Caruselul.
În casa din secolul XVIII, spune legenda, dacă pășești, se întorc iubirile de altădată. Adevărat, îți spui și tu, răscolită iarăși de simplitatea unei întâmplări, presimțirea - sau ceva ce nu are încă explicație sau nume -, că vei primi semnul după care tânjeai din toți porii, de prea mult timp deja. Singurul semn care te face să te simți vie, ca mările toate de vie. Nesomnul din noaptea trecută are însă un nume, are și el o iubire de altădată care îl locuiește și care te bântuie, un altădată atât de prezent, încât fiecare tren care se aude din când în când în noapte pare să o întoarcă. Nu vei mai visa în orele mici, nu vei mai scrie, ai vrea nici să nu mai poți gândi, dar ele, gândurile, se transformă într-un carusel, în mijlocul orașului. În locul călușeilor, imagini din tot ce ai trăit în ultimii ani, tot ce ai însemnat pentru un om sau altul. Ironia timpului este că, dacă ai fi plecat cu două zile mai târziu, în carusel ar mai fi apărut astăzi o imagine, dar ai plecat așa cum ai simțit că e necesar să faci, pentru a mai găsi un sens, un labirint prin care să poți merge fără să ai sentimentul că, undeva în tine, nu mai trăiești. Măcar dacă ai fi putut vorbi despre plecările tale sau despre dor. E ceva timp de când vorbești doar în gând, spui toate banalitățile, "de la pata de pe paharul de apă și până la"... Când te lași în decorul ăsta interior, pare că taci, așa cum călușeii par că stau pe loc atunci când totul se învârte, iar lumea care privește ar spune că sunt însuflețiți. Nu știe nimeni că există pericolul unui scurtcircuit subit, care, dacă s-ar întâmpla, s-ar distruge totul în câteva secunde. De aceea probabil îi vorbești atât de mult în gând, îl întâlnești numai în vise, sau poate visele fac cumva ca el să fie o prezență simplă, nu o siluetă vagă, aproape absentă, ropotind prin interstiții ca pietrele prin apa de râu.
Nesomn și arșiță.
Era deja ora 7 dimineața și tot nu dormeai. Corpul îngreunat, ochii rătăciți în alte lumi, mintea deja copleșită de efortul continuu de a pune în sensuri nonsensul, de a calma zvâcnirile spasmodice ale inimii. Ai fi vrut să te poți plimba noaptea întreagă sau măcar să rămâi în grădină, în răcoarea de sub măr, dacă ar fi fost măcar luminată. Sau dacă tu ai fi fost.
Dimineață de joi.
Nu se vestește nimic astăzi. Nu vrei și nu poți să rămâi în cameră, vei merge iar în casa cea veche, te vei așeza iar câteva ore la măsuța din lemn și fier forjat, te vei cufunda în traducere, pentru șapte ore. Nu vei mai simți nimic, pierdută în carte. Va fi mai bine așa. Știi însă că e doar un refugiu necesar, mai ales în zilele astea toride, printre absențele astea ucigașe, în stări de neputință și oboseala de acum care se adună în pumnul de ani nedormiți îndeajuns. Nu știi al cui somn îl veghezi încă, a cui viață. Și până când.
Zâmbetul.
Cobori pe înserat dinspre cetate, în ușoarele bătăi de vânt care îți răcoresc în sfârșit trupul, cu pas jucăuș, pe aleile în pantă, printre căsuțele scunde, unele încă păstrând aerul medieval. Deodată ți-a atras atenția, în vitrina unui magazinaș de suveniruri, un grupușor de veverițe. Păreau vii. Ai zâmbit, prima oară astăzi, altfel decât în seara trecută, cumva mai poznaș, mai pur. Ai zâmbit în gând și copilei care va primi darul, nu știi încă în ce zi; oricum, veverița pentru ea este. Uneori ai dori să te vadă, să îți cunoască legenda.