Camera de gardă...Acest loc a devenit pentru mine un peron de gară, axfisiat de durere și neputință. Peron sumbru, aglomerat, într-un ritm ce-mi seacă energiile, intersectându-mă cu fizionomii diverse, fizionomii care așteaptă – unele din ele datorită stării extreme, în care sosesc la spital – să fluture pentru ultima oară batista despărțirii de viață. Chipuri ce poartă pe ele anatema disperării, durerii, neputinței, ultimei speranțe. Corpuri care mi se dezvăluie fără pudoare - există, oare, pudoare în fața morții ? Întinse ca la un supliciu pe patul camerei de gardă. Varietăți de epidermă umană, pe care talentul meu de pictor amator ar putea să le transpună pe șevalet, uimind privitorul cu nebănuitele forme și culori pe care pielea omului le poate îmbrăca. Piele galbenă ca frunza de șofran pusă la uscat. Piele albă, marmoreană, ca sânul cast al madonei eminesciene. Piele trandafirie ca un apus tragic de soare. Piele vineție ca bulgărele de alaun. Verzuie ca mătasea broaștei, irizată slab de insule sângerii, anemice, stinse. Piele roșie, crăpată de venele ce dau în clocot sub presiunea fantastică a sângelui. Piele neagră, pigmentată cu furunculi întunecați ori cu alunițe brun-cenușii. Trupuri care, ori de câte ori le privesc în camera de gardă, de fiecare dată îmi amintesc de celebra pânză rembrandiană „Lecția de anatomie a doctorului Tulp”. Structuri antropomorfice atât de diferențiate una de alta, cum variată și complexă este însăși Creația. De la armoniosul bărbat vitruvian până la inesteticul Sancho Panza, de la grația Genovevei de Brabant până la diforma alcătuire a unei ființe, rușinată mereu că-și spune femeie. Oameni care nu aveau de unde să știe cu câteva clipe înainte de a fi aduși la intrarea de urgență a salvărilor că vor fi aruncați sub roțile unei mașini, condamnați poate la o infirmitate nedreaptă de accelerația nemiloasă, călcată de un șofer vitezoman. Că vor fi striviți de un copac putred, îndoit de furtuna de afară. Că își vor prinde mâna în circular. Că vor trece printr-o stare depresivă, ce-i va împinge fatidic să înghită un calup de barbiturice pentru a sfârși cu viața asta insipidă. Adolescenți surprinși în mijlocul unei încăierări juvenile, sângeroase, cu plăgi tăiate profund. Muncitori, care, în lipsa unei protecții minime pe șantier, căzuseră de la înălțime sau fuseseră surprinși de prăbușirea peste ei a unui mal de pământ neranforsat. Cu o hemoragie internă devastatoare. Conflicte conjugale sângeroase. Între oameni ce odată și-au jurat iubire eternă. Răbufniri violente ale fiilor împotriva părinților. Ale părinților împotriva ființelor cărora le-au dat naștere. Sau răzbunări între homosexuali, răniți în egoul înșelat „pidosnic” cu o altă târtiță masculină. Atâtea și atâtea ipostaze în care moartea, ultima clipă, ne găsește mai mult sau mai puțin pregătiți. Moral, fizic, și, mai ales, din punct de vedere al igienei intime. Bărbați ce își etalează pe patul camerei mele de gardă tendințele lor metrosexuale. Alții, corpul nespălat de câteva zile. Femei ce suportaseră operații estetice dureroase pentru a părea ceea ce, de fapt, natura nu le permisese să fie vreodată. Ori femei umile, sterpe de grija unei grime trecătoare în piesa, și ea trecătoare, a vieții... Ființe cu fața brăzdată de rictusul morții. Cu ochii pierduți în fundul capului ca niște insule de culoare stinsă. Cu obrazul descărnat, cadaveric, ca pergamentul exfoliat. Sau rubicond, din pricina intrării într-o stare febrilă accentuată. O dantură perfectă, puternică, precum marele zid chinezesc. Sau stricată, exalând arome deloc suportabile - îmi amintesc de un biet bătrân accidentat pe stradă, stând pe patul de gardă aproape axfisiat, cu fața congestionată, arătându-mi disperat prin semne că nu poate respira, cu mâna îmi indica zona gurii, dar nu puteam să realizez care era cauza acelei imposibilități de a respira, mi-am dat seama imediat că totul se datora protezei dentare smulsă de la locul ei de impactul loviturii ce o primise, i-am descleștat buzele arse, i-am scos proteza ce atârna ca un colier de perle trandafirii, am căutat un loc cât mai steril în care să o așez, negăsind niciunul în vacarmul camerei de gardă am lăsat-o în bolul meu de cafea, abia dacă sorbisem de două ori din ea, când s-a scufundat în lichidul fierbinte proteza mi s-a părut a fi un banc de corali aflat în derivă, Luchi, asistenta mea, m-a privit contrariată, dar și-a dat seama că nu era momentul să mă justific în fața ei pentru acest gest, s-a strâmbat un pic, fiindcă obișnuia, relațiile dintre noi fiind foarte „apropiate”, să-și mai vâre din când în când boticul colagenat în ceașca mea favorită, bătrânul a reușit să-și refacă fluxul respirator, dar, fără digul ceramic al protezei, obrajii îi deveniseră niște foale ce se umflau și se pleoșteau într-un ritm caraghios. Trupuri inerte sau abia pâlpâind. Cu cerumenul din pavilioanele urechii scurgându-se ca o secreție moale, păstoasă, din cauza stării comatoase. Cu buzele arse, transformate în două șanțuri uscate, ca albia unor râuri evaporate sub arșița pustiului. Limbi umflate, cu podișca încărcată de afte opalescente. Lenjeria intimă pătată de ultimele picături de urină, acid-sălcie, micțiune involuntară, cauzată de accident. Ori de urmele unui ciclu ca un țunami răzvrătit, trecând prin tamponul steril, înghesuit între picioare ca un dop de zăpadă roșie. Pulpe groase, revărsate într-un fiasco obez. Între care abia mai poți distinge penisul mic, retras în punga scrotului, ca un melc ce se ascunde în cochilie. Sau linia pierdută a muntelui venerian umectat, migdalat sau stafidit, după cum vigoarea masculină a timpului l-a penetrat de-a lungul vieții. Pulpe decojite de carne, de seva mușchilor, ca trunchiul unui copac pe care cariul nemilos al vremii îl erodase latent. Printre care penisul flasc pare o limbă de câine cerșind o picătură de apă într-o zi toridă de vară. Pulpe orfane de inserțiile grației feminine, printre care se ițește o vulvă văduvită de păr, scămoasă, știrbă. Transpirația acrișoară de sub axilele doborâte de căldura zilei de vară sau de starea fizică la limită. Sudoarea închegată prin părul de pe piept sau de pe mâini, amestecată cu deodorantele stinghere, ca o briantină puturoasă. Gambe feminine, pe care stânjenei piloși crescuseră în pâlcuri neepilate vreodată. Mâini descărnate, rigide, ca un diamant impur, dur, sau flasce ca păpușile de gumilastic. Abdomene plate sau concave, stoarse de lichidul abdominal, supte ca obrazul descărnat al unui copil rahitic din lumea a treia sau umflate ca un balon de heliu. Pectorali reliefați, încă dornici de mișcare. Sau atrofiați, lipiți de cutia toracică precum siamezii. Sâni meliflori, faguri perfect modelați, cu sfârcurile ca mugurii cruzi de brad. Sau sâni cotropiți de voluptatea timpului, lăsați ca niște port-jartiere rupte, atârnând ca perele mustoase, putrede, sub armonia toamnei. Coate crăpate, tăbăcite, cu praful încrustat pe circumvoluțiunile sinuoase. Genunchi roși de metaniile unui suflet mistic sau de o artroză cronică. Unghiile crescute la picioare ca și colții pieptănului unei vrăjitoare, armonizând cu jegul dintre degete sau încrustat pe tălpi ca un sabot galben, unsuros. Trupuri de bărbați și femei, întinse pe masa camerei mele de gardă. Așteaptând verdictul. Carnea lor impregnată de amenințarea unei morți iminente răspândește în aerul închis al gărzii sărutul pe care moartea îl depune întotdeauna peste cel ales. Mă întreb de multe ori dacă am darul primit de Sus de a salva ceea ce îmi este îngăduit să salvez și știu că trebuie să o fac cu ultimul atom al ființei mele. Uneori, trebuie să duc crucea grea a câtorva operații, una după alta, căci timpul din clepsidra destinului s-a fărâmițat pentru mulți dintre acești oameni. Numai o mână sigură poate să mai culeagă firicelele de nisip, ce înseamnă vindecarea lor, și sunt conștient că mâna aceea îmi aparține mie. Într-un adevărat turn Babel de semiologie chirurgicală trebuie să găsesc alături de asistentele mele prima reacție rapidă ce trebuie să deschidă drumul operației. Mă aflu parcă într-un univers de inox și sticlă, cu forme care mai de care mai ciudate, tot acel instrumentar chirurgical fiind averea mea de căpătâi. Mirosuri vii - iod, formol, chelen, camfor, spirt, calc absorbant, ser sangvin, ser imun, ser fiziologic, antiser, analgezice, pansamente sterile sau impregnate de șuvoiul sângelui ce eliberează căile rănilor. Culori spectrale - seringi de insulină și canule, bisturiu monobloc, pensă buldog (ori de câte ori o folosesc, mă gândesc la câinele prietenului Agopian), sondă canelată, foarfeci chirurgicale drepte, curbe, cuțitul Liston, instrumente retractoare pentru îndepărtarea țesuturilor sau valva abdominală Kelly (ce seamănă atât de mult cu crosa mea de golf), cromatica instrumentelor de sutură, care îmi amintește de ustensilele mele de pescuit (cârlige, voblere, lingurițe, nade, momeli, ochete, riguri, monturi), albul pur al feșelor, roșul plasmei, albastrul compreselor cufundate în spirt, cafeniul sângelui coagulat, griul pensetelor, verdele secrețiilor purulente. Senzații tari - emetice, euforice, cataleptice, comatoase, limfatice, de sevraj. În tot acel complex freudian al învingerii spaimei, eu am ultimul și cel mai important cuvânt. Prin viermuiala umană a camerei de gardă răsună, apodictic, doar glasul meu: „...merge pe etajul II, radiografii abdominale, electrocardiogramă, analize de sânge complete, examen plămâni, mâine îl urcăm pe masă...” . Cu glas sigur dictez diagnosticul asistentelor ce au înțepenit de dimineață și până târziu, în noapte, pe scaunele rotative, foindu-și fundurile, unele apetisante, altele plate, fără nerv. Astfel, trec lumina zilei și întunericul nopții prin mine ca printr-o oglindă concavă acolo, în locul ce a devenit demult a doua mea casă. A doua familie. Camera de gardă...