Așa mare dulău cum era Doctor al unchiului Fedea, nu avea nimeni în toată Fedorivna. Ce-i drept mai aveau gospodarii câini mari, dar câine atât de mare și de bun, adică atât de rău, cum era Doctor, nu avea nimeni.
Ciobanii din sat îl tot băteau mereu la cap să le vândă lor dulăul, însă unchiul Fedea nici nu voia să audă:
– Cum să-mi vând eu pretinul... Că așe pretin bun nu am avut tătă viața me. Doctor ar rupe oricui grumazul pentru mine! – se fălea unchiul Fedea.
Odată, trecând cu turma pe lângă curtea lui, niște ciobani din Dorna au vrut să-i dea trei oi în schimbul dulăului.
– Dă-le potaia măi omule! Ce haznă ți de ea? Cioban nu ești, lupii nu ne dau târcoale, hoții nu ne calcă...
– Potaie ești tu, muiere nebună! – strigă la ea unchiul Fedea și le făcu semn ciobanilor că Doctor e prietenul lui și nu-l schimbă pe nimic în lume.
Și nu-l dădu!
Nu-l dădu atunci, dar îl dădu peste două zile lui Gavrilă Rădăcină, din satul vecin, pentru doi litri de horincă.
– Ai bolunzit de tâtul hucului!... – începu mătușa Mărie – alaltăieri nu ai vrut să-l dai pe tri oi, ș-amu l-ai dat pe două chile de creangă, bat-o nevoia s-o bată, că numa’ la creangă îți stă capu’!...
– Ho, bugăt!... Bolunzit-ai tu muiere, au ce ai?... Din Dorna nu s-ar fi întors veci
dulăul, dar de aici din Sărata, mâine-i acasă – zâmbi șiret unchiul Fedea.
Și întradevăr a doua zi dimineață, când unchiul Fedea se trezi Doctor îl aștepta în mijlocul curții dând prietenos din coadă.
O săptămână umblase, bietul Gavrilă Rădăcină la unchiul Fedea, ca acesta să-i înapoieze ori câinele, ori horinca însă unchiul Fedea o ținea una și bună: «Câinele nu s-a întors înapoi, iar târgu-i târg!»
Spre nenorocul unchiului Fedea, tocmai când Gavrilă Rădăcină îl crezu și se gândi să nu-l mai tulbure, Doctor, ascuns în șură lătră cu glasul său grav.