agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7223 .



Prietenul meu Ypsilon
proză [ ]
Din hîrtiile unui doctor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Arthur_Schnitzler ]

2010-08-19  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan



Dacă sintagma „tragicomedie” se potrivește vreunui destin uman atunci cu siguranță este vorba de soarta prietenul meu, acum răposat, Ypsilon pe a cărui mormînt am depus ieri, din nou, o coroană de imortele în care am lăsat să fie împletiți, pe deasupra, și cîțiva lauri. Fiindcă, după aprecierea mea, nu mulți poeți i-au meritat vreodată atît cît prietenul meu Ypsilon – nu din pricina talentului său care s-ar fi dovedit prea puțin imun contra tuturor atacurilor din partea criticii, ci din pricina felului strălucit în care arta îi ajungea la inimă. Nicicînd n-am văzut oameni asemeni lui, iar unii dintre marii poeți care sunt venerați de obște ar face bine să se ducă la cimitirul Währinger și să dedice o rugă mută, la mica cruce ce poartă înscriptia:

Aici se odihnește întru Domnul
MARTIN BRAND

Martin Brand, acesta este numele său adevărat. Să nu fie cu mirare că acest nume a cărui memorie o cinstesc într-atît nu a strălucit prin niciun succes aparte. Poeziile sale, unele, de altfel, semnate cu „Y”, publicate în niște gazete mărunte din Salzburg sau Graz, nu s-au impus prin trăsături deosebite și nici la mine, altminteri, ca Studiosus philologiae – astfel se prezenta Martin Brand în viața civilă – prezentîndu-și uneori plăsmuirile sale scrise, era rareori în situația de a găsi încurajare sau recunoaștere.
Dar, întocmai majorității poeților tineri, prețuia prea puțin judecata celor cărora nu le erau pe plac mîzgălelile lui și se simțea lîngă muza sa care, nevăzută, îi era mereu alături, nesfîrșit de bine, încît, pînă la un anumit moment, îmi părea ca unul dintre cei mai fericiți oameni pe care i-am cunoscut. Totuși, cîteodată, era abătut; cert, însă, nu din cauza vreunei întîmplări ingrate care să survină în viața spurcată, de zi cu zi, ci doar atunci cînd mintea-i era preocupată de un subiect cu totul tragic: cînd lucra la o dramă unde mureau regine cu inimi zdrobite, iar prinții cu capul despicat, ori atunci cînd scria un basm în care o zînă rea, dintr-o răutate înnăscută, amenința să prăpădească doi pui de om, cuminți. Altminteri, era iarăși de o veselie nestăvilită cînd glorifica natura, ori o noapte de bal în care un academician în artă, îmbrăcat ca un nubian bogat, era sărutat pe gură de o mască frumoasă care spunea pe urmă: „Da, tu ești acela și nimeni n-are să mi-te răpească!”
S-a stabilit însă, negreșit, că de aici începuse deja nebunia prietenului meu Ypsilon. M-am îngrijit să-i arăt, mai onest decît mulți alții, că nu trebuie să lege o prietenie prea strînsă cu umbrele sale, ci să vază împrejur, și-n viață, unde există multe lucruri aievea, demne de a fi privite; chiar și fete, blonde, brunete care mie, bunăoară, îmi sunt mai dragi ca fîșîitul personajelor lui de-o zi.
Înfiripă acum, brusc, o mică aventură – de la teatru, bineînțeles, alături de o coristă care mai degrabă îi căzuse în brațe decît își dăduse el străduința; dar lucrurile mergeau cam neplăcut, chiar supărător și mi-am dat seama despre stranietatea și sminteala actului de-abia cînd totul se isprăvise.
Fata veni în grabă la mine, într-o după-amiază, și mă găsi chiar cînd mă prinse o moțăială pe fotoliul dinaintea pianului. Mîna-mi zăbovea încă pe pian, o oareșicare disonanță răsunîndu-mi în ureche.
O văzui pe micuță cu o oarecare nedumerire pe chip, și cu atît mai mult cu cît nu-l zăream alături de ea pe prietenul meu Ypsilon, cel fără de care ea nu făcuse vreo vizită la mine. Privirea mea, aruncată asupra ușii, pesemne că îi elucidă întrebarea nerostită ce-mi stătea pe buze, și spuse, în timp ce lacrimile înăbușite îi fremătau în glas: „Stă acasă și scrie!”
„Vii de la el?” M-am ridicat și am invitat-o înăuntru să ia loc pe divanul lîngă care am așezat un scaun pentru mine.
De-abia se așezase că începu să plîngă.
„Ce-i cu tine, micuțo?” o întrebai. „ Ce-i?”
Dar nu dădu niciun răspuns.
Am așteptat răbdător. Apoi am întrebat-o iarăși, fără niciun tremur al vocii: „Ce este?”
Își luă batista și-și șterse lacrimile. „Cîntați un vals, ceva vesel, apoi am să vă povestesc...”
M-am pus la pian și am lovit clapele. Chiar de la primele acorduri i-am auzit vocea lîngă mine.
„Nu mă iubește”, spuse ea slab.
Am întrerupt execuția și am privit-o cu ochi uimiți care nu erau atît de receptivi, căci nu eram pregătit pentru o relatare de acest fel.
„Cîntați mai departe” spuse ea necăjită.
„Bine, dar acum nu pot cînta un vals”, am replicat eu, „pentru a trece amîndoi prin glumă peste un moment greu” – și am intonat un marș funebru... Îmi doresc să nu îl mai fi cîntat atunci – mă chinuie, azi, gîndul într-o manieră rizibilă, superstițioasă.
Micuța vorbi mai departe: „Sigur are pe altcineva”, spuse ea, „fiindcă azi, iarăși și iarăși, tot a strigat: „tu nu ești ca ea – nu ca ea – „ Iar apoi cînd l-am sărutat crispată, se uită la mine – parcă de sus în jos – și a spus : „Du-te, nu vezi că mă deranjezi?” Eram încremenită, dar el scria continuu, chipul i se înroșise, iar ochii îi străluceau. După ceva timp s-a uitat împrejur și m-a văzut cum mai stăteam, încă, acolo. „Încă mai stai?”, mă întrebă, apoi am plecat.”
Dădu din umeri.
„Vreau să îți spun”, am continuat eu, „chiar dacă nu ai să mă înțelegi de la început. Nu ai nicio rivală în carne și oase – cea despre care tu vorbești – nu trăiește chiar deloc și nu e decît o închipuire a prietenului nostru Ypsilon.”
Se uită la mine cu ochi mari.
„Îl cunosc”, am spus eu, „ și știu că e nebun!”
Pe chipu-i am citit uimirea asupra calmului cu care am rostit acest adevăr. „Nu este prima dată cînd se îndrăgostește de propriile roade ale fanteziei. Lasă-l să-și termine compoziția, lasă-l să o azvîrle în pupitru și fantoma are să se risipească iar.”
„E de temut așa un om!” exclamă ea.
„Nu, deloc”, am replicat eu, „mă gîndisem, din cînd în cînd, că ce rod ar da pentru tine, iubirea lui, dacă l-ai lămuri că: „Dragul meu Ypsilon, nu exist chiar deloc, m-am smuls dintr-un basm, iar femeiușca asta sorită din brațele tale nu e decît un vis...”
„Cum?”, mă întrebă ea. Mă înțelegea cu greu.
„Vreau doar să te fac să înțelegi că nu ai niciun temei rezonabil ca să fii geloasă. Lasă-l să lucreze, încă două sau trei zile, apoi el singur are să se întoarcă la tine și să te roage să fii cea de mai înainte. Ai încredere în mine!”
„Atunci e nebun pe jumătate!”, exclamă ea.
„Pe jumătate? Pe jumătate poet așa că nebun cu totul! Dar liniștește-te și nu mai plînge!”
M-am aplecat din nou asupra clapelor și am cîntat un vals.
Întretimp se duse la ușă, iar cînd am vrut să mă ridic pentru a o însoți, mă refuză cu un gest al mîinii și spuse: „ Am să revin!” Cu asta dispăru, iară eu mi-am lăsat mîinile să cadă pe genunchi...
Cealaltă dimineață l-am vizitat pe prietenul meu Ypsilon. Deși ziua luminoasă se răspîndea în cameră, pe masa lui de scris ardeau patru lumînări roșii (nu putea lucra decît alături de lumînări roșii) și cu ochii încețoșații Ypsilon ședea înaintea mesei în timp ce pana lui hoinărea neobosită deasupra hîrtiei.
Am stins luminile; de abia la ultima își dădu seama de prezența mea „Ah, tu”, spuse el.
„Ypsilon”, am spus eu sobru, „dă, te rog, imediat la o parte hîrtiile astea; vino cu mine să luăm micul dejun, în caz contrar am să fac totul ca să te bag la balamuc [Narrenturm].”
Își ridică ochii lui mari, tulburi, spre mine.
„Cea mică a fost ieri pe la mine”, i-am povestit eu mai departe, „Ce-ai făcut?”
Rîse. „Nu-mi mai vorbi despre prăpădita aia de femeie! Sunt sătul de sexul lor!”
„Da, firește!”, am spus eu, „Femeile astea aievea! Sunt deja grosolane că mănîncă, beau, iubesc și păsesc prin viață cu o uriașă risipă de existență veritabilă”
„Nu-mi vorbi de ea”, m-a întrerupt el, „Pentru mine nu mai există decît o femeie. N-ai cum să mi-o smulgi vreodată. Ascultă! A fost odată...”
Deodată începu să nareze o poveste în timpul căreia,uneori, se uita pe foile așezate în fața lui. Era vorba acolo despre o oarecare fată fermecătoare care trăia pe o insulă, în Oceanul Indian, pe nume Türkisa, cea mai minunată dintre toți oamenii și zeii care s-au născut vreodată. Ypsilon nu găsea destule cuvinte pentru a descrie farmecul nesecat pe care-l degaja. Cu priviri vrăjite îmi explică în cele din urmă că, din momentul în care Türkisa și-a revărsat împărăția în mintea și inima sa, nu mai putea resimți nici cel mai mic interes pentru altceva.
„O iubești realmente?” , am zis eu.
„O idolatrizez”, spuse el cu vocea cea mai serioasă. „Dar, vai, trebuie să moară!”
Mi-am scuturat capul îngrozit.
„Iar, mai apoi, mai este și un prinț african”, își continuă el poveștea și istorisi, mai detaliat, despre acest prinț care fu cuprins de o pasiune nefastă pentru Türkisa.
„Chiar esti gelos?”, am întrebat eu.
„Pentru ce”, spuse el cu vocea apăsată, „îl iubește și ea.”
„Dar, nebunule”, am țipat la el, „Deșteaptă-te, gîndește-te, poți să faci ca prințul african să fie halit de un leu, ca apoi un poet german, pe nume Ypsilon, să poată trage cu o barcă pe mal...”
„Nu poate”, replică Ypsilon cu o convingere adîncă.
„Cum? - De ce nu?”, am strigat eu, „E la îndemîna ta! Tu ții sforile, din capul tău a țîșnit sminteala asta, Türkisa asta există doar în fantezia ta!”
„Oricum!”, răspunse el liniștit, „Trebuie să se petreacă cum se petrece, lucrurile se desfăsoară, nu le pot schimba.”
Am răcnit. „Esti nebun cu totul!”
Își întinse buzele într-un zîmbet fugitiv și spuse cu totul liniștit: „Nu.”
Mă plimbam de-a lungul și de-a latul camerei și am realizat că eram stăpînit de o tulburare violentă.
„Te rog, pleacă, mă deranjezi!”, spuse el.
Am rămas stînd în fața lui, l-am urmărit cu o privire amară și i-am replicat: „La amiază am să revin să te întreb dacă vrei să mănînci.”
În timp ce închideam ușa după mine, am văzut cum Ypsilon și-a aprins iarăși lumînările roșii. Eu, însă, am pășit în lumină plină, între oamenii care colindau pe străzi cu pași grei, de fiece zi. În prima clipă eram gata să mă minunez de această prospețime generală a vieții. Nu mai poți înțelege sănătatea după ce ai pășit afară din casa nebunului...
Cînd, la amiază, am bătut la prietenul meu Ypsilon, nu mi-a deschis. „Vino deseară”, spuse el prin ușă, „lucrez, iar tu mă deranjezi.”
Seara, am procedat la fel. Am strigat batjocoritor dinafară „N-a murit încă Türkisa?” Atunci se auzi un suspin adînc. Probabil că săraca era aprope de sfîrșit. Am resimțit ceva asemeni bucuriei, căci am sperat că astfel se va desface iarăși urzeala.
Și în dimineața următoare am bătut, devreme, la ușa lui. N-am auzit niciun „Intră”, însă încheitoarea se deschise și l-am văzut pe prietenul meu Ypsilon, șezînd la masa lui de scris, palid și sleit.
„Ypsilon”, am strigat eu.
Mă privea cu ochi morți de oboseală.
„Ce-i cu tine?”, am întrebat.
„Moare”, șopti el.
„Slavă Domnului!”, am răspuns.
Ochii i s-au adumbrit neînțelegînd bucuria mea.
„Vino, Ypsilon”, am spus eu, și am simțeam cum îmi trece prin inimă un tremur convulsiv. „Vino!”
„Nu pot!”, replică el și arătă înspre coala de hîrtie și mai apoi spre cap.
„Esti ridicol, Ypsilon, ești de-a dreptul bolnav!”
„Iute, iute, se apropie de sfîrșit”, spuse el, parcă dinafară, ținînd de cap cu mîna.
„Dar asta nu este necesar”, am spus eu și i-am luat mîna de pe frunte, strîngînd-o într-a mea.
Mă privi iarăși melancolic, rîzîndu-mi în față.
„Nu-i necesar, asta-mi spui?... Tu n-ai cum să înțelegi!”
„Din contră, Ypsilon! Te înțeleg foarte bine, esti surmenat; nervii tăi sunt bolnavi din cauza suprastimulării în care te-a vîrît fantezia ta sălbatică... Aerul sănătos, proaspăt din lumea de-afară și se risipește totul.”
M-am dus la fereastră și am deschis-o „Simți? Nu vezi ce vioi răzvrătește vîntul dimineții foile tale de pe masă, ce îmbujorate se răsfrîng razele soarelui deasupra capului tău obosit și peste podeaua prăfuită? Nu vezi cum lumea asta de o mie de culori se scaldă în albastrul binecuvîntat al cerului?”
Îmi urmări privirile dincolo de fereastră. Fu silit să clipească, lumina îi făcea rău. M-am dus după el și l-am ridicat din scaunul în care s-a lăsat aproape fără voință.
Pentru a nu-l mai tulbura în starea lui de abulie, am tăcut și l-am condus pînă la casa scării. Atunci tresări, dar numai pentru o clipă, apoi mă urmă, ținîndu-mă de brat, cu pași tîrîți, pe scară, fără împotrivire. De-abia în acest moment m-am încumetat să vorbesc iarăși.
„Ce mai e acum, Ypsilon?”, l-am întrebat eu, „Nu-ți e bine la aer?”
Dar el nu zise nimic, iar cînd încercam, ici și colo, să pornesc o discuție, nu dădea niciun răspuns.
Plimbarea noastră ne-a dus pe lîngă grădinile vilelor din periferie, iar florile dimineții miroseau magnific. Din înflorirea copacilor izvorau mireasme îmbătătoare. Pieptul se ridica mai tare, pasul devenea mai ferm și mai vioi. Ypsilon, însă, drumețea mai departe ca printr-un peisaj mort. Într-un loc pentru micul dejun, ne-am așezat, iar Ypsilon își șorbea cafeaua lîngă mine și îmi venea să cred că s-ar fi trezit, parcă, la viața adevărată. După o înghițură clătină din cap și se frecă la ochi.
„Nu vrei să mergem pe la țară?”, l-am întrebat eu, „Vremea e bună.”
„O, da!”, spuse el și eram foarte fericit de acest prim cuvînt.
Ne-am pus într-o trăsură și ne-am îndreptat spre pădurea vieneză. La început Ypsilon șezu lîngă mine liniștit; dar cînd am ajuns la drum liber, iar copacii ne făceau umbră, se uită parcă uimit împrejur, ca și cum ar fi vrut să-și aducă aminte. În cele din urmă, rîse.
„Nu-i așa că-i frumos aicea?” întrebă el.
Mă privea, iarăși zîmbind, ca și cînd ar fi vrut să spună: „Nebunule, chiar crezi că asta are să mă ajute cumva?”
Am vorbit iară, cît de bine mă lăsa inima care-mi era apăsată, și povesteam despre marea singurătate, împăciuitoare, a pădurii pe care o traversam în acele clipe...
Își închise ochii, iar fruntea i se încruntă. Apoi clătină din cap. Am avut impresia că ar fi vrut să spună: „N-ai cum s-o dregi!”
Astfel purtam, în închipuire, o conversație cu el, fără ca, de fapt, el să-și deschidă gura.
Într-un han liniștit, am lăsat să ne fie adus prînzul. În jurul nostru, pădurea șoptea cu glasuri misterioase, iar vîntul bătea peste vîrfuri.
L-am îndemnat pe prietenul meu să ia din mîncărurile din față ceea ce, pînă la urmă, făcu. După cîteva înghițituri, însă, puse deoparte cuțitul și furculița, mă privit drept în față și spuse: ” Esti un om bun, dar n-ai cum s-o dregi!”
Ah! Deja îmi spusese asta cu chipul său chinuit.
„Nu, poate n-am s-o dreg”, am replicat eu, „dar are să fie bine dacă ești rațional. Te înțeleg”, am continuat eu mai departe, „nu-mi lipsește înțelegerea pentru spiritul bolnăvicios, sensibil al poetului, de fapt, nici n-ai fi un poet dacă nu te-ai îndrăgosti de Türkisa.“
„Și pentru că moare, trebuie să mă simt mizerabil.” , mă întrerupse el și mă privea cutremurat.
Nu se mai dezlipea acum de această idee fixă, iar la toate vorbele mele răspundea cu un clătinat negativ din cap. Simțeam că în privința acestei închipuiri, înțelepciunea mea rămînea dezarmată.
Am stat acolo o bucată de vreme, apoi ne-am dus în pădurea din împrejurimi. Era o zi groaznică. Cum mă simțeam? De-abia știam eu însumi: orele apăsau asupra mea atît de greu, atît de agitate.
Soarele se afla departe la vest cînd ne-am pus, din nou, la drum. Caii, cu totul odihniți, trepădau cu o iuțeală sportivă, peste cărarea pădurii.
Am parcurs o bună parte din drum cînd am remarcat că prietenul meu devenise neliniștit.
Soarele începuse să apună, iar amurgul se răspîndea peste lunci. „Mai repede!”, spuse el încet.
Mergeam destul de repede și deja se distingeau primele case ale orașului, la capătul drumului de țară, ca și cînd am ajunge acasă încă dinaintea întunericului; totuși umbrele serii amăgeau.
„Repede, repede”, strigă Ypsilon, pentru ca vizitiul să audă și să mîne caii...
„Ce ai acum?” am întrebat eu.
„Acasă!”, murmură el. „Trebuie să sfîrșesc.”
Răsufla mai repede; trăsăturile îi erau încordate, cîteva clipe ședea liniștit, apoi era cuprins iarăși de un geamăt dureros. Castanii de pe marginea drumului foșneau și se înălța aerul răcoros... Mă înfiorasem puțin...
„Acasă, acasă!”, strigă tare Ypsilon, parcă tînguindu-se.
„Lasă”, l-am liniștit eu, „ajungem destul de timpuriu acasă. Ce ai de făcut acasă? Nu-ți mai trebuie să lucrezi.”
Mă privi cu totul uimit. „Dar, totuși, trebuie”, spuse el.
Estimp treceam între primele lanterne ale periferiei. Ypsilon devenea din ce în ce mai neliniștit. Își freca mîinile, iar ochii îi rătăceau; gîfîia asemeni unui suferind de febră.
Răsufla atît de tare încît vizitiul se întoarse și îl privi cu surprindere. Apoi zori caii și, în mare alergătură, ne rostogoleam, pe macadamul zgomotos, spre casa prietenului meu. Din cînd în cînd, strigam la el: „Ypsilon! Ypsilon!” Dar nu mă auzea nicicum; într-o muncă nesfîrșit de grăbită părea să-i fie prins spiritul, iar al meu era stăpînit de o dispoziție necontenit de sumbră.
Pe cînd străbăteam străduțele prost luminate, în fața mea se ivi o imagine de care nu m-am putut dezlipi. O vedeam pe prințesa Türkisa stînd în coșciugul care era numai din sticlă și în fața căruia stătea poetul meu, distrus, cu ochii îndurerați, fără lacrimi.
Oprisem în fața casei; Ypsilon sări din trăsură și năvăli pe scări. Cînd am intrat și eu, el ședea, deja, în fața masei de scris, cu cele patru lumînări roșii, și nu mă auzi cînd am pășit înăuntru.
Chiar atunci începea să scrie. Era căzut pe gînduri. Muribunda Türkisa îl absorbea în cercul ei.
M-am așezat pe divan și m-am gîndit să rămîn aici pentru că eram serios îngrijorat.
Pana lui se zorea pe hîrtie, fereastra era deschisă, flacăra lumînărilor pîlpîia. Foile dezlipite ale povestirii zburau pe masă, în dezordine. Expresia chipului său devenea din ce în ce mai emoționată, însă era palid ca moartea.
Dintr-o dată am avut senzația clară că Türkisa a murit. Scria, deodată, ceva mai încet, în timp ce respira greu și fixa cu priviri absente foile dispuse în fața sa. Apoi lăsă să-i cadă din mînă pana, capul îi căzu și plînse amar, sfîșietor. Începuse să-mi fie mai bine, mai senin. M-am gîndit că acum se terminase, urzeala desfăcută, fantezia groaznică în care a trăit zile întregi s-a disipat, s-a împrăștiat. Da, mi se părea că în toată atmosfera din împrejurul nostru se petrecea o schimbare. Spiritele rele erau azvîrlite pe fereastră – iar luminile roșii din cameră ardeau mai liniștit și mai luminos. Nici măcar foile de pe masă nu se mai agitau; se restabilise pacea. Iar săracul meu prieten plîngea, plîngea tot mai încetisor.
Am ațipit ușurel pe divan...
Probabil că a trecut mult, căci, cînd m-am trezit, lumînările eram cu mult topite. Ypsilon, însă, zăcea tot acolo, cu capul plecat.
M-am dus la el. Mă privi în întregime, cu niște priviri pe deplin liniștite.
„Du-te, totuși, să dormi!”, i-am spus.
Confirmă, iar vocea îi suna ferm și moderat: „Du-te tu și nu-ți mai fă griji pentru nimic!”
„Ypsilon, acum,”, am izbucnit eu plăcut emoționat, „totul s-a dus!”
„S-a dus!”, spuse el și mă sărută pe frunte.
„Acuma, permite-mi totuși”, am spus eu, „ ca pentru restul de odihnă să stau pe canapeau din camera ta”
„Rămîi unde vrei” îmi răspunse el cu o privire prietenoasă.
Nu mă lăsă din ochi cît m-am instalat pe pat. Iar cînd i-am strigat „La pat!” dădu din cap, rîzînd. Îi simțeam mai departe ochii zăbovind pe mine cît timp începusem să moțăiesc.
Un aer cald din afară se repezea acum în cameră, stinse una dintre lumini, celelalte pîlpîind mai departe, cu o strălucire tulbure, vedeam toate acestea pe jumătate-n vis, apoi am adormit cu totul...
Crăpa de ziuă cînd m-am trezit. Ypsilon nu se mai afla în cameră.
Încă nu mă gîndeam la nimic și m-am ridicat pentru a ajunge la masă, unde, în lumina crepusculară, am văzut așezat un plic închis.
Înainte să-l deschid m-am dus la patul prietenul meu. Nu fusese atins.
M-am speriat și m-am uitat mai întîi, cum ne mai joacă festa confuzia în asemenea clipe, după lumînări. Nu mai stăteau pe masă, se aflau alături de sfeșnice, în colț, lîngă cuptor. M-am uitat după foii, se aflau acolo, împrăștiate, ca mai înainte.
De-abia acum am deschis plicul. Acolo scria:
“Türkisa a murit! Totul s-a terminat!“
Mi s-au încleștat dinții. Unde era, unde putea să fie ?
M-am grăbit în anticameră – goală! Am tras de ușă, am ieșit pe casa scării – era întuneric. M-am întors înapoi, am aprins una din lumînările rămase în colț și am intrat pe coridor. Acolo se afla, chiar jos, ceva negru! Am ținut lumina peste balustradă pentru a vedea mai bine. Căzu o picătură de ceară roșie, am alergat cu lumina, jos – acolo, în fața-mi, îi zăcea leșul.
Apoi au venit și alți oameni, treziți de goana mea furtunoasă pe scări, și îi priveau trupul.
« Ce este? » întrebau toți. Coborau zgomotos și alții.
M-am simțit dator cu o explicație. “Era nebun”, am spus.
Cineva mi-a luat lumînarea din mînă, probabil pentru că îmi tremura.
Am citit ultima povestire a prietenului meu Y. ; este cu totul nereușită, și de-abia dacă e ceva talent înăuntru.
Cu certitudine este un sfîrșit trist al istorisirii mele ; este necesar, totuși, pentru deplinătatea povestirii.
Nu mai puțin, Y. a fost un mare poet, da un poet măreț ! Căci ce fel de imaginație trebuie să fie cea care să poate să vrăjească o ființă pînă cînd fantastul însuși să prindă iubire pentru ea pînă la nebunie. Atît de îndrăgostit încît nu mai poate trăi cînd personajul creat se scufundă iarăși în nimic printre celelalte jocuri ale fantaziei.
Muza are uneori toane… Jucăria uneia dintre ele era prietenul meu Y. Și-a pierdut mințile și a murit.
Puțini l-au cunoscut în viață… operele sale nu-i vor aduce nemurirea. Nebunia lui, totuși, îl va face să pară demn de iubire unora a căror interese sunt stimulate de farsele tragice cărora natura uneori le face pe plac.
Aurită, nestatornică fantezie ! De unul te apropii lingușitoare, în prietenie înmiresmată, și-l faci cel mai fericit dintre nebuni, poetul ; pe celălalt îl lovești ca pe un vrăjmaș și făurești din el cel mai jalnic dintre poeți, nebunul !

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!