. Te chema. Lăuntric. O auzeai în tine. Intrigantă și tulburătoare. Ai resimțit frisonul, tremurul, în timp ce te-ai apropiat, citind inscripțiile vechi, privind obiectele de artă decorativă din secolele XVIII și XIX. Ai mers doar până în prag și ai renunțat, devenea copleșitor. Totul părea să se transforme la fiecare pas. Te-ai întors la măsuța din grădină, ai cerut cafeaua, limonada și ai rugat-o pe fătuca ce servea să te ajute să găsești o priză pentru netbook, aveai de lucru la o carte, o traducere urgentă, și acesta e un loc fantastic de bun pentru a scrie. A zâmbit și s-a scuzat că nu au prize afară, dar că poți intra în căsuță, acolo, în interior, este tot ce îți trebuie. Ai intrat, ca într-o vrajă. Încăperile mici, văruite în alb, cu mobilier din lemn și fier forjat, din secolele XVII-XIX, câteva mese stil și un gudron, obiecte din argint, bronz și alamă, tablouri cu vechiul oraș, ferestrele învăluite în perdele albe, de in, și draperii fine, mătăsoase, roșu-oranj. O atmosferă de legendă, în care fiecare obiect avea o aură indescriptibilă, fiecare colț dezvăluia un labirint de chipuri și mâini, de istorii. În colțul dintre cele două ferestre, o masă pe care era așezată doar un șervet țărănesc și o lumânare, într-un suport arămiu. Aici te-ai așezat pentru câteva ore de lucru la carte, oprindu-te doar din când în când pentru a atinge cu vârful degetelor fiecare obiect din încăpere și lăsându-te purtată de reverie. Cele două fete te priveau uneori și îți zâmbeau, împărtășindu-ți un mister, îți simțeau emoția care te traversa dintotdeauna, vibrația stranie, te simțeau a locului, făceai parte din spiritele casei. Vei reveni, în fiecare zi, au știut când le-ai spus asta simplu, la plecare, pe înserat. „Vă așteptăm oricând, sunteți a casei de-acum.”