Capitolul 26

Mărturisiri amare


Cele mai multe femei care au fost tratate rău de un bărbat capătă un soi de reticență în fața reprezentanților acestui sex minunat. Dacă au avut în plus nenorocul, ca și la a doua încercare să rateze, șansele de a nu mai crede în „a treia dată” scad considerabil.
Mai există însă și fericite ale sorții care, păstrându-și neștirbită puterea de a uita și a iubi, puterea de a crede în iubire – au tăria să o ia de la capăt. În tainica Lui bunătate, Dumnezeu îi hărăzise Silviei Linoiu un asemenea dar și o asemenea putere. Era una din resursele latente ale ființei ei, atât de diferită de puterea agresivă a celorlalți, de killer-instinct-ul ființelor comune.
Acum ea trecea printr-o perioadă a vieții când evenimentele parcă se precipită, înnebunite, iar inima și nervii, supuși la tot felul de emoții contrarii, sfârșesc prin a se tonifia, ca trupul sub efectul unui duș alternativ. În acele momente ești fericit, deși n-o știi, deși abia când viața redevine calmă și monotonă îți dai seama de asta, retrospectiv.
În săptămâna care urmase după prima ei întâlnire particulară cu Ariel Beller, Silvia văzu că în curtea institutului se inițiase o ciudată și febrilă activitate. Câteva zeci de lucrători de la o firmă specializată în construcții, începuseră să ridice un gard din plăci de beton înalt de doi metri între cele două societăți, în locul celui vechi din plasă de sârmă. Amatorii de privit în curtea vecinului bogat și de dat cu pietre aveau să fie nevoiți de aici încolo să-și pună pofta-n cui și să-și redirecționeze agresivitatea dată de neputință. Dacă s-ar fi făcut probabil, în zilele următoare, un sondaj privind soțiile maltratate, copiii brutalizați ori certurile familiale în rândurile angajaților de la „SA”, s-ar fi constatat probabil, că se înmulțiseră îngrijorător. Într-una din aceste zile, Silvia găsi pe birou un ziar.
„Verbus – cotidian independent de atitudine” editat de fundația „Ochiul dimineții”. Un cunoscut ziar de scandal, foarte gustat de un anumit segment al populației. Editorialul era semnat „doctor Iulian Marcoș” și purta ca titlu o întrebare retorică:
„Privatizare fără sângerare, sau hoție la drumul mare?”
Cu litere mai mici, mai jos, autorul subtitra: „Cumpărarea unui institut de cercetări și proiectări bucureștean de către un cunoscut concern străin sau prostia la români”.
Încă de la primele cuvinte autorul tuna și fulgera împotriva a ceea ce el numea „o afacere dezastruoasă pentru statul român”. Îl denunța pe înaltul funcționar guvernamental care se ocupase de problemă ca incompetent și corupt, și considera încheierea contractului „o trădare a intereselor naționale”.
În continuare se arăta cum noua administrație uzase de prerogativele sale pentru a face concedieri mascate; cum prin contractul dezavantajos părții române, toate activitățile profitabile – împreună cu oamenii cei mai capabili – fuseseră oprite de partea britanică. În opinia doctorului Marcoș, englezii se folosiseră de clenciurile contractului pentru a-și face mendrele cum voiseră mușchii lor, spre a folosi o expresie ce începuse să fie la modă.
Finalul articolului dezlănțuia un veritabil atac la persoană împotriva celui ce ocupa poziția din vârful piramidei. Deși nu se dădea nici un nume – al institutului, ori al directorului executiv, nu încăpea vreo îndoială cu privire la identitatea celui ce era făcut cu ou și cu oțet.
„Cel care reprezintă interesele firmei străine este un individ cu un trecut dubios. A făcut parte din aparatul represiv al unui stat din America Latină, patria lui de baștină, una din acele țări din lumea a treia, subdezvoltate și iubitoare de fasciști. De altfel, gurile rele spun că ar fi nepotul unui colonel SS, care a avut „de lucru” prin România anilor de război. De ce să nu-l clonăm atunci pe Hitler și să-l aducem să ne conducă întreprinderile?
Mai nou, se pare că blondul arian și-a găsit ca muză inspiratoare o frumusețe locală, frumusețe la genul horror, căci dacă ar fi să dăm crezare unora, de o vezi noaptea ducând gunoiul, ți se face părul măciucă.
Așadar „frumoasa” și bestia și-au dat mâna ca să ne învețe ce înseamnă economia de piață. Cât de tolerant poate fi acest popor!”, concluziona doctorul-jurnalist într-o scânteietoare apoteoză literară.
Pe măsură ce Silvia parcurgea rândurile, o expresie de stupoare i se întipărea pe față. Cu ziarul în mână, intră la domnul Beller.
- Ai văzut asta? îl întrebă agitată, în timp ce Ariel meșterea ceva la un suport cu tăvițe suprapuse pentru hârtii, care se asambla din bucăți.
El ridică capul și răspunse calm:
- Da.
Apoi continuă să monteze suportul la fel de impasibil ca până atunci, privind-o cu coada ochiului pe Silvia, care părea în culmea supărării.
- Ce ai de gând, întrebă ea, să te faci că nu ai înțeles sau să-l acționezi în justiție?
- Nici una, nici alta, zise Ariel zâmbind.
- Atunci?
Suportul era montat și acum dl. Beller îl privea dintr-o parte, cu satisfacția celui care a făcut o treabă bună.
- Mai așteaptă câteva zile, și ai să vezi, spuse el, continuând să zâmbească și făcându-i semn să ia loc.


Conferința de presă începuse de o oră, când Silvia și Ariel Beller, cu ecusoanele false în piept, intrară în sală. Cu siguranță că nimeni nu știa cine sunt cei doi, căci nu li se dădu vreo atenție specială și nici nu se creă rumoare când ei se așezară, tăcuți, în ultimul rând de scaune.
Atunci Silvia îl văzu pentru prima dată pe doctorul Marcoș: un ins solid, înzestrat cu un păr negru și creț și cu forme rotunde, începând de la fundul de femeie ce se insinua opulent pe scaunul de pe care conferenția, până la obrajii bucălați ce se umflau și se dezumflau în ritmul potopului verbal cu care purtătorul de cuvânt al partidului senatorului Răzvan Tănase răspundea la întrebările presei. Și uneori, pe lângă acestea.
- A trebuit să fac un drum până la Paris, șopti Ariel, ca să-i pun sub nas dobitocului ăstuia tot ce va fi încântat să vadă.
Pe măsură ce se dezbătea furtunos pe teme privind strategia economică și socială a partidului cu pricina, Silvia putu să-și facă, scârbită, o reprezentare a prostiei crase de care dădea dovadă personajul de la masa din față.
Amintindu-și-l pe vărul ei pe vremea când era secretar ASC, nu putu să nu recunoască: Răzvan era dotat cu o inteligență diabolică. Ce rost avea oare în jocul său acest individ semidoct care părea să recite o poezie dinainte ticluită, indiferent ce era întrebat? Și de ce îi încredințase – tocmai lui – rolul de a „răzbuna” subtila deportare a soției sale? Sau cumva chiar ea, personal, îi dăduse tema?
Ca prin vis auzi – se detașase de prezent pentru o clipă – vocea doctorului Marcoș, care declara închisă conferința, dacă nu mai existau alte întrebări.
„Acum e momentul” își zise și inima începu să-i bată nebunește. Auzi în clipa următoare vocea lui Ariel și sub efectul ei tonic se calmă instantaneu.
- Un moment, d-le doctor, spuse acesta ridicându-se în picioare. Aș avea eu niște întrebări de pus.
Toate privirile se întoarseră spre cel ce vorbise din ultimul rând de scaune, spre bărbatul înalt și care degaja o anume impresie de forță.
- D-le doctor, ce părere aveți de privatizarea de la IREEN-ACAB?
- Părerea mi-am exprimat-o în ziarul pe care îl coordonez, domnule.
- Ziarul „Verbus”?
- Exact.
„Bravo, 1: 0 pentru Ariel, gândi Silvia. Mai întâi de toate l-a făcut să recunoască că la noi s-a referit. Acum nu mai poate da înapoi pupătorul ăsta de dosuri.”
- D-le Marcoș, urmă Ariel, din câte știu sunteți doctor în medicină, mai precis în imunologie. Nu mă înșel, nu?
- Nu, răspunse dr. Marcoș, holbându-se surprins, căci nu putea pricepe ce legătură avea politica cu medicina.
- Ei bine, așa cum sunt încredințat că știți, acum un număr de ani, premiul Nobel în medicină s-a acordat unor cercetători pentru descoperirea unei metode de producere a anticorpilor monoclonali. Cunoașteți desigur implicațiile ei în tratarea celulelor canceroase și direcțiile de combatere ce au evoluat de aici.
Ariel făcu o pauză pentru a-l sili pe interlocutorul său să răspundă. E inutil poate să spunem că dr. Marcoș era la fel de străin de teza respectivă pe cât fusese străin de politică tânărul cercetător care îi scrisese lucrarea de doctorat.
- Da, desigur, hămăi el, înghițindu-și cu greu nodul ce i se așezase brusc pe traiectul esofagului. Te pomenești că individul ăsta era și el doctor și era venit aici să-i pună oarece întrebări compromițătoare.
Dar, după cum avea să constate, intențiile bărbatului blond ce nu se recomandase încă, vizau altă direcție.
- Să înțeleg deci că ați pune în aplicare o asemenea metodă de tratament dacă ar fi vorba să salvați prin asta viața unui om?
- Da, răspunse el din ce în ce mai uimit.
- Chiar dacă unul dintre savanții ce au descoperit-o venea dintr-o țară din America Latină, subdezvoltată și iubitoare de fasciști ? continuă Ariel ridicând o sprânceană.
- Poftim? Nu ... nu înțeleg, făcu dr. Marcoș și Silvia se abținu cu greu să nu dea drumul unui hohot răsunător de râs.
- Dacă îmi răspundeți și acum cu „da”, atunci, prin extrapolare înțeleg că nu aveți nimic împotrivă să „primiți lecții de privatizare” dacă-mi permiteți să vă citez, de la cineva născut tot acolo.
- Dar cine sunteți dvs. și ce ziar reprezentați? aproape că strigă, năucit, nefericitul prins fără scăpare în plasa manevrată cu iscusință de necunoscutul care captase atenția întregii suflări?
- Numele meu este Ariel Beller Aranda, Director Executiv la IREEN-ACAB ... și cel despre care ați scris nu demult ... domnule doctor.
Domnul Marcoș, care în emoția momentului se sculase în picioare, se prăbuși vexat în fotoliul său.
- Dvs....? Știți românește? fu prima replică ce îi veni pe buze celui ce arăta acum mai mult a pacient decât a doctor.
- Da, închipuiți-vă că sunt în România de șapte ani ... iar în Argentina nu trăiesc numai turme de vite. Avem și noi, cei născuți acolo, un oarecare coeficient de inteligență.
Un râs molipsitor se răspândi în sală, taxând replica. Acum toate camerele de luat vederi se întoarseră spre dl. Beller, care ținând un dosar în mână, veni până aproape de scaunul în care zăcea zdrobit rivalul său.
Toți sorbeau din ochi scena, fiecare ziarist, fiecare reporter de televiziune se gândea de pe acum că mâine presa va publica articole explozive.
- Domnule, spuse Ariel, pe un ton blând, aproape prietenesc, mi se pare o chestiune de bun simț să încerci să-l cunoști pe cel despre care ți s-a comandat să scrii ... măcar fizic. Cât despre adevărul celor afirmate despre mine, nu vreau să vă las cu o iluzie ... Ați spus despre bunicul meu că a fost colonel SS ... ei bine, iată ce spun aceste documente de epocă: că François Beller a fost, până în 1947 când a emigrat în Argentina, cetățean francez. Și proprietar de fabrici, un civil, atâta tot. Și această copie după un raport al serviciilor secrete franceze ... din care nu rezultă că ar fi avut vreun grad în armata germană ... Cât despre faptul că îi considerați în bloc iubitori de fasciști, pe foștii mei compatrioți, iată o contra-dovadă:
Și scoase din buzunar un fel de medalie pe care i-o ținu în fața ochilor.
- Aceasta a aparținut celuilalt bunic al meu – vedeți ce scrie aici? Raul Aranda – și i-a fost atribuită pentru merite deosebite ca pilot voluntar în RAF pe timpul celui de-al doilea război mondial.
Puse la loc medalia în buzunar.
- Iar în ceea ce privește acuzația că aș fi făcut parte dintr-un sistem de represiune, pentru că am fost ofițer într-o armată care s-a făcut, e drept, vinovată – dar nu în integralitatea ei – de acte represive, e ca și cum eu v-aș acuza pe dvs., doar fiindcă sunteți medic – de crimele unor confrați de-ai dvs., care pe timpul președintelui Ceaușescu au lăsat să moară femei care făcuseră avorturi. Puteți să fiți sigur și iată aici certificatul meu de naștere – din care rezultă că nu mi-am schimbat numele – că dacă aș fi făcut ceva rău, aș fi fost extrădat, cum au fost atâția criminali ce-și găsiseră refugiul prin Europa.
Dr. Marcoș îl privea ca la dentist.
- Ei bine, domnule, i se adresă Ariel, cred că ar trebui să-mi prezentați scuze.
- Firește, domnule, scuzele mele, făcu mașinal dr. Marcoș.
- Nu, nu așa. Mâine, în ziarul „Verbus”, veți scrie că v-ați înșelat asupra datelor ce le-ați cules despre mine.
- Bine, sigur că da ...
- A, și încă ceva: ați scris că sunt în prezent „inspirat” de o anumită persoană de sex opus ... Vă rog să vă uitați prin sală și să-mi spuneți dacă o recunoașteți cumva, dacă ea se află aici ...
Abia atunci, el și Silvia – care venise aproape de Ariel, crezând că reprezentația se terminase – își încrucișară privirile. Din modul cum se uita la ea înțelese că el o știa, că fotografia ei îi fusese probabil arătată. El pricepu imediat. Dl. Beller stătea în picioare, în fața lui, fixându-l cu privirea, așteptând răspunsul. Erau la fel de înalți și de solizi, dar dr. Marcoș era o masă de carne flască, în timp ce la Ariel prin mătasea cămășii fine, se puteau distinge contracțiile nervoase ale mușchilor. Se priviră o clipă ochi în ochi, apoi doctorul o privi pe Silvia încă o dată, își plecă capul și spuse, intimidat:
- Nu ...
- Înțeleg, așadar, că și în această privință ați fost dezinformat, spuse Ariel calm.
Apoi, luându-și o expresie zâmbitoare, adăugă:
- Vă doresc o zi bună, domnule doctor, ca și când i s-ar fi adresat celui mai bun prieten.
O clipă mai târziu el și Silvia ieșiră, cu ceata de reporteri pe urmele lor.


- Și chiar bunicul tău a luptat de partea Angliei, în cel de-al doilea război mondial? întrebă Silvia în timp ce Ariel conducea.
După ce scăpaseră cu greu de reprezentanții presei ce ținuseră fiecare să-l întrebe câte ceva pe dl. Beller, se urcaseră în mașină și spre mirarea Silviei, se îndreptaseră către ieșirea din oraș, cea dinspre vechea șosea ce ducea la Ploiești.
- Mergem să ne plimbăm puțin, spusese Ariel. Simt nevoia să fac ceva plăcut.
Și ea încuviințase; recunoscu în sinea ei că neagra comedie și geniala ei punere în scenă o amuzaseră grozav. De mult nu se mai simțise așa bine, dar asta se datora în primul rând faptului că Ariel era lângă ea.
- Ei bine, răspunse el la întrebare, bunicul meu – cel din partea mamei a studiat la Oxford. Într-o privință, semăna cu tine – avea și el o mare admirație pentru Anglia. Așa că în cel de-al doilea război a luptat de partea ei. Te miră faptul că am avut doi bunici de părți diferite ale baricadei?
- Nu, nu, spuse Silvia, nicidecum. E clar însă că în familia ta există o tradiție militară. Nu-i de mirare că și tu ai îmbrățișat o asemenea carieră. Dar pentru ce în cadrul marinei?
- Există o tradiție maritimă – chiar de la începutul secolului trecut. Unul dintre stră-străbunicii mei a luat parte la o bătălie navală între flota argentiniană și cea braziliană, care bloca portul Buenos Aires. S-au înfruntat chiar în fața orașului, sub privirile señoritelor și în aclamațiile mulțimii. A fost un mic Trafalgar. Într-o zi o să-ți spun povestea din fir a păr, dacă o să vrei.
Silvia zâmbi încântată, căci bătăliile navale fuseseră una din pasiunile copilăriei ei. Trecuseră de parcul Mogoșoaia și se îndreptau spre Buftea. Atunci Silvia începu deodată să râdă.
- Ce e?
- Nimic, voiam să te rog ceva. Mă lași și pe mine să conduc?
Fu rândul lui Ariel să zâmbească.
- N-am condus niciodată o mașină străină, una cu cinci trepte de viteză. Vreau să văd cum e, explică Silvia.
Ariel opri și își schimbară locurile și ea, încântată, acceleră la 150 pe oră, înțelegând pentru o clipă ce simțeau fiii și fiicele de bani gata când la volanul mașinilor de viteză, uitau de tot și se simțeau atotputernici. Viteza avea în sine ceva înnebunitor, ceva ce te îmbăta ca o tărie. Dar nu era doar atât. Se simțea ciudat de fericită. Își aminti de momentele acelea din tinerețe, când avea impresia că viața îi scăpa printre degete, că cercul se închide mereu în afara ei. Acum i se părea că e în chiar miezul ei fierbinte, că ea i se dezvăluie în integralitate. I se părea că ceva ce îi lipsise, ceva ce îi fusese furat atâția ani, i se restituia acum pe deplin.
Înainte de a intra în Buftea, încetini și trase pe dreapta.
- Atâta tot? zâmbi Ariel.
- Da, am văzut ce înseamnă, spuse ea gâfâind, căci inima îi bătea cu putere, ca după un efort fizic.
După ce își reluară locurile, Ariel o întrebă cum se ajunge pe malul lacului și ea îi explică: fusese acolo într-o duminică cu d-na Manu și cu Ada, la un picnic al „burlacelor”. Edi nu voise să vină și Ada se simțise dezamăgită.
O luară pe o străduță îngustă ce se transformă într-o uliță, apoi într-o potecă lată și în sfârșit, ajunseră pe malul lacului și mașina se opinti într-un petec de iarbă, având în stânga trestiile și lacul, iar în dreapta o moviliță de pământ. Opriră și deschiseră portierele, respirând aerul. Se anunța începutul verii și păsările cârâiau vesele prin stufărișul ce cobora până la apă, iar razele soarelui de amiază ce cădeau perpendicular făceau să frigă tabla mașinii. Iarba era moale și Silvia se așeză pe jos, iar Ariel o imită. Își făcu de lucru, aruncând cu pietricele în lac. Ea își aminti de doctorul Marcoș și spuse oftând:
- Poporul ăsta ar fi mare dacă asemenea indivizi nu l-ar trage înapoi. Se spune că țara asta a noastră are resurse umane extraordinare. Prin toate ziarele scrie despre cum sunt apreciați în stăinătate cei de origine română.
- Vrei să spui că voi, românii sunteți mai inteligenți decât alții? întrebă Ariel ridicând dintr-o sprânceană.
Ea roși.
- Ei da, se bâlbâi ... se spune că țara noastră a dat mai multe genii decât altele ...
- Știi, spuse el după un răstimp în care tăcuseră amândoi, voi românii semănați foarte mult cu foștii mei conaționali. Și în Argentina există un soi de mit, acela că noi, suntem, ca popor, mai deștepți decât alții, că suntem peste media obișnuită. Eu zic că asta e o dovadă de narcisism. N-am auzit să se fi făcut vreodată o statistică a genialității, dar cred că fiecare popor a dat lumii partea sa de creativitate și înțelepciune. Și chiar dacă unii ar fi dat mai multe genii decât alții, nu mi se pare că a produce și a exporta așa ceva e tocmai un semn de sănătate socială.
Ea îl privi uimită.
- Da, multe din genii sunt la voi „cultivate” și nu „spontane”. Copii siliți de mici să depună eforturi peste puterile lor. Îți amintesc de acei pomi ciuntiți special pentru a rodi timpuriu. În alte țări puțini părinți ar accepta așa ceva. A-ți face un scop în sine din a fi „deștept”, ei bine, o asemenea atitudine nu poate duce decât la haos social, la o răsturnare a piramidei. Nu mai vorbesc de consecințele umane, ireversibile.
- Haos social? De ce?
- Pentru că asta înseamnă să presupui că societatea are nevoie numai de oameni deștepți, ceea ce nu e adevărat. Într-o societate normală, fiecare are locul său bine stabilit și există loc pentru toți – proști și deștepți deopotrivă. Fiecare are „postul” lui, utilitatea lui socială.
- Nenorocirea, zise Silvia cu un surâs amar, e că la noi, în ultimii ani „posturile” astea au fost inversate de foarte multe ori. Cei „fraieri” produc, cei „deștepți” conduc. Și consumă. Societatea asta nu poate merge înainte. E ca un balon, se umflă într-o parte dar se turtește în cealaltă. Își scimbă doar forma, niciodată volumul. Nu crește. M-am întâlnit mai demult cu o fostă colegă de liceu. Fusese printre cele mai leneșe din clasă. Acum era secretară la o firmă străină și a ținut să-mi spună că ea câștiga cam de cinci ori cât mine. Cu o doză certă de ură și staisfacție.
- Ei vezi, asta mă duce cu gândul și la alt aspect. Societatea voastră se bazează mai degrabă pe contradicție decât pe armonie. Și când spun asta nu mă refer la acea „contradicție” care aduce progresul, care face ca lucrurile să tindă spre o nouă stare de echilibru. Nu mă refer nici la răul pe care și-l fac oamenii aflați în conflict de interese, chiar și cu arme josnice precum calomnia – vezi scena de azi. Asta se întâmplă peste tot, în toate societățile, chiar și în cele echilibrate și prospere.
Mă refer la ceva ce vine dinspre interior spre exterior, dinspre om înspre societate, nu invers. Ceva ce există între ființe care nici măcar nu se cunosc. Fă un experiment simplu:
Să spunem că e o zi de octombrie. Frig ca iarna. Aproape zero grade. Am trăit asemenea zile. Toți tremură. Au nasurile roșii și fețele vinete. Nimeni nu îndrăznește să iasă pe stradă cu căciulă. Toți își suflă în palme, își vâră mâinile prin buzunare. Nici unul n-are curaj să-și ia mănușile.
Acum imaginează-ți o altă zi, la fel de geroasă, cu aceeași temperatură. De data asta din decembrie. Ca și când ar fi soldați disciplinați ai unei armate fără comandant, toți își scot căciulile de la naftalină, își îmbracă mănușile. Acum e vremea lor „oficială”. Nimeni nu se mai teme că alții vor râde. Nimeni nu va mai fi pus la colțul ridicolului. Asta e tot. Experimentul s-a încheiat. E suficient pentru ca orice străin, fără să știe prea multe despre țara voastră, să tragă concluzia ce se impune.
„Aceea că frica de ce va zice cel de lângă tine e mai puternică decât orice logică și transcede uneori sănătosul instinct de conservare, gândi Silvia. De fapt nu e vorba chiar de frică, e mai degrabă un orgoliu deșert, o falsă onorabilitate care ne face să ne raportăm mereu la ceilalți, să vrem cu orice preț să nu fim depășiți de semenii noștri. De aici invidia și ura – când nu reușim. De aici sfidarea și batjocura – când le-o luăm înainte, indiferent cum.”
Povestea cu fosta colegă ilustra a doua parte. Dar în viața Silviei existau destule exemple ce o întruchipau pe prima. Nu fusese ea însăși, nu de puține ori, obiectul unei uri gratuite? Își aminti gura băloasă a bătrânei ce o împroșcase cu ocări, în timp ce ea nici nu-și revenise măcar din șocul „lapidării”, atunci, demult, în fața magazinului de cartier. După cum gestul acela și altele – precum și autorul lor – erau un argument în plus la cele spuse de Ariel.
Ori ceea ce se petrecuse între ea și „derbedeii” din cartier, în fapt odrasle onorabile ale unor cetățeni la fel de onorabili. Ce conflicte de interese avusese ea cu acești oameni? Făcând un arc peste timp, în minte îi veni scena de la metrou, cea în care o cunoscuse pe Ada. Și atunci acționaseră aceleași mecanisme: batjocura, disprețul, ura. Ea însăși reacționase cu aceeași banală ură.
„Totuși, în cazul meu, rațiunea și înțelegerea au învins până la urmă.”
- Așa că Silvia, vorbi din nou Ariel, ca pentru a-i închide cercul gândurilor, poate că veți continua să dați genii lumii, dar un popor mare n-o să fiți. Mentalitățile și nu indivizii vă trag la fund. Nici un mecanism nu poate funcționa bine când rotițele angrenează cu fricțiuni mari. Randamentul e scăzut și piesele se uzează prematur.
Silvia oftă. Deși erau în plină zi de sfârșit de primăvară, simți că i se face frig.
- De ce ai rămas aici? întrebă ea încet.
- Eu? Eu sunt un om pus să facă o anumită treabă. Și am de gând să o fac până la capăt. Exact ca și tine.
Tăcură amândoi și preț de câteva clipe se auziră doar păsările și plescăitul apei. Apoi Ariel zise:
- Știi, Silvia, de mult voiam să-ți spun, tu ai ceva ... neromânesc în tine. Þi s-a mai spus vreodată?
- Oh, râse ea, cum așa? Ai mei erau români, get-beget.
- Nu știu. Poate vreun strămoș îndepărtat a transmis o genă recesivă. La tine s-a activat.
- Dar ce ți se pare că mă deosebește de ceilalți?
- Atitudinea față de viață – în primul rând. Când eram la IMAT am avut prilejul să cunosc îndeaproape oamenii, să înțeleg motivațiile lor. Nu mă refer strict la angajații societății ci și la mulți alții cu care am venit în contact. Cei care munceau serios și încercau prin toate mijloacele să se facă remarcați urmăreau banul, poziția, puterea. Ceilalți pentru care lenea și comoditatea erau trăsăturile definitorii își făcuseră în lungii ani ai socialismului o deprindere, o artă aș zice în a se fofila și a vâna muncile ușoare. Alții, cei care voiau câștiguri fabuloase peste noapte cu muncă cât mai puțină ori deloc – unii din ei având o situație materială bunicică – o făceau din pură dorință de a parveni, de a arăta că sunt mai grozavi decât toți. Tu nu ai nici una din aceste motivații. Tu ești printre puținii pe care i-am cunoscut aici care privesc profesia ca parte a unui contract social. Și asta în ciuda faptului că societatea nici măcar nu-și respectă partea ei de obligații, nu mai vorbesc de recompense.
- Eu sunt o femeie singură, murmură ea. N-am ce să fac cu banii. De fapt am tot ce-mi doresc pe plan material, tot ceea ce-mi e îngăduit să doresc în situația mea: un acoperiș deasupra capului și patru roți. Dar de ce spui că asta e ceva neromânesc? În străinătate nu se practică goana după bani?
- Nu în măsura în care se practică aici. Acolo mulți gândesc ca tine. Există un prag de saturație, o limită a imaginației dacă vrei. Spre exemplu cineva își poate închipui ce va face cu 10 mii de dolari, dar nu cu 100 de mii, ori cu un milion. Așa că nu-și face un scop de viață din a se da peste cap ca să-i câștige. Se oprește în punctul în care se simte mulțumit, cel peste care dacă ar trece, viața i s-ar perturba iremediabil. Ambițiile nemăsurate, luxul țipător, ori dorința de a-l obține cu orice preț, competiția asta fără obiect și fără sens e apanajul societăților bazate – cum am mai spus – pe acel gen distructiv de contradicție.
- Și mai e ceva, Silvia, continuă el, în ceea ce te privește. E vorba de tenacitatea cu care ți-ai îndeplinit rolul, cel pentru care fuseseși angajată.
Cum ea îl privea surprinsă, Ariel se explică:
- Știu că domnul Marcu te-a angajat pentru proiectul HM. Am studiat documentele „de epocă”, referatul pe care l-a adresat conducerii de atunci. Eu știu totul despre angajații mei, adăugă zâmbind. Numirea ta pe postul pe care ești – ca și a celorlalți dealtfel – nu a fost întâmplătoare. Și revenind la tenacitate, ceea ce mi se pare cel mai important e faptul că ai făcut totul cu mâinile curate, fără să încalci vreun principiu moral. Nu numai că ai ieșit de sub apă, dar ai și ieșit în punctul dorit. De aceea spun că ești deosebită. Nu-i de mirare că mulți te percep ca pe un elefant cu aripi.
- Și tu? întrebă Silvia cu o voce joasă. De ce ai plecat din Argentina? Văzu că Ariel se întunecase la față și își dădu seama că atinsese un nerv dureros.
- Poți să nu-mi spui, zise ea repede. Dacă subiectul îți provoacă ...
- Ba da, am să-ți spun. E o poveste lungă. Am să ți-o spun cât mai pe scurt fiindcă nu e din cele mai plăcute.
Ea îl privi, apoi își plecă ochii și el începu să depene povestea.
- Așa cum știi, în aprilie ’82, când ai noștri au invadat insulele, eram un tânăr pilot în aviația navală și aveam în aparență toate motivele să fiu fericit. Aveam o familie: o soție pentru care mulți m-ar fi invidiat, din ignoranță, și un fiu vitreg de 11 ani – băiatul ei dintr-o altă căsătorie. Nu, nu te uita așa la mine, nu e vorba despre femeia pe care ai văzut-o în poză, cea alături de care, la un alt pol al existenței mele am cunoscut fericirea și împlinirea; cea lângă care am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții, cei ce răscumpăraseră tot ce fusese până atunci; cea pe care moartea mi-a smuls-o din brațe atât de repede și de brutal ...
Nu, cea de care îți voi vorbi acum a fost prima mea soție. Un mariaj care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Și care din afară văzut – părea perfect. Toți întorceau capul după ea când ieșeam împreună pe stradă: fusese un cunoscut manechin și fotomodel în prima tinerețe și pe atunci era vedeta unei emisiuni de modă a unui post de televiziune rio-negrin . Era ceva mai mare ca mine și la cei 32 de ani ai ei pe atunci era în culmea eleganței și a frumuseții: tipul clișeu de frumusețe hispanică – ochi negri și migdalați, față prelungă, buze roșii – exact așa cum ți-ai imagina tu probabil, genul, surâse el.
Invazia insulelor și apropierea iminentă a războiului ne-au separat, eu fiind concentrat la baza militară de la Rio Grande, în Þara de Foc. Punctul de plecare al acțiunilor noastre împotriva flotei de intervenție.
Trebuie să-ți spun Silvia, că din punct de vedere strict tehnic, ca logică militară, invazia și ceea ce a urmat apoi m-au șocat. Au fost niște erori cel puțin stranii, dar explicabile prin faptul că noi reprezentam un sistem relativ închis, fără prea mult contact informațional cu marile alianțe militare ale lumii democratice. Nu de toate mi-am dat seama atunci, pe moment. Abia peste ani și ani am fost în stare să pun cap la cap toate piesele de puzzle. Oricum, câteva lucruri au fost evidente. Devansarea invaziei cu câteva luni din motive politice; apoi acea încredere stupidă, sinucigașă a comandanților noștri că britanicii n-au să riposteze militar. Întâmplător, eu știam ceva istorie și știam că istoria se repetă. Știam că nu se putea glumi cu leul britanic. Era la mijloc experiența bunicului meu, fost pilot în RAF și nu în ultimul rând cea a celuilalt bunic, care trăise pe viu spaima de a-și pierde viața și avutul în bombardamentele din anii războiului. Ca să nu mai vorbesc despre alte greșeli: bazele noastre din insule nepregătite, retragerea marinei noastre militare, tacticile inflexibile folosite de comandanții noștri, alegerea unor ținte fără importanță vitală ... În fine, n-are rost să spun mai mult.
- Povestește-mi una din misiunile tale, spuse Silvia. Povestește-mi cum a fost botezul focului.
Ariel nu se putu abține să nu zâmbească.
- Te încântă asemenea povești, nu-i așa? „Povestiri eroice”. Din păcate, războiul e mult mai prozaic. Botezul focului în cazul meu e un fel de-a spune, pentru că nici atunci și nici ulterior, n-am văzut față-n față vreo navă britanică și nici n-am pus vreodată piciorul pe pământul insulelor. De fapt, nici n-am avut senzația că m-am luptat cu cineva, decât cu mine însumi, cu teama de a nu greși cumva, cu vremea nefavorabilă, cu comenzile avionului și cu computerul care ghida proiectilul ce trebuia lansat. Cu faptul că știam că nu existau în țară decât 5 proiectile Exocet, 5 avioane Super-Etendard și 10 piloți care știam să le folosim. Și că nu mai făcusem asta niciodată, iar ce se întâmpla acum era diferit de simulările de la antrenamente pe cât diferă în general teoria de realitate. Așa că poți înțelege emoția pe care am simțit-o când am zărit pe ecranul radarului siluetele țintelor noastre. Sau câți neuroni s-au dus când am introdus datele în computerul de bord și am apăsat butonul de lansare. Ori ce am simțit când după o secundă și jumătate care mi s-a părut o veșnicie, am văzut rachetele țâșnind înainte, semn că partea mecanică funcționase perfect. Și în sfârșit, când întorși la bază am auzit la BBC un comunicat al Ministerului Apărării britanic din care am aflat că distrugătorul Sheffield fusese lovit.
- Excelent, exclamă Silvia, neputându-se abține să nu aplaude. Trăise, alături de bărbatul ce stătea în fața ei tot ce simțise el, atunci Ariel o privi și zâmbi, ca și cum ar fi gândit: „Oh, femeile!”
- Și totuși, continuă el, misiunea asta a fost un succes doar pe jumătate.
- De ce?
- Pentru că nava atinsă n-a fost o țintă vitală– un portavion ori o navă transportatoare de trupe. A fost un distrugător – e drept – ultramodern, dar nu foarte important în economia războiului. Asta nu înseamnă că impactul moral a fost mai puțin devastator în Anglia, ori în alte țări care simpatizau cu ea.
- Da, zise Silvia, îmi amintesc că și eu am fost șocată. Nu m-aș fi așteptat. Și încă mai puțin m-am așteptat să-l cunosc vreodată pe unul dintre autorii acțiunii, murmură ea ca pentru sine, gândindu-se la ciudățeniile destinului.
- A doua misiune, continuă Ariel neauzind ultimele cuvinte, a fost în linii mari similară cu prima, doar că de data asta victima a fost o navă cargou, într-adevăr importantă prin echipamentul pe care-l transporta. Asta a mai prelungit războiul, dar venea prea târziu ca să mai fie o lovitură decisivă: englezii debarcaseră deja în insule. Cât despre misiunile celorlalți confrați de-ai mei – aviatori în FAA , cei care au luptat pe avioane cu armament „clasic” ca să zic așa – anticele bombe în locul supersofisticatului Exocet, ei au trăit o experiență torturantă. Fiindcă o bombă „clasică” n-o poți trimite de la distanță; trebuia să parcurgi cei 300 de kilometri ce despart continentul de insule, apoi să cobori la mai puțin de 30 de metri pentru nu fi detectat de sistemul electronic al navelor, să țâșnești la atac înfruntând pădurea de proiectile și să ajungi deasupra țintei; în sfârșit să lansezi bombele și să te mai și întorci pe continent – la limita combustibilului – fără să mai punem la socoteală posibilitatea de a fi vânat de avioanele inamice, după ce toată muniția ți s-a isprăvit. Da, a fost pentru ei o experiență cumplită; au murit cu zecile, iar metoda nu era prea eficientă – din cauza altitudinii joase la care erau nevoiți să le lanseze – bombele au explodat abia în proporție de 50%. Asta a fost, Silvia.
- Și când războiul s-a sfârșit?
- Când s-a sfârșit? S-a sfârșit el oare, vreodată? șopti Ariel. Când ostilitățile s-au încheiat, așa cum ți-am spus, nimic n-a mai fost la fel. E greu să-ți imaginezi marea aceea de oameni, prizonieri de război repatriați. În afară de familiile lor – unele dintre ele – nimeni nu i-a întâmpinat cu căldură ori recunoștință. E greu să-ți închipui deruta care a fost, cum am fost primiți – de-a valma – cei ce luptasem ori cei ce ridicaseră mâinile în sus, antipatia ori indiferența celor ce stătuseră pe margine și care – cu numai 100 de zile înainte îl aclamaseră pe generalul Galtieri când anunțase invadarea insulelor. Nu numai că națiunea nu ne-a fost recunoscătoare, dar în loc de simpatie și compătimire ne-a fost oferit un vag dispreț și un soi de ... rușine. Și deși nu-mi face nici o plăcere să spun, sentimentul ăsta a fost reciproc. În inima mea, îmi era rușine că eram argentinian, dar nu pentru că pierdusem un război, ci o noțiune: aceea a solidarității umane, a gratitudinii ...
Pe urmă a fost despărțirea de soția mea ... Nu mai suporta atingerea mâinilor mele de ucigaș ... „Nici măcar nu ești un erou, mi-a azvârlit, ca să mă pot mândri. Tot ce-ai făcut tu a fost să apeși pe un buton. Un șofer de autobuz care deschide ușile în stație e la fel de erou ca și tine”, mi-a trântit furioasă. Apoi am înțeles că în lipsa mea se petrecuseră multe: un bărbat „matur”, cu vreo zece ani mai mare ca ea, șeful ei din televiziune îi dezvăluise adevărata artă a dragostei ... la care eu, cu tinerețea mea lipsită de experiență, cu necioplirea mea cazonă, nici măcar nu puteam visa ... Un om de valoare, realizat, nu un soldățoi ratat ca mine ...
Și totuși, în cruzimea ei, Andalín îmi deschisese ochii asupra unui lucru: acela că nu există eroi pe lumea asta; ei sunt fabricați de mintea oamenilor. Există doar oameni care își fac sau nu datoria, iar dacă datoria e o idioțenie, atunci și ei sunt idioți. Și deși n-am fost și nu m-am considerat niciodată un erou, am avut întotdeauna responsabilitatea deplină asupra faptelor mele. Nu era o vinovăție personală; nici ca argentinian. Ci a unuia care făcusem parte dintr-un sistem, un sistem bolnav până-n măduva oaselor. Tot acest război absurd fusese pus în scenă pentru a-l menține în picioare. Când Ceaușescu al vostru a simțit că i se apropie sfârșitul – sfârșitul ca dictator – a promis că va mări alocația pentru copii; generalul Galtieri a inventat războiul Malvinelor.
Știi, probabil, Silvia, ce a urmat. Ai auzit de „los desaparecidos”, de „manifestația mamelor” din Plaza del Mayo. De crimele de care se făcuseră vinovați capii Juntei militare împotriva propriului popor. Deși nu mă făcusem în vreun fel vinovat, am înțeles că eram parte a acestui sistem profund imoral și participasem la un act la fel de imoral. După demisia generalului Galtieri și prăbușirea regimului militar, a urmat, cum era și firesc, vânătoarea de vrăjitoare. O perioadă de intense tensiuni sociale, de susceptibilitate la adresa armatei – ca întreg. Știi, Silvia, ar fi trebuit să trăiești acolo, atunci, ca să poți înțelege. Ironia soartei a fost că a trebuit să traversez un ocean și să treacă 15 ani pentru ca un politician idiot să redeschidă vechile răni ...
- Oh, Ariel, îmi pare rău ... spuse ea și avu impulsul să întindă mâna și să-i mângâie fața, dar și-l reprimă, căci își dădu seama că nu se cădea. Soarele se apropiase de asfințit și pământul își pierduse căldura, iar ea se ridică și se sprijini de mașină.
- Ca să continui ceea ce am început, urmă Ariel, trebuie să-ți spun că și în sânul armatei reușisem să fiu privit cu tot mai multă răceală. Franchețea cu care arătasem ce greșeli se făcuseră, faptul că fusesem – încă de la început – sceptic în problema invaziei și lucrul ăsta se știa, apoi imprudența de a-mi fi exprimat, după război, părerile în public – toate astea mi-au atras dizgrația. La începutul lui ’83 am demisionat din armată. Când s-a finalizat divorțul meu cu Andalín, m-am mutat la Cordoba, unde am lucrat un timp la fabrica de avioane, ca angajat civil. A fost o perioadă de intensă suferință pentru mine, de întrebări și redefiniri sufletești. Îmi trecea prin minte experiența bunicului meu, cel născut pe vechiul continent: venise aici pentru că găsise în Argentina, la vremea aceea, un tărâm al libertății. Unde oamenii ce luptaseră în Europa de părți diferite ale baricadei puteau trăi împreună, fără să roșească pentru concepțiile lor, fără să se înregimenteze în doctrine de necontrazis, fără să-și jaloneze viața cu prejudecăți.
În ceea ce mă privea pe mine, cel de atunci, dacă simpla mea convingere, dobândită mai cu seamă postbelic, că Malvinele aparțineau celor care locuiau acolo mă transformase într-un inamic public, atunci vei putea înțelege de fapt ce a fost.
Ca să-ți răspund la întrebare, Silvia, am plecat din Argentina, pentru că nu mă mai simțeam liber. Și totuși, așa cum se întâmplă întotdeauna, a existat ceva foarte personal, care în ultimă instanță m-a determinat să o fac. Primisem de câtva timp o propunere – prin intermediul unui prieten din Franța, pe care îl cunoscusem în ‘80, în cursul antrenamentului meu intensiv. Propunerea venea din partea firmei Dassault-Breuguet, cea care proiectase sistemul Exocet-Super Etendard, căruia îi făcusem atât de spectaculos, reclamă gratuită. Era vorba să devin – nu știu exact cum să traduc – un fel de pilot de încercare. Nu mă hotărâsem dacă să accept sau nu – în primul rând fiindcă eram la curent cu atitudinea duplicitară a francezilor din timpul războiului – faptul că nu și-au onorat comenzile, apoi acela că i-au dat informații inamicului despre cum se poate contracara prețioasa armă ...
Și aici vine acel motiv foarte personal despre care ți-am vorbit. La început, stabilit fiind la Cordoba, am corespondat cu fiul meu – fiul lui Andalín, care era și fiul meu adoptiv. Pe urmă el nu mi-a mai răspuns: am crezut că cel ce îmi succedase în patul mamei sale mă înlocuise și în inima lui. Asta m-a îndurerat, normal, dar nu am luat-o ca pe ceva nefiresc. Apoi într-o zi am venit cu niște treburi la Puerto Madryn, unde locuisem cu soția și cu fiul meu. Se înserase și eu treceam pe o stradă din apropierea celei pe care se afla casa noastră. Atunci mi-a tăiat calea, ceea ce la voi se numește „o gașcă”. Erau puști cam la 14-15 ani, mi-am dat seama după statură și vocile lor în formare, căci erau mascați. Au început să arunce cu pietre și sticle în mine și o voce în falset a strigat:
- Trădătorule!
- Iubitor de englezi! l-a secondat o alta, groasă și dogită.
- Moarte englezilor! Și trădătorilor!
Ca la un semn au tăbărât asupra mea și au început să mă lovească cu pumnii și cu picioarele. Ei erau vreo zece, iar eu unul singur, dar pentru mine nu era mare lucru: nu erau decât niște puștani care mai mult se încurcau între ei, iar eu aveam la activ ani și ani de antrenamente de autoapărare, nu din acelea care se fac pe la cluburi sportive, ci din cele mai dure ce se pot imagina în cadrul armatei. Așa că foarte repede i-am pus la orizontală pe trei dintre ei și tocmai îl luasem în primire pe un al patrulea, când, la o mișcare, cagula i-a căzut, iar eu, șocat, l-am recunoscut pe fiul meu, cel pe care îl iubisem ca pe propriul meu copil.
- Trădătorule, a șuierat printre dinți și m-a scuipat în obraz și m-a lovit.
În clipa aceea m-am simțit mort. Era ca și cum pentru mine însumi ... n-aș mai fi existat. Mi-a fost cu neputință să mă mai apăr, trupul nu mă mai asculta. Tot ce-mi mai amintesc e că instinctiv, mi-am acoperit ochii și m-am prăbușit la pământ, ca un copac sub secure.
Mult timp după aceea, privindu-mă în oglindă, mă așteptam să nu văd decât decorul din încăpere. Aveam senzația anihilării totale, mi se părea că „Ariel Beller-Aranda” era doar o abstracție onomastică ... ca un nume de parfum sau așa ceva, fără conținut real ... Când am ieșit din spital, i-am scris prietenului meu din Franța că accept. Am demarat imediat formalitățile de ex-patriere, care au durat câteva luni.
Odată ajuns la Paris, destinul a făcut să iasă altfel decât plănuisem. Întâmplarea a fost să-l întâlnesc pe unchiul meu Cristophe Beller, fratele bunicului, care trăiește și acum și are aproape 80 de ani. Pe atunci era însă un bărbat în putere, trecut de 60, dar plin de virilitate și inițiativă. El a avut ideea să reînființăm compania Bel-Air care înainte și pe timpul războiului adusese profituri fabuloase. Desigur, nu se mai punea problema să fabricăm piese de schimb pentru avioane, ori aparatură de bord, avionica se schimbase substanțial în jumătatea de secol care trecuse. Nici să comercializăm armament militar, căci piața era suprasaturată de nume de prestigiu. În plus, eu personal, doream în fond s-o închei cu aventurile războinice de un fel sau altul: rămăsesem cu o silă profundă pentru ideea comerțului cu arme de război, un comerț în care tu ca vânzător erai adesea nevoit să-ți încalci onoarea comercială și să asculți de deciziile galonaților ce încheie alianțele militare. Așa că, fără a fi intenționat asta cu premeditare, le-am „tras clapa” celor de la Dassault-Breuguet și nu m-am mai dus la ei, mergând în schimb pe mâna unchiului meu. El cu banii, eu cu „know-how”-ul, am demarat afacerea cu un magazin de componente și aparatură electronică – dublat de un atelier de recondiționare și cu un magazin de arme ușoare de mână, cu alte cuvinte, domeniile în care eram eu specialist. Treaba a mers cu succes și în anul următor ne-am extins și ne-am diversificat. Între timp eu mi-am perfecționat cunoștințele în administrarea afacerilor. Apoi am întâlnit-o pe Monique, o altă nepoată a unchiului Cristophe ... Ea a fost prima mea dragoste adevărată ... prima femeie ce a făcut ca sufletul meu să vibreze ... și să redevină întreg ... Prima femeie pe care am dus-o în fața altarului, chiar dacă nu prima căreia i-am oferit numele meu printr-o cununie civilă.
- Soția ta, cea din poză, murmură Silvia.
- Da. Alături de ea am fost pentru prima oară fericit. Am cunoscut bucuria de a fi tată ... tatăl unei fetițe minunate ... Te rog, Silvia, nu vreau să plângi. N-aș putea să îndur. Restul îl știi ... aproape. La cinci ani de când ne căsătorisem, în ’90, s-a întâmplat nenorocirea.
Silvia îl mângâie ușor, pe spate. Se urcaseră în mașină cu portierele deschise, inhalând aerul serii, plin de parfumuri necunoscute. Stelele apăruseră pe cer și greierii țârâiau, iar ea, fără să știe de ce, se simțea adânc tulburată.
- Pe urmă, continuă Ariel, fără să o privească, totul s-a sfârșit ... pentru mine ... într-un fel. Eram ca atunci când, în urmă cu aproape opt ani, mă simțisem mort. Doar că acum avusesem mult mai mult și pierdusem înzecit. Europa occidentală, cu regulile ei bine stabilite, Parisul, locul unde cunoscusem fericirea, Franța, țara unde mă regăsisem pe mine însumi, toate astea mi se păreau acum prea strâmte, prea încărcate de amintiri, de nesuportat. Cam de un an de zile, profitând de căderea cortinei de fier, înființasem un departament de consultanță la firma noastră în intenția de a „vinde” cunoștințe în materie de organizare și conducere, societăților comerciale din țările foste socialiste ce tocmai se reorganizau din temelii. Atunci, din nou destinul, la momentul oportun – precum se întâmplase și după război – mi-a întins o neașteptată mână. Concernul ACAB ne-a făcut o propunere de „fuzionare” și în linii mari, s-a întâmplat ca și cu IREEN-ul. Firma noastră s-a scindat; o parte a rămas de sine stătătoare, cealaltă a „fuzionat”. Cât despre mine, eu am plecat cu englezii. Ideea mea – aceea de a investi în țările din est era acum posibilă, grație uriașei puteri financiare ce venea din spate; banii lor puteau prelua riscul. În plus, așa cum ți-am spus, occidentul nu mă mai atrăgea și simțeam nevoia unei schimbări radicale. Eram ca unul care se duce de bună voie într-o junglă pentru ca pericolele ce apar la tot pasul să-i spele mintea de monotonia înnebunitoare a durerii. Faptul că știam unele lucruri despre România și vorbeam puțin românește au fost un avantaj și ... așa am ajuns aici.
- Știi, Ariel, zise Silvia, am o prietenă care crede că în viață sunt importante trei lucruri: cariera, omul de lângă tine și respectul celorlalți. Cred că are dreptate. Dacă ai măcar unul dintre cele trei, te mai poți îndrepta, șchiopătând, încotro vrei să ajungi. Dacă nu mai ai nici unul, atunci ești ca o frunză în bătaia vântului, nu te poți opune vânturilor destinului. Eu cred că tu ai cel puțin doi dintre cei trei stâlpi de susținere – primul și ultimul. Cât despre cel de la mijloc, spuse ea, și ochii îi străluciră în lumina lunii, aurii, eu sunt convinsă că pentru fiecare există o a doua, o a treia șansă. Trebuie doar să privești cu atenție în jur, spuse ea și întinse mâna, cu podul palmei în sus. Iar Ariel o cuprinse în mâna lui și această atingere avu ceva intim, ca o sărutare, ca o îmbrățișare nudă.
Rămaseră așa preț de câteva clipe, apoi Ariel porni motorul și un sfert de oră mai târziu văzură răsărind din noapte luminile Bucureștiului.