CAPITOLUL 22

ULTIMA ZBATERE A PEȘTELUI

Îndată ce Silvia se întoarse la București, timpul ei fu dedicat integral depanării programului. La birou, decorativele sale colege schimbară priviri ironice.
- Arată bine „bolnăvioara” noastră, nu ți se pare? întrebă în șoaptă una dintre ele.
- Pun pariu că și-a petrecut un miniconcediu fulger cu vreun amant de ocazie, își dădu cu părerea cealaltă, rânjind. A simțit nevoia după corecția care i s-a administrat.
Cert e că Silvia încerca să se poarte ca de obicei, ca nimeni să nu ghicească speranța și nerăbdarea ce o cuprinseseră. În treacăt auzi – din zvonuri – că Laura Tănase – nevrând să-și știrbească reputația de „Doamnă de Fier” fusese nevoită s-o concedieze și pe agresoarea ei, dar bănuia că în fapt o transferase la vreuna din firmele soțului sau, cine știe, poate în serviciul ei personal. Sau poate că nemaiputând să se folosească de ea, îi dăduse cu piciorul, într-adevăr. În tot cazul, n-o mai văzu pe culoarele institutului niciodată.
Încet, încet Silvia își adună forțele pentru bătălia finală. Verifica datele transmise în fiecare zi din teritoriu și cele care ajungeau pe calculatorul central. Găsise în zilele din urmă noi nepotriviri; își listase programul la imprimantă și îl testa pe bucăți. Dar se părea că nu putea de loc să simuleze ceea ce se întâmplă în mod real, căci ei nu-i dădea nici o eroare. Ceea ce o intriga era faptul că datele păreau să se altereze retroactiv, când se transmiteau cele noi. Datele din ziua curentă coincideau perfect până la a 3-a zecimală. Încercă să facă niște salvări parțiale și datele nu se mai alterau. Oricât și-ar fi spart capul, nu putea găsi nici o explicație logică.
Mergea cu listingul în buzunar și ajunsese să-l recitească și în autobuz. Se gândise că o fi vreo variabilă neinițializată, ori vreo diferență în structura bazelor de date, dar nu găsise nimic. O rugase și pe Ada să se uite peste el și apoi îl discutaseră bucată cu bucată împreună, dar tot nu le sărise în ochi vreo eroare aparentă.
Zilele treceau și termenul se apropia din nou și Silvia începuse să intre în panică, căci încercase aproape toate soluțiile posibile și imposibile și se gândise la toate variantele.
- Ascultă, Sil, spuse Ada într-o zi, n-ar putea fi o „lucrătură”? N-ar putea cineva să intervină asupra datelor? Nu m-ar mira să fie vreun sabotaj. Te-ai gândit vreodată la asta?
- Nu, n-am luat asta în mod special în calcul când am proiectat aplicația. Există o protecție a datelor, dar împotriva modificării accidentale mai degrabă. Programul permite vizualizarea datelor și modificarea lor în ziua curentă; dacă însă vrei să le modifici retroactiv, programul nu-ți permite: el citește data sistemului și o compară cu cea introdusă de utilizator. E drept că un „spărgător de programe” poate accesa fișierele din afara aplicației, dar pentru asta ar trebui să le cunoască exact numele, locul și structura, ar trebui să înțeleagă în detaliu cum funcționează programul meu și ce face el în fundal. Nu spun că e imposibil – eu așa am reușit să sparg „Adventura” – mai ții minte? Dar e destul de laborios și cere ceva talent. Nu prea văd pe cineva de la noi care ...
- Oh, nu, dacă au făcut-o, fii sigură că au găsit o chestie extrem de simplă, atât de simplă că nici nu ne vine în minte. Ei nu fac rău decât dacă e foarte ușor să-l facă! Nu se gândesc la ceva complicat.
Până la urmă, în mod cu totul întâmplător și providențial – am putea spune – cu o săptămână înainte de termenul final, Silvia găsi explicația celor ce se petreceau. Luase un virus de pe o dischetă infectată și știa că acesta se activa la o anumită dată. Speriată că i-ar putea șterge hard-diskul dacă la acea dată ar deschide calculatorul, Silvia modificase data sistemului, reglând-o în avans cu câteva zile, încât să treacă de data critică. Și atunci avu o revelație.
- Asta au făcut, Ada, îi spuse ea prietenei ei câteva ore mai târziu, la ea acasă. Așa au „păcălit” programul. Au modificat data curentă. Astfel programul le-a permis accesul la date în mod citire-scriere. Va trebui să-i fac o procedură specială de protecție.
- Ba mai întâi va trebui să dovedești tuturor ceea ce au făcut. Trebuie să dea socoteală pentru prejudiciul pe care ți l-au adus și pe care l-au adus instituției. Trebuie să-i demaști.
- Nu e greu de dovedit. Instalez fără să știe nimeni o nouă versiune a aplicației în care fac să se completeze un fișier ascuns cu data sistemului, citită din minut în minut. Cum eu nu cred că au inteligența să schimbe și ora și minutele, nu numai ziua, ceasul programului va indica minutele în succesiunea lor firească. Poate că există și soluții mai elegante, dar asta e cel mai ușor de realizat în timpul care mi-a mai rămas. Totul e să muște momeala și să repete figura și în săptămâna asta care mai e până la predare. Aplicația se va comporta în aparență ca și până acum, îi va lăsa să facă orice, dar va înregistra în fundal tot ce vor face.
- Excelent. Abia aștept să văd urmarea.


Recepționarea lucrării se desfășura în camera principală a centrului de calcul. Erau sosiți directorul de filială, responsabilul de lucrare, Silvia și șefa centrului de calcul. Restul personalului – programatori, ingineri de sistem și operatoare căscau gura curioși. Mai exista din partea institutului și un tip de la direcția comercială, însărcinat cu urmărirea derulării contractului. Discuțiile pe marginea alterării datelor erau în toi. Cum șefa de la IT îi luase apărarea Silviei tot așa cum avocații lui Ceaușescu l-au apărat în celebrul proces, Silvia o lăsase să-și termine dizertația, plină de scuze din partea institutului, de promisiuni că aplicația va fi refăcută de „profesioniști” etc.
După ce constată că terminase, Silvia vorbise și ea, calm și cu glas scăzut.
- S-au făcut cumva alte testări de către personalul dvs. cu aplicația decât cele privind culegerea datelor? i se adresă ea femeii.
- Nu, bineînțeles că nu, răspunse aceasta înțepată.
- Au fost rulate alte programe aici?
- Nu, dragă.
- A fost, dintr-un motiv sau altul schimbată data sistemului?
- Nu, răspunse ea surprinsă și Silvia îi aruncă atunci o privire directă și pătrunzătoare. Își dădu seama că femeia spunea adevărul. Ceea ce se întâmplase, se întâmplase fără știrea ei. Era poate montată și răuvoitoare, dar în nici un caz necinstită.
- Sunteți sigură? o mai întrebă Silvia o dată.
- Absolut, dar ce legătură are ...? Nu cumva vrei să spui că ...
- Vă rog să priviți aici. Și trecând la calculator apăsă o combinație de taste care îi aduse pe ecran fișierul – capcană. Vedeți aici? Aceasta este data sistemului. Dacă o modific – așa – ia priviți! S-a modificat și în acest fișier. Acum o modific la loc.
- Și unde vrei să ajungi? Pentru asta ne-ai chemat aici?
- Aveți răbdare. Haideți să vedem un istoric al datei sistemului pe ultimele trei zile. Ei bine, iată aici data de 14 septembrie. Înregistrarea în fișier se face odată pe minut. Ar trebui să avem deci 24x60 de linii conținând această dată, presupunând că programul a rulat încontinuu. Dar ce vedem? Ei bine, la ora 16:30 PM, cineva a modificat data sistemului căci avem un salt de la data de 14 septembrie la data de 10 septembrie. La ora 17, a făcut modificarea la loc. Ce cotă ați avut d-le director pe 10 septembrie la ora 17? 543.35 centimetri? Întocmai, ia uitați-vă aici – programul a făcut o copie de siguranță în momentul când s-a intervenit manual asupra datelor. Și aceasta e cota introdusă de mână în locul celei corecte, 500.8. V-ați lămurit acum?
În timp ce Silvia le făcuse demonstrația – completă – la calculator, una dintre operatoarele care asistau la avizare, se ridicase și ieșise pe neobservate. Silviei nu-i scăpase amănuntul. O știa din vedere, destul de bine. O văzuse de atâtea ori, în biroul Aidei, arătându-i cum se lucrează pe calculator, căci abia după zeci și zeci de explicații secretara învățase mecanic câteva operații elementare cu acesta.
- Eu m-am lămurit pe deplin, zise directorul de filială ridicându-se. Hai, Silvia, în biroul d-tale. Îți semnez chiar acum recepția lucrării.
- Eu nu m-am lămurit deloc, insistă veninoasă șefa de la IT. Un bun programator trebuie să țină cont de toate situațiile care pot apărea.
- Inclusiv de necinstea oamenilor? Ei bine, versiunea definitivă a aplicației ține acum cont și de asta, încheie Silvia ridicându-se la rândul ei.
O jumătate de oră mai târziu, Petre Mazilescu era convocat în biroul d-nei director General. Ãsta era doar un fel de a spune, căci Doamna de Fier nici nu catadicsise să-l primească în biroul ei ci îi vorbi în anticameră, de față cu secretara, lăsându-l să stea în picioare, în timp ce ea îi dădea târcoale, învârtindu-se în jurul lui ca o leoaică în jurul prăzii.
- Ei bine, domnule, i se adresă ea batjocoritoare, ce înseamnă asta?
Pe Jigodel, transpirația începuse să-l scalde, dar își luase poza lui obișnuită, ținând în mâini imaginara căciulă.
- Institutul ăsta s-a făcut de tot râsul, continuă ea – oamenii se bat în curte – apoi vin aici cu scandal – și acum, mai nou, aud că li se mai și sabotează lucrările ...
Cum el tăcea, ea urmă, pe același ton:
- Cine avea interesul s-o saboteze pe Silvia Linoiu? Cine s-a plimbat în străinătate? Cine a încasat comisioane de la firme străine? Cui îi încurca treburile dacă nu d-tale?
Deși acesta era evident adevărul, tabloul era de un cinism fără margini, căci Laura Tănase era cel puțin la fel de implicată ca și subalternul ei în tot ce-i azvârlea acum în obraz. Petre fusese prevenit: de altfel o cunoștea prea bine pe Laura, era obișnuit cu crudele ei jocuri. El însă riscase și pierduse și știa că acum doar mimând inocența și simulând că mustrarea îl afectase nemăsurat (avea chiar lacrimi în ochi) ca să îi dea satisfacție – se mai putea salva.
Răspunse, bâlbâindu-se prefăcut:
- Stimată doamnă, n-am făcut decât să respect ordinele dvs.!
- Ești un imbecil, conchise Laura înfierbântată. O slugă tâmpită. Niciodată n-ai să fii altceva!
Aida urmărea extaziată scena: o sorbea din ochi pe șefa ei. Deși avusese nenumărate prilejuri să-i vadă puterea în acțiune, parcă niciodată nu fusese ca acum: furioasă, disprețuitoare, dezlănțuită. Se întreba, cu inima palpitând de emoție, dacă Laura avea să-l pălmuiască pe nefericitul care tremura în fața ei, așa cum tremura toată suflarea din institut. Și totuși, pentru ea, această femeie fusese ca o mamă: îi redase demnitatea, o transformase și pe ea într-o persoană temută și respectată. Îi dăruise putere, putere asupra oamenilor ...
D-na Tănase continuă după o abia perceptibilă pauză:
- Păi bine, d-le Director Tehnic, d-ta n-ai atâta minte încât să-ți dai seama că nu trebuie să ataci un adversar pe terenul lui, acolo unde e el cel mai tare? Un războinic dibaci găsește întotdeauna punctul slab al dușmanului și acolo lovește.
- Lucrarea asta trebuia oprită, izbucni el cu ură, căci în momentul acela dacă ar fi avut un pistol ar fi împușcat-o pe Silvia Linoiu. Scârba aia trebuia oprită, trebuia făcută de râs în modul cel mai urât cu putință ...
- Domnule, îl întrerupse Laura pe un ton batjocoritor, îți atrag atenția că vorbești despre verișoara mea.
Petre își aminti de gustul ei pentru glume negre; se calmă instantaneu și își reluă masca de inocență și umilință.
- Doamnă ... dacă pot să-mi îndrept greșeala! Aș face orice să ... Ce ordonați?
- Ce ordon? Toți angajații de la IT vor fi sancționați cu 3 clase la salariu, iar șefa lor este demisă. În ceea ce te privește pe d-ta, d-le, ai mare noroc cu vărul d-tale din partid care este coleg cu soțul meu.
Cu un gest larg, deschise ușa pentru a-i arăta că întrevederea se terminase. După ce el ieși, suspinând de ușurare, ea o închise și exclamă: „Ce dobitoc! Cred că mi s-a ridicat tensiunea. Aida, adu-mi un pahar cu apă”
- Îndată, d-nă. Totuși, nu credeți că are dreptate în ce-o privește pe don’șoara Linoiu? întrebă ea știind că nimic nu-i face mai mare plăcere șefei ei decât să-și înfigă ghearele în ființa aia. Era departe acel episod când gândise cu propriul ei cap și simțise cu propria inimă, episodul în care îi luase Silviei apărarea, cu efectul de-acum cunoscut. Cred că ar trebui făcută de râs în modul cel mai urât cu putință, repetă ea ca un papagal.
Cum d-na Tănase nu zicea nimic, Aida ieși să aducă ce i se ceruse. Laura se uită fix după secretara ei și când aceasta închise ușa, zise ca pentru sine: „Ei da, există și alte mijloace pentru asta. Dacă lucrarea nu a putut fi compromisă, trebuie compromis autorul, nu-i așa?”
*

Săptămânile care urmară au fost pentru Silvia o perioadă de intensă frământare. Emoții contradictorii – așteptare, nerăbdare și speranță alternând cu zile în care deznădejdea și deprimarea erau stăpâne la ea acasă – îi alungau somnul, îi răpeau odihna de care ar fi avut atâta nevoie. Trecuseră aproape trei săptămâni de când Silviei i se recepționase ultima lucrare, de la acea demascare fără drept de apel a sabotajului ; de atunci aplicația mersese șnur, datele erau stocate corect și în siguranță. Îi trimisese prin poșta rapidă o copie după procesul verbal de recepție lui Ariel Beller și primise confirmarea că a ajuns la destinație, dar în tot acest timp scurs nu primise nici un semn de la el. Și nici la institut nu existau semne că s-ar auzi de vreo schimbare. Desigur, își spunea ea, un proces de asemenea amploare nu se poate desfășura peste noapte. Dar măcar dacă acțiunea s-ar fi demarat, s-ar fi auzit mai mult ca sigur zvonuri, s-ar fi stârnit agitație, s-ar fi aflat ceva.
În cîteva rânduri fusese tentată să-l sune pe dl. Beller și să-l întrebe, dar i se păruse jenant și umilitor și renunțase de fiecare dată. În ceea ce o privea, era hotărâtă să meargă mai departe, să trateze și cu alte companii, dar avea datoria întâi să se lămurească cum stau lucrurile cu ACAB Industries.
Începuse să se obișnuiască cu felul de-a fi al străinilor, cu modul lor de a refuza – brutal uneori – subtil altădată. La fel se întâmpla și în relațiile externe ale țării – era anul 1996 și România, bătând pe la diversele uși ale organismelor internaționale se alegea cu tot felul de promisiuni ; refuzuri mascate în fond, pentru cine știa să citească printre rânduri.
Oricum, nu își pierduse speranța întru totul. Poate că stăteau în expectativă, căci în guvern tocmai se așteptau schimbări în urma alegerilor.
Pe la începutul lui octombrie, conducerea IREEN-ului organiză o mare masă festivă, o petrecere cu surle și tobe la care urmau să participe toți șefii de compartimente, responsabilii de lucrări, directorii – evident, personalul economic și financiar precum și mulți invitați din afara institutului : colaboratori, beneficiari și reprezentanți ai unor firme prestatoare de servicii ce aveau contracte cu instituția.
Silvia, care ura acest gen de petreceri, unde era nevoită să stea câteva ore printre persoane cu care nu avea nimic în comun, și pe care de multe ori nici nu le cunoștea, voi la început să se sustragă. În plus, după cele ce se întâmplaseră nu demult în curtea institutului, știa că devenise fără să vrea un personaj de oarecare notorietate și un subiect de bârfă, și nu ținea să se expună acum în public. Dar fu chemată personal de către d-na Tănase care o înștiință că e sarcină de serviciu : era vorba de imaginea institutului. Anul se încheia cu un profit nemaiobținut până atunci. Cum ea, Silvia, avusese o importantă contribuție la aceasta, mulți directori de entități energetice vroiau să o cunoască.
- Dacă n-o să mergeți, don’șoară, i se adresă și Aida, o să se zică că nu știți să dansați și toată lumea o să râdă de dvs.
Așa că simțind cum cercul se strânge nemilos în jurul ei și fără putință de scăpare, cu inima strânsă, Silvia se duse la petrecere. Își zise doar cu amară ironie: „Măcar atât cred că merit cu prisosință din partea institutului – o masă copioasă pe gratis!”


Când intră în sala de festivități a cantinei IREEN-ului, Silviei nu-i veni să creadă : trebuie că se cheltuiseră fonduri uriașe, întrucât erau prezenți cel puțin 200 de invitați; mesele erau încărcate de bunătăți – fripturi, salate de toate felurile, fructe, băuturi fine, ce mai – aveai senzuația că ești la un bufet suedez la Intercontinal sau Athené Palace. Când intră ea se făcu liniște și avu surpriza s-o vadă pe verișoara ei – îmbrăcată într-o rochie mov, lungă și despicată în față, cu părul având reflexe de aceeași culoare ieșindu-i în întâmpinare și făcând un gest larg către ea:
- Doamnelor și domnilor, am onoarea să v-o prezint pe Silvia Linoiu: unul dintre specialiștii cu care institutul nostru se mândrește; un adevărat geniu al informaticii.
În gura Laurei Tănase asemenea cuvinte sunau ca o batjocură și toată lumea își aținti privirile către Silvia, măsurând-o din cap până-n picioare. Una din funcționarele de la serviciul financiar se uită la ea surprinsă ca și când ar fi gândit: „Asta?! N-aș fi dat nici doi bani pe ea”. Și Silvia se simți roșind până-n albul ochilor. Transpirația îi ieși prin piele, căci situația era de un ridicol nemăsurat; parcă ar fi fost o fetiță premiantă care e pusă să spună poezii în fața musafirilor. Fu condusă apoi la un loc rezervat, la una din mesele lungi încărcate de bunătăți.
Ca să-și potolească emoția, începu să ronțăie niște saleuri și își turnă dintr-una din sticlele cu băuturi răcoritoare aduse de la gheață. Supliciul ei nu se terminase însă. Când toată lumea fu așezată la mese, Aida Poinaru i se adresă deodată:
- Don’șoară Linoiu, nu vreți să rostiți un toast?
Luată pe nepregătite, cu gândurile aiurea, Silvia tresări roșind din nou și bâlbâindu-se încercă să spună ceva. Dar până să își adune gândurile și să poată zice ceva coerent, Laura Tănase interveni:
- Am să țin eu un toast, dacă îmi dați voie. Anul acesta a fost unul deosebit pentru institutul nostru. Anul în care IREEN-ul a devenit cunoscut pe plan mondial ...
„Da, gândi Silvia, revenindu-și, a devenit cunoscut, dar nu ca vânzător, ci ca și cumpărător de tunuri pentru omorât muștele”. Expresia îi devenise dragă de când o tradusese în engleză și Ariel Beller râsese cu poftă. Restul discursului fu cu variațiuni pe aceeași temă. Îi intra pe o ureche și îi ieșea pe alta.
- ... Domnilor și doamnelor, doresc ca petrecerea să înceapă, își încheie Laura speech-ul.
Atunci din dreapta ei se stârni o oarecare agitație. Petre Mazilescu era în fapt cel care se foia și voia să vorbească.
- ... Stimați colegi, doresc și eu să iau cuvîntul. Cred că toate acestea i se datorează în primul rând Directorului General, distinsa d-nă Laura Tănase.
Cum el făcu o pauză, lumea înțelese că trebuie să aplaude.
- Această distinsă doamnă, care îmbină frumusețea și farmecul prințesei Diana cu fermitatea și hotărârea Doamnei de Fier – care a smuls din mâinile agresorilor Insulele Maldive . Iar noi, umilii săi subalterni – precum soldații englezi care s-au acoperit de glorie în jungla tropicală , am luptat și am reușit să menținem disciplina în muncă, organizarea și spiritul de echipă. Deși au existat elemente antisociale, cu o comportare abominabilă, institutul a fost curățat. Doamnelor și domnilor, repetă el ca un papagal, să înceapă petrecerea!
Când acest caraghios maestru de ceremonii – caraghios și periculos – tăcu, lumea se simți din nou invitată să aplaude.
Gândindu-se peste ani la acest discurs al lui Jigodel, Silvia își va aminti – dincolo de comedia neagră ce o jucase – strania aluzie la acest război aproape uitat. El îl pomenise – cu confuziile inerente „culturii” unui asemenea personaj, prefigurând fără să știe un episod care va avea o mare pondere în viața Silviei; una din întâlnirile puse la cale de destin, destin ce este câteodată mai inventiv și mai imprevizibil decât cei mai buni scenariști. O întâlnire ce era chiar atunci în creuzetul vieții; vorbele lui fuseseră o curioasă anticipare a destinului. Dar la momentul în care fuseseră rostite, Silvia nu le luă decât ca pe demagogia unui slugoi venal.
După episodul cu pricina, toată lumea se destinse și începu să mănânce. Silvia prinse și ea să se simtă mai în largul său. Se nimerise să se așeze (e un fel de a spune „se nimerise”) între doi băieți tineri, care lucrau la o firmă bucureșteană de televiziune prin cablu – DELTA CATV, care oferea totodată și servicii Internet. Ei urmau să se ocupe de racordarea serverului central al institutului la WWW și la serviciul de e-mail. Unul din ei în special, îi acordase de la început o atenție deosebită și Silvia îl studiase cu luare-aminte. Era un tip blond, ușor efeminat, șmecheros și cu aplomb. Aducea oarecum cu Blondul, „logodnicul” lui Paul pe care Silvia îl cunoscuse în tinerețe. Deși băiatul acesta era cu vreo zece ani mai mic decât ea, i se adresase foarte dezinvolt și îi spusese pe nume din primul minut. Îi turna mereu vin în pahar, și ea, care inițial îl privise cu prudență, începuse să se dezghețe și să fie volubilă. Vorbiră vrute și nevrute și el continuă să-i facă o curte directă toată seara (petrecerea se întinsese mult peste program). La un moment dat, începuse dansul și Silvia se simțea tot mai amețită. După un blues la care el o strânsese în brațe mai mult decât se cuvenea, ea se întoarse la masă râzând și clătinându-se pe picioare. Toată lumea era mai mult sau mai puțin beată, toți râdeau și vorbeau tare și nimeni nu băgă de seamă în mod special ceva la perechea aceasta cel puțin ciudată. Totuși, un domn mai în vârstă, inginerul șef al unui servici de pe același etaj cu LCPH-ul avu impresia că se petrecea ceva în neregulă: Silvia nu părea în apele ei. Observase – sau cel puțin așa i se păruse – că individul îi pusese ceva Silviei în pahar; de pe fundul lui se ridica un norișor de bule, ca și când s-ar fi dizolvat o pastilă de calciu efervescent. Voise să ajungă până la ea, dar mulțimea îi despărțise. În treacăt, văzuse cum Silvia, care nu mai părea stăpână pe mișcările ei, dăduse un cot paharului răsturnându-l pe masă: mai mult de jumătate din conținutul lui se vărsase și blondul, îndatoritor, îl ridicase și i-l pusese din nou în față. Apoi Silvia ceru o cafea și el se duse la cafetieră și o servi. Și din nou, când nimeni nu îl văzu, azvârli o pastilă în lichidul acela opac și fierbinte. Silvia bău cafeaua până la fundul ceștii. Și apoi bău și ce rămăsese pe fundul paharului. Și nu observă nici acum privirile pe care cei doi – blondul și colegul lui le schimbară pe deasupra capului ei.
O senzație ciudată începu să se formeze în trupul ei, coborând dinspre creier spre pântece, o căldură intensă și răscolitoare.
Dansară din nou și el o sărută pe gât.
- Abia aștept să mă culc cu tine, găinușă perversă, îi șopti la ureche.
Asemenea vorbe care în stare normală i-ar fi produs un adevărat șoc, avură darul s-o facă să izbucnească într-un râs isteric. Simțea ceva îngrozitor, o dorință sexuală de nestăpânit, îi venea să-și smulgă hainele de pe ea, să se trântească gemând peste bărbatul acesta care își strecurase mâna prin decolteul rochiei.
- Hai, o îndemnă el rânjind, suie-te și dansează pe masă; hai, dezbracă-te și urcă pe masă. Ce mai aștepți?
Și când ea, ca un animal înnebunit, căuta un scaun pe care să pună piciorul, avu deodată senzația că se sufocă; toți mușchii i se contractaseră; plămânii n-o mai ascultau. Peste ochi i se așternu o ceață neagră și cel din urmă lucru pe care îl înregistră fu colțul mesei, de care cu un ultim și disperat reflex se feri în cădere. Apoi totul fu întuneric.


- Ada? Unde suntem?
- Stai liniștită draga mea. Totul e bine.
- Ce ... ce s-a întâmplat?
Văzând apoi medicul care venise lângă patul ei, mintea își reîncărcă brusc toate amintirile.
- Ați fost otrăvită, domnișoară. Vi s-a administrat un afrodisiac puternic ... știți ce este acesta, nu? Doza ar fi putut fi letală. Aproape că nu mai aveați puls. Ați avut noroc că v-au adus imediat.
- Dl. Teodorescu de la „Aparatură de înaltă tensiune” te-a adus (era inginerul căruia i se păruse ceva ciudat). După ce ți s-a făcut rău, i-a căutat pe cei doi – dar aceștia au dispărut imediat, vorbi Ada.
- Depinde acum de dvs. d-ră, dacă dăm buletinul de analiză pe mâna procuraturii, i se adresă medicul.
- Oh, spuse Silvia, n-ar avea nici un rost.
- Ai reținut numele celui care a fost cu tine, draga mea?
Silvia făcu un efort și își aminti.
- Da, mi-a spus că îl cheamă ... îl cheamă ... Dan ... Ionescu ... I-am reținut numele pentru că era ...
- Așteaptă puțin, spuse Ada sculându-se de pe scaun.
După câteva minute se întoarse și se așeză din nou lângă ea.
- Exact cum mă așteptam, zise, înnegurată. Am sunat la Delta CATV. Salariatul lor Dan Ionescu este un tip la 50 de ani, brunet și scund, tată a doi copii. Nu a putut veni nici el nici colegul lui, pentru că și-a uitat jacheta în tramvai, cu invitații cu tot. Invitații pe care evident le-a „găsit” cel care s-a prezentat în locul său. Foarte frumos ticluit.
- Vezi, ți-am spus eu, n-ar avea nici un rost. Dacă aș face vâlvă, tot ce s-ar întâmpla ar fi că amărâților ălora de la poartă li s-ar desface contractul de muncă pe motiv că n-au verificat buletinele.
- Nu fi așa de sigură că sunt nevinovați.
- Totul a fost regizat, Ada. Nu contează intermediarii. Contează doar capul peștelui. De acolo vine mirosul de putred.
Doctorul ieși și le lăsă singure. Un timp tăcură amândouă. Apoi Silvia vorbi din nou, cu oarecare efort.
- Dar n-a fost numai asta, spuse ea. Verișoara mea e în mod clar, o habarnistă pe parte tehnică și un dezastru ca manager; dar a intuit perfect unde mă poate lovi. Cred că frizează geniul în arta torturii. Ar fi fost un bun inchizitor, pe vremuri.
De atâția ani, nu chiar așa de mulți – dar care Silviei i se părea acum fără număr, aproape uitase că e femeie. Că are un trup și că acest trup își cere dreptul la viață, independent de voința ei neînfrântă.
Un trup în perfectă stare de funcționare, matur și în maxima sa dezvoltare la cei 31 de ani pe care îi împlinise de curând. De când Dan Vlasiu plecase – se obișnuise să se gândească la ea însăși ca la o mașină de muncit, o ființă socială fără sex, cam cum sunt lucrătoarele într-un mușuroi de furnici. Și la fel își imagina că o vedeau și ceilalți – bărbații cu care venea în contact în munca ei. Dar realitatea îi dovedise în mod dureros că se înșelase.
- Mă duc până jos să cumpăr niște cornuri, zise d-na Telinschi și se ridică.
Când aproape ajunse în pragul ușii, auzi vocea prietenei ei, oarecum șovăitoare și timidă:
- Ascultă, Ada, ..., or fi existând bordeluri pentru femei?
Persoana în cauză fu gata să scape clanța din mână.
- Cum? ... Dar nu sunt toate bordelurile pentru femei?
- Vreau să zic ... undeva unde clientele să fie femei. Undeva unde ele s-o poată face așa ca bărbații, repede și fără încurcături sentimentale. Fără să le știe nici vântul, nici pământul.
- Nu știu, răspunse Ada râzând, dar dacă afli de așa ceva să-mi spui și mie!


Când Silvia se întremă suficient încât să poată merge la servici, constată că lucrurile păreau să fi rămas la fel de nemișcate ca până atunci. Apoi dintr-o dată, începură să se audă zvonuri contradictorii.
„Institutul se va privatiza” . „Nu se poate”. „Ba da. Se scindează în două”. „Și cine îl preia?”. „Un concern britanic, ACAM, ACAB, ceva în genul ăsta”.
Se vorbea că deja se întrunise ședința de guvern. Un fel de vânt prevestitor de furtună bântuia pe culoarele și aleile IREEN-ului. Prin curte nu mai vedeai muncitori stând la taclale. Iar în autobuz, cumetrele pline de aere până mai ieri șușoteau cu îngrijorare. Unii realizau gravitatea consecințelor, alții nu. Cert e că îndată ce corabia paraziților se înclină periculos de bord, întâii șobolani fugiră.
Cele două roze din serviciul Silviei își luară primele zborul. Una se ducea secretară la o firmă particulară, alta își găsise niște ore la un liceu.
Evenimentele îi prinseră pe Laura Tănase și pe dl. Mazilescu într-o deplasare în Anglia, la un seminar de două săptămâni după care urma o excursie în Scoția de o săptămână. Senatorul Tănase fusese și el, întâmplător sau nu, invitat în mod special în SUA la o conferință pe teme de globalizare. Până când fuseseră anunțați să se întoarcă în țară, până să se dezmeticească bine, afacerea era 90% încheiată. Totul se desfășurase cu viteza fulgerului, fără tergiversările obișnuite în asemenea situații. Înaltul funcționar de stat abilitat să se ocupe de problemă era un tânăr coleg de partid și adversar neîmpăcat al lui Răzvan Tănase.
La început fusese surprins, fiindcă nu-și imagina ce interes ar avea statul să vândă o firmă care avusese profit: altele erau întreprinderile pe lista de așteptare – fetele bătrâne ale industriei românești pe care nu se încumeta să le ia nimeni. Dar când se umblă la documente mai în amănunt, se descoperi că aparentul profit era de fapt o mică acoperire a pierderilor din anii pecedenți; în plus, institutul avea tot felul de datorii mai mult sau mai puțin mascate; unele chiar la bugetul de stat. Actuala conducere nu era probabil întru totul inocentă și neștiutoare.
Studiind problema pe toate părțile, tânărul și ambițiosul politician întrevăzu și posibilitatea unei victorii personale. O punea astfel pe Laura Tănase într-o situație fără alternative: dacă se opunea, s-ar fi spus că este împotriva doctrinei partidului – care pleda pentru deschidere către Occident, pentru reformă, etc. etc. – și implicit i-ar fi dăunat carierei soțului ei; dacă înghițea, oricum avea să-i fie considerabil îngrădit spațiul de manevră: avea să îl aibă la fiecare pas deasupra ei pe reprezentantul firmei străine.
Cum și partea franco-britanică părea să se grăbească, jumătate din institut fu vândută și cumpărată cu repeziciunea cu care se mărită o fată gravidă. Statul român își rezervase totuși un anumit număr de acțiuni și dreptul de proprietate asupra terenului. Deocamdată, până la proximul consiliu de administrație – adică luna viitoare, ierarhia se păstra în partea ei superioară în linii mari: Laura Tănase urma să treacă din nou pe post de director comercial, postul de General Manager fiind preluat de dl. Beller; asta însemna că gașca mai avea câteva săptămâni de trăit: era ultima zbatere a peștelui.