Pe bănci, bolnavii îmbrăcați în halate albastre, unii, și alții cu halate de culoare roșu închis, stăteau de vorbă sau fumau. Eu am primit halat de culoare roșie, de, cadru militar! Cei îmbrăcați cu halatele albastre, aproape gri de atâta vechime, erau soldați, civili, sau membrii de familie. Am trecut pe o alee îngustă, flancată de trandafiri, în mijlocul cărora trona un bust de general doctor. Murmurul, de stup, a fost sfărâmat de un vaier prelung. Ajunsesem în fața unei secții, în fața căreia, pe bănci erau bolnavi cu arsuri și cu amputări de membre. Un băiat tânăr, cu un picior tăiat de la genunchi, striga de durere spunând că îl doare laba piciorului pe care nu-l mai avea.
„De ce te plngi? Ce nemulțumiri ai? Astea sunt suferințe, nu elucubrațiile tale! De ce vrei să te reântorci în armată?”
Gândurile astea mă bâzâiau, sâcâitor, ca un roi de muște. În fond, de ce doream reactivarea? Probabil că este un simplu orgoliu, că este dorința ta veșnică, de a demonstra ceva. Doream ca toți colegii, încă ofițeri activi, să știe că nu am furat, că totul a fost doar o înscenare. Ce dovadă mai bună a nevinovăției mele ar fi fost decât aceia că aș fi îmbrăcat, din nou, haina militară.
Am ajuns la secție. Leașcu stătea în capul scărilor și mă aștepta.
-Hai, mă!
Am urcat cele câteva trepte după el și am intrat în cabinet-
-Băi Mihai, îmi spuse el,, arătându-mi un teanc de cartonașe colorate, așază cartonașele în ordinea în care îți displac culorile!
-Adică primul să fie cel a cărui culoare îmi displace cel mai mult?
-Da, mă.
Am împrăștiat cartonașele colorate și le-am privit cu atenție. Ce aiurea sună totul! Să le așez în ordinea în care îmi displac culorile... Le-am așezat și Leașcu le-a luat în mânăși, unul după altul, le-a așezat în teanc, marcând ordinea lor pe o foaie test, așa cum le ordonasem eu.
-Bătrâne, ia formularul acesta și răspunde la întrebările de pe el.
Erau tot felul de întrebări stupide: dacă, stând pe un pod, am simțit nevoia să mă arunc în apă, dacă am confundat vreodată răsăritul cu apusul soarelui....
Am răspuns la toate și apoi i-am înapoiat hârtia.. Leașcu a privit-o atent și apoi a așezat-o, peste celelelalte, meticulos, grijuliu, parcă.
-Ia povestește-mi, boierule, ce-ai mai făcut, pe unde ai mai umblat, pe unde ai mai fost la pește?
_Maiorule, la pește nu prea am mai fost că nu prea am avut „ argumente”, benzina este raționalizată și, pe lângă asta, sâmbăta și duminica este porcăria aia cu alternanța numerelor, cu soț și fără soț
-Lasă, bă, că-ți dau eu un concediu medical și mergem cu mașina mea. Am descoperit o „sursa” de benzină
Pe ușă a băgat capul sora șefă;
-Șefu, la general, la ședință1
-Bine, i-a răspuns Leașcu, apoi vorbindu-mi mie:
- Hai că mai vorbim.
M-am ridicat și am ieșit din birou și mi-am îndreptat pașii spre salon.
Salonul, îngust și lung, avea patru paturi, așezate câte două, unul în spatele celuilalt, pe dreapta și pe stânga. Patul meu era sub fereastră, pe dreapta. Mi-am așezat lucrurile în noptiera de tablă, scorojită de la atâtea straturi de vopsea albă, aplicate succesiv, an de an.M-am așzat în fund, pe pat, cu capul între palme. Erau ocupate numai trei paturi, cu al meu cu tot. Dintre ceilalți doi pacienți, unull era la fumat iar celălalt, stătea întins pe pat, cu fața în sus și cu ochii deschiși. Pe nepregătite, l-am auzit spunând:
-Domnule,sunt suspect de saturnism...deh, plumbul! Matale ce ai?
- Eu nu am nimic, sau așa cred eu.
-Când intri aici ăntri sănătos și ăștia, cu analizele lor, te găsesc „copt”. Io cred că îștia fac experiențe pe noi.
Am tăcut. Ce era să spun? Am plecat la bufet, am mâncat doi crenvuști reci, cu muștar, mi-am cumpărat țigări și m-am întors la salon. Am scos din noptieră un volum de versuri de Adrian Păunescu. Priveam volumul gros, cu coperțe negre și în minte îmi veneau melodiile ce se cântau la Cenaclul Flacăra: „Ridică-te Ștefane și vezi-ți fii că viața, în lume, e grea...”
Da, are dreptate acesta! Viața în lume e grea!
M-am întors în pat și am deschis cartea. Am citit o poezie despre însoțitoarele de bord de pe avioane: „ Import export de boli și obiecte, ele făcură cerul un bordel...” și urma o rimă cu tembel. Ei și ce dacă au făcut ele cerul un bordel? Care era problema lui? Moralistul dracului! Gândurile mă asaltau. Am ieșit din nou din salon și m-am dus la un telefon public. Îmi era dor de Florentina. Buzunarul halatului atârna de greutatea monedelor de 25 de bani pentru telefoane. Am sunat la soacră-mea.
-Sărut mâna!
-Bună, Mihai
-Mamă, Florentina este acolo?
-da, a venit de la joacă dar nu mă ascultă. Nu-și face lecțiile, nu vrea să doarmă după amiaza.
-Dă-mi-o , te rog, la telefon.
-Alo, tata, se auzi vocea răsfățată, uite, mamaie vrea să mă culce forțat.
-Pisicuța lui tata, ascult-o pe bunica și dormi, ca să crești mare.
-tati, tu ești la spital?
-Da, puiule
-Și o să te facă din nou militar?
Bună întrebare Chiar o să mă facă?. Întrebarea asta directă era rodul faptului că pe Florentina am tratat-o mereu ca pe egalul meu, de când era foarte mică. Mi-am dorit să fiu un tată bun și atât cât m-am priceput, cred că am reușit....
Mihaela nu dorea copii dar, după circa doi ani de așteptare , am pus piciorul în prag și i-am propus să facem niște analize să vedem care este cauza pentru care nu rămâne însărcinată.
-Da, ce, tu ești sigur că faci copii?, m-a întrebat ea, pe un ton agresiv.
Știam sigur, de! Avusesem ceva „probleme cu ochi”dar care s-au rezolvat, cu toate interdicțiile de întreruperi de sarcină și cu toate riscurile cu implicații penale.
-Nuștiu1 dar voi face analize și eu și tu.
Vorbisem cu profesorul Cernat, specialist în probleme de genul acesta și stabilisem să facem analize amândoi și, pentru a o menaja psihic, dacă analizele mele ieșeau bune, să declare că aveam și eu o problemă, și să ne dea tratament la amândoi.Am fost la doctor, și după analize ne-a recomandat tratamentul. Am mers la Sovata și, pe lângă tratamentl medicamentos, ei i-a recomandat băi în lacul Ursu, cu apă de la 33 de metri adâncime și împachetări și badijonări ci nămol din același lac.În folclorul local, mai grosier, circula o expresie: „du-mă, mamă, la Sovata ca să îl cunosc pe tata!” Stațiunea era locuită, în majoritate, de maghiari. Pe alei circulau, între două proceduri medicale, femei ce-și doreau copii dar care nu rămâneau însărcinate. Multe dintre ele, din credința că soțul este vinovatul responsabil cu infertilitatea, „scimbau cocoșul” în stațiune. Asta era una din cauzele care a generat acea glumă cu tata și Sovata. În același an, Mihaela a rămas ânsărcinată. După nașterea Florentinei am avut parte de reproșuri nenumărate. Un copil mic, cu doi părinți cu serviciu, și militari pe deasupra se crește foarte greu dacă nu este un ajutor din partea bunicilor.. Soacră-mea nu s-a oferit așa că a trebuit să mă descurc singur. Ora 4 dimineața era deșteptareacopilul dormea dar la ora 4 și jumătate trebuia să ajung cu ea la creșă. Femeile de serviciu , contra unor mici atenții, aveau grijă de ea până soseau cadrele specializate. Eu alergam ca nebunul, schimbând autobuzele, către o gară CFR, situată la capătul orașului. Trenul pleca la ora 6 și 6 minute. Următorul tren era la ora 7 dar cu cel de 7 pierdeanm raportul de dimineață. Eram frânt de alergătură. Dormeam în tren și la dus și la întors...
-Sper,Florentina, sper!Să vedem ce se va întâmpla după vizita medicală.
Veneam acasă frânt, luam fata de la creșă și mergeam acasă.
-Ai vrut copil, acum să ți-l crești!
Medicul de la puiericultură nu o văzuse pe Mriana niciodată, personalul de la creșă nici atât! Dar am vrut copil...trebuia să mi-l cresc!
-Mi-e dor de tine, puiule, îi spun fetei
-Și mie, tati!
-Te rog ascult-o pe mamaie, da?
-Daaa, biiine, mi-a răspuns, tărăgănând vorbele.
Uite că se făcuse mărișoară, Florentina. Era la Școală. Când a intrat în clasa întâi știa să scrie, știa să citească și asta, pentru că a vrut ea. Nimeni nu a obligat-o.Adesea punea niște întrebări surprinzătoare.
Odată m-a întrebat:
-Tati, cum se fac copii?