Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici șușăgaș nu era. Nici nu i se îndoiau șaranțurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i șuiera„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-și întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate. În grajd rumega vaca Floare cu vițelul ei, în coteț guița godacul Mișu, în țarc behăiau ca două capre, caprele Þițura și Mițura iar prin curte cotcodăcea cloța Cuculeana îngrijindu-se de cele nouă ghemotoace galbene ale sale, alungându-și suratele prin toate cotloanele, nici măcar pe țanțoșul de Petrea nu-l lăsa să se apropie prea mult, cu toate că acesta impunea mare respect prin pintenii săi galbeni și prin câte un puternic și răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.
Ei cam așa arăta găzdășagul unchiului Fedea, cât despre livadă și grădină ce să mai vorbim, se găseau de toate ca în grădina raiului – rânduri-rânduri, straturi-straturi legume și zarzavaturi: ceapă, țelină, spanac, castraveți și păstârnac, ardei, roșii, leuștean, praz, ridichii și magheran, linte, lobodă, gulie (scriu în versuri, mai să fie!)...
Iar varza?...
Avea unchiul Fedea o varză... de rămâneau caprele duse pe gânduri, cam o jumătate de zi când o vedeau. Nici vărzarii din Câmpul Lung nu au văzut așa varză mare.
Gurile rele cleveteau și flecăreau tot felul de plăsmuiri și scorneli pe seama verzei unchiului Fedea, ba că unchiul Fedea e bosorcoi și bosorcănește varza, ba că are un soi de varză adusă din Buda, ba că udă varza cu apă din iazul ielelor, pe care o aduce în noaptea de Sânziene, dupe ce se scaldă fetele codrului și câte și mai câte.
Unchiul Fedea râdea pe sub mustață de toate palavrele ce le băsneau muierile pizmătărețe, pe care dacă le întrebai primăvara unde se duc îți răspundeau fudule, că merg să cumpere răsaduri de varză, iar dacă le puneai toamna aceeași întrebare, răspundeau că merg să cumpere varză „că anul acesta nu s-a făcut deloc”.
– De parcă anul trecut, sau anțărț s-o făcut la careva dintre ele? – râdea unchiul Fedea.
Dar într-o dimineață de toamnă, când unchiul Fedea ieși în grădină să se bucure de varza lui, era cât pe aici să treacă la Domnul, cu alte cuvinte mai, mai să-și dea obștescul sfârșit – cineva îi furase șase căpățâni de varză. Șase!... Nu una, nu două, nici șapte sau opt ci șase!...
Unchiul Fedea se uita tembelizat de durere la cocenii verzelor și încetișor, de abia mișcându-și buzele, începu să pomenească numele Domnului:
– Bată-i Dumnezeu sfântul de hoți!... Tăia-i-ar capetele taman așe cum îmi tăiară ei mie vărzuca!... Dar lasă că vă prind eu, cu mâna me’ vă omor... ’tu-vă... – și urmă o serie de sărbători, obiecte și canoane bisericești, toate cinstindu-le pe mamele hoților care au adus pe lume «așe potlogari».
Toate aceste «blagosloviri» unchiul Fedea le adresase în direcția dealului Osoi, că «numa de acolo putea să vină hoțul, dar lasă că...» – amenință unchiul cu pumnul în direcția osoienilor.
Trei nopți la rând a stat unchiul Fedea ascuns într-o căpiță de coceni de porumb, nemișcat ca sfântul Ioan Nepomuc – ocrotitorul minelor de sare, în capela sa de pe malul Lacului Sărat. Trei nopți a ciulit urechile, strângând în mâini un ciomag, pregătit cu mare dragoste, pentru spinarea hoților. De abia în a patra noapte, aproape spre cântatul cocoșilor, se ivi și multașteptatul hoț, pe care unchiul Fedea îl recunoscu „ozon-perț”.
– Păi acesta-i deacul Ilie Rozmarin! – șopti speriat unchiul. – Ia te uită la el, behăie în strana bisericii ca un țap, dar nu se dă înapoi de la furtișaguri, no amu-i amu!... – strânse unchiul Fedea cu putere ciomagul.
Nebănuind ce «blagoslovenie» îl așteaptă, diacul Ilie Rozmarin își pregăti liniștit sacul, scoase de după brâu o seceră și începu să taie varza, căpățână după căpățână bolborosind:
– Prima, Doamne iartă-mă! A doua, Domne iartă-mă! A treia... A șasea Doamne iartă-mă! A șaptea, nu fura!... – se opri deacul, la a șasea căpățână de varză.
– Ia te uită, îsta fură fără să încalce poruncile Domnului!... No las’ că amu te ’oi bate și eu după poruncile Domnului! – șopti furios unchiul Fedea și sări-n afară din căpiță se năpusti asupra hoțului.
Ciomagul șuieră prin văzduh ca locomotiva mocăniței, apropiindu-se de halta Fedorivnei, și loviturile căzură pe spinarea deacului care, la început, crezu că-l trăzni fulgerul cerului.
– Prima, Doamne ajută! A doua, Doamne ajută! A treia, Doamne ajută, A patra Doamne ajută! A cincea, să nu omori! – strigă unchiul Fedea și aruncă nervos ciomagul, pentru că poruncile Domnului nu îi dădură voie să-i tragă deacului «batâr un ciomag pentru fiecare căpățână».
– No ș-amu carăte de aci, că de te mai prind, jur că încalc porunca Domnului! – scuipă cu năduf unchiul Fedea.