În acest răstimp, agentul de pază își frângea amărât mâinile pe genunchii ce-i tremurau vizibil. Nu de oboseală și nici de nervi. Mai degrabă, de supărare. Pentru el a fost cu adevărat un șoc să afle că mașina lui circulă fără să știe cu cine la volan. Era convins că i s-a furat din curte. Nu știa de cine, dar nu știa nici ce a făcut hoțul cu mașina lui. L-a lămurit comisarul de îndată, de parcă îi citise gândurile.
– Domnule Breazu, eu încerc să înțeleg în ce situație ești dumneata și, în mare parte cred că ai spus adevărul. Drept urmare, noi am hotărât să-ți aducem la cunoștință următoarele: în interiorul mașinii, al cărei proprietar ești, s-au găsit amprentele unei persoane necunoscute, în afară de ale tale și ale unei fete. Această persoană, pe care sper să ne ajuți să o descoperim, se pare că a răpit o minoră, a transportat-o în două case din localități diferite și a violat-o...
– Doamne, m-ați făcut praf, domnule, cu treaba asta. Eu nu știu nimic! a exclamat cu mare surprindere cel audiat. Ascultase cu evidentă curiozitate și, pe măsură ce comisarul Olaru vorbea, el se ridica de pe scaun câte puțin, împingându-și capul spre înainte de parcă-i era teamă să nu piardă vreo vorbă. Părea a fi uluit cu adevărat și, atât magistratul cât și cei doi polițiști erau convinși că nu joacă teatru.
– Te cred, dar nu mă mai întrerupe și așează-te, te rog! a intervenit comisarul Olaru iritat și autoritar, pentru a continua apoi cu aceeași voce calmă, calculată și convingătoare. Șefii dumitale au confirmat că ai fost prezent la serviciu și au înțeles că în această noapte rămâi la dispoziția noastră. Nu mai ești, în acest moment, bănuit. Tocmai din acest motiv și pentru că este vorba de mașina ce-ți aparține, am apelat la sprijinul dumitale. Vom merge la una din case, al cărei proprietar se pare că ești tot dumneata, în comuna „B”, unde am lăsat și mașina sub supraveghere. Sper că vei avea ce ne relata, la fața locului...
– Da, da, merg! Dar eu nu locuiesc în comuna „B”, domnule... Am o casă acolo. Am cumpărat o acum doi ani, după ce nevastă mea a plecat. Dar mașina am lăsat-o în curtea mea, în comuna „C”... Eu vă ajut cu tot ce pot și abia aștept...
– Buuuun! Știam că ești născut în comuna „M”... Nu ai afirmat că și școala generală ai absolvit-o acolo?
– Ba da, domnule comisar, că mi-am adus aminte gradu’..., dar după ce m-am însurat, m-am mutat în comuna „C” din județul vecin, că de acolo era nevastă-mea și acolo am avut casa...
– Oprește-te, te rog! Ori încerci să ascunzi ceva, ori nu ești destul de atent. Care îți este domiciliul stabil în acte la ora asta, omule?
– La „C”, unde am lăsat mașina... Ah, vă rog să mă iertați! În comuna „B”, de când am cumpărat casa asta, că nu mai suportam să locuiesc unde s-a...
– Mda, deci asta este explicația! a murmurat comisarul contrariat, după o pauză de câteva clipe în care a derulat în gând toate ipotezele pe care le crease cu privire la desfășurarea evenimentului și a șters o parte din ele cu repeziciune. După un schimb semnificativ de priviri cu procurorul și comisarul Grosu, a revenit către cel audiat și a continuat să-i vorbească mai apăsat și rar.
– Domnule Breazu, noi respectăm principiul prezumției de nevinovăție, dar ceea ce declari ne face să credem că nu ești suficient de sincer. Mergem imediat să ne arăți cele două case care îți aparțin, după cum ai declarat aici...
– Mergem, că nu am ce să...
– Încetează! Nu am terminat... Îți cer să fii foarte atent la tot ce vezi, ca să poți da explicații. Din momentul acesta să răspunzi foarte clar și precis la orice întrebare. Fără să bați câmpii. Te avertizez că libertatea dumitale ține de sinceritatea manifestată pe tot parcursul cercetărilor...
– Da, domnule...
– Iar mă întrerupi? a ridicat comisarul vocea țintuindu-l pe cel din fața sa cu o privire cruntă care l-a înlemnit pe acesta. Pe drum ai timp să te gândești bine de tot la ce ai la activ, ca să poți declara în scris cum se explică faptul că amprentele tale există în cartoteca Poliției. E clar?
– Am înțeles, să trăiți… Așa voi face, domnule comisar, a îngăimat Gabriel cu voce stinsă și capul plecat într-o atitudine de supușenie totală și umilință.
Ultimele cuvinte ale polițistului au sunat sec în urechile celui audiat. Nu se aștepta că va fi nevoit să-și aducă aminte de momentele care i-au schimbat destinul ce părea că intrase cândva pe un făgaș bun, mulțumitor. În plus, era confuz și oarecum contrariat. „De ce mă întreabă ei despre asta? Dacă mă au în evidențe, înseamnă că știu despre ce este vorba... Vor să mă verifice dacă sunt sincer? Uf! Ce Dumnezeu, mă bănuiesc iar de treaba aia nasoală tot pe mine? Trebuie să povestesc iar, n-am încotro... Cu ce să-ncep?” se ntreba Gabriel uitându se dezolat la cei trei care-l priveau atât de atent, în timp ce se ridicau de pe scaune, încât îl descurajau și-l făceau să creadă că-i citesc toate gândurile ce-l măcinau, descurajându-l.
Nu a mai avut timp să-și depene amintirile. Doi agenți mascați au intrat în încăpere și l-au condus la un autoturism tras la scara sediului de Poliție, ca și când ar fi fost arestat, prinzându-l fiecare cu forță de câte un braț. Nu l-au încătușat. Toți trei au ocupat locurile de pe bancheta din spate, în timp ce comisarul Olaru s-a așezat în față, pe locul din dreapta. Procurorul Dincă, comisarul Grosu și alți doi „mascați” s-au urcat în altă mașină care s-a pus în mișcare odată cu prima.
– Mergem în comuna „C”, mai întâi, domnule Breazu. Nu am timp de pierdut. Ne indici cu atenție drumul cel mai scurt. Fără alte explicații, a vorbit comisarul în timp ce-l fixa prin oglinda retrovizoare.
Când mai erau câteva sute de metri până în comuna Bragadiru, comisarul Olaru a fost apelat pe mobilul personal. Convorbirea a fost scurtă.
– Da, te ascult... așa, da... le vedere... Bine, mulțumesc! Ne întâlnim dincolo, în comuna „B”. Să iei și înregistrarea... Da, foarte bine... La revedere!
Până la intrarea în comună nu s-a auzit în mașină decât foșnetul aproape uniform al anvelopelor. Ziua se apropia de noapte și aerul se răcise ușor. După traversarea localității, comisarul s-a răsucit pe scaun pentru a-l putea privi pe Gabriel. I-a analizat figura aproape un minut. Suporta privirea aproape fără să clipească. Avea umerii lăsați și părea trist. Trist și îngrijorat. Dar nu se citea teama pe fața lui. „Nu poate fi băiatul acesta autorul! Aș băga mâna în foc pentru el. Nu e vinovat. Cel puțin de treaba asta, nu. O avea el altele pe conștiință, dar nu pe asta, în nici un caz... Îl întreb acum, deși ar fi trebuit să-l audă și procurorul „știe tot”, că prea nu-i dă crezare în nimic din ce declară. Sunt și eu prea pretențios, poate, dar și domnia sa este plictisitor peste măsură”, l-a catalogat comisarul pe procuror și, satisfăcut de această concluzie, a zâmbit ușor. Gabriel a răspuns cu un zâmbet forțat, chinuit, având impresia că lui i se adresase comisarul în felul acesta. Cu atât mai mult l-a surprins întrebarea directă:
– De ce vrei să vinzi casa din „C”?
– Păi, după necazu’ acela, că știți și dumneavoastră totul, nevastă mea a plecat și eu... cu rudele ei, a încercat să explice Gabriel, destul de incoerent, mirat că se cunoaște despre el și această situație, dar a fost întrerupt cu blândețe
– Mda, o să scrii asta în declarație. Cu toate amănuntele. „Deci e adevărat. Fata a văzut bine și el nu minte”. Ai făcut anunț de vânzare?
– Da, domnule comisar, am făcut prin... pe poartă..., am pus și număru’ de telefon ca să mă găsească. Am scris cu vopsea verde…
– Bine, bine... atât am vrut să știu. Dar casa din „B” de ce ai cumpărat-o? Nu te puteai întoarce la „M”, unde ai stat până să te însori?
– Păi, cum să vă spun... Părinții erau supărați pe mine pe vremea aia, a oftat Gabriel cu durere. Lumea din comună mă privea ca pe cel mai din urmă om... Nu mai aveam prieteni. Nu mi se mai deschideau uși... Dincolo, în „C” parcă era iadul pe pământ. Ce să fac? Să stau acolo să mă omor cu socru meu? „De el nu-mi făceam eu prea multe griji, dar lumea..., lumea nu m-a crezut nici aici pe mine. Pe Dana a crezut-o și i-a dat dreptate”. Îmi era rușine să mai merg pe ulițe, dacă mă înțelegeți... Și dacă s-a întâmplat ca fratele meu să mă ajute cu banii, nu am mai stat pe gânduri. Știți, aș vrea ca să...
– Nu, nu e momentul acum. Vom mai sta noi de vorbă și vei scrie în declarații și despre aceste aspecte. „Era bine ca procurorul să te audă, să poată înțelege raportul de cauzalitate în aspectele pe care le-am susținut eu... Să nu-și mai dea importanță. Enervant om!”
În fața porții de la casa indicată de Gabriel se afla un polițist. Într-o mână purta bastonul de cauciuc, la vedere, în timp ce cu cealaltă arunca în gură, la intervale egale, semințe de floarea soarelui ale căror coji le scuipa apoi cu dexteritate, urmărindu-le satisfăcut traiectoria în semiîntunericul ce pusese deja stăpânire pe toată așezarea. S-a apropiat agale de mașina oprită la câțiva pași de el, descriind cercuri mari cu bastonul de cauciuc, țintind șoferul care nu dădea semne că va coborî. Surprins să vadă deodată doi „mascați” coborând în același timp pe ușile din spate, s-a oprit brusc, semețindu-se. La vederea altor doi ce au coborât din a doua mașină ce s-a oprit lângă prima la interval de câteva secunde, și-a îndreptat trupul ce părea că a câștigat pe dată câțiva centimetri în înălțime și a așteptat încordat.

*

– Pe noi ne aștepți, băiatule, știai că venim? Ce treabă ai pe aici la ora asta? l-a întrebat comisarul Olaru imediat ce a coborât și a trântit portiera, închizând-o.
– Nu așteptam pe nimeni. „Ãsta e vreun șef, că altfel nu...”. Se adunaseră niște oameni aici și... i-am împrăștiat…
– Mda, încerc să înțeleg, dar de ce crezi dumneata că s-au adunat? Ce au dorit? L-a întrerupt comisarul ușor înveselit de atitudinea omului din fața sa.
– S-a dus vorba că, știți cum zboară veștile de repede, că aici stă criminalu’, autoru’ de la „B”...Ziceau că să-l prindă... Dar, dumneavoastră...
– Da, da, scuză-mă! Comisarul Olaru sunt, de la Inspectoratul...
– Să trăiți, domnule comisar! Mă iertați că... Sunt agentul șef Delureanu, ajutor șef de post la...
– Nu aveai de unde ști, domnule Delureanu. Să trăiești! l-a întrerupt comisarul în timp ce-i strângea mâna prietenos. Spune-mi te rog, cine erau oamenii aceia?
– Păi era câțiva mai răi, apropiați ai lu’ Pascu... E socru’ omului ăsta, domnule comisar! a exclamat agentul parcă a ușurare când l-a văzut pe Gabriel ce tocmai coborâse din mașină. Ziceau că el ar fi cel care...
– Nu este el cel care, domnule... a încercat comisarul să lămurească situația, dar l-a întrerupt vocea iritată a procurorului Dincă.
– Este cineva în casa asta? Ai verificat?
– Nu este nimeni, domnule... Nu am intrat în casă... Nu am autorizație și nici ordin... Dumnealui vine rar pe aici, că lucrează în București, după cât știu eu și...
– Bine, bine, nu ne interesează acum câte știi. Vom avea timp de asta... Haideți, domnule comisar, că timpul trece! Să mergem în casă, a încheiat el discuția cu aceeași nuanță de iritare în voce.
– Da, să mergem. Șoferii să rămână aici, vă rog, a hotărât comisarul Olaru, zâmbind amabil magistratului, în timp ce-l liniștea cu un semn discret pe comisarul Grosu care intenționa să intervină în discuție.
Curtea era pustie. Au urcat cu pași mici povârnișul pe drumul amenajat cu bare de fier beton, către casa a cărei siluetă era profilată pe cerul senin și rece. Gabriel era în față, însoțit îndeaproape de unul din agenții ale căror chipuri nu se vedeau. Ceilalți au ocupat locuri strategice, acoperind întreaga suprafață a curții. S-au oprit în fața ușii și, ca la comandă, întregul grup a privit de jur împrejur întreaga gospodărie, moment de răgaz pentru a-și regla respirația.
– Domnule Breazu, sper că ai cheile casei... Nu te grăbi, așteaptă! l-a oprit pe omul care deja scosese o legătură de chei dintr-un buzunar. Cheamă imediat criminaliștii, domnule Grosu. Cum naiba am uitat noi de treaba asta, nu știu, zău! Domnule procuror, dacă aprobați, intrăm să ne facem o imagine, fără să atingem anumite obiecte pe care le vom lăsa exact așa cum le găsim…
– Bineînțeles că intrăm, că doar știm să protejăm urmele... Oricum, asta-i casa, după spusele fetei. Se potrivește descrierii... Ia spune, omule, aici ai lăsat mașina, sau ba? l-a întrebat el pe stăpânul casei privindu-l parcă dușmănos și fără încredere.
– Da, domnule procuror. Am lăsat-o aici, în fața casei. Asigurată și încuiată... Se vedea și din drum, că doar n-aveam ce ascunde.
– Ai văzut-o vreodată în ultimele două săptămâni, domnule ajutor șef de post?
– Da, domnule procuror. Am văzut o de vreo trei ori, când făceam rondul de noapte. În același loc am văzut-o, a precizat agentul, hotărât.
– Atunci, să intrăm. Deschide ușa!... După dumneavoastră, domnule comisar, l-a invitat amabil pe acesta, încercând o înclinare pe care trupul său mătăhălos nu prea a reușit-o.
– Ce-i asta? a exclamat Gabriel cu reală surprindere. Domnule comisar, jur că am lăsat ușa încuiată... La fel ca poarta de la curte... Am verificat doar. E descuiată... În mod sigur, am încuiat-o. Așa o țin mereu, nu...
– Da, am reținut și acest aspect. La anunțul de vânzare... ai scris numărul de telefon, sau nu? a pus comisarul Olaru o întrebare care nu avea nicio legătură cu încuietoarea ușii și care i-a surprins pe toți ceilalți.
– Da, bineînțeles. Numărul mobilului... L-am scris cu vopsea de cu...
– De culoare verde, desigur. Așa cred și eu, numai că există un cineva care, din răutate ori pentru că nu este de acord să vinzi casa, a șters acest număr, l-a întrerupt polițistul zâmbind amar, imperceptibil. Și ca să ștergi vopseaua aia, cred că e destul de dificil. Trebuie să fii pregătit anume cu cele necesare... Crezi că poți numi o asemenea persoană, domnule?
– … Nu, cel puțin acum, nu știu pe nimeni...
– Când te vei gândi la cineva, neapărat să-mi spui, l-a atenționat comisarul. Rudă, prieten, dușman... orice ar fi el. Te rog să te gândești bine. Să intrăm, domnilor!
Au trecut cu mare grijă prin toate încăperile. Cei doi polițiști erau atenți la toate detaliile și chiar au notat câte ceva în carnețelele lor. I-au cerut lui Gabriel să numească absolut toate obiectele ce nu-i aparțin, fie ele ambalaje de orice fel. De asemenea, i-au cerut să precizeze care obiecte de mobilier ori de alt gen nu se află pe locurile și în poziția știută de el la ultima trecere prin casă.
Acesta era covârșit de neorânduiala existentă aici. De regulă, el era un om ordonat. Fiecare lucru avea locul lui bine stabilit. Nimic nu lăsa la întâmplare. Privea descumpănit și încerca să înțeleagă ce s-a petrecut în casa lui. Cândva, după cum și-a amintit acum, a mai găsit câte ceva deranjat. A crezut că i se pare. Era doar un scaun în alt loc și ușile de la dulap deschise. „Înseamnă ca a fost adevărat atunci, nu mi s-a părut… Cineva a fost în casă. Dar am găsit ușile încuiate! Parcă a mai fost ceva, dar nu-mi aduc aminte acum…. Nu, nu le spun nimic. E posibil să mă ia în râs. Și așa, după cum văd, procurorul mă ia peste picior și nu crede nimic din ce-i spun... Da, patul a fost folosit! Chiar dacă era făcut, nu era exact cum îl fac eu.
Cine intră în casa mea, Doamne Dumnezeule? Mă omoară-n pat și nici nu-l văd... Să intre socru’ meu aici? Nu văd de ce ar face el asta. I-am dat absolut toate lucrurile Danei. Nici un fir de ață nu am oprit. Iar din sărăcia mea de aici, nu văd ce-ar putea să atragă un hoț! Să fie cumva tocmai el? Nu cred că este în țară. M-ar fi căutat să-i mai dau din bani... Dana? Aș fi aflat eu, dar nu avea ea curaj să vină aici... Culmea e că are și cheia casei! Nu s-a forțat ușa. Cheia merge absolut normal”.
... După aproape o oră, timp în care se prezentase și o echipă de doi polițiști de la „criminalistică”, procurorul Dincă a hotărât că în acea casă ei nu-și mai au rostul.
– Am constatat ce era demn de a fi luat în seamă... Cred că este timpul să mergem și în partea cealaltă, deși acolo s-a făcut cercetarea și s-au relevat destule urme, nu? Ce ziceți, domnilor polițiști?
– ... Eu zic că trebuie să mergem și acolo, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu după o scurtă ezitare. Dacă-mi permiteți, cred că e bine ca proprietarul să-și recunoască mașina și să facă un inventar sumar al bunurilor din imobil...
– Sunt de aceeași părere, a intervenit și Olaru, ceva mai hotărât. În plus, cred că ar trebui audiată femeia aceea, știți dumneavoastră…
– Aia? Aia nu știe decât să dea de mâncare la câini, fraților! Ce, n-ați văzut-o cât de aeriană este? a sărit ca ars procurorul, respingând fără menajamente propunerea făcută. „Ce dracului să mai scoatem de la ea? Mie-mi chiorăie mațele de foame și lor le arde de audieri, băi frate! Dar... parcă ar avea dreptate...”. Nu putem face asta mâine? Sau, dacă nu deranjez, eu m-aș retrage... Am încredere în cercetările și concluziile dumneavoastră, vă asigur!
– Nu pun la îndoială acest aspect! Cu respect vă spun, mi-ar face plăcere să mergem împreună și, cu scuzele de rigoare, chiar este obligatoriu...
– Da, bine, bine... Hai să mergem!
– Domnule comisar Grosu, echipa să-și concentreze toată atenția aici... Ne aduce materialul final la sediu. Să rămână și domnul, cum îl cheamă pe ajutorul... așa, domnul Delureanu. Dumneata vei da o mână de ajutor aici. Apoi, cu șeful postului vă organizați să aveți permanent sub supraveghere această casă. Până la noi ordine. Rețineți pe cine pătrunde neautorizat în curte și pe oricine manifestă această intenție... Încuiați toate ușile la final. Lasă cheile, domnule Breazu... Așa! Putem pleca liniștiți la drum.
Când tot grupul era la poartă, comisarul Olaru a cerut o lanternă și a îndreptat fasciculul de lumină pe gard, în partea superioară, lângă porțile mari și grele. Se puteau citi de departe literele mari, de tipar, scrise cu vopsea verde: „DE VANZARE. Tel. 074...” Era clar că și celelalte cifre au fost cândva scrise, dar au fost șterse atât de bine, încât nici la lumina zilei nu puteau fi ghicite. Nu s-a făcut vreun comentariu. Fiecare gândea în sinea sa și ajungea la propriile-i concluzii...

*