agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-12 | |
Capitolul 20
Mătura și ciolanul Laura Tănase se afla la sediul partidului, împreună cu soțul ei, fiind vorba, bineînțeles, de partidul pe care acesta îl reprezenta cu atâta cinste în Parlament. Era ziua președintelui. Campania electorală urma să înceapă în curând și Laura o cunoscu pe cea care era însărcinată cu organizarea. O știa din vedere: era o fostă colegă de școală a Silviei. Pe vremea aceea era copila cea mai săracă din clasă și Laura știa că d-na Linoiu, mătușa ei îi dăduse multe lucruri purtate de-ale fiicei sale. Și mai știa că asta n-o făcuse decât s-o urască pe Silvia și mai tare. Avu surpriza să constate că și acum, după atâția ani, resentimentele erau la fel de puternice. - Eram atât de inhibată, toți o prezentau ca pe un geniu și culmea era că noi, „proștii”, chiar credeam, zise actuala doamnă ce răspundea de imagine. Eu una, am dat la un liceu prost din cauza ei, atât eram de pătrunsă de ideea că noi eram nimic în comparație cu ea. Laura și-o aminti pe Silvia cea din prezent alergând de colo-colo cu fel de fel de treburi, muncind pe rupte, nefiind în stare să priceapă cum se fac banii: o existență la periferia lumii bune, în care n-avea să intre niciodată. „Individa din fața mea, care n-are decât un liceu amărât s-a descurcat mai bine, are salariu dublu și o poziție socială. Asta ca să nu mai vorbesc de mine.” Și în timp ce se ducea la baie, să-și împrospăteze machiajul, zâmbi ca pentru sine cu o crudă satisfacție. Își aminti apoi cum îi sfidase Silvia Linoiu, obținând lucrarea la care avea predare cât de curând. „Nu vrea deloc să priceapă că e un NIMENI, un mare zero și e timpul să i se reamintească.” Dând cu ochii de Petre Mazilescu, invitat și el de ruda lui din partid, își zise pentru a nu știu câta oară, că un individ mai abject ca acesta nu-i fusese dat să cunoască. Deși era între ei o complicitate bazată pe interese și pe anumite laturi ale caracterului (sau mai degrabă ale lipsei de caracter), nu se sfiise – mai ales în ultimul timp – să-l trateze așa cum îi plăcea ei să se poarte: nu o dată ștersese cu el dușumeaua. Imbecilul avea însă un instinct de supraviețuire frizând geniul și făcuse exact ceea ce te-ai fi așteptat din partea lui să facă: cum se purta ea cu el, se purta și el cu cei pe care destinul îi așezase în puterea lui. În fața ei însă nu contenea cu laudele, cu elogiile, și cu temenelele. - D-le Mazilescu, i se adresă, mi-am amintit că ... unii și-au luat nasul la purtare în institutul nostru. D-ta nu? El pricepu imediat aluzia. - Ei da, dar, stimată doamnă, după cum spune proverbul „cine culege vânt seamănă furtună”. - E tocmai invers domnule. E tocmai invers, „cine seamănă vânt culege furtună”. Așa spune proverbul. - Exact așa am vrut și eu să spun. - E timpul să le reamintim asta, nu-i așa? - Dacă vă referiți la cine cred eu, ei bine, stimată doamnă, dorința dvs. este ordin pentru mine, încheie el cu o plecăciune până-n pământ. Silvia intrase pe ultima sută de metri cu lucrarea ei. Începutul verii îi adusese o neașteptată schimbare. Tocmai când se hotărâse să-i spună obraznicei ei subalterne că n-o mai pontează de aici încolo dacă nu-și revizuiește atitudinea față de muncă, i se împărtăși o veste delicată: barza venise din nou în curtea tinerei mămici așa că din august urma să-și ia concediu de maternitate. Oricum intenționa să plece – îi mărturisi tânăra – căci salariul i se părea „mic”, nemaipunând la socoteală reaua voință a șefei ei care făcuse ochii mari când auzise pretențiile sale de mărire a lefei expuse pe un ton cât se poate de firesc. „Parcă ar da de la ea, fata asta bătrână țâfnoasă”, avea să se vaite tânăra domniță unei prietene, indignată de atâta persecuție, neavând habar că imediat după plecarea sa, fosta ei șefă dăduse drumul larg la geamuri și spusese: - Cred că trebuie să stea trei zile ca să iasă mirosul de fum; până și hainele ăsteia puțeau a tutun; nu știu ce copil o să nască – eu zic că va ieși o știucă afumată! Nu după multă vreme, conducerea îi repartiză alte două demoazele, despre care Silvia avea să se lămurească în curând în privința cunoștințelor – cele profesionale, desigur, căci de restul nu duceau lipsă. În tot cazul, nu erau atât de recalcitrante pe față precum predecesoarea lor, și Silvia mai apela la ele din când în când pentru tehnoredactat o scrisoare, ori pentru dus o hârtie. Dar și atunci, apăreau fel de fel de lamentări, văicăreli și întrebări. - Trebuie dusă chiar acum? Nu s-ar putea mai târziu? Soarele ăsta bate direct în cap și pe drum nu-i nici un pom. - La ce vă trebuie o cutie de dischete? Ce atâtea copii de siguranță? Pe aici nu sunt viruși și așa cum au stat atâția ani programele astea pe calculator, așa pot să stea și de aici înainte. În timp ce mimozele se fâțâiau încolo și încoace, Silvia era și programator, și operator, și om de legătură. Când totul avea să fie terminat, programul fu instalat la centrul de calcul ce se numea acum „serviciul IT”. În faza de elaborare a lucrării, Silvia inițiase o colaborare cu acest servici, dar persoana cu care lucrase – un bărbat – fusese atât de dezinteresat de treabă, de irascibil și de comod, încât ea renunțase, luând din nou totul asupra ei, fără să facă vreun tam-tam. Se pare totuși că povestea ajunsese mai departe, căci șefa centrului de calcul se uita urât la Silvia, de fiecare dată când se întâlneau. D-na Tănase se afla în „vizită de lucru” la hidrocentrala Porțile de Fier. O însoțea, pe lângă o delegație de la Belgrad, și familia: soțul și cei doi copii, Ana-Maria și Dragoș. Toată dimineața și-o petrecuseră „în instalație” cum obișnuia să spună, iar acum timpul liber și-l consumau vizitând împrejurimile. Se aflau la o mănăstire veche, în vârful unui deal împădurit. - Mami, nu uiți ce mi-ai promis! i se adresă trăgând-o de mână fata ei, un copil antipatic și încrezut, cum sunt de obicei acele „mici zâne” care fac pe vedetele la emisiunile pentru copii. - Nu dragă, o să vorbesc chiar acum, răspunse d-na Tănase. Observă un călugăr care, aplecat, îngrijea straturile de flori. - Frate Gabriele, i se adresă un băiețandru, un copil de țăran din partea locului. Tai și trandafirii din spate? - Da, și pe aceia, răspunse liniștit monahul cu o voce blândă și plăcută auzului. Pe cei mai frumoși îi pui înăuntru, în glastră. - Fetița mea ar vrea să te rogi pentru ea, i se adresă Laura, de sus. - Mergeți în biserică, fiica mea, și lăsați un acatist. Scrieți pe o bucățică de hârtie numele și pentru ce vreți să ne rugăm, răspunse călugărul, fără să-și îndrepte spatele. - Eu vreau să te rogi d-ta, personal, fiindcă mi s-a spus că ai avea har. Atunci omul se ridică și o privi. - Despre ce este vorba? - Fata mea vrea să te rogi să aibă succes la casting-ul pentru prezentarea de modă. Și apoi să câștige, săptămâna viitoare, concursul de miss. Omul o privi fix, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Femeia cea îmbrăcată elegant scoase un teanc de bancnote și i-l întinse. - Doamnă, i se adresă el așa cum se obișnuia în viața laică, cu un zâmbet jenat în colțul gurii, ... priviți puțin în jurul dvs. Aici vin săteni în cârje aduși cu căruța de rudele lor; vin oameni de la oraș în scaune cu rotile, vin oameni ai căror copii sunt atinși de boli necruțătoare, oameni care și-au pus în Dumnezeu prima și ultima speranță (în timp ce vorbea, el simțea un fior pe șira spinării) – și dvs., dvs. îmi cereți să-L abat pe Tatăl Nostru Ceresc de la asemenea lucruri, și să-L plictisesc pentru o prezentare de modă? Ea îl privea uimită, cu mâna încă întinsă și treptat treptat ochii i se umpleau de mânie. Fața i se înroșise. - Am să ... am să vorbesc cu starețul mănăstirii ... o să pun să fii dat afară ... dacă e nevoie merg până la Patriarhie. N-am mai pomenit așa ceva ... Atunci el o recunoscu: da, își amintea unde o văzuse și cine era. O furie necreștinească îl cuprinse pe evlaviosul călugăr și ea răzbătu în glasul lui, când spuse: - D-nă, ar trebui să știți că în lumea aceasta sunt alte reguli, o mănăstire nu e o firmă ... sau un institut de proiectări unde oamenii sunt dați afară după criterii arbitrare, după bunul plac al unora și al altora ... Femeia se uită la el surprinsă: cine era individul ăsta care părea că-i știe antecedentele? O clipă bănui că era o înscenare organizată de vreun adversar al soțului ei. - Cine ești d-ta? - Cine sunt eu? Sunt unul care cândva am făcut o alegere. Am avut de ales între a lăsa ca cineva să le facă un foarte mare rău moral prietenilor mei și a-i părăsi. Iar faptul că am făcut o alegere pe care n-o regret nu micșorează vina și păcatul persoanei care m-a determinat s-o fac. Își luă stropitoarea și îi întoarse spatele, lăsând-o pe Laura Tănase mută din pricina surprizei și roșie de furie. În timp ce mergea prin curte, băiatul care mai adineauri aranjase tufele de trandafiri îl strigă. Avea un aer îngrozit. - Nenea Gabi, femeia aceea ... a fumat în biserică ... va trebui s-o sfințim din nou ... Dar fratele Gabriel era prea trist ca să mai audă ... se simțea pângărit, ca atunci, pe vremuri, când magicianul acela șarlatan îl făcuse să-și scoată sutana. Pângărit de furia ce-i însoțise vorbele, ce-i îndrumase limba, de simțământul lumesc care îi cotropise inima. „Mânia și îngâmfarea sunt uneltele diavolului.” Încet, cu pași grei, ieși pe stradă și ajungând-o din urmă pe femeia cu pricina, ce tocmai se pregătea, cu suita ei, să se urce în jeep, spuse: - O să mă rog, doamnă, pentru fetița dvs. – dar o să mă rog pentru ca să învețe să prețuiască ceea ce are cu adevărat importanță pe lumea asta, ceea ce e bun și frumos în viață, iar nu pentru cele trecătoare și de nimic ... Dl. Mazilescu o trase de mână pe directoarea economică și îndată ce închise ușa biroului și fură singuri, puseră țara la cale. - Femeia asta e nebună, pentru ea totul e doar un joc. Înțelegând că se referea la Laura Tănase, ruda lui Jigodel răspunse : - E poate o nebună, dar îi putem face jocul și îl putem face și pe al nostru. - Pentru mine e ceva care arde oricum, nu-mi pot permite să pierd. - În ce stadiu ești cu ... ? - Îi pun acoperișul. Am plătit muncitorii, răspunse el încet. Am scos banii de la bancă. M-am împrumutat. Anul viitor e musai să-i pun la loc. Trebuie să acționăm. - Nu crezi că riscăm ? - Am ordinul expres al „stimatei doamne”, rânji el. - Ceea ce ți-a spus ea a fost un ordin interpretabil, Peter (să ne amintim că acesta era adevăratul prenume al lui Petre Mazilescu). Oricând poate spune că ai înțeles greșit. Nu crezi că trebuie s-o consulți? - Nu. Dacă iese totul bine, o să fie mulțumită. Își trage și ea partea ei, nemaipunând la socoteală ... ăă ... satisfacțiile morale. - Dacă nu însă, pierzi totul, Peter. O să te demită. O să se spele pe mâini, ca Pilat. - Sunt obișnuit cu jocurile ei. N-o să mă demită. Mai are nevoie de mine. Știu eu cum s-o iau. Cine e tipa care a venit la secretariat? - Una de la centrul de calcul; o ajută pe toanta aia să schimbe cartușul de la imprimantă. - Să vină la mine după ce termină treaba. Silvia se afla la centrul de calcul, în fața computerului cu reprezentanții beneficiarului strânși în jurul ei. În linii mari, programul care îi fusese cerut realiza stocarea și prelucrarea unor date ce veneau prin modem de la aparatura filialei. Tocmai terminase de explicat, cu fișierele în față, când inginerul însărcinat cu urmărirea lucrării, citind pe ecran datele din zilele anterioare spuse: - Stați puțin, astea nu sunt datele trimise de noi. Silvia se uită la el surprinsă. - Da, în nici un caz, ia uitați-vă, noi n-avem cote de 800 de metri! Am pe dischetă o copie a datelor trimise de noi. Aici a ajuns altceva. Comparară înregistrările valoare cu valoare și, surprinsă, ea constată că avea dreptate. „Dar cum? Doar în fiecare zi le-am verificat cu datele transmise prin fax. Ce naiba se întâmplă în program? E undeva o eroare?” O măciucă în moalele capului n-ar fi lovit-o mai crunt. Instantaneu transpirase din cap până-n picioare. Și simți că i se face rău. Cu curiozitatea pe care o au oamenii când simt că se petrece „o scenă”, cei din biroul respectiv își ridicaseră capetele și erau ochi și urechi. Șefa serviciului IT o privi cu subînțeles, abia reținându-și un zâmbet de satisfacție. După câteva momente care i se părură o veșnicie, Silvia își regăsi calmul și recunoscu sincer: - Da, se pare că este o problemă. O să iau totul de la cap la cap, ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Ieșiră pe culoar toți trei, ea și cei doi delegați . - E încurcată treaba, draga mea, spuse domnul mai în vârstă, directorul filialei care o cunoștea bine pe Silvia și cu care avusese o colaborare frumoasă în anii trecuți. În seara asta trebuie să ne întoarcem. - Nu, nu pot să-mi explic ce s-a putut întâmpla, răspunse ea încă sub incidența șocului pe care îl resimțise. Mintea ei începuse deja să lucreze febril, să compileze și să facă ipoteze. - Va trebui să decalăm termenul, vorbi și bărbatul mai tânăr, responsabilul de lucrare. - Îi dau eu de capăt, să nu vă faceți griji. - Sunt convins, draga mea. Vom fixa următorul termen peste o lună. - O lună? Silvia se făcu palidă. Asta înseamnă că IREEN-ul va plăti penalități ... - Nu, contractul nu prevede o asemenea clauză dacă întârzierea nu depășește o lună. Doar că nu-și va încasa banii acum, ci luna viitoare. Silvia știa că nu va putea ieși nimic bun din treaba asta. Oftând, tulburată peste măsură, își luă la revedere de la reprezentanții beneficiarului și urcă în biroul ei. - Domnișoară Linoiu, îți dai seama de gravitatea situației pe care ai creat-o? Ochii lui Petre Mazilescu o priveau ficși și strălucitori. - Numai încăpățânarea d-tale ne-a adus aici. Ai refuzat să-i lași pe adevărații profesioniști să se ocupe de treaba asta. N-ai vrut nici măcar să colaborezi cu specialiștii de la IT. Și iată rezultatul! Institutul nostru s-a făcut de rușine și, încet, încet, ne pierdem orice credibilitate în fața tuturor. Îți place, ești mulțumită? Ridicase tonul și începuse să se plimbe furios prin încăpere. - Cred că pricepi că vom fi nevoiți să te sancționăm! - D-le Mazilescu ..., spuse Laura pe un ton suav. Te rog. Îți înțeleg supărarea, dar ... „Oh, gândi Silvia. Polițistul rău – polițistul bun. Vechea schemă. Ce scârbă mi-e!” - ... Verișoara mea și așa cred că a avut o zi grea, continuă dulceag Laura. Eu zic că nu e cazul de nici o sancțiune ... de data asta. A fost un ... accident, nu Silvia? N-o să se mai întâmple? - Nu, răspunse ea ursuz, n-o să se mai întâmple. Părăsi încăperea și coborî cu liftul. Apoi o porni cu pași grei spre clădirea unde era biroul ei. Dar comedia nu se sfârșise. Pe la mijlocul drumului, în dreptul secției de producție un bărbat îi tăie calea și o opri. Silvia îl cunoștea: era un muncitor, unul din cei care executaseră reperele din proiectele d-lui Marcu, de-a lungul anilor. Pe un ton aparent rugător și dulceag, îi vorbi timp de cinci minute despre familia lui cu probleme, apoi, tocmai când Silvia se pregătea să-l întrebe ce legătură aveau toate astea cu ea, omul spuse: - Vă rog din suflet, doamnă, faceți ceva ca altădată să nu se mai întâmple ce se va întâmpla acum. - Ce anume să se întâmple? - Nu știți? Se aude că luna asta nu ne luăm lefurile. Din cauza lucrării dvs. respinse, institutul nu și-a încasat banii și salariile sunt blocate cel puțin două săptămâni până ce intră în cont altă sumă. Mi-a spus secretara d-nei Director. Silvia îl privi cu luare-aminte. În mod obișnuit, omul ăsta era un timid, unul care pentru nimic în lume n-ar fi îndrăznit să o abordeze în felul ăsta. Își aminti de vechile ședințe de partid; când era vorba să se judece pe vreunul care „cântase în biserică”, rolurile se distribuiau dinainte și în față era propulsat de obicei câte un biet fraier care se făcea mic când secretarul BOB țipa nițel la el. Acela era pus să formuleze acuzația în numele „oamenilor muncii”. Sub privirea intensă și pătrunzătoare a tinerei femei, omul își plecă ochii. - Nu vă puneți cu ăștia de sus, sunt oameni periculoși, șopti el. Silvia își îndreptă brusc spatele și furia o cuprinse în fața acestor vorbe, atât de transparente. - De unde știi d-ta ce fel de oameni sunt? Ai avut de-a face cu ei? Ei te-au trimis la mine? Omul nu răspunse și o porni spre secție. - ... Aveți totuși grijă. Și vedeți ce facem cu salariile, mormăi el în timp ce se îndepărta. - M-am și speriat, d-nă, când le-am văzut aici pe toate. Mai ales pe chioara aia. Pe nepusă masă, Aida se trezise cu femeile de servici ce făceau curat în clădirea laboratoarelor. - Vrem să vorbim cu d-na directoare ! - Cum e posibil să nu ne dea salariile? Avem nevoie să ne hrănim copiii ! - Unde s-a mai pomenit să așteptăm încă două săptămâni ? Cea care părea să le conducă în bătălie era o femeie zdravănă și înaltă. Avea un ochi zbanghiu, părul vâlvoi și o înfățișare sălbatică de te luau fiorii privind-o. Secretara o știa : fusese informatoarea conducerii, cea care știa cine muncește și cine nu, cine bea cafea ori juca jocuri pe calculator când ea intra în birou să facă curățenie . Știa exact cine vorbește de rău direcțiunea . Toate aceste raportări le făcea benevol și cu o ură greu de închipuit , atâta doar că de ceva vreme, lumea o cunoștea și nimeni nu mai vorbea în prezența ei. Când ea se făcea auzită la capătul culoarului, revistele de modă reintrau în sertare, cafelele dispăreau de pe birouri ... - Și tu ce le-ai răspuns, Aida ? întrebă d-na Tănase. - Le-am spus că sunteți într-o ședință și că oricum dvs. n-aveți nici o vină. Le-am spus că numai d-ra Linoiu, cu încăpățânarea ei a făcut tot pocinogul. - Le-ai răspuns foarte bine. Ești o fată deșteaptă. Aida se înroși de plăcere. - Ai să vezi un spectacol la care o să râdem copios, urmă d-na Tănase. Și secretara își aminti ce spusese chioara la adresa presupusei vinovate, când ieșise cu mătura ridicată ca un steag de luptă, urmată de celelalte : - Lasă, fir-ar a dracului, că am eu ac de cojocul ei. Și unicu-i ochi mobil se rostogolise înfricoșător. Eduard Telinschi împături planșele și se ridică. O sărută pe obraz pe partenera lui și spuse : - La revedere, Ada, pe mâine. Ada se ridică și ea și îl conduse până jos. În parcarea bloclului, Edi recunoscu mașina pe care el cândva o primise în dar de la cel ce era pe atunci socrul lui. Ada n-o vânduse. - Am uitat să-ți spun, zise ea, poți s-o folosești oricând ... dacă ai nevoie. - Nu, zâmbi el, n-o să am niciodată nevoie. - Edi, spuse Ada luându-l timid de braț, n-ai vrea să ieșim în oraș, la o cafea sau ... la o pizza? Ești ocupat în seara asta? - N-am înștiințat-o pe mama și ea ar fi îngrijorată. În afară de asta, n-ar avea nici un sens, ... Ada, zise el oftând. Ca să mai îndulcească trista finalitate din cuvinte, Edi o mai sărută o dată pe frunte. Ea îl urmări cu privirea în timp ce se depărta ; silueta i se pierdea în lungul străzii. Apoi începu să urce treptele și în timp ce descuia ușa ochii i se umplură de lacrimi. „Nu fi proastă, își zise, tu știai că e un drum înfundat, cum a fost și prima dată; și totuși de ce a acceptat să pornească pe același drum cu tine, de ce a vrut să vină la firma ta? Când pe el nu-l interesează banii, cum nu te mai interesează nici pe tine ? Când el avea munca lui în care pune atâta pasiune ? Să fi vrut, ca și tine, să fugă de pustiul din inimă, să-și umple golul din viață ? Sau – în perfecționismul lui artistic – a vrut să dea un final frumos, șlefuit, relației voastre ?” Când Silvia văzu grupul de femei venind către ea, țipând și gesticulând cu măturile ridicate ca pe niște bâte, se opri locului. Primul imbold fu să se întoarcă și să fugă, dar picioarele n-o ascultară. Simți o durere ascuțită din inimă până în laringe, ca și când tot sângele i s-ar fi oprit undeva între piept și gât. În momentul acela, femeile ezitară și ele o clipă. Probabil că reacția Silviei le descumpănise ; nu se așteptaseră la ea și nici nu știau ce să facă. Apoi cea care părea să le conducă, cea mai în vârstă și cu ochiul zbanghiu se năpusti asupra ei și o croi sălbatic cu mătura peste față. Silvia apucase să-și pună mâinile pavăză, dar prima lovitură aproape că-i rupse falangele și ea le dădu drumul în mod reflex, urlând de durere, lăsându-și capul descoperit la loviturile care urmară. Totul se termină extrem de repede. Căzută la pământ, își simțea sângele șiroind pe față și pe gât. În clipa aceea, doi dintre muncitorii care bănănăiau prin curte se desprinseră de grup și interveniră, imobilizând-o și dezarmând-o pe cea care o lovise și care se pregătea, isterizată de vederea sângelui să o lovească din nou, țipând : „Poftim, na, satură-te să mai faci pe deșteapta și să iei pâinea de la gura copiilor noștri!” De la o fereastră, Laura Tănase privise întreaga scenă. Se făcuse albă ca varul, căci nu se așteptase ca lucrurile să ia o atare întorsătură. Voise să le ofere angajaților ei un spectacol de bâlci și iată că totul se transformase într-o veritabilă dramă. Și-o imaginase pe Silvia fugind prin toată curtea, cu șleahta furioasă pe urmele ei, în râsetele salariaților, ridicularizată, înfrântă și umilită, dar nici prin vis nu și-ar fi închipuit ca ea va sta pe loc și va încasa o bătaie atât de cruntă. Situația creată era extrem de periculoasă, de fapt rezultatul era cu totul contrar intențiilor ei, căci cu inconsecvența ce ne caracterizează pe noi, fiii și fiicele acestei nații, oamenii simpatizaseră spontan cu victima care nu schițase nici un gest de apărare și cei care până mai ieri erau revoltați că din cauza acesteia nu-și primiseră salariile, le huiduiau acum pe femeile care porniseră rușinate către oficiul lor. Toată suflarea din secție ieșise afară, în curte, lucrul se întrerupsese și se auzeau clar voci care strigau indignate: „Vai, ce rușine!” „Să ajungi să te comporți într-un asemenea hal!” „Unde o să ajungem?” Și Laura văzu cum doi băieți din secție o ridicaseră pe Silvia și o ajutau să meargă ținând-o fiecare de câte un braț. Când aceasta din urmă ajunse în birou, cu bluza albă împroșcată de sânge și cu o vânătaie urâtă ce i se contura pe pometele obrazului, vorbăria încetă brusc și d-na Manu sări în picioare, gata să facă un atac de cord. Dar ceea ce o sperie cel mai tare era lucirea din ochii Silviei, lucire pe care n-o mai văzuse niciodată. Una din lentilele ochelarilor i se spărsese când căzuseră jos, iar cealaltă era crăpată, dar sticlirea ochilor ei era înfricoșătoare, și cele două „balerine” se retraseră în fundul biroului, ca niște pui de găină din fața uliului. Până ca cineva să apuce să spună ceva, Silvia răsturnă conținutul genții, scuturând-o sălbatic și luă într-o mână tancul de bancnote pe care îl scosese de la bancă ca să își acopere cheltuielile lunare. Ieși ca o furtună din birou și avu senzația că d-na Manu ieșise după ea fără să poată s-o prindă din urmă. Când Silvia intră în oficiul femeilor de servici, le găsi discutând cu glas scăzut, într-o stare de îngrijorare ce se ghicea de la o poștă. Una din ele vorbea pe un ton dojenitor, ceva mai tare ca celelalte. Dar Silvia nu înțelese ce spuneau și de altfel nici n-o interesa: i se părea un fel de bâzâit confuz. Când ea intră, cu dâra de sânge ce începuse să se închege pe obraz, cu ochelarii sparți și dresurile deșirate, femeile tăcură și se dădură înapoi speriate, ca și cum Silvia, așa singură și pe teritoriul lor cum era, ar fi reprezentat vreun pericol mortal. Găsind-o cu privirea pe cea care o atacase, îi vârî sub nas teancul de hârtii, adresându-i-se cu o voce de gheață: - Poftim salariul meu pe o lună ... ca să ai cu ce să-ți hrănești copiii. Femeia făcu un pas în spate și Silvia înțelese că nu avea nici un alt curaj în afara celui dat de furie. - Poftim, ia-i, insistă Silvia, privind-o în ochi. Nu-ți mai trebuiesc? Cum chioara începuse să bolborosească ceva de neînțeles, fără să schițeze vreun gest de apropiere, tânăra femeie îi azvârli banii pe o lădiță de scule și ieși cu spinarea dreaptă, fără să întoarcă capul. Câteva femei murmurară admirativ: prin curajul ei moral, victima le dăduse o lecție pe care nu aveau să o uite prea curând. În curte Silvia fu gata gata să se ciocnească cu d-na Manu care se ducea spre blocul administrativ. Cele două scene petrecute la scurt timp una după alta o lăsaseră secătuită de vlagă. Nu mai avea putere să vorbească , s-o întrebe încotro se duce și pentru ce ori s-o oprească pe bătrâna doamnă; așezându-se pe bordură, își luă capul în mâini și înțelese că piesele de domino o porniseră razna, într-un iureș nebunesc și fatal; se declanșase o reacție în lanț care nu mai putea fi oprită și despre care nu știa cum se va sfârși. Ceea ce se petrecuse între momentul când o văzuse pe d-na Manu trecând și cel în care dânsa se întorsese, nu avea să afle decât când drama se va fi jucat până la ultimul act. Aceasta intrase furioasă în biroul d-nei Director General și o îmbrâncise cât colo pe Aida Poienaru, care i se așezase în față precum o gardă de corp credincioasă. - Este o rușine, țipase ea, aflându-se față în față cu Laura Tănase. Tu și cu clica ta de incapabili ați regizat comedia asta. Ați fi putut plăti de zece ori salariile oamenilor din fondurile pe care le țineți să vă plimbați, să vă împopoțonați birourile ori să organizați mese festive și altele asemenea în timp ce noi murim iarna de frig și vara leșinăm de căldură. Nu v-a fost de ajuns că ne-ați distrus colectivul și ne-ați sabotat lucrările, acum ați mai vrut și să băgați discordie între oameni. Să dea Dumnezeu să apuc clipa când o să dispăreți de aici cu coada între picioare, ca niște potăi nemernice ce sunteți! Și buna doamnă, ostoindu-și furia și amarul ieșise trântind ușa capitonată în urma ei fără să audă replica batjocoritoare și plină de ură a d-nei Director General: - N-ai s-o apuci! A doua zi, Silvia venise puțin mai târziu ca de obicei și se miră că n-o văzu pe d-na Manu. Lucrurile ei – geanta și pălăria erau acolo, dar ea nu; le întrebă pe cele două madone și una dintre ele îi spuse că fusese chemată la Personal. Presimțind ceva rău, Silvia așteptase cam o jumătate de oră până când ușa se deschise și d-na Manu intră în birou plângând și ținând o hârtie în mâna care îi tremura îngrozitor. - Doamne Sfinte, ce s-a întâmplat? D-nă Manu? Bătrâna îi întinse hârtia și Silvia citi, nedându-și aproape seama – cu glas tare: „Desfăcut contractul de muncă ... pentru abatere gravă de la disciplină ... articolul I din codul muncii ... începând cu data de ...” - D-nă Manu, cum e posibil ... Nu-mi vine să cred că ... O luă în brațe pe cea cu care împărțise atâtea de-a lungul anilor și bune și rele și o sărută pe frunte. Lacrimile îi întunecau vederea. - D-nă Manu, ce-o să vă faceți acum? - Nu știu, fetițo răspunse dânsa. Dar nu-i vorba de mine. Eu mai am câțiva ani până la pensie și sunt singură și scârbită de toată viața asta până-n gât. Eu pot trăi dintr-un ajutor de șomaj. Cariera mea era oricum încheiată. E vorba de tine și de alți tineri talentați și entuziaști și capabili ca tine. E vorba de voi, cei care rămâneți la discreția unor scârbe venale și puse pe îmbogățire din munca altuia și răuvoitoare pe deasupra. Și nu numai aici, ci în toată țara asta. Fetițo, ăștia au pus stăpânire pe toată țara asta a noastră și n-au să-i dea drumul din gheare până n-au s-o ducă de râpă cu totul ... Ar fi trebuit să accepți să pleci atunci în străinătate ... Aici ... nimic nu e cum ar trebui să fie ... Ultimele cuvinte i se topiră într-un acces de plâns sfâșietor și atunci Silvia o strânse sălbatic în brațe și spuse: - D-nă Manu, vă promit, vă jur că într-un fel sau altul o să vă fac dreptate – fără să-i pese de tuberozele care erau ochi și urechi. - Am să vă fac dreptate cumva, fie că rămân fie că plec de aici, repetă ea și d-na Manu răspunse încet, ștergându-și lacrimile: - Nu există dreptate. Nu mai există. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate