Tânărul locotenent, când era de dragoste nebun, cu ochi mari și negri, cu lumină-n față, avea mersul cazon languros, precum al berzelor în perioada de împecherechere, aproape că plutea prin praful uliței, că și dragostea asta e făcută să-ți întunece mintea, să te facă plescăi, să te dilați, că numai mirosul ei de levănțică e suficient să te tulbure, câtă vreme pielea sânilor e pufoasă ca piersica și dulce ca miezul de pâine pe vatră, ca peștele marinat, în aprilie, precum cartofii pe jar și cum țuica la prima fiertură. N-a mai fost o altă iubire aidoma cu aceea a tânărului locotenent, ce stătea cu gazdă pe la o hoașcă ce se îndeletnicea cu cititul zațului, cu datul în bobi, în cărți, dar și cu ghicitul în palmă, că punea tot cuconetul și banii dar și speranțele în vorbele ei fără șir și fără înțeles. Era coadă la ea la ușă ca-n vremea tuberculozei, la spițerie: despărțitele, distrusele, tu bei cu lumea la masă, mama e bolnavă-n casă, dezamăgitele, înșelatele, părăsitele, ce-o mai face-a mea nevastă, draga nenii, urâtele, dar și fetele mari, că cine are fată mare, mare supărare are, mă nene, cu duiumul, stăteau cuminți, în tinda îngustă a casei, să-și afle toate ce le rezervă viitorul și cum vor face în așa fel încât să-și împlinească destinul sau să li se întoarcă hăndrălăii acasă. Tânărul locotenent o iubea pe Rozica din toată inima. Își mărturisea sentimentele în scrisori lungi, scrise cu creionul chimic, compuse în nopțile lichide ale verii, sub geam, iar duminica, nea Petrică Șoricel, după ce-și etala țambalul, era pus să ciocănească numai muzică de dragoste, când mai dulce, când mai săltat, nu te gândești și la mine, căci eu sufăr pentru tine, draga nenii, dragă, că nici Rozica nu se dădea prinsă, nici rostogolită pe rogojină, nici prin acareturi sau direct pe sub streșini, când somnul e mai dulce și când cântă cocoșul prima dată. Draga mea, of, of, că Rozica mea era o fată fără cusur, muncitoare și cu lipici la bani, în fiecare dimineață oprindu-se spre piațeta de lângă birt, cu coșul cu gladiole pentru profesoare, cu bujori pentru preotese, cu garoafe pentru cei decedați, cu mărgaritare pentru fetele pârguite, cu zambile pentru liceenii timizi și acneici, iar afacerea-i mergea strună, mai ales că fata comercializa și roze cu parfum îmbătător, cu petale catifelate și sângerii ca asfințiturile, după furtună. Rozica doar îl amăgea, îi mai dădea câte-o sărutare pe fugă, câte o întorsură de palmă de la revedere, câte o privire lungă și plină de înțelesuri, îi mai arăta culoarea piciorului, printre fuste sau a sânilor, prin deschizătura anchiorului, că bietul tânăr locotenent clocotea de atâta atenție, de drăgălășenie, de amor ne-mplinit, câtă vreme gândul lui era numai la cum să se suie pe ea, s-o călărească pe deșelatelea, s-o umple și s-o lase extaziată, chit că-n viața lui nu mai fusese dus la mij și la mângăiat îndelung hândelul. Of, ce dor, ce chin, ce jale, cum s-a tras tânărul locotenent la față și cum suferea el din amor, precum libidinoșii bătrâni după carici cu tuleie abia mijite, se topea ca seul de oaie și era tras și galben la față ca turta de ceară, dar asta numai până într-o seară când, după o beție cruntă cu haidamacii mahalalei care erau veșnic în căutare de mușterii pe care să-i cheltuiască, și-a făcut curaj și a bătut la ușă la Rozica. După o oră, a plecat fericit, radiind de împlinire, dar și fără solda pe o lună încheiată, tânărul locotenent declarând, cui vroia să-l asculte, babelor reumatice, femeilor cu bătătura plină de puradei, cusătoreselor, casnicelor, rapandulelor, celor luate cu japca, ingenuelor și tot cuconetului în general că s-a zis cu libertatea Rozicii, câtă vreme el vrea să se așeze pe la casa lui și s-o ia de nevastă. N-a fost chip să-l întoarcă nimeni din acest gând, doar doctorului i s-a făcut milă de el și l-a convins că Rozica nu numai că l-a facut bărbat, nu numai că i s-a dăruit, nu numai că l-a lăsat s-o iubească, dar îi dăduse și-o mândrie de boală rușinoasă tratată numai cu penicilină injectabilă, că uite-așa am să te bat, cu scândura de la pat, draga mea, măi.