Gata de culcare, Rareș

Nu sunt gata, pentru că aștept să-mi spui povestea cu macaraua, pe care mi-ai promis-o.
Ai dreptate. Ascultă atunci! Primăvara trecută începuse construirea unui cartier nou, nu departe de școala ta. Era zarvă mare: camioane, praf, ciment, cărămizi, și, bineînțeles, multe macarale. Deseori, seara treceam și noi într-o plimbare pe-acolo…
- Mi-aduc aminte. M-ați luat și pe mine o dată. Nici acum nu pot uita macaraua roșie, de la marginea cartierului.
- Chiar depsre ea este vorba în poveste.
Și uite așa, în fiecare lună, era gata câte o casă nouă. Una mai frumoasă ca cealaltă: una cu acoperiș roșu, alta cu ușă albastră, o alta, cu balcon verde…
Într-o seară, pe la sfârșitul lui august, ne duceam din nou să vizităm cartierul cel nou. Dar când să intrăm pe una din aleele deja terminate, numai ce vedem o fetiță plângând și aruncând cu pietricele la întâmplare. Fetița, cum a dat cu ochii de noi, a început să plângă mai tare.
- Dar ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Te-ai rătăcit cumva?
- Nu. Nu m-am rătăcit, a răspuns fetița printre sughițuri. Nu. Părinții mei sunt acolo, pe bancă. Mă așteaptă.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Sunt tare supărată. Vedeți dumneavoastră, doamna…
- Doamna Gheo….
- Pe mine mă cheamă Lumi. Vedeți dumneavoastră, d-na Gheo, toate casele sunt gata, numai a noastră nu. Tare mult aș fi vrut ca de ziua mea, pe 1 septembrie, să-mi primesc prietenii în casa cea nouă, să-l aduc în ea și pe Grei, cățelul meu, și pe Plet, motanul …
- Îmi pare rău să aud una ca asta. Dar care este casa ta?
- Aceea, de lângă copacii cei înalți. Vedeți? Acolo unde e macaraua cea roșie.
- Da, văd. Ai dreptate. Este singura care nu are încă acoperiș,… nici gard.
Cum o ascultam noi pe fetiță, numai ce îl vedem pe Grei că se pornește pe lătrat și o ia la fugă în sus și în jos pe alee. Toți am încercat să-l liniștim, dar degeaba. Deodată îl vedem că o ia spre macaraua roșie, dupa care, lătrând tot mai tare, face înconjurul casei. Să nu ne vină să credem: macaraua se pune în mișcare, deși nu mai era nimeni la lucru pe șantier. La început și-a aprins un far și s-a mișcat pe loc, apoi s-a aplecat încet, a ridicat niște scânduri și le-a pus deasupra casei. Și tot așa până a terminat acoperișul casei lui Lumi. Înainte de-a ridica și ultima scândură, și-a îndreptat farul spre noi și a clipit, ca și cum ne-ar fi spus ceva. Grei , tot dând din codiță, a venit aproape de macara și a lătrat în semn de multumire.
Am pășit și noi spre casa în lucru. Da. Macaraua roșie construise, ea singură, cel mai frumos acoperiș din cartier. În timp ce noi admiram căsuța, acum terminată, macaraua și-a aprins și al doilea far și s-a aplecat , de data asta, să ia altfel de scânduri. Și cât ai clipi, gardul grădinii era și el gata. În semn de bucurie, Grei s-a urcat pe roata uriașă a macaralei și a latrat de doua ori. În acest timp, brațul macaralei s-a ridicat din nou și, trecând peste casă, peste grădină, peste noi, s-a afundat în pădurice. Pentru o clipă ne-am ținut cu toții suflarea, și am închis ochii strâns. Când i-am deschis , macaraua sădea în grădină un brăduț . Era un brăduț argintiu, care, cum s-a văzut acolo, s-a aplecat spre macara și numai ce l-am auzit spunând :
- Mulțumesc, dragă macara, că m-ai ales pe mine pentru o grădină și o casă atât de frumoase.
- Și eu îți mulțumesc, dragă macara, s-a auzit și vocea timidă și emoționată a lui Lumi.
Atunci macaraua și-a aprins toate farururile și încet și-a coborât brațul, luându-l în pumnul ei uriaș pe Grei și ducându-l în dreptul lui Lumi….și numai ce auzim o voce răgușită:
- Lui Grei trebuie să-i mulțumești. El a venit la mine și mi-a spus: “Poți tu, dragă macara, să faci ceva pentru Lumi?”

Noapte bună, Rareș!


Gata de culcare, Valeriu?

… pentru că vreau să-ți spun o poveste despre unchiul Val, de pe vremea când era el elev și mare sportiv.
-Și eu vreau să ajung mare sportiv. Știi, mamă…
-Ascultă atunci! Venise timpul ca Val să-și aleagă un sport și astfel să facă și el parte dintr-o echipă. Părinții îl îndemnau spre fotbal, fratele mic, Georgel, îl ruga să-i fie partener la tenis, o parte din prieteni îl vroiau cu ei la baschet, alții, la volei, iar fratele mai mare, Adrian, iî spunea povești despre marii jucatori de hochei, doar doar îl convinge să se alăture echipei de hochei a școlii.
Într-o zi, cum venea pe aleea ce ducea spre școală și se întreba din nou ce sport să aleagă, și-a zis în sinea lui: “De data asta trebuie să mă hotărăsc. Nu se mai poate așa. Și prietenii și frații mei, toți au făcut deja o alegere.”
Și uite așa, îngândurat și vorbind cu el însuși, nici nu și-a dat seama că a ajuns chiar la vestiarele sportivilor. S-a așezat pe-o banchetă, și era gata gata să-i dea lacrimile, când numai ce vede o minge de fotbal, în alb și galben, că se rostogolește la picioarele lui:
-Nu-i greu defel să te hotarești să fii fotbalist. Uite! Nu ți-ar place să dai un gol în poartă cu mine? Uite ce frumoasă sunt! Am și litere de aur scrise pe mine. Sunt ale clubului de fotbal al școlii.
-Și eu spun că nu-i greu să alegi un sport dacă mă ții pe mine în mână, se aude o rachetă de tenis, care tocmai se strecurase prin ușa vestiarului, lăsată deschisă de Georgel.
-Mă poți alege pe mine, că-s mai ușoară, se repede de pe raft paleta de ping-pong.
-Sau pe mine, se aude dintr-un vestiar vocea răgușită a unui schiu, care încerca să deschida ușa.
-Stați o clipă! Acum chiar că nu mai știu ce să fac. M-ați zăpăcit cu totul. Uite! Promit că mâine…..
-Nu! Nu! Nu promite încă! Așteapta-mă și pe mine. De-abia am reușit să ies din rucsac, se aude de departe , de lângă ușă, o voce. Era crosa de hochei a lui Adrian.
-Nu te uita la mine că sunt așa de roasă și de julită. Arăt așa pentru că mereu îl ajut pe Adrian să dea gol la poartă. Dar am o prietenă mai mică tare frumoasă. Ea este din argint și o primesc numai cluburile câștigătoare, drept trofeu.
-Dar eu nu joc la nici un club, ca s-o întâlnesc pe prietena ta cea mică și frumoasă….
-Ce-i așa de greu? Doar ești în Canada, iar jocul de hochei este sportul preferat al canadienilor. Ai uitat?
-Da’ știi că tu ai dreptate. Da! Acum știu! Am să fiu hocheist și am să aduc clubului meu Crosa de Argint. Da. Hocheist! Mulțumesc tare mult, crosă dragă! Și Val a ridicat crosa, așa julită cum era ea, și a dat cu ea în aer, imaginându-și că da un gol la poarta adversarului.
-Ura! Ura! Ce bine! Ce bine! Am să fiu hocheist, striga Val de bucurie pe alee, întorcându-se cu vestea cea mare acasă, la părinții și frații lui.
În timpul acesta, în vestiarul școlii, mingea de fotbal, racheta de tenis, paleta de ping-pong, schiul și crosa se liniștiseră , încercând să-și găseasca fiecare locul. Și când credeau că totul s-a terminat, numai ce aud:
-Sunt sigură că Val va aduce trofeul “Crosa de Argint” pentru clubul său.
Era o patina de la ultimul vestiar de pe hol, care nu mai apucase să vorbeasca și ea cu Val.
-Și eu o stiu pe “Crosa de Argint” și sunt convins că Val o va câștiga, nu s-a lăsat mai prejos pucul, care, fiind așa de mic, nu-l luase nimeni în seamă.

Noapte bună, Valeriu!